Search

Covasna

Facebook Twitter Email

Șase locuințe de serviciu construite în incinta Spitalului Județean de Urgență ‘Fogolyan Kristoff’ din Sfântu Gheorghe vor fi atribuite, începând cu data de 1 noiembrie, medicilor și farmaciștilor tineri care lucrează în sistemul public de sănătate.

Complexul rezidențial, care cuprinde trei garsoniere și trei locuințe cu câte trei camere, a fost construit de Fundația Studium-Prospero din Târgu Mureș, în parteneriat cu Consiliul Județean Covasna și Primăria municipiului Sfântu Gheorghe, care, în cursul zilei de joi, au anunțat demararea procedurilor de selecție a viitorilor locatari. Locuințele vor putea fi ocupate de medici specialiști, medici rezidenți și farmaciști care lucrează în Sfântu Gheorghe, iar candidații vor trebui să trimită dosarele de înscriere pe adresa fundației până pe data de 5 octombrie a.c.

Managerul Spitalului Județean, Andras Nagy Robert, a declarat pentru AGERPRES că în ultimii ani a reușit să atragă mai mulți medici și rezidenți la Sfântu Gheorghe, iar posibilitatea acordării unei locuințe de serviciu, precum și perspectiva de a lucra într-un spital modern i-ar putea determina să se stabilească definitiv în județul Covasna.

El a menționat că spitalul a beneficiat de investiții masive în dotarea secțiilor cu echipamente, aparatură medicală și mobilier, iar până la sfârșitul acestui an se vor încheia lucrările de consolidare și reabilitare a clădirii, începute în 2005 și finanțate de Ministerul Sănătății, din bugetul Consiliului Județean și din fonduri europene prin Programul Operațional Regional.

Potrivit acestuia, Spitalul Județean a îndeplinit circa 95% din criteriile de evaluare stabilite pentru acreditarea la nivelul III, respectiv ca spital ‘cu grad de încredere ridicat’, iar după terminarea lucrărilor va fi una dintre cele mai moderne instituții medicale din regiune.

AGERPRES/(A—autor: Oana Mălina Negrea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La marginea unui sat din Covasna, departe de ochiul drumetului, se ascunde castelul Arcus. Pe la 1900, pe cand poza in salonul ei, delicatei baronese Maria Florescu-Bibescu de Szentkeresti nici nu-I trecea prin cap ca averea familiei sale avea sa fie disputata prin tribunale si ca plangerile penale vor ajunge pana la procurorii anticoruptie.

Un avocat angajat sa demonstreze ca o familie din Africa de Sud nu e mostenitoarea castelului se infrunta cu unul care se zbate sa evacueze din castel un centru cultural instalat de statul roman. O batalie cu miza mare: imobilul de 1.000 de metri patrati si 9 hectare de parc englezesc, cu lac si livada. Executorii si portareii se intalnesc cu pianisti si violonistri.

Centrul Cultural Arcus e de fapt o mana de oameni inimosi care, sub patronajul Ministerului Culturii, au redat unui castel mort si demult uitat, viata, iar oamenilor din zona acces gratuit la arta de calitate. Din anii ’90 si pana de curand, sala de bal, saloanele si gradina au fost scena de teatru sau concert. Castelul de la Arcus e cunoscut in intreaga lume pentru evenimentele sale de arta. Intr-un singur an, aici vin in jur de 450 de artisti plastici, muzicieni sau scriitori. Poetii maghiari si romani ai momentului s-au imprietenit si si-au tradus reciproc volume intregi, studentii de la Arte Plastice au fost 7 ani la rand in tabere de restaurare.

Vechile grajduri sunt azi galerie de arta, in care au expus artisti din intreaga lume. Sub comunisti, castelul a fost staul de oi pentru CAP, pana cand un activist de partid mai cu educatie si-a facut mila si a transformat frumosul edificiu in institut si a organizat aici tabere de sculptura. Abia in anii ’80 castelul a fost restaurat si mobilat – dupa gusturile vremii – si a servit drept resedinta de vacanta Ceausestilor, care nu au ajuns insa niciodata aici.

A devenit centru de cultura dupa ’89, sub mandatul lui Andrei Plesu. Dupa calculele functionarilor, statul roman a investit aici 3,5 milioane de euro. Iar dupa calculele expertilor imobiliari, valoarea proprietatii a crescut azi semnificativ, fiind evaluat la 11 milioane euro.

Batranii din Arcus mai tin minte cum ultimul baron Sentkeresti, inglodat in datorii, si-a luat viata in 1944, iar satenii furiosi au dat navala in castel si au pradat tot. La arhivele statului din Sfantul Gheorghe ar mai exista un act, care atesta ca dupa razboi o sora de-a baronului Skentkeresti a incercat sa preia domeniul, insa cererea i-a fost respinsa, fiindca plecase sora medicala pe front pentru armata Ungariei horthyste.

Argumentul ca proprietatea n-a fost luata cu japca, asa cum au patit mai toti nobili deposedati pe nedrept de comunisti, nu a fost adus in fata judecatorilor decat in 2013, dupa un deceniu de procese care au ajuns pana la Inalta Curte de Casatie. Sefii centrului de cultura Arcus se plang ca in mod misterios, avocatii angajati de Ministerul Culturii i-au abandonat chiar in momentele decisive.

Domnul Kincses reprezinta descendentul unei alte surori din familia baronului Szentkeresti. Cetateanul african poarta un nume extreme de complicat si si-a ales domiciliul chiar la cabinetul avocatesc. Nu e prezent la procese, spune avocatul, fiindca e in Africa.

Dar membrii centrului cultural si-au pierdut increderea in justitie. Banuiesc ca judecatorii care au retrocedat castelul sunt corupti, unul dintre ei fiind, de altfel, cercetat pentru coruptie in cazul retrocedarilor de paduri din Moldova. Au reclamat si notarul care a eliberat certificatul de mostenitor, iar biroul acestuia a fost intre timp desfiintat, pentru un fals in acte.

DNA a clasat plangerea Centrului Cultural iar cererea de stramutare a procesului a fost respinsa. Oamenii de cultura se simt abandonati. La fel de nemultumit e insa si avocatul care a castigat castelul. Spune ca a fost generos: s-a oferit sa preia mobila din castel si sa scada in schimb din chiria pe care o percepe retroactiv centrului cultural, dar ca nu a primit raspuns la oferta.

Centrul cultural spune ca intretinut castelul su ca proprietatea ar fi ajunso ruina fara cele 3,5 milioane pe care statul roman le-a investit aici. Deocamdata, centrul cultural si-a anulat concertele, taberele de creatie au fost amanate, festivalul tinerelor talente in muzica e incert. Cei care au declansat procedurile de evacuare sunt la fel de incrancenati, mai ales ca primul care a cerut retrocedarea nu a supravietuit proceselor.

O institutie cu o traditie de 20 de ani, in care oamenii zonei aveau o oaza de cultura fara granite, risca sa dispara. Pe de alta parte, un mostenitor acuza statul roman ca tergiverseaza la infinit retrocedarea. Amandoua taberele cer dreptate, iar justitia romana e inca odata pusa serios la indoiala.

 Sursa: Pro TV

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Probabil niciodată nu v-ați gândit că ați putea petrece o vacanță de vară într-un mod plăcut, relaxant și util participând la o clacă și dând astfel o mână de ajutor la materializarea unor proiecte comunitare. Mulți tineri, pesemne, nici nu cunosc semnificația acestui cuvânt, dar bătrânii, mai ales cei crescuți la țară, își amintesc cu siguranță cum erau zilele de clacă.

Gazda tocmea o mână de lăutari, pregătea vadra de vin, glaja cu pălincă sau ‘ginars’ și bucate gustoase ca să-și omenească clăcașii care aveau să-i muncească o zi întreagă la ce avea nevoie: la seceratul grâului, la culesul viei, la mustitul strugurilor, la desfăcutul porumbului, săpatul cartofilor ori la bătutul draniței pe casă.

“Se adunau rudele, prietenii, vecinii, lucrau la unul până terminau, apoi altă dată mergeau la ceilalți, la care s-au îndatorat cu zile (…) Se făcea clacă și atunci când tinerii se căsătoreau, îi ajutau să-și ridice casa. Și munca se încheia cu joc, adică dansau până se bătucea pâmântul, că pe vremuri casele nu aveau podea. Așa era, oamenii din comunitate se ajutau între ei, azi la unul, mâine la altul”, a declarat pentru AGERPRES, muzeograful Nicolae Moldovan din Sfântu Gheorghe, în vârstă de 94 de ani.

Flăcăii se-adunau cu noaptea în cap atunci când aveau de cosit și începeau să culce iarba la pământ până să se scuture de rouă, îndemnându-se prin chiuituri de răsunau toate dealurile din jur. Erau obiceiuri frumoase. La finalul seceratului, când soarele bătea spre amurg, fetele împleteau o cunună din cele mai viguroase spice, culese din ultimul snop de grâu sau dintr-o bucată de holdă rămasă nesecerată, pentru a spori roadele de anul viitor, și o duceau cu alai până în sat, la casa gospodarului, unde clăcașii erau din nou cinstiți cum se cuvine, pentru că nu se poate “muncă fără răsplată și nici trudă fără petrecere și voie bună”.

Claca, asemenea altor obiceiuri pierdute pe fondul ’emancipării’, a fost redescoperită de covăsneni, care prin reînvierea acestei tradiții au amenajat în ultimii ani mai multe zone de agrement și băi tradiționale cu apă minerală, în fapt niște piscine din lemn ascunse în desișurile pădurilor, acolo unde cineva, cine mai știe cine și când, a descoperit un ‘ochi de apă’ tămăduitoare.

Programul de reabilitare a băilor tradiționale, inițiat de conducerea Consiliului Județean Covasna în anul 2010, mizează nu atât pe efectul curativ, cât mai ales pentru ineditul acestor băi, care pot fi folosite gratuit de către turiștii care trec pe aici.

Recent, aproape o sută de persoane din țară și străinătate, printre care medici, peisagiști, arhitecți, actori și studenți, au participat, timp de zece zile, la o clacă în stațiunea Balvanyos, unde au fost curățate mai multe izvoare de apă minerală, au fost construite două bazine, au fost amenajate trasee turistice, spații de picnic și foc de tabără.

“Particip pentru prima oară la o astfel de tabără, îmi place ce descopăr aici, îmi place ideea de clacă. Știu că înainte așa se făceau lucrurile, îmi amintesc din copilărie că după nuntă, nuntașii au mers și au construit o casă pentru tinerii căsătoriți (…) Când am venit la Balvanyos, nu știam care e proiectul, dar îmi place ceea ce se face și, deși inițial mi-am propus să stau numai patru zile, am decis să rămân până la capăt (…) Am făcut câte un pic din toate, am mers și colo, și colo, ceea ce a fost bine pentru că am învățat un pic din toate meseriile, am făcut și tâmplărie, am cărat pietre, am săpat, am măsurat, am făcut tot ce a fost nevoie (…) Mi-am făcut și prieteni, în fiecare zi cunoști pe cineva și schimbi impresii, am mai învățat câteva cuvinte în limba maghiară (…) Dacă se mai organizează, venim și la anul, poate și cu alți prieteni din București”, a declarat Dan Patriche.

Claca de la Balvanyos a fost coordonată de Fundația Ars Topia din Budapesta, condusă de Agnes Herczeg, care, în ultimii 15 ani, a organizat mai multe proiecte de acest fel în județele Covasna și Harghita.

‘Claca este o formă veche de colaborare comunitară, pe care noi am modernizat-o, care funcționează pe principiul că fiecare aduce ce are la îndemână (…) Ne place foarte mult aici, ne place frumusețea acestor locuri, dar și prieteniile care ne leagă. La început, am venit pentru a renova o singură baie populară și, iată, revenim de 15 ani (…) Am participat cu voluntari din Ungaria, din Voivodina, Italia, Statele Unite, Marea Britanie și alte țări din Occident’, a declarat Agnes Herczeg.

Zona în care au fost făcute aceste amenajări se află pe Muntele Puturosul, care și-a căpătat numele din cauza emanațiilor de gaze, și este unică prin numărul mare de izvoare de apă minerală existente aici.

“Acest munte, Puturosul, are o activitate postvulcanică extrem de accentuată, are formă de con și peste tot în jur sunt emanații de gaze sau izvoare de apă minerală care au o concentrație ridicată de sulf și dioxid de carbon. Aici sunt valori unice în Europa, ca să nu spun în lume, prin faptul că pe o suprafață de aproape 300 de metri pătrați sunt zece izvoare de apă minerală cu o compoziție chimică diferită, iar ăsta e un lucru extraordinar, e o raritate (…) Unele izvoare sunt folosite pentru vindecarea rănilor, altele pentru afecțiuni ale ochilor, pentru picioare, altele pot fi folosite ca apă de gură, altele, dimpotrivă, sunt atât de acide încât îți distrug smalțul (…) Numărul voluntarilor cu care am lucrat a variat între 70 și 130. De fapt, cei mai mulți am fost 135 într-o zi. Ne-au dat o mână de ajutor foarte folositoare atât ei, cât și alții care ne-au ajutat la acest proiect cu sponsorizări, cu materiale, printre care Consiliul Județean Covasna, primăriile Turia și Bixad, oameni de rând, persoane fizice și juridice (…) A fost o investiție comună, iar locația aceasta va fi accesibilă pentru toată lumea, pentru toți care vor veni în această zonă (…) Scopul nostru este să punem în valoare potențialul natural, dar în același timp să îl și protejăm’, a declarat, pentru AGERPRES, Para Zoltan, președintele asociației Vinca Minor, custodele ariei protejate Csomod-Balvanyos.

AGERPRES (AS—autor: Oana Mălina Negrea, editor: Vicențiu Purcărea) Foto pe flux

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Tinerii păstori din zona Covasna-Voinești obișnuiau, în trecut, să coboare din munți de Sântilie să își aleagă neveste dintre fetele de măritat. Se primeneau cu straie de sărbătoare și se întâlneau în Valea Zânelor, la nedeia mocănească, iar dacă se plăceau și părinții se înțelegeau la zestre, atunci toamna sau anul viitor, după caz, urma nunta.

Băieții trebuiau, în mod obligatoriu, să aducă ‘daruri de dragoste’, de regulă o ‘păpușă’ de caș, iar dacă ‘ofranda’ le era acceptată primeau în schimb un fir de busuioc pe care fetele îl purtau la piept, în păr sau la cingătoare.

”În zona noastră sunt crescători de oi din tată în fiu. În anul 1938, spre exemplu, erau 250.000 de oi aici, în Covasna, toți munții ăștia erau plini de stâni. Ciobanii urcau la munte primăvara și mai veneau de Sântilie, iar când veneau trei zile chefuiau (…) Eu eram copil și țin minte că se adunau ciobanii în Valea Zânelor, își alegeau fetele, iar nunțile se făceau în toamnă când terminau cu muntele, că nu era ușor să organizezi o nuntă (…) Eu am prins momentele în care fiecare mergea la nuntă cu lingura, furculița și paharele de acasă, că nu era logistică pentru nunți, ca acum. Și înainte, pe vremea părinților mei, era o mândrie să fie anunțată zestrea care se dădea fetei sau băiatului. A fost și atunci și se menține și acum’, a declarat pentru AGERPRES, Dorel Lungu, unul dintre membrii de vază ai comunității locale din Voinești.

Nunta mocănească ținea patru-cinci zile, începea vinerea cu făcutul podoabelor și se încheia luni cu ‘spălatul blidelor’ sau marți, cu adunatul cortului. ‘Se adunau toate neamurile să dea o mână de ajutor la spălatul vaselor și se începea cu pastramă, cu bulz, cum e tradiția la noi’, a adăugat Dorel Lungu.

Păpușile de caș se făceau în niște matrițe din lemn ornamentate cu diferite modele sculptate, iar capul avea formă de cruce.

”Cașul se punea la înmuiat, se fierbea la o anumită temperatură, cu sare, și când se scotea din cazan se punea în matrița cu cruce, cu simboluri ortodoxe. Erau niște bucăți din lemn sub forma unei femei (…) E greu de făcut păpușarul, că așa îi zice, trebuia cineva care să se priceapă. Tata a avut unul, dar l-a dat cuiva și nu s-a mai întors (…) Când veneau de la stână, ciobanii aduceau în glugă vreo trei, cinci, zece păpuși de caș că mai dădeau și la verișori și la nepoate să nu fie supărare (…) Să știți că atunci când coborau din munte primul lucru nu era să facă baie, prima dată se adunau așa cu plete și bărboși pentru că așa un dor aveau să vină acasă, să vadă neamurile și lumea și abia apoi urma spălatul și mergeau la frizer și intrau în Sântilie’, a declarat Mircea Cojan, un cunoscut oier din zonă.

Vremurile s-au schimbat, dar voineștenii nu vor să piardă tradiția, așa că în fiecare an, în preajma Sântiliei, reconstituie această sărbătoare străveche. Duminică s-au întâlnit la casa nedeii din Valea Zânelor, unde au reiterat obiceiurile tradiționale de nuntă, cum ar fi împodobitul porților cu brazi și ștergare țesute, cerutul miresei, bărbieritul mirelui, hora miresei, ruperea colacului, descălțatul nașilor, trânta voinicilor și ridicatul bolovanului. Fiecare moment are o semnificație și un rost aparte, explică vornicul, spre exemplu dacă mireasa scoate mai ‘iute’ opinca nașului din picior atunci înseamnă că femeia va avea ultimul cuvânt în casă, dacă paiele aprinse aruncate la picioarele tinerilor însurăței în timp ce dansează se sting repede înseamnă că nu vor avea certuri în familie, iar ruperea colacului deasupra capului miresei și împărțirea lui în patru zări e de bun augur pentru viitorii părinți, existând credința că vor avea urmași sănătoși, viguroși și, desiguri, mocani.

Bătrânii spun că belșugul și norocul unei familii sunt atrase de darurile pe care le primesc la nuntă, iar dacă în ziua de azi e simplu cu darul, mergi cu banii în plic, pe vremuri întreaga comunitate se simțea datoare să contribuie cu câte un obiect la bunăstarea viitoarei familii, așa că dăruiau de la perne și leagăne pentru prunci până la cârlani.

Cât despre ”trânte”, povestește Dan Dumitru Jurebiță, urmașul unei străvechi și respectate familii voineștene.

”Era trânta dreaptă ciobănească (…) și o trântă la curea. Bolovanii sunt de diferite greutăți, pentru diverse categorii, iar prin astea flăcăii vroiau să-și demonstreze puterea și să impresioneze fetele (…) Cât tinerii erau la nedeie, de oi vedeau bacii cei bătrâni (…) Dar era o tradiție la noi, dacă erau trei fete într-o casă, trei surori, până nu se mărita prima nu se mărita niciuna. Dacă cea mare se căsătorea, următoarea ‘cădea din pod’, așa se zicea, adică urma la rând la măritiș. Asta era datina, eu o consider greșită, dar timpul a evoluat și s-a terminat și cu asta. De zestre se dădeau oi, pământ, perini, cojoace, mobilă, fata venea cu mobila, iar băiatul cu casa, dar el trebuia să aibă patul lui. Mirii nu dormeau în prima noapte împreună, nașa dormea cu fina, finul cu nașul, pentru că la nunta se mai bea și era o realitate în ce privește urmașii’, spune Dan Dumitru Jurebiță.

Alaiul de nuntă, cu cai și căruțe împodobite, pornește în fiecare an din fața Bisericii ortodoxe din Voinești, după ce primește binecuvântarea preotului, iar petrecerea are loc la casei nedeii din Valea Zânelor, în curtea căreia se întind câteva mese cu fețe albe și ștergare țesute pentru cei mai vârstnici și importanți dintre invitați. Nuntașii, dar și turiștii care vin la nedeie sunt cinstiți cu cozonac și vin, dar pot gusta și din produsele tradiționale ale crescătorilor de oi din zonă, unele preparate chiar pe loc, cum ar fi urdă, pastramă de oaie, tochitură la ceaun sau bulz cu brânză copt pe jar.

În târgul Sântiliei de la Covasna a fost reconstituită o stână tradițională, cu oi, berbeci, catâri și câini mocănești, iar cei care au dorit și-au putut cumpăra opinci, costume populare, curele, chimire, căciuli sau cojoace potrivite ‘pentru iarna ce va să vie’.

”E frumos și acum la nedeie, dar noi am prins ca băieți și parcă era mai frumos pe vremuri, că era mai natural. E bine că nu se uită tradițiile și că încercăm să le păstrăm, să se ducă și de acum încolo cât de mult. Pe vremuri erau mulți care se ocupau cu oile, acum mai sunt doar câteva familii. Noi am ținut la tradiție și în fiecare an am venit la Sântilie, așa cum am ținut din moși-strămoși, cu ce am avut din vechime și cu ce avem azi (…) De mic copil asta am învățat și asta am făcut până acum, dar trecerea anilor mă dă înapoi. Am venit cu cumnatul, cu un frate să mă ajute, că singur nu le poți face pe toate. Eu am făcut cașul să vadă lumea cum se face, ei au închegat urda, au făcut mămăliga și bulzul. Care au venit au întrebat, le-am zis, au filmat, au mai fotografiat, a mai fost cineva de la București, un domn profesor căruia îi place tare, văd că toate le-a căutat de la A la Z. Facem și noi ce putem ca să ne mai păstrăm tradiția. Eu aș vrea, dar nu e ușor cu oile și păcat că tineretul l-am cam scăpat și nu-i vina noastră’, spune Mircea Cojan.

E necăjit, îi simți supărarea în privire și vorbe, pentru că trei din cei patru flăcăi ai lui au plecat la lucru în străinătate. A rămas acasă doar cu feciorul cel mare, iar acum mai ține doar o sută de oi și alea împrăștiate pe la alți ciobani. Stânile le mai are, dar sunt goale. Nu prea mai merită, spune că furajele sunt scumpe, terenuri de pășunat găsești tot mai greu, produsele abia se vând, prețul cașului a scăzut față de anul trecut de la 12 la 10 lei kilogramul, ciobanii vor simbrie mai mare și a renunțat și la subvenția de la Uniunea Europeană pentru că ”sunt greutăți cu hârtiile’.

”Băieții mei chiar erau în meserie adevărată, (…) dar dacă au văzut ei că nu merge cu oile și nu merge și tot mergem înapoi, cheltuielile sunt mari, mai bine acolo că câștigă mai bine. Mai am o sută de oi, vaci, porci, mai tai câte unul, le trimit că e mai bun de acasă, le trimit brânză…Ei ar ști s-o facă, dar deocamdată stau acolo unde sunt, că e poate mai bine, se și muncește, dar se și câștigă. La noi, câștigul pe un an de zile îl faci acolo în două luni. Mai vin acasă, regretă și ei când lasă tot și pleacă iar, dar asta e, trebuie să își vadă de treaba lor’, se consolează singur nea Mircea.

Spune că nici ciobanii, dar nici turiștii nu mai sunt cum erau pe vremuri, dar se înseninează când își amintește de vremurile bune și de glumele pe care le făceau când era și el mai în putere, pentru că și ciobanii au glumele lor, așa cum au vânătorii și pescarii.

”Se zice că era un cioban de doi metri douăzeci, când tăia bradul cică îl lua singur, mămăliga o fierbea într-un cazan mare, o tăia în două la o masă, vă dați seama ce poftă avea și ce om era ăla. Se zicea că opinca lui așa o mărime avea la picior de scăldai în ea un copil de șapte luni. Îl chema Ilie și vă dați seama ce fecior era ăla. Erau multe glume din astea, care țineau la cei cu minte mai puțină (…) Acum ciobanii sunt altfel, încep dimineața cu cafeaua, dau drumul la radio, telefon mobil au și de ăla (…) Turistul care vine parcă e stresat, se uită la ceas imediat, se uită la telefon, am zis, a plecat. Parcă nu-i așa, trebuie să revenim la calmul care era odată, dar nu mai e’, mai spune gazda noastră, în timp ce turna jintiță în pahar și despica pe îndelete un bulz aburind, din care se prelingea brânza topită.

Profesoara Adriana Bota crede însă că tradițiile sunt ”din nou pe val’, dovadă că tinerii își fac costume populare, le poartă, fac parte din formații folclorice și dau o mână de ajutor la organizarea evenimentelor de acest gen. ”Să știți că se întorc la tradiții, vedeți cât de mulți tineri poartă costume populare (…) Liceenii au împărțit pliante prin hoteluri, au făcut ghidaj, ne-au ajutat foarte mult, chiar ne bucurăm mult că au fost într-un număr atât de mare’, spune Adriana Bota.

O altă tânără profesoară, Florentina Teacă, din Covasna, a scos de sub tipar două albume de fotografii cu oameni ai zonei, ilustrative pentru trecutul acestei comunități românești. Le-a adunat din colecții particulare cu ajutorul elevilor, dorind să aducă un omagiu oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri, care au ținut vie această comunitate de români, dar și să salveze de la dispariție și uitare aceste fotografii.

”Cine nu își cunoaște istoria și nu își respectă înaintașii nu va ști să își construiască viitorul (…) Este o datorie de onoare pentru fiecare dintre noi să știm ce au făcut înaintașii noștri (…) Suntem datori față de acești oameni să nu îi uităm și să le cinstim memoria (…) Acesta a fost punctul de plecare în misiunea pe care mi-am propus-o (…) Un arc peste timp, ilustrând viața lor spirituală, tradițiile și obiceiurile, ocupațiile, meșteșugurile, portul popular. Un omagiu adus înaintașilor noștri care au creat cultura tradițională specifică locului. De asemenea, un alt motiv pentru care se impunea o astfel de acțiune îl constituie încercarea de a eluda dispariția fizică a acestor fotografii vechi, salvarea lor până nu e prea târziu, și, aș adăuga, cât încă mai avem bătrâni care să recunoască personajele din fotografii, spre a le feri de pericolul uitării’, afirmă profesoara Florentina Teacă.

În cel de-al doilea album intitulat ”Chipuri de demult din inima României’, lansat duminică la nedeie, sunt publicate câteva fotografii inedite, printre care și câteva din colecția personală a familiei Teculescu. În una dintre ele, episcopul Justinian Teculescu, originar din Covasna, apare alături de mareșalul Averescu, patriarhul Miron Cristea, poetul Octavian Goga și mitropolitul Visarion Puiu, iar alta îl are alături pe generalul Berthelot. Fotografiile au fost oferite spre publicare de nepotul episcopului, Șerban Teculescu, care trăiește în Franța.

Florentina Teacă a declarat că nedeia mocănească avea nu doar rostul de ”a mijloci idile, de a face alianțe’, ci și de ‘a uni hotarele dintre românii de aici și românii de peste munți’. Iar pentru a reînnoda tradiția, Asociația cultural-creștină ‘Justinian Teculescu’ din Covasna, organizatorul nedeii, a invitat la ediția din acest an și o formație folclorică românească din Vidin, Bulgaria.

Printre invitați s-au mai numărat și membrii asociației ”Omnis Barbaria’ din Satu Mare, care au prezentat obiceiurile civile și militare ale dacilor. Nu au fost invitați întâmplător, ci pentru că în apropierea stațiunii Covasna se află o cetate dacică veche de aproape 2000 de ani, care, potrivit arheologilor, ar fi una dintre cele mari din afara Munților Orăștiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră. Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii, dar oamenii de știință nu pot confirma acest lucru. O mare parte dintre zidurile cetății au ieșit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni puternice care a smuls arborii și a culcat pădurea la pământ. La rădăcinile copacilor seculari au apărut nu doar ziduri de piatră, ci și alte vestigii, cum ar fi bucăți de ceramică, monede și obiecte de cult, pe baza cărora specialiștii au stabilit că cetatea datează din secolele II-I i.e.n. Arheologii susțin că cetatea e foarte bine conservată și poate oferi detalii importante despre modul de organizare a defensivei dacice.

Cetatea a atras de-a lungul timpului și căutători de comori, pentru că în jurul ei s-au țesut nenumărate povești. Una dintre ele spune că undeva, printre zidurile cetății, dacii ar fi ascuns o comoară. Potrivit legendei, din șapte în șapte ani se deschide o poartă care arată drumul spre lada plină cu aur și care stă deschisă o noapte întreagă până la cântatul cocoșilor. Dar, oamenii locului au pierdut socoteala anilor, iar comoara dacilor a rămas în continuare îngropată în pământ.

Nedeia mocănească este una dintre cele mai frumoase sărbători ale românilor din județul Covasna și un bun prilej de a arăta lumii cum erau și cum mai sunt nunțile tradiționale la români. Voineștenii, oameni mândri, harnici și înstăriți, și-au schimbat însă căruțele cu jeep-uri, iar ciobanii au înlocuit fluierul cu laptopul, internetul și telefonul mobil, dar cu toate acestea se ”încăpățânează” să-și păstreze obiceiurile și datinile din străbuni.

AGERPRES (AS-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Nu departe de municipiul Sfântu Gheorghe, în localitatea Dobârlău, se află Muzeul etnografic ‘Maria’. E muzeul lui Viorel Luca sau moș Luca, cum îi spuneau localnicii, care a adunat aici peste 8000 de obiecte vechi. Ca să facă acest muzeu, moș Luca a fost în stare să-și lase casa neterminată, să ia bani cu împrumut și chiar să-și vândă animale din gospodărie.

Moș Luca nu mai trăiește, dar familia lui îi duce mai departe visul, acela de a păstra obiecte străvechi pentru generațiile viitoare.

“Doamne, cât și-a mai dorit el muzeul ăsta, foarte mult și l-a dorit. Se ducea și căuta la fiecare om din sat să găsească lucruri vechi și frumoase, să le adune, să le puie el, să le rânduiască. (…). Asta i-a fost visul, să lase ceva în urma lui, pentru copii, să lase ceva pentru comuna asta. Ce s-a mai zbătut, Doamne, ce s-a mai zbătut’, spune soția acestuia, Melania.

În muzeul lui moș Luca se găsesc de toate, de la degetare până la opinci, căruțe, lăzi de zestre, instrumente muzicale, războaie de țesut, piepteni de descâlcit câlți, o piuă din anul 1700, un darac de lână, uniforme militare, arme, gramofoane, televizoare cu lămpi, clopote, lămpi cu gaz și multe alte lucruri prăfuite și poleite de timp. O parte le-a adăpostit în casa bătrânească moștenită de la părinți, altele sunt expuse în curte, în șoproane, ori pe pereții unor magazii din lemn construite special pentru a-și adăposti ‘comoara’.

Bătrânul Viorel Luca avea de gând să catalogheze cele peste 8000 de obiecte adunate de-a lungul anilor de prin gospodăriile oamenilor din zonă, ca să știe toată lumea ale cui au fost și la ce au folosit, dar n-a mai apucat, ‘prăpădindu-se’ în urmă cu câteva luni. Îi plăcea să spună că tot Dobârlăul, cu terenuri, case și livezi nu face cât muzeul lui.

Tanti Melania recunoaște că nu se prea ‘pricepe să le numească pe toate’, în schimb Maria Sabrina, nepoata cea mare, și-a luat foarte în serios rolul de ghid. În timp ce descuie lacătele povestește într-una despre bunicul ei, despre obiectele preferate și despre planurile de viitor.

‘Era un om harnic și foarte bun, nu o să îl uit niciodată. Niciodată nu lăsa pe mâine și era tare strângător (…) Stăteam mult împreună, iar când veneau vizitatorii mereu mă chema și pe mine, eu știu cam toate lucrurile de pe aici (…) Le-a adunat greu, le-a căutat, s-a tocmit cu oamenii. Mergea prin sat și, care îi plăcea, făcea cumva să le ia (…). De muzeu ne ocupăm acum eu și familia mea, iar atunci când vin turiștii eu îi întâmpin de cele mai multe ori. O să mai adunăm și noi lucruri. Pe viitor, aș vrea să renovez muzeul, să îl fac mai mare, să fie totul așezat la locul lui’, spune Maria Sabrina.

La 11 ani, nu știe să-ți spună care e cel mai valoros obiect din întreaga colecție, dar dacă ar fi să aleagă, cu sufletul atunci, după părerea ei, e ‘Roata vieții’, o roată veche expusă în fața muzeului, pe care bunicul ei a scris cuvintele ‘Vor veni, vor vedea, vor întreba, vor afla, urmașii mei și ai altora’.

‘Suntem într-o încăpere în care sunt numai lucruri de țesut, un război de țesut, mașini de tors lână foarte vechi, toate adunate de bunicul (…) Aici a pus o cască de război pe care a avut-o bunicul lui, arme, pistoale care au fost la război (…) Sunt foarte multe lucruri, după cum vedeți, iar dacă stați aici o săptămână să le luați pe fiecare în parte, nu mai plecați de aicea deloc’, mai spune Maria Sabrina, care nu uită să-i roage pe cei care trec pragul muzeului să scrie câteva rânduri în ‘caietul cu impresii’.

Muzeul etnografic ‘Maria’ din Dobârlău se află la aproape 20 de kilometri de municipiul Sfântu Gheorghe și 30 de kilometri de Brașov și poate fi vizitat la orice oră din zi. Sunt o puzderie de obiecte, unele îngrămădite unele peste altele, care încă își mai caută locul. Moș Luca le-a adunat ca ‘să nu se piardă istoria și să nu pierim ca neam’, după cum obișnuia să spună, dar și pentru ca cei care ‘se vor clona ori se vor naște în vreo eprubetă ori într-o navă spațială să știe cum a fost viața înaintea lor’.

AGERPRES (A-autor:Oana Mălina Negrea, editor:Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Gabor Tibor este unul dintre ultimii potcovari din județul Covasna, un bărbat în jurul vârstei de 60 de ani, născut într-o familie de meșteșugari din Valea Ghimeșului, care se ‘încăpățânează’ să păstreze o meserie aproape pierdută.

În poarta micii sale fierării din localitatea Ilieni, unde cuptorul cu jăratic toarce mocnit, mai oprește uneori câte o căruță cu cai să le schimbe ‘încălțările’ și atunci focul prinde a se dezmorți însuflețit de foale, iar nicovala începe să țipe ascuțit sub loviturile ciocanului. E un sunet pe care îl știe din copilărie, ca o muzică fără de care nu poate trăi.

‘Noi suntem un neam de meșteri și vis-a-vis cu noi, unde m-am născut, era un fierar și de mic copil mereu umblam acolo. Avea și o nepoată în clasă cu mine (…) De-atunci îmi sună mereu nicovala (…) Am terminat școala profesională, acolo am bătut prima dată fierul și m-a infectat meseria asta. Pe urmă ne-am mutat la Ilieni, am făcut prima dată atelierul, să am eu atelierul meu. Aveam 19 ani când am bătut prima dată cuiul în copita calului, îl chema Hallo, cum ar veni Corbul din limba maghiară, iar prima potcoavă făcută de mine am bătut-o pe un cal pe care îl chema Adam. Ăștia au fost primii’, își amintește potcovarul din Ilieni.

Când a venit în sat, în urmă cu 40 de ani, mai erau încă patru fierari, dar a rămas singurul. Potcovar ca el nu știe să mai fie vreunul prin satele din jur.

‘Numai eu sunt aici care potcovesc din cald, așa se zice. Că sunt mai multe meserii — fierar de potcovit, fierar artizanal, care face căruțe, care numai bate potcoave pentru caii sportivi, deci cumpără potcoava și o pune, dar din foc să facă potcoavă numai eu sunt. Știu că ar mai fi unul mai departe, la Bicfalău, dar alții nu mai cunosc (…) Și îmi pare rău că se pierde meseria asta. Am doi băieți, dar nici unul nu practică. Ala micu’ face o potcoavă ca mine, dar nu-i plac caii și atunci, dacă nu îți plac, nu ai ce căuta în meserie. Calul mișcă, e nervos, aici trebuie să ai o răbdare de nedescris’, a declarat pentru AGERPRES, Gabor Tibor.

Brațele îi sunt ciupite de scânteile fierbinți sărite din cuptor și e evident că n-are o meserie ușoară, dar pentru el e cea mai frumoasă din lume. ‘Mă ocup și cu altele, sunt și mecanic, dar munca de fierărie e, cum să vă zic, vârful inimii. Eu de asta nu mă despart decât la capătul vieții (…) E o meserie frumoasă. Am un prieten la Tokaj în Ungaria, fierar și el, care mereu zice că trebuie să sufli suflet în fier și apoi o să fie fierul cum trebuie, să poți scoate ceva din el (…) Eu trebuie să aud sunetul nicovalei, altfel totul e mut (…) După mine și dacă m-aș naște a doua oară, tot fierar m-aș face’, mai spune Gabor Tibor.

Își demonstrează îndemânarea la toate târgurile din țară și străinătate la care e invitat, face parte și dintr-o asociație meșteșugărească prin intermediul căreia a expus la Budapesta, dar visul lui e să deschidă un muzeu al fierăriei la Ilieni. ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, că asta e prima dată, vrem să facem un muzeu, pentru că la Ilieni vin mulți străini și să le arătăm și noi că știm ceva (…) Am vorbit cu primarul, ne dă un spațiu, dar ne trebuie niște bani ca să cumpărăm un set de unelte, astea nu le pot da, că lucrez cu ele (…) Vrem să facem un muzeu, dar un muzeu viu, când vine cineva acolo să demonstrăm, să arătăm cum se face, cum se îndoaie fierul’, afirmă meșterul din Ilieni.

Gabor Tibor spune că pe 5 septembrie la Sfântu Gheorghe va avea loc o întâlnire internațională la care vor participa 80 de fierari din cinci țări.

Înainte de a ne lua rămas bun îmi dă de grijă să-l anunț din timp când vin data viitoare, să-mi pregătească o ‘mâncare de fierar’, așa cum n-am mai mâncat vreodată. ‘Este o tradiție, (…) punem pâine pe o tavă frumoasă, punem ceapă, brânză, am un clește mare din două bucăți de fier, pe care nu vi l-am arătat, pe ăla îl încălzesc în foc și între ăla bag slănina și când strâng așa țâșnește afară și cade pe pâine și puteți mânca cu o poftă ce n-ați văzut’, mai spune Gabor Tibor.

Meseria de potcovar n-o găsești în nici unul din ghidurile de orientare profesională, așa cum nu găsești nici alte meserii dispărute, cum ar fi sitar, bărbier, șelar, sacagiu, bragagiu sau ceaprazar, ale căror semnificații mulți le căutăm în dicționar. Dar, din fericire, mai sunt oameni precum Gabor Tibor, ultimul potcovar din Ilieni, care încă mai pot spune povestea și pot transmite mai departe aceste meserii.

Luna trecută, Centrul de cultură al județului Covasna a demarat un proiect, finanțat din fonduri norvegiene, care își propune să cartografieze, să revitalizeze și să popularizeze meșteșugurile tradiționale din zonă. Directorul Centrului de Cultură, Imreh Marton Istvan, a declarat pentru AGERPRES că în județul Covasna se mai păstrează 36 de meșteșuguri tradiționale practicate de peste 250 de meșteri populari, iar dr. Kinda Istvan, muzeograf la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe spune că în aproape fiecare localitate din județ mai există cel puțin un meșter popular.

Prin acest proiect va fi realizată o bază de date digitală care va oferi informații referitoare la meșteșugurile tradiționale și meșterii populari din zonă, vor fi realizate zece filme documentare și va fi realizată o strategie de marketing pentru atragerea turiștilor și valorificarea produselor meșteșugărești. De asemenea, va fi realizat un muzeu virtual, care va prezenta obiecte folosite sau realizate în ateliere meșteșugărești astăzi părăsite, fie pentru că meșterii nu mai trăiesc, fie pentru că sunt prea bătrâni să mai lucreze, iar în toamna acestui an, la Sfântu Gheorghe, va fi organizată Ziua Meșteșugurilor Tradiționale.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Castelul Daniel din Tălișoara, clădit în urmă cu aproape 400 de ani, ascunde câteva mistere neelucidate, printre care cel al semnificației frescelor și a camerei secrete descoperite în timpul lucrărilor de restaurare.

Camera Constantinopol, cu fresce din 1680 
Foto: (c) Racz Lilla și Racz Attila / ARHIVA PERSONALĂ

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în stil renascentist, de familia nobiliară Daniel, și a trecut prin mai multe etape de extinderi și modificări până la începutul secolului trecut, când a căpătat înfățișarea actuală.

Blazonul familiei Daniel, reprezentând o lebădă albă cu gâtul săgetat, apare pe un basorelief sculptat în piatră pe fațada clădirii împreună cu deviza ‘Deus Providebit'(Dumnezeu ne va purta de grijă), iar, potrivit legendelor, ar fi fost conferit familiei în semn de recunoștință pentru serviciile oferite, de către principele Transilvaniei, Bethlen Gabor. Pe zidurile castelului sunt consemnate, de asemenea, anul 1669 și inițialele M.D. și H.I. ale proprietarilor, Daniel Mihaly și soția sa, Haller Judit, care au construit aripa nord-vestică a clădirii, dar și anul 1680, în care se presupune că ar fi fost încheiate lucrările de etajare a aripii principale.

Blazonul familiei apare și pe aripa clasicistă a castelului, realizată în 1884, fiind sculptat în teracotă.

Istoria consemnează, printre altele, faptul că fațada castelului a căpătat, la începutul anilor 1890, o terasă proiectată de arhitectul Draskoczy Jeno.

Castelul a fost cumpărat, în urmă cu câțiva ani de doi tineri, Racz Lilla și Attila, originari din Sfântu Gheorghe, respectiv Miercurea Ciuc, care l-au reabilitat și l-au introdus în circuitul turistic.

‘Povestea a început în jurul Crăciunului, în urmă cu șase, chiar șapte ani, când am petrecut vacanța de iarnă acasă și am primit de la mama mea un album despre castele și conace (…) Eram în momentul în care ne gândeam să începem o afacere și cochetam cu ideea de turism (…) Așa am dat peste acest castel și, la sfârșitul prezentării din album, scria că tocmai își așteaptă gazdele, deci era de vânzare. Ne-am uitat cine erau proprietarii din sat, i-am căutat și am început discuțiile. La vremea respectivă, ni s-a spus că deja era “semivândut”, aveau o înțelegere cu un domn din Statele Unite ale Americii (…) și că nu mai e de vânzare, dar nouă ne-a plăcut foarte mult, așa că am păstrat legătura, ne-am tot interesat și până la urmă am aflat că a fost scos din nou la vânzare, americanul fiind dezamăgit de faptul că imobilul nu mai era înconjurat de păduri ca odinioară și că era multă birocrație ca să îl poată cumpăra. După ce el a renunțat, am început negocierile, a fost un proces de vrei doi ani și, în cele din urmă, l-am cumpărat’, a declarat pentru AGERPRES, Lilla Racz.

Cei doi tineri, care au lucrat timp de mai mulți ani în București, ea consultant de marketing la o companie multinațională, iar el în domeniul IT bancar, spun că alegerea castelului a fost una ’emoțională’ și că, odată cu achiziționarea lui, au început o nouă viață.

‘Castelul nu arăta prea bine la vremea când l-am cumpărat, era nefolosit de mai mult de 10 de ani, dar pe de altă parte, totuși, față de multe alte castele din Transilvania, aflate în paragină, arăta mult mai bine pentru că pe vremea comunismului a fost folosit ca CAP și a fost restaurat în 1988, ceea ce a permis ca structural să reziste’, spune aceasta.

Castelul de la Tălișoara avea să le ofere celor doi tineri și câteva surprize, în timpul restaurărilor fiind scoase la iveală mai multe fresce și o cameră secretă. ‘Cea mai mare surpriză pe care ne-a dăruit-o castelul au fost frescele. Am tot auzit povești prin sat că, la renovarea din 1988, oamenii ar fi văzut niște urme de pictură și chiar figuri pictate pe pereți, dar inițial, nu era nicio dovadă și am crezut că era o legendă, ca și tunelul despre care am auzit foarte multe dar nu l-am găsit. Când am început cercetările istorice murale, s-a dovedit că, într-adevăr, există urme de fresce, așa că am demarat o cercetare mai amplă a picturilor murale și am dat peste mai multe scene pictate care datează din anul 1680, pe care le-am renovat acum. Suntem în faza în care sunt renovate și conservate, deci se disting, dar abia de acum încolo începe aventura mai interesantă, pentru că încercăm să descifrăm ce înseamnă exact scenele’, adaugă Lilla Racz.

Într-una dintre fresce apare unul dintre membrii familiei, probabil Daniel Mihaly I, care, potrivit istoricilor, ar fi ocupat o înaltă funcție diplomatică și ar fi fost împuternicit, în anul 1638, să ducă tributul Transilvaniei marelui sultan de la Constantinopole.

Castelul are opt camere, fiecare cu un stil și o poveste aparte, printre ele ‘Lebăda’, denumită după blazonul familiei Daniel, camera contelui, aflată lângă budoarul contesei, și camera ‘Constantinopole’, unde se regăsesc frescele amintite. Una dintre cele mai atrăgătoare, datorită poveștii ei, este ‘Camera secretelor’, o încăpere a cărei baie a fost amenajată într-un spațiu înzidit, descoperit în timpul renovărilor din 2011.

‘Am aflat de existența acestei încăperi când am făcut planurile la etaj și parter și s-a dovedit că e ceva acolo și am dat peste o frumoasă încăpere boltită în care am amenajat baia. Secretul, de ce acolo camera a fost înzidită, nu l-am aflat și de aceea am numit-o ‘Camera secretelor’ (…) O altă cameră se numește ‘Poarta castelului’ pentru că este o încăpere în care, înainte de 1800, funcționa intrarea cu caleștile în castel (…) Pot să zic că, de fiecare dată când merg la castel, am o altă cameră preferată, fiecare are un stil unic, o atmosferă unică’, povestește Lilla Racz.

‘De obicei când avem oaspeți, facem un tur, îi conducem prin fiecare cameră, iar ei aleg camera preferată în care vor să stea, (…) Dacă unul vrea ceva mai nobil alege ‘Lebăda’, dacă vrea ceva mai rustic alege camera cu cadă de lemn, dacă vrea poate alege baia uriașă construită din mozaic, sunt diverse opțiuni și nu se compară una cu cealaltă. Mai e camera doamnei Haller, care are o oglindă uriașă de aproximativ cinci metri pătrați de jos în sus. Fiecare cameră are o poveste și un mic efect wow, cum spune designerul nostru’, adaugă Racz Attila.

Cada de lemn din camera Lăcașul din Tălișoara 
Foto: (c) Racz Lilla și Racz Attila / ARHIVA PERSONALĂ

Proprietarii au găsit cu ajutorul designerului și un stil original de a mobila castelul, recuperând și recondiționând o parte dintre grinzile de lemn învechite, care au trebuit înlocuite în timpul renovării, realizând astfel o originală îmbinare între vechi și nou. ‘Din mobilierul original nu am mai găsit nimic, din păcate, și, chiar cu mult înainte să mobilăm castelul, ne-am tot gândit și ne-am sfătuit cu diverși designeri, am căutat mult timp mobilier vechi de epocă și, până la urmă, designerul cu care am lucrat ne-a ajutat cu o idee mai ieșită din comun. Știam de la început că vrem ceva autentic, ceva vechi, de aceea am și cochetat prima dată cu mobilierul de epocă, dar era greu să găsești ceva autentic cu care să mobilezi un întreg castel să și iasă frumos, nu o colecție de muzeu cu piese luate de ici-colo (…) Structural a trebuit să înlocuim foarte mult lemn din castel și acest lemn vechi de sute de ani l-am refolosit pentru fabricarea mobilei, combinându-l cu elemente de nou, de hi-tech, materiale naturale, cupru, sticlă, lemn nou, lăcuit. Avem această combinație, această dualitate, jocul între vechi și nou, care nu face altceva decât să ajute vechiul să iasă și mai mult în evidență. Acesta a fost conceptul de design cu care am mobilat tot castelul’, explică Lilla Racz.

Și în gastronomie au încercat să aplice aceeași ‘rețetă’, adică să îmbine tradiționalul cu noul și modernul. ‘Pe linia noastră gastronomică se regăsesc rețete tradiționale regândite conform exigențelor culinare din secolul XXI. Avem un șef-bucătar care a studiat în Marea Britanie și s-a întors acasă cu gândul de a reforma bucătăria tradițională transilvăneană, iar gândurile noastre s-au întâlnit foarte frumos în legătură cu conceptul acesta. El ne construiește partea de gastronomie (…) Pe de altă parte, ne axăm și pe gastronomia secolului al XVII-lea, nobiliară. Am fost uluiți să vedem cât de diversificată era gastronomia în acea perioadă, din punctul de vedere al gusturilor, ingredientelor, materiei prime folosite, pentru că erau în contact cu curțile nobiliare din toată Europa. Pe lângă rețetele tradiționale avem în meniul nostru și câteva highlight-uri internaționale regândite puțin, “transilvanizate” pe gustul nostru’, mai spune Lilla Racz.

Și pentru a crea din nou acel ‘wow effect’, proprietarii organizează periodic evenimente tematice la castelul de la Tălișoara, în locul cinei clasice cu trei feluri de mâncare, oaspeții având posibilitatea de a opta pentru seri renascentiste în cadrul cărora le sunt servite specialități din pește, vânat și alte rețete specifice secolului al XVII-lea, pot asculta live muzică veche și pot învăța să danseze dansuri renascentiste.

Lucrările de reabilitare a castelului au durat aproape cinci ani și au fost cofinanțate din fonduri europene pentru dezvoltare rurală. Familia Racz, care a deschis castelul pentru public în vara anului trecut, își dorește ca acesta să fie mai mult decât un loc care să atragă turiști, să devină un important punct cultural pe harta Transilvaniei.

‘Noi vrem ceva deosebit, vrem să păstram și să dezvoltăm latura culturală. Printr-o asociație, am câștigat un proiect de finanțare de la Fondurile norvegiene și o parte importantă a acestuia constă în cercetarea și documentarea picturilor murale, care o să se termine anul viitor cu o carte și o conferință amplă despre acestea. (…) Ne-am gândit la o implicare în viața culturală a zonei și, chiar de când am cumpărat castelul, am organizat concerte, festivaluri de muzică veche — anul acesta va fi a cincea ediție, au fost Zilele renascentiste și vrem să continuăm, dar suntem deschiși și la alte evenimente organizate de alții, pe care să le găzduim la noi în castel’, a menționat proprietara acestuia.

‘Avem planuri mărețe, vrem să atragem oameni de cultură care apreciază ceea ce găsesc la noi, adică un castel vechi din secolul al XVII-lea, cu picturi murale și tocmai din acest motiv suntem foarte apropiați de oamenii de artă, de cultură și organizăm aceste evenimente (…) Noi, din acest fond norvegian nu renovăm, nu construim, ci pur și simplu dedicăm toată finanțarea pentru cultură, arte plastice, arte creative și sperăm ca în acest fel să atragem atenția acelor oameni care caută istoria și cultura secolelor trecute (…) Vom organiza și tabere de creație pentru diverși artiști, (…) dar obiectivul final este ca, prin aceste personalități de artă și cultură, să atragem și pe alții care vor să vină într-un loc special. Dorim să fim apreciați nu doar pentru calitatea serviciilor pe care le găsesc la noi, ci și pentru ceea ce avem de oferit din punct de vedere cultural’, a completat Racz Attila.

Noii proprietari ai castelului au angrenat în jurul lor și oamenii din zonă, pe care i-au cooptat în realizarea lucrărilor de reabilitare sau în programele oferite oaspeților, prin care le prezintă tradiții, obiceiuri sau curiozități locale. Printre aceștia se numără meșteșugari locali, un fierar în atelierul căruia turiștii pot experimenta metode tradiționale de prelucrare a fierului și proprietara unei vechi mori cu apă, care le poate prezenta modul de funcționare și istoria acestei construcții ce datează din secolul al XIX-lea.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Considered by its GDP, Covasna County is said to be poor, yet it is home to one of the most extensive, rich and valuable mineral water resources in Europe.

Photo credit: (c) Lucian TUDOSE / AGERPRES ARCHIVE

Covasna has thousands of mineral water springs teeming all over the place, some grown to the status of brand, others known only by the locals who use them as cure to various diseases. Some localities have almost no freshwater well, instead there is mineral water aplenty to pull up with the dip-bucket. Each well has a different composition, a different taste and different curing properties.

Long ago, locals with a health condition didn’t rush to the doctor, but rather sought a healing mineral spring.

The Valcele spa, situated near the city of Sfantu Gheorghe, and whose heyday fame bested that of Karlovy Vary, has a mineral spring with an extremely high content of magnesium — 335 ml per litre, making it an excellent cure for the plague of this century — stress. It also helps in gastritis, ulcer, osteoporosis, rheumatism and many other conditions that are usually being treated with lots of money and handfuls of pills. Valcele has had quite a range of high-profile visitors who sought the curing effect of its mineral water and bubbling soaks. Even crowned heads, including King Carol I and King Ferdinand of Romania counted to the spa visitors.

Prince Milos Obrenovich of Serbia, who visited Valcele in 1841, donated money for a church to be built here after having successfully pursued treatment at this spa. This is also where some of the time’s highbrows who spearheaded Romania’s political and cultural movements, such as historian and politician Nicolae Balcescu, philologist and politician Ion Heliade Radulescu, folklorist, composer and writer Anton Pann, poet and diplomat Dimitrie Bolintineanu, literary critic and politician Titu Maiorescu and Metropolitan bishop Andrei Saguna spent some time, says museographer Nicolae Moldovan, now at the venerable age of 92, the one who collected testimonials, documents and photographs and produced the monograph of Valcele.

Unfortunately, the spa’s glamour faded out, the once smart villas are now in disrepair, and if it weren’t for the vintage photos, one could hardly imagine its times of glory, when the brass band played in the park to entertain the swarms of tourists strolling on the walkways. Today, the spa of Valcele dwells in anonymity, yet the mineral water keeps flowing.

It flows as a reminder of the ever-present change, or maybe, for some of the locals just to wash their rubber boots under the spurt of mineral water; however, the townsfolk still come from tens of kilometres to get the precious liquid. This is also home to the only plant in Romania where medicinal mineral water is bottled manually, pure water, with no addition or “enhancement.”

“It is bottled just as it springs from the ground, with no intervention, without removing or adding anything to it. The water reaches the customer just as it was prepared and balanced in the most performing lab I know — nature,” says Silviu Manole, owner of bottling company Wega Invest.

Sugas Bai, a small and lovely vacation spa lying near Sfantu Gheorghe, has the Elisabeta spring that has been used for centuries as a remedy against liver diseases and gastritis.

In Balvanyos, in the north of the county, there’s the ‘eye curing spring’ that treats conjunctivitis. The trees surrounding the creek have myriads of handkerchiefs fluttering from their branches, left there by those who used them to wash their eyes with the miraculous water and who believe the tales of the elders that they will thus rid themselves of the disease.

Among the thousands of mineral springs of Covasna County there is one that can precisely “foretell” the weather 24 hours in advance. It’s the ‘Putya’ spring in the locality of Micfalau, called by the locals “the weather telling creek”. If the water is turbid it is sign it will rain, and if it is limpid, it will be sunny weather. The locals say the spring has never been wrong in centuries and that they trust it more than the TV weather bulletins.

Alone in the surroundings of the resort of Covasna, which is the site of Romania’s only hospital for cardiovascular rehabilitation, there are over 1,000 mineral springs, some of which have been known since the times of the Romans.

The genesis of the mineral waters is closely connected to the post-volcanic phenomena in the area.

“Traversing the successive soil layers, the water washes off and dissolves the minerals and salts in the depths of the earth and emerges to daylight loaded with gas and mineral salts,” explains geologist Kisgyorgy Zoltan from Sfantu Gheorghe, who has a rich collection of mineral bottle labels put together in more than three decades. He has more than 1,000 items of which the oldest is dated 1902 — the Maria Spring in Malnas. A read of the chemical composition on the labels shows one that each spring is unique.

Fully aware of the county’s underground treasure, the Covasna authorities have kicked off together with their Harghita County peers a project aimed at revamping several spas left to decay but also at developing several other localities with a balneal potential. Called the ‘Trail of Mineral Waters’, it runs through the localities of Bixad, Belin, Malnas, Valcele, Bodoc, Sugas-Bai, Martanus, Baraolt (all of them in Covasna County) and Borsec, Tusnad, Jigodin, Homorod, Remetea (in the neighboring Harghita County). No less than 10 ml euros have been invested so far, over half of which came from European funds.

The bathing pool in Baraolt was revamped, a new moffette-capturing facility was built in Bodoc, two mineral springs were piped and directed to a freshly built bath facility. In Malnas, the pavilions covering two springs were refurbished and the park was revamped; spa centres were built in Sugas and Valcele, complete with pools, Turkish baths, Finnish saunas, fitness halls and other leisure spaces.

”Investments were needed because such riches are to no avail if one cannot offer the tourist some extra amenities,” said Sfantu Gheorghe Mayor Antal Arpad.

In the past, almost each locality in the county had a popular mineral bath, a kind of bathing place where people came for soaks because they helped in everything. These were small wooden tanks, usually placed in forested locales, around such a body of water. They were abandoned with the passing of time and invaded by vegetation, but some have still seen that that the mineral springs they had heard from the elders don’t clog and vanish in forgetfulness.

Local authorities thought that rebuilding these traditional baths the way they were in the past would prove a tourist attraction. This was not necessarily about the curative effect of the water, but mainly for the unique atmosphere.

And with these time-passing facilities, another tradition came back to life: communal work. Some came with their physical skills, others with materials and others with food for volunteers. This is how some of the bathing sites were rebuilt at Cernat, Bodoc, Olteni, Peteni and Hatuica, where the tourist can spend a couple of quiet hours away from the city noise and everyday worries.



Covasna County Council President Tamas Sandor said that this project is important not just because it opens new perspectives to local tourism, but also because it helps preserve the traditions of the Szekelys in the region.

Covasna locals even have a festival dedicated to the mineral water: called ‘Aquarius’, it is aimed at popularizing mineral water, especially un-bottled, drunk directly at the source. Specialists say that not all mineral waters ”resist in bottles” and therefore, for their properties and curative effects not to go wasted, they should be drunk straight from the source.

The festival takes place every year in another locality where the mineral water is brought in barrels. Mineral water tasting events and drinking competitions are held on this occasion, exhibitions of vintage labels, photographs and postcards are organized, as well as scientific lectures, concerts and shows; much to the public’s delight, there is also a traditional pancake-baking contest with mineral water.

For one to recognize a quality mineral water one must be careful to the composition. The experts’ recommendation for the cure to be effective is to read the label and choose a water containing the minerals the body is lacking.

Covasna is by no means a poor county, blessed as it is with this source of healing and abundance, its ever-flowing streams of mineral water. AGERPRES

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva