Search

Romani celebri – social

Facebook Twitter Email


Paul Hemerth este un sas intors acasa la Richis, in judetul Sibiu. Se lupta sa salveze casele traditionale, pe care le stia din copilarie si a restaurat impecabil mai multe dintre ele.

A adus cu el si alti straini impresionati de cultura si traditia locului, asa ca acum comunitatea este formata din 13 nationalitati.

Printre dealurile pe care odinioara se cultiva vita de vita, la cinci kilometri de Biertan se afla vechiul sat sasesc Richis sau satul celor bogati.

Dupa ’90, sasii de aici au plecat cu totii in vest, iar odata cu acest exod vechile case in care au crescut generatii intregi au ajuns niste ruine. De cativa ani, datorita unor straini, satul a prins din nou viata.

Nascut pe aceste meleaguri, la Medias, Paul a plecat in Germania impreuna cu parintii, pe cand avea opt ani. Prima casa pe care a cumparat-o aici l-a costat aproape 13.000 de marci.

Dupa cativa ani, Paul a mai cumparat alte doua case sasesti. Dupa ce le-a reconditionat, in una dintre ele a mutat-o pe mama lui, care locuia la Hamburg.

Pe perete stau la loc de cinste poze cu vechii proprietari, la vremea aceea cei mai avuti oameni din sat.

Paul a cumparat prima casa de la stranepotul lui Noah, Johann Schaas. Are 81 de ani si este ultimul sas din Richis.

In Richis, Paul si-a adus toti prietenii. Si ei au fost cuceriti pe loc de Romania frumoasa. Pe prispa casei, descult, un tata ii citeste copilului povesti in limba germana.

Familia Schops: “E absolut minunta, e incredibil. Zona e minunata, e calma, rurala si originala, iar casa e perfecta, nu ne-am asteptat la asta, dar e minunata”.

In timp ce se infrupta din produsele locale, Dorothea zambeste si spune ca atat de mult ii place aici ca vrea impreuna cu sotul ei sa isi cumpere si ei o casa in Richis.

Dorothea Muller, turist: “E ca si cum as fi copil si mi-as retrai copilaria. Casa e minunata, te poti relaxa. Zona e frumoasa, iar oamenii prietenosi. Poti obtine tot ce vrei, paine facuta in casa, oua de la gainile din curte, lapte proaspat si este o legatura intre vecini”.

Tot in Richis si familia Engbrenghof, din Olanda, si-a cumparat o casa saseasca pe care au reconditionat-o in cativa ani.

Martin Engbrenghof : “Ne-am indragostit pur si simplu de casa si de locul asta, de Romania“.

Si olandezii s-au sfatuit tot cu batranul sas, Johann Schaas. E pe pragul bisericii in fiecare zi si isi asteapta turistii curiosi sa afle despre biserica veche din sat. Altarul din biserica cistertiana e vechi de peste 600 de ani.

Batranul are si o mare suparare cand vede ca unele case din Richis sunt mutilate de cei care nu inteleg ca valoarea lor este inestimabila. Schaas il are alaturi si pe Paul.

Rares si Mugurel sunt singurii mesteri restauratori din zona. Ei se ocupa de restaurarea caselor traditionale asa cum e scris in carte. Ridica insa din umeri si isi pun mainile in cap cand vad ca unele modificari pot distruge o cultura veche de peste 100 de ani.

Paul Hemmerth este unul din exemplele de la care ar trebui sa invete fiecare dintre noi. Trebuie sa constientizam ca tot ce ne ramane este traditia, istoria si cultura noastra.

Sursa: protv

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

9 ani şi zeci de medalii are Ionuţ, un puşti din Dâmboviţa pentru care un poliţist din Ilfov a devenit un fel de părinte. Tot el îl şi antrenează şi încearcă să facă din micul campion unul mare. Băiatul are nevoie de sprijin din toate punctele de vedere.

Emisiune Video

-Vreau să ajung cineva în viaţă!
E gândul care îi dă întotdeauna putere lui Ionuţ atunci când e prins în strânsoarea adversarului.

Doar un an a trecut de când sensei Dumitru, poliţist la Serviciul Acţiuni Speciale din cadrul IPJ Ilfov, dar şi antrenor de Kempo la asociaţia Club Sportiv Tărtăşeşti, a intrat pe uşa şcolii de la Brezoaele, în căutare de talente.

Astăzi, la colecţia de medalii, micul sportiv tocmai a mai adăugat una. De Campion Naţional!

În afara arenei sportive însă, pentru Ionuţ, lupta nu s-a terminat… Ca să-şi crească copiii singur, Gigel munceşte cu ziua. A căzut de pe schele acum câţiva ani, iar capacitatea lui fizică e la jumătate. În plus, sora băiatului e bolnavă. Dar tatăl nu se lasă.

Antrenorul poliţist se implică şi în creşterea lui Ionuţ. Îl sprijină financiar, îi asigură echipamentul şi i-a cumpărat chiar o bicicletă. Dar nevoile familiei sunt mari. Copilul îşi doreşte o baie unde să se poată spăla după antrenamente. Mai ales că munceşte atît de mult şi se vede asta în rezultate.

Ionuţ poate fi ajutat prin donaţii în contul RO66BRDE160SV39861261600, deschis la BRD pe numele FIRANTA GIGEL.

Sursa: observator

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Se autointitulează „Un trio formidabil – doi Lăcătuşi şi un Tudor”, însă din spatele ironiei lor răzbate un mare adevăr, şi anume acela că – Nicuşor Lăcătuş – 48 de ani, Alexandru Lacatos – 38 şi Tudor Siminic- 28 -cu toții crescuţi la Casa Copilului, fac de ani de zile adevărate minuni în municipiul Câmpia Turzii, fără un sprijin semnificativ de la autorităţile oraşului. Singurii care i-au ajutat au fost totuşi cei de la Fundaţia „Ion Raţiu” din Londra care le-au procurat aparatura necesară pentru activităţile lor.  Astfel, pe lângă munca de voluntariat, cu rezultate de răsunet, Nicuşor pregăteşte zeci de artişti la Palatul Copiilor din Câmpia Turzii, pe care i-a lansat în concursuri din ţară şi străinătate.

Nicusor LacatusNicuşor, fiu de primar, abandonat la Casa de copii

Viaţa celor trei foşti defavorizaţi ai soartei poate deveni oricând subiectul de inspiraţie a unui  film, fiindcă sunt legaţi indestructibil – ca printr-un cordon ombilical – de un destin comun: cu toţii şi-au petrecut copilăria în căminele de copii, de unde s-au ridicat pe propriile puteri, au făcut şcoală şi apoi au împărtăşit şi altora din experienţa dobândită, cu un altruism de care pot fi în stare doar cei crescuţi în casele de copii. Cel mai în vârstă dintre ei şi lider  incontestabil este Nicuşor Lăcătuş care îşi rememorează, la rugămintea noastră – sâmbătă 25 martie, la Câmpia Turzii, imediat după încheierea spectacolului-preselecţie pentru finala concursului „Copiii au talent” – povestea vieţii sale pline de încercări.  Începe acesta: „Sunt copilul născut prematur, la Stolna, al primarului comunei Săvădisla de acum 48 de ani. Acesta, rămas văduv la vârsta de 50 de ani a avut o slujnicuţă de 17, pe mama şi aşa am apărut eu pe lume, când ea a împlinit 18 ani. A ieşit atunci un scandal îngrozitor fiindcă primarul mai avea doi copii. Apoi, au contat vorbele oamenilor din sat, plus faptul că bunica a vrut să-l omoare, efectiv, pe primar fiindcă şi-a bătut joc de fiica ei, așa că toate au contribuit la trimiterea mea la Casa de Copii din Cluj. În orice caz, mama nu avea posibilităţi pe atunci să mă crească, iar bunica era bolnavă. Mama a murit în anul 2009, la 49 de ani, după ce-a avut toată viaţa probleme cu inima…Iar pe cei doi fraţi ai mei de tată i-am văzut recent, la înmormântarea bunicii, după 23 de ani, sunt amândoi în Irlanda.” Trece apoi la relatarea, detaliată, a vieţii sale chinuite: „De la Casa de Copii din Cluj am ajuns la Prundu Bârgăului, unde am rămas până la vârsta de şase ani. Eram acolo, într-o fostă unitate militară, vreo cinci mii de copii, comasaţi, cu toţii originari din zona Ardealului. La câțiva ani după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi din 1968 instituţia respectivă a redevenit unitate militară şi noi am fost trimişi care încotro, iar eu am ajuns la Casa Copilului din Câmpia Turzii. Nicusor Lacatus impreuna cu colegiiAici am avut parte de un personal calificat şi surprinzător de bun pentru acele vremuri, totul pentru că directorul Eugen Rusu a fost cel care a ştiut să ţină în frâu  orice abatere disciplinară sau încercare de abuz a vreunui coleg asupra altuia, iar când se petrecea aşa ceva, respectivul era „ejectat” urgent. Marea majoritate a celor care am crescut sub îndrumarea lui au ieşit oameni onorabili. Am fost coleg cu şeful ISU Timişoara, altul a ajuns şeful gărzii Guvernului, altul, Ovidiu Chifor consilier local. Se înnegurează pentru o clipă şi continuă: „Un lucru mă deranjează însă tare de tot. Din acea perioadă mai am doar o fotografie cu mine, în rest, pauză.

Alexandra LacatosMi s-a născut fetiţa, care are acum 16 ani şi nu poate vedea în niciun chip cum am arătat eu în copilărie şi cât de mult semănăm între noi.”În continuare Nicușor absolvă zece clase ajungând la Liceul „Unirea” din Cluj-Napoca, unde se califică în meseria de sudor. Munceşte apoi patru ani la ”Electrometal” Cluj, de unde este şi încorporat. Îşi satisface stagiul militar abia la 24 de ani, la Baza 71 Aeriană Câmpia Turzii după ce autorităţile i-au rătăcit actele de la Prundu Bârgăului. Spune că, paradoxal, pentru el acest lucru a reprezentat un avantaj: „Cei din leatul meu au fost cu toţii militari în perioada revoluţiei şi au trecut prin momente extrem de grele, iar eu am scăpat.”Nicusor la casatorie

Intră în prezentarea domeniului care i-a ghidat dintotdeauna viaţa: muzica. Arată că muzica a reprezentat dintotdeauna viaţa lui, făcând parte de 34 de ani din fanfara municipiului Câmpia Turzii, dar a colaborat şi cu diverse alte trupe, cea mai importantă fiind formaţia clujeană de jazz, „Gaio”, a profesorului Ştefan Vannai. Povesteşte Nicuşor, zâmbind nostalgic: „N-o să uit niciodată gestul acestui om formidabil care prin 1988, în vacanţa de vară îmi permitea să dorm pe canapelele de la Casa Pionierului, unde făceam repetiţii pentru Galele Jazz-ului de la Costineşti. Internatul Liceului „Unirea” era închis pe timpul verii şi era prea dificil ca să fac naveta între Cluj şi Casa de copii din Câmpia Turzii, mai ales că nu dispuneam de niciun ban”…  Din 1995 este încadrat pe post de militar profesionist, sanitar, la Baza 71 Aeriană, unde munceşte şi la această oră. Însă punctul său forte îl reprezintă munca sa de voluntariat laborioasă şi  de-a dreptul incredibilă!

Nicusor langa scena„Voluntar universal”, împreună cu prietenii săi

Îşi continuă Nicuşor confesiunea: „În anul 2002 am auzit de la un coleg de serviciu că există în Câmpia Turzii o fundaţie care are ca scop prevenirea abandonului şcolar, F.R.C.C.F. – Fundaţia Română pentru Copii, Comunitate şi Familie. Aşa că am venit în fundaţie pe bază de voluntariat şi am organizat grupul vocal „Melody”, care funcţionează şi în prezent. Iar după anul 2009, când F.R.C.F.F. şi-a închis sediile, am fost primiţi cu braţele deschise de Clubul Copiilor din Câmpia Turzii, prin d-na director Simona Şandor, iar de-a lungul anilor pot spune că am pregătit câteva sute de copii la disciplina canto-vocal.  De pildă, numai la această oră am treizeci şi şapte de copii, pe care-i pregătesc zilnic”. Referindu-se la evenimente mai speciale petrecute în anii respectivi, Nicuşor îşi aminteşte un episod chiar luminos petrecut în anul 2005: „Primisem o invitaţie să ne deplasăm în Polonia, la un festival, din partea fundaţiei „Every Child” şi am dus cu mine opt copii, foarte talentaţi, care făceau parte din familii extrem de sărace. Unul dintre ei era o fetiţă, care promititea, a unui fost coleg de la casa de copii, care în perioada copilăriei mele mă bătea permanent. După ani, nu m-am răzbunat pe el – şi drept mulţumire i-am pregătit fiica! Acolo, în Polonia am cântat cu orchestra Academiei „Fr. Chopin”, iar la repetiţii, dirijorul mi-a transmis, la un moment dat: „Maestre, opt măsuri”. Ce opt măsuri să ia bieţii copii, când habar n-aveau ce-nseamnă asta. Eu ştiam, desigur, dar ei le-au „luat” instinctiv, astfel că până la urmă concertul a reprezentat un uriaş triumf pentru noi – iar „ieşirea” din Polonia le-a adus amintiri de neuitat acestor copii”! Arată, totodată, că deşi începuse să întocmească diverse proiecte de finanţare nerambursabilă pentru diverse activități cu impact social ale sale, autorităţile din Câmpia Turzii l-au onorat doar o singură dată, prin regretatul primar Vasinca, în rest toate proiectele concepute de către el, începând din 2012 şi până-n 2015 i-au fost respinse. „Culmea, acelaşi proiect l-am depus la Fundaţia „Ion Raţiu” din Londra şi am primit instantaneu finanţare pentru aceste activităţi, inclusiv pentru a ne procura un mixer, microfoane, boxele necesare spectacolelor noastre”. Şi, culmea, deşi nu primise niciodată bani de la autorităţi, acestea l-au distins mereu la Zilele Muncipiului pentru „activism civic”. O nesperată bucurie  i-a făcut şi Statul Major al Forţelor Aeriene Române, care l-a distins în 2014 cu titlul de „Omul Anului – credinţă şi altruism”, pentru meritele sale ca voluntar, în cadrul societăţii civile. În toate aceste activităţi era însoţit deja de cei doi mari prieteni ai săi, Alexandru Lacatos şi Tudor Siminic, care provin şi ei de la Casa copilului! Şi tot împreună cu aceştia a continuat să organizeze diverse activităţi socio-educative, cu efecte extraordinare în rândul cetăţenilor municipiului: de la campanii antidrog până la „Primăvara Muzicală”, „Sanitarii Iscusiţi”, „Copiii au talent”, „Toamna Arieşană” – ajuns la ediţia a V-a, singurul festival folcloric din ţară fără taxă de înscriere – „Let`s Do It, Romania”, etc.

Tulburătoarea poveste a celorlalţi „muşchetari”: Alexandru şi Tudor

Un trio formidabil

Intervine în discuţie şi Alexandru Lacatos, cel care până în acel moment ascultase, respectuos, povestea prietenului său: „Eu am crescut în Şcoala Specială din Huedin, sub o teroare de neînchipuit, apoi am continuat la Şcoala Profesională Zalău, după care am muncit 15 ani la o fundaţie, la Luncani şi apoi şi la Piatra Neamţ. Eu fac parte din generaţia mijlocie, Nicuşor a fost generaţia veche iar Tudor – aici de faţă și el, care provine din Centrul Câmpia Turzii – din cea nouă, având 28 de ani, cu zece mai puţini decât mine. Împreună muncim actualmente şi în A.C.I.A.C. – Asociaţia Civică pentru Iniţiativă şi Acţiune Comunitară, pentru binele celor necăjiţi, aşa cum am fost noi”. Vorbind de greutăţile prin care a trecut, Alexandru mărturiseşte la început că atunci, în Ardeal preselecţia se făcea pentru trei instituţi destinate copiilor defavorizaţi: Şcoala Specială Huedin, Centrul din Gherla şi Centrul Câmpia Turzii, unde exista şi o şcoală generală şi internat. Îşi aminteşte apoi de privaţiunile îndurate la Şcoala Specială din Huedin: „Am fost introdus la clasa de mozaicari-faianţeri doar pentru a se îndeplini numărul de elevi cerut de clase. Eram duşi să facem baie prin nămeţi, desculţi, circa 400 de metri – de la sala de clasă a internatului până la baie – asta în cazul în care nu eram bătuţi şi maltrataţi. Unii din colegii mei au fost atât de tare agresaţi de către pedagogi încât se urinau pe ei şi au rămas cu sechele. Asta la Şcoala specială din Huedin, fiindcă la Zalău a fost mai bine, pentru că ne aflam deja după comunism. Pe mine, m-a salvat  profesional faptul că pe diploma de absolvire nu scria Şcoala Specială, ci Şcoala Profesională nr. 13 Zalău, element care mi-a permis să mă înscriu la cursurile seral”. Arată mai departe că fetiţa lui, Alexandra i s-a născut în urmă cu zece ani, însă a fost nevoit s-o crească singur deoarece mama acesteia l-a părăsit. Aşa că Alexandra s-a refugit, încă de la vârsta de şase ani, în muzică şi a reuşit până acum – prin meritul lui Nicuşor Lăcătuş, care a pregătit-o la început, iar apoi al profesorului Cornel Pop, de la „Bella Musica” – să obţină rezultate incredibile: participarea la concursul internaţional „Shining Star” – Turcia, de unde s-a întors cu Trofeul Televiziunii Turciei, apoi locul I în Ucraina, la „Bravissimo Festival” şi altele, în Letonia, Slovenia, etc.  Puse cap la cap, douăsprezece prezenţe internaţionale, însă la mult lăudatele concursuri televizate din ţară, „Vocea României”, „Românii au talent” sau „Next Star” n-a fost ascultată decât telegrafic. Confirmă şi Alexandra, cu tristeţe: „Tata n-a avut valută şi relaţiile necesare ca să merg mai departe. S-a văzut de la distanţă că ce se petrece acolo nu-i deloc pe bune”. Revine Alexandru: „Tocmai pentru că nu avem un viitor în România, suntem hotărâţi să ne mutăm – eu şi fiica mea – în Germania, unde am promisiuni pentru un loc de muncă”. Vine rândul lui Tudor, inginerul de sunet să-şi povestească, telegrafic, viaţa: „Sunt originar din comuna Mărişel. Mi-am cunoscut părinţii, însă aceştia n-au avut posibilităţi să mă întreţină, pe mine şi pe cei doi fraţi ai mei, aşa că am ajuns cu toţii în plasament. Am ajuns apoi la Şcoala „Mihai Viteazu”, din zonă, în continuare la Cluj la Liceul „Anghel Saligny”, fiind admis  la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Inginerie Construcţii Civile, pe care am absolvit-o în 2015. Actualmente muncesc în calitate de învăţător, la Şcoala „Traian Dârjan” din Cluj-Napoca, unde lucrează şi fraţii mei şi fac voluntariat aici, la Câmpia Turzii, alături de Nicușor și Alexandru”. Revine curând Nicuşor, trecând din nou la problemele serioase pe care le are de rezolvat în cadrul activităţilor din cadrul A.C.I.A.C.: „Acum pregătim o acţiune, „Rolul societăţii în cazul unei eleve însărcinate”, la care vor participa elevi de la Liceul „Pavel Dan”, preoţi, asistenţi sociali, psihologi – totul bazat pe o scenetă realizată de voluntarii A.C.I.A.C. Clubul „Rotary” a promis că ne ajută – şi tot el se va implica şi în finala Festivalului „Copiii au talent”- dar şi Fundaţia „Ion Raţiu”. Dar mai avem un „of”! Mi-aş dori să ne îmbunătăţim aparatura din punct de vedere tehnic, pentru o mai bună calitate a actului artistic, însă deocamdată acest lucru e dificil de îndeplinit. Dar vom trăi şi vom vedea ce va mai fi. Oricum, sănătoşi să fim ca să le putem duce pe toate”!

Sursa: gazetadecluj

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Fiecare dintre noi are câteva amintiri din trecutul de la țară, acele meleaguri pe care ne-am petrecut vacanțele din copilărie la bunei. V-a trecut vre-odată prin gând să cumpărați casa buneilor pentru a face din ea o casă de vacanță? Emil Părău rând pe rând a cumpărat întregul sat în care și-a petrecut copilăria, astfel păstrându-și sufletul curat și 300 de hectare de pământuri cu case vechi, care datorită lui vor duce în timp istoria satului Roșia.

Departe de lumea urbană și tehnologizată, această locație va deveni o mini-stațiune eco, care va atrage turiști din întreaga lume și doritorii de a petrece o perioadă de timp într-un mediu care și-a păstrat atmosfera neatinsă a trecutului. Turistul pășind pe aceste pământuri va gusta din bucatele tradiționale de pe timpuri, fiind totodată însoțit și de un șir de legende pe care le poarte această locație îndepărtată.

FWEQFWEFEW

Satul Roşia se află la graniţa dintre judeţele Hunedoara şi Alba, în Munţii Metaliferi, iar pentru a ajunge la el, trebuie să străbaţi un drum lung şi extrem de greu prin sălbăticie. Aproape tot satul a fost părăsit în anii 80, când la Orăştie apăreau fabricile, iar viaţa la oraş era mai uşoară, cu lumină ori apă în casă.

Emil Părău este afaceristul din Valea Jiului care în decurs de 10 ani de zile s-a trezit cu 300 de hectare de teren şi case, toate cumpărate mai mult de ruşine decât de nevoie. „Am mers într-o zi la Deva şi de acolo am zis hai să văd ce mai este în sat. Când am ajuns acolo, totul era plin de vegetaţie, drumul se împădurise, casa părintească se lăsase, era totul praf.

Am zis că dacă ar veni tata, ar muri când ar vedea ce s-a ales de munca lui. Şi m-am dus cu echipă de zidari, muncitori, eram 30 de persoane şi ne-am apucat de muncă. Două săptămâni a durat renovarea casei şi curăţarea câtorva terenuri. Am aranjat mormintele bunicilor, am venit acasă şi i-am zis lui tata să mergem să vedem ce mai e pe acolo. Când a văzut-o tata, se citea pe chipul lui bucuria”, povesteşte Emil Părău.

Cei care mai mergeau vara prin sat s-au gândit că afaceristul vrea să facă ceva cu cătunul şi pe rând, i-au cerut să le cumpere proprietăţile abandonate.

„Era unul Adam, care mai venea pe acolo prin sat, avea terenurile întreţinute, curăţate, om gospodar. Îmi zice: măi Milule, nu-mi cumperi şi mie terenul şi casa, eu nu mai vin pe aici. Păi şi eu ce să fac cu ele, îi zic. Întreb cât vrea şi-mi spune 110 milioane (n.r. lei vechi) în ideea să negociem la 100 de milioane, adică 10 mii de lei noi. A lui era cea mai frumoasă casă din sat, teren, grajduri.

I-am zis, mă Adam e munca ta, munca a generaţii întregi aici. Bineînţeles că nu era mult cât a cerut şi i-am dat fără să negociem, ba i-am dat chiar mai bine decât a cerut. Ca să înţelegeţi, ca investiţie financiară n-a fost mult, alţii dau banii aceştia cât am dat pe sat, pe o maşină bună.

Am pus mult suflet, dar nici nu am simţit când am cumpărat satul, pentru că a fost în decursul anilor”, povesteşte Emil Părău.

Aşa se face că din 2003 şi până astăzi, la Părău au mers rând pe rând cei care aveau proprietăţi în Roşia pentru a-l convinge să cumpere. S-a trezit anul trecut că este proprietar pe toată aşezarea, mai puţin o gospodărie în care trăieşte Aron Truţă, singurul locuitor al satului până acum un an.

Când s-a trezit cu 300 de hectare de teren şi o mulţime de ruine, Părău n-a ştiut ce va face cu ele, dar îi era ruşine să-şi refuze foştii săteni cu care a copilărit.

Visează acum să transforme toată aşezarea într-un fel de staţiune, un fel de Valea Zălanului, cum este cea a prinţului Charles, unde oamenii să trăiască în comuniune cu natura şi departe de tot ce înseamnă tumultuoasa lume modernă. Să participe la acţiuni comune care să-i apropie, la clacă şi şezători, unde gospodarii se uneau şi povesteau.

De anul trecut, s-a apucat de renovarea caselor, iar trei vor fi gata în iunie anul acesta. „Pentru început, o să fac 10 case în satul turistic.

De fapt, vreau să fie o întoarcere în timp, pentru că obiceiurile de acum 100 de ani care s-au păstrat sunt aproape identice cu cele ale dacilor. Fiecare casă are o poveste, iar turiştii o pot afla.

Ca un exemplu, în sat, trăia unul foarte avut, Bogatul se numea. Fiind foarte bogat, a fost omorât de fiica sa, nevasta şi ginerele lui, pentru avere. Vezi, dacă ai prea mult şi dacă nu-l ai şi pe Dumnezeu cu tine, vezi unde ajungi”, spune Părău.

Turiştii, practic, în sejurul lor devin stăpânii caselor. Se vor gospodări singuri şi cel mai important, vor avea posibilitatea de a se apropia unii de alţii, informează Mesagerul Hunedoarean preluat de cunoastelumea.ro.

„Vreau ca turistul când intră în cămară să găsească tot ce aveau în sat pe vremuri. Să aibă acea carne la garniţă, castraveţii la murat, butoiul cu ţuică, toate produsele tradiţionale. Acum nu o să-l ia şi să-l pună în portbagaj, mergem pe bun simţ.

Să mănânce roşia, dimineaţa, din grădina casei. La sfârşit să cumpere dacă doreşte, să-şi ducă şi acasă, pentru că ştie că sunt naturale. Ideea este să-l prind în program, să-l duc la secerat, nu să doarmă.

Cine vrea să doarmă, să doarmă. Vor avea oi, când intră în casă, ei sunt practic ca şi gospodarii de pe vremuri. O să meargă să-şi măsoare oile, atunci ei vor participa şi vor vedea cum se trăia odinioară.

Îşi fac acel răboj pentru a-şi ţine evidenţa, cu un cuţit îşi ţin socoteala la tot, fără calculator, fără pix, asta este esenţa.

Şi atunci aveau greutăţi, dar treceau peste ele cu ajutorul celorlalţi, ceea ce este foarte important. În ziua de azi nu se mai întâmplă să ne ajutăm, pentru că punem pe primul plan individualismul, egoismul, răutatea. Numai dacă gândeşti negativ, primeşti tot negativ înapoi. Ei nu erau egoişti, ei nu erau invidioşi unul pe celălalt. Din contră, se ajutau şi foarte important, fiecărui gospodar nu-i trebuia mai mult.

Sunt nişte concluzii pe care să le tragi, după ce ai stat o săptămână acolo, asta vreau eu şi poate că după aceea va fi mai bun”, mai spune Emil Părău.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Că noi, românii, suntem muncitori și ne facem apreciați peste tot în lume, o știm cu toții demult dar mai greu este să o și dovedim. Totuși, poveștile unor români plecați la muncă peste hotare, care au reușit să impresioneze atât de tare străinii pe la care au lucrat încât aceștia să nu vrea să renunțe la serviciile lor, dovedesc acest lucru cu vârf și îndesat.

O astfel de poveste este cea a lui Vasile Constantin, maistru prelucrător de metale cu o experiență de peste 20 de ani în domeniu, însă, într-un domeniu pe care în România nu se prea pune preț.

Vasile Constantin a lucrat la Fortus Iași, o fabrică producătoare de utilaj tehnologic greu, însă cu câțiva ani în urmă a decis să plece la muncă în străinătate, ca noi toți, pentru un viitor mai bun. Așa a ajuns în Italia, la Treviso mai exact, unde s-a făcut remarcat prin muncă, profesionalism și seriozitate și unde el și cu colegii săi români au reușit să mărească în mod considerabil profitul firmei italiene.

După câțiva ani de muncă în Italia, Vasile decide să se întoarcă definitiv în România. Dar patronii firmei italiene refuză să se lipsească de experiența și profesionalismul conaționalului nostru, motiv pentru care decid să deschidă o fabrică la Iași și să-i încredințeze gestiunea lui Vasile, drept răsplată pentru munca depusă pentru aceștia în Italia.

„Foştii colaboratori din Italia, când au văzut că nu rămân acolo şi că mă întorc definitiv au zis că, bun, atunci mutăm şi noi o parte din producţie în România. Am pornit cu investiţii destul de modeste, să vadă cumva și cum ne descurcăm aici, legislaţia destul de încâlcită la momentul respectiv…”, a declarat pentru TVR Vasile Constantin.

„Te stimăm foarte mult și avem încredere în capacitățile tale tehnice și organizatorice. Ești o persoană care a lucrat deja cu noi, cunoști filozofia noastră și știi cum să ne duci planurile la bun sfârșit”, spune Renato da Ross, managerul firmei din Italia, adresându-se conaționalului nostru prin intermediul camerelor de filmat ale Televiziunii Române.

Inițial, planul era ca italienii să investească în vechea secție de la Fortus Iași, unde Vasile a lucrat înainte de a veni în Italia, însă această secție a fost distrusă cu timpul. Așadar, italienii au investit într-o hală din comuna Lețcani, în același județ, unde au decis să deschidă o fabrică de piese auto.

Alături de Vasile, la fabrica din Lețcani, lucrează și Bogdan, un tânăr care a terminat Facultatea de Construcții de Mașini din Iași unde a fost șef de promoție și care a refuzat să se angajeze la firmele multinaționale cu care a intrat în contact, acesta dorind să i se alăture maistrului Vasile Constantin.

„Spunea că eu aș fi ultima persoană care ar putea să-l mai învețe ceva în domeniul respectiv”, citează Vasile vorbele tânărului care vrea să calce pe urmele sale.

Cât despre cum merg lucrurile în România, în comparație cu situația din Italia, Vasile Constantin spune că și-ar dori ca o parte din aceste lucruri să fie ca în Italia.

„Dintr-un singur motiv: acolo muncește toată lumea. Și asta face toată diferența”, a încheiat Vasile referitor la cum se muncește în Italia.

Scris de: Mihai Diaconu

Sursa: rotalianul.ro

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

In dulcele targ al Iesilor s-a scris recent o poveste despre bunatate, credinta, solidaritate si compasiune. Autorul ei este un barbat de 38 de ani care folosindu-se de puterea unei retele de socializare a reusit, cu ajutorul prietenilor reali si virtuali sa contruiasca, intr-o luna si jumatate, o casa pentru sase copii saraci aflati in grija tatalui dupa ce fusesera parasiti de mama.

A inceput cu un comentariu pe Internet
Intr-o zi rece de decembrie, Bogdan Tanasa avea sa citeasca intr-un ziar online povestea acestor frati care traiau in conditii inumane. Unul dintre ei spunea in interviu ca si-ar dori o masina cu telecomanda pentru ca vazuse una la un copil care nu-l lasase sa o atinga. A lasat un comentariu in subsolul articolul si a invitat si alti oameni, care vor sa ajute, sa-l sune. Primul a fost patronul unei fabrici de confectii, Aurelian.

„ Am pus mana repede pe telefon si zic: pot sa dau si eu ceva? Sigur ca da, ma astepti Am fost intr-un supermarket, am cumparat ceva repede, ne-am intalnit pe ploaie”

Incarcat cu jucarii, hrana si lemne a pornit la un drum care avea sa transforme intr-o lunga calatorie a lui si a celor sase copii catre o viata noua. In casa lor a ajuns la orele pranzului. Pruncii stateau in frig, crescuti de un tata depasit de situatie care muncea cu ziua care sa aiba ce sa le dea de mancare. Trecusera trei luni de cand mama plecasa de acasa si nu mai daduse nici un semn. Faceau focul cu carpe cat timp bunica le pregatea de mancare. N-aveau cu ce sa bage in soba care statea oricum sa se prabuseasca. Cand le era frig se incalzeau unii de altii.

baie Casa Share

Noroi, din ulita pana la patul copiilor
Asa incat Bogdan a facut un filmulet despre acesti oameni si i l-a trimis lui Aurel, cel care a raspuns primul la mesajul lui. Voia sa-i arate unde au ajuns darurile trimise de el, dar si ca e nevoie de mai mult. Ca pruncii traiesc in conditii inumane. „M-am dus si eu”, povesteste Aurelian, „noroiul era de la poarta pana la pat, inclusiv in casa”.

Pe cel mai mic dintre copii, Mihai, avea sa-l gaseasca in casa bunicii care locuia la cativa kilometri distranta si care avea grija si de cei mari. Mihaita are o deficienta de vorbire. Spune doar cateva cuvinte. Cel mai des „mama”. Bunica l-a luat la ea pentru ca nu puteau sa-l lase singur cand tatal pleca la munca. Bogdan a inteles inca de la prima vizita ca vietile copiilor erau in pericol pentru ca soba scotea fum in casa. Asa ca si-a facut un plan: sa se intoarca si sa repare soba, sa izoleze peretii in jurul ei si sa igienizeze. Pana la urma si-a dat seama ca mai bine le face o casa noua.

A calculat ca l-ar costa vreo 5.000 de euro. S-a gandit ca el si prietenii lor pot sustine aceasta suma. L-a sunat din nou pe Aurel, care intre timp ii devenise prieten si i-a spus planul. Si-a dus familia la Brosteni, sotia si fiul in varsta de patru ani, si i-a anuntat pe cei sase copii, ca se vor muta in casa noua. Desenul facut cu pixul de sobar s-a transformat intr-un plan de casa adevarat. In plina iarna s-au apucat de sapat fundatia care a fost ridicata intr-o saptamana. Curand insa avea sa-si dea seama ca nu mai poate sustine doar el si cei cativa prieteni tot proiectul.

soba Casa Share

Comunitatea online care a inaltat o casa
Asa s-a nascut comunitateaCASA SHARE. A facut un cont pe Facebook si a postat filmarile din primele zile, cerand ajutor. Mesajul lui a ajuns la urechile a zeci de mii de romani din tara si strainatate, iar unii intre ei au reactionat donand bani sau materiale de constructii. 20 de mii de oameni au dat like paginii si 8 milioane au vazut postarile lui. Noua casa s-a ridicat intr-o luna si jumatate, timp care s-a muncit de dimineata pana seara.

Bogdan s-a nascut intr-o familie cu patru copii. El era cel mai mic. La 13 ani a ramas orfan de mama, dar la scurt timp dupa aceasta tragedie avea sa castige inca o familie: cea a englezilor veniti la casa de copii din sat care se afla peste drum de casa lor. Cand au vazut ca vorbeste engleza i-au oferit un job. La inceput, voluntariat. Era la liceu si statea in permanenta in preajma englezilor care venisera de departe sa ajute niste copii amarati.

„La ei am vazut ce inseamna sa faci un bine sa ajuti fara sa primesti nimic”, spune Bogdan. „M-am uitat pe internet sa citesc ziarul si am vazut niste copii la Brosteni care dormeau intr-o casa de chirpici si cum sa nu te duci sa-o ajuti?” Pentru ca asa a simtit. Pentru ca are o viata frumoasa, ca simte ca un om implinit si desi, nu e bogat stie ca are foarte mult de daruit.

Bataie de joc in spitalul de stat
9 ani a trait la Londra lucrand in domeniul textil. El facea legatura intre investitorii englezi si mana de lucru din Romania. Dupa ce s-a intors in tara, a facut mici afaceri. Acum e pe punctul sa deschida o fabrica de combustibil ecologic dupa ce a accesat fonduri europene in valoare de 100 de mii de euro. Inca se mai revolta cand ajunge in situatii in care trebuie sa dea spaga.

Revolta a simtit si cand a ajuns cu Mihaita, cel mai mic dintre copii, la spitalul de stat unde-l dusese ca sa fie investigat si ca sa inteleaga de ce nu poate vorbi. L-a luat cu el si pe cel mai mare, Tudor, ca sa stea cu fratele lui pe perioada internarii. Dupa ore de asteptare pe holuri, cand le-a venit randul, Bogdan a fost certat ca nu adusese pijamale pentru copii. Insa cand i-a gasit in salon asezati pe amandoi intr-un pat de bebelus in care ar fi trebuit sa doarma, a luat foc. Asa ca a cerut sa-i externeze. A inregistrat toata discutia si a postat toate umilintele pe Facebook.

„Eu mi-am cheltuit banii mei personali sa le fac o casa si statul nu poate sa le faca niste analize?” Patronul unui spital privat din Iasi a vazut pe reteaua de socializare felul in care au fost tratati si i-a chemat la el cu toti copii. Li s-au facut ecografii, analize de sange si doi dintre ei au fost operati de polipi in conditii civilizate. Tot in dar au primit de la prietenii lui Bogdan de pe Facebook, tratament stomatologic si control oftalmologic. Pentru prima data in viata lor, cineva se ingrijea de sanatatea lor si le oferea atentie.

Ajutor pentru Irina
In acelasi timp, Bogdan cauta solutii pentru ca ei sa devina independenti financiar. Au deja o vaca, intre timp le-a facut rost si de un cal. Tot Bogdan s-a ocupat sa le construiasca animalelor un grajd nou. Odata cu constructia casei, Bogdan i-a vazut si pe copii schimbandu-se. I-a dus la frizer, i-a invatat sa se spele si sa se imbrace curat. Pentri prima data au vizitat Iasul. I-a plimbat la mall si tot in premiera au vazut un film la cinema. Le-a aratat lumea pentru ca ei sa inceapa in sfarsit sa viseze. A mers la scoala lor, a vorbit cu profesorii si i-a incurajat pe ei sa se gandeasca la viitorul lor.

cal Casa Share

Casa de la Brosteni era aproape gata. Copiii se pregateau sa paraseasca bordeiul in care traiesera pana atunci. Insa Bogdan isi mai lansase o provocare. Sa ajute o tanara de 19 ani care locuia singura in uscatoria unui bloc dupa ce mama ei se prapadise de cancer. O vazuse la StirileProTV, iar sotia lui a lansat tot pe Facebook o provocare prietenilor lor sa doneze orice suma de bani. Asa au adunat 5000 de euro si mai e nevoie de 2500 pentru ca Bogdan sa o poata ajuta sa se mute intr-o garsoniera a ei

CINE VREA SA O AJUTE PE IRINA POATE FACE DONATII IN CONTURILE IN LEI: RO37RZBR0000 060006334312; in EURO: RO29 RZBR 0000 0600 0357 8104 Cod Swift: RZBR, COD Bic: ROBU. Titular: Bogdan Tanasa

O lasam pe Irina in mica-i casa improvizata, dar aveam sa o reintalnim la inaugurarea casei SHARE. Ne intoarcem la Brosteni unde copiii se pregatesc sa paraseasca pentru totdeauna casa de pamant in care au crescut. Si pentru ca patronul unui hotel din Gura Humorului a vazut povestea lor pe internet, le-a oferit o excursie. Asa ca Bogdan i-a dus acolo cat timp au pus ei la punct ultimele detalii la casa

In hotelul frumos, inconjurati de oamni care-I tratau cu respect copiii s-au simti poate prima data lipsiti de griji.

LEAD – CEI SASE FRATI POT FI AJUTATI IN CONTINUARE CU DONATII IN CONTURILE: LEI: RO37RZBR0000 060006334312; EURO: RO29 RZBR 0000 0600 0357 8104 Cod Swift: RZBR, COD Bic: ROBU. Titular: Bogdan Tanasa

O casa si o viata noua
Aveau sa se intoarca acasa cateva zile mai tarziu. Bogdan le pregatise cele sapte chei ale casei. Vechiul bordei disparuse ca sa faca loc noii locuinte. Plita veche avea sa fie inlocuita de o bucatarie frumoasa, veceul din curte, de o baie cu toate utilitatile, celor doua paturi in care dormeau inghesuiti le luau locul doua dormitoare cu paturi supraetajate. Aveau televizor si calculator. Toate donate de oameni impresionati de povestea lor.

De la momentul mutarii in noua casa au trecut doua luni. Copiii merg toti la scoala, iar tatal are grija sa nu le lipseasca mancarea pe masa. Au grafic de curatenie si in fiecare saptamana unul dintre ei face ordine in toata casa. De restul, deocamdata, se ocupa tot Bogdan care de fiecare data ii incurajeaza sa-si faca planuri in viata.

Cu siguranta plecarea mamei a lasat urme adanci in sufletele lor. Si chiar daca isi neaga suferinta copiii au nevoie sa se simta iubiti si ocrotiti, iar tatal nu va putea sa suplineasca asta. Nici macar Bogdan de care s-au atasat si care a devenit modelul lor. Al lor si poate al zecilor de mii de romani care i-au citit faptele pe internet. E unul dintre cei care a ales sa nu stea deoparte. Sa se revolte, daca sistemul de stat il calca in picioare, si sa ajute acolo unde e nevoie de el. Poate e idealist, poate ca are acea doza de nebunie care-l ajuta sa mute muntii din loc. Dar mai presus de toate are ceea ce ne lipseste noua ca popor: curajul de a ne ridica privirea din pamant si de a visa la o lume mai buna pentru noi si copiii nostri.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ieronim Budac este un român născut la Cârţişoara, în judeţul Sibiu. A ajuns în anii ’20 în Statele Unite ale Americii, unde a lucrat ca şofer pentru Al Capone. Întors în România, a fost ales primar în localitatea natală.

În anii ’20, zeci de mii de românii au emigrat în SUA pentru un trai mai bun. Printre aceştia, s-a numărat şi un bărbat pe nume Ieronim Budac, un ardelean născut la data de 6 mai 1897 în localitatea Cârţişoara, din judeţul Sibiu. La doar 20 de ani, a plecat în America, tărâm pe care a trăit o aventură cu gangsteri veritabilă.

Ieronim Budac a ajuns peste ocean cu doi ani înainte ca prohibiţia să fie instaurată în Statele Unite ale Americii, timp în care a început să se interzică vânzarea, producerea, consumarea şi transportarea de alcool şi de băuturi alcoolice. În această perioadă, de doi ani, ardeleanul a reuşit să se infiltreze în cercuri mai mult sau mai puţin dubioase.

Ieronim Budac a ajuns să intre în contact cu Al Capone, unul dintre cei mai cunoscuţi gangsteri americani din toate timpurile, cel care a controlat comerţul ilegal cu băuturi alcoolice pe continentul american în perioada 1920–1930. Budac făcea un rachiu din prune apreciat de americanii care-l cunoscuseră, iar acest zvon a ajuns până la urechile lui Al Capone. Reţeta românului a fost pe placul gangesterului american, motiv pentru care Ieronim Budac a devenit unul dintre oamenii de încredere ai lui Al Capone.

Din afacerile făcute cu marele gangster american a apărut şi cel mai interesant episod petrecut de român peste ocean. Budac a intrat cu un camion plin cu alcool de contrabandă în fluviul Mississippi, pentru a scăpa de poliţiştii care se aflau pe urmele sale.

Întors în ţară a povestit rudelor că printre altele, în perioada prohibiţiei antialcoolice, a fost angajat de marele gangster Al Capone să-i transporte cu camionul masive cantităţi de whisky. Într-una din întâlnirile sale cu Poliţia Federală, în baza instrucţiunilor marelui boss, a intrat cu camionul plin de băuturi în fluvial Mississippi, salvându-se de două ori, o dată de la o moarte aproape sigură şi a doua oară din mâinile Poliţiei, au scris Traian Cânduleţ şi Ilie Costache în Monografia Comunei Cârţişoara

Ardeleanul şi-a întemeiat o familie în America, însurându-se cu o fată taman din satul său natal Cârţişoara, o anume Maria. Tatăl acesteia, Ion Tarcea, avea un magazin, la subsolul căruia Budac şi-a amenajat o distilerie, începând să producă rachiu de prune ce era vândut pe piaţa neagră din Statele Unite ale Americii. Mariajul din Ieronim şi Maria nu a durat foarte mult, cei doi despărţindu-se, iar Budac nu s-a mai recăsătorit şi nici nu a avut copii.

627x0
Ieronim Budac în faţa magazinului socrului său Ion Tarcea. FOTO: www.vice.com

După 12 ani petrecuţi în Chicago, Ieronim Budac a luat decizia de a se întoarce acasă deoarece traficul cu alcool de contrabandă nu mai era profitabil, iar şeful său Al Capone devenise ţinta principală a celor de la FBI. În anul 1930, ardeleanul a revenit în satul său natal, unde cu banii strânşi peste ocean şi-a cumpărat o casă şi mai multe cazane de rachiu, construind una dintre cele mai importante distilerii din Transilvania. Le-a povestit apropiaţilor că în Statele Unite a lucrat ca şofer pentru Al Capone.

La scurt timp de la întoarcerea în localitatea natală, Ieronim Budac a fost votat primar din partea liberarilor. Acesta a condus localitatea Cârţişoara timp de 14 ani, până când la putere au ajuns comuniştii. Ieronim Budac a murit la data de 23 septembrie 1977, el fiind îngropat în cimitirul bisericii din Cârţişoara.

Citeste mai mult: adev.ro/o2o3qj

Sursa: identitatea

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

Orașul Pucioasa are oameni cu suflete frumoase, iar acest lucru este demonstrat nu doar de tinerii talentați pe care acum îi cunoaște toată țara. Dovadă stă și proiectul pe care Cătălin l-a gândit ca rămas bun pentru orașul care l-a crescut. Cătălin a ales calea emigrarii, dar până la plecare vrea să umple orașul cu flori, iar la acest proiect va putea participa oricine dorește ori cu o donație de doi lei ori cu o floare pe care o poate planta. Tânărul preferă ca oamenii să vină cu flori.

„Un vis fără acțiune rămâne doar un vis! Întotdeauna am vrut ca orașul meu să fie un colț de rai, locul în care îmi doresc să rămân și să nu mai plec niciodată. Acum este timpul să fac ceva pentru asta! Cu o floare nu se face primăvară, cu sute de flori poți aduce primăvara mai aproape! Intenționez, împreună cu voi prieteni, cunoscuți, tineri și vârstnici deopotrivă să îmbrăcăm orașul nostru în flori.
Dacă și tu vrei să faci asta, atunci eşti așteptat alături de noi! Vino cu o floare pe care să o plantezi sau donează 2 lei. Pentru fiecare leu strâns de către noi Primăria donează aceeași sumă”, spune Cătălin , inițiatorul acestui proiect, susţinut şi de un eveniment pe Facebook.

Plantarea de flori va avea loc la începutul lunii martie.

Primarul localității, Constantin Ana a declarat că va propune consiliului local un proiect de hotărâre prin care orașul să contribuie financiar la acest proiect, cu exact aceeași sumă pe care o va strânge tânărul din donații.

„Admir voluntariatul lui Cătălin! Florile dau viaţă oricărei comunități! Aşa că, o să propun consilierilor locali, ca pentru fiecare leu pe care îl veți strânge în acest scop, sa contribuim și noi cu aceeași sumă!Succes! Poate aşa îl și convingem să nu mai plece”. a spus Ana.

Gazeta Dâmboviței va contribui activ la proiectul tânărului. Cei care vor să-l ajute îl pot contacta pe pagina sa de facebook Cătălin Bărbulescu.

Autor: Cristina Dinu

Sursa: gazetadambovitei

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

ovidiu ivancu

De 15 ani predă limba română, dintre care patru în capitala Indiei, New Delhi. De aproape un an îi învață să vorbească românește pe locuitorii din regiunea găgăuză. Jumătate dintre studenții săi sunt profesori la Universitatea de Stat din Comrat. Este istoria pe scurt a lui Ovidiu Ivancu, dascălul dedicat vocației sale, dar și primul profesor de peste Prut, acreditat să predea la Comrat. Acolo unde Ovidiu Ivancu este un „apostol la limbii române”, se arată într-un material postat de radiochișinău. md

Venirea la Comrat a fost pentru profesorul Ovidiu Ivancu o provocare, știa că este o zonă unde se vorbește puțin limba română. „Am încercat să vin cu foarte puține prejudecăți, am încercat să nu am niciun fel de idee preconcepută în legătură cu Găgăuzia și în legătura cu mediul în care voi preda. Și am pornit de la premisa că a preda limba română înseamnă în același timp și un proces de acomodare cu realitatea culturii găgăuze”, a mărturisit Ovidiu Ivancu.

„Însă mediul de aici aș spune că mă surprinde în mod plăcut prin această diversitate etnică și, cumva, poate că asta e de apreciat. În Găgăuzia au găsit soluții pentru a conviețui împreună, fără tensiuni majore, familii mixte, familii de bulgari, de moldoveni”, a constatat Ovidiu Ivancu. Venit la Comrat, ca un misionar al limbii române, profesorul Ovidiu Ivancu povestește cu plăcere despre studenții săi, care provin din familii mixte și care cunosc câte două sau trei limbi străine. „Limba română, folosindu-se aici destul de rar și la un nivel minimal, unele cuvinte au aici un alt sens decât cel din limba română. Însă de fiecare dată când au apărut astfel de situații, am discutat și am explicat ceea ce înseamnă în limba română cuvântul sau expresia respectivă. Ei discută foarte mult la cursuri iar atunci când nu înțeleg ceva le permit să discute și în limbile lor de bază. Pot să vorbească în găgăuză sau în rusă atunci când nu înțeleg un anumit cuvânt. În felul acesta putem să avem o anumită comunicare fluentă.” Își încurajează studenții să vorbească în limba română și să nu aștepte neapărat până când vor vorbi corect. „Nu este suficient să asculți pe cineva vorbindu-ți în limba română, nu este suficient ca cineva să te învețe lucruri ce țin de gramatică, de literatură, de cultură în general. Trebuie să ai abilitatea de a vorbi în limba română. Și chiar dacă ei vorbesc cu anumite greșeli, încerc să-i încurajez să vorbească în limba română”, a precizat Ovidiu Ivancu. El susține că în munca pe care o face cu dedicație e important să ai răbdare, pentru că roadele se văd mai târziu.

„În general, în meseria aceasta de profesor, roadele se văd foarte târziu. Trebuie ca generațiile să crească, ca studenții de astăzi să-și ocupe locul în societate. Și abia în momentul în care unul dintre ei va fi avocat, altul profesor, altul politician, atunci se poate vorbi despre roadele muncii de profesor. Este o muncă ce dă roade în timp și trebuie foarte multă răbdare pentru a culege roadele respective”, a mărturisit Ovidiu Ivancu. Cursurile de limbă română sunt organizate de primul lectorat deschis în Republica Moldova de Guvernul României.

Sursa: proalba

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Deşertul care ameninţă 100.000 de hec­tare de teren în sudul Olteniei bate în retragere. De trei ani, plantări succesive au făcut ca aproape 4.000 de hectare de teren degradat să fie acum acoperite cu păduri. S-a ocupat Dan Popescu, un ingi-ner silvic care a ştiut să strângă în jurul său locuitorii satelor din apro­pierea de­şertului, pe primarii acestora, dar şi au­to­ri­tăţile centrale şi locale.

O arată datele Agenţiei Europene pentru Mediu: din cauza încălzirii globale şi a defrişărilor masive, tot sudul României se deşertifică. Deocamdată, afectate grav sunt aproximativ 100.000 de hectare de teren din Olt, Dolj şi Mehedinţi.

Fenomenul se extinde cu rapiditate, astfel încât modelele realizate de experţii europeni arată că, până în anul 2035, întreaga parte de sud a Româ­ni­ei, de la Drobeta Turnu-Severin la Ga­laţi, se va transforma în deşert. Copiii europeni studiază la geo­gra­fie despre felul cum se deşertifică Ro­mâ­nia şi despre cauzele care au dus la această si­tuaţie gravă.

În România se ştie foarte pu­ţin despre pericolul care pân­deş­te so­lu­r­i­le din partea de sud a ţării. Ca în toate do­me­niile, guvernanţii s-au ocupat şi nu prea. Există o strategie naţio­na­lă, există şi bani pentru stoparea feno­me­nului (până acum bugetul a fost asigurat de Ministe­rul Agriculturii, acum bani mai sunt doar la Ministerul Mediului).

Documentele ara­tă că în toată România sunt circa două milioane de hectare de terenuri degrada­te, iar în situaţia cea mai gravă se află 100.000 de hectare din cele trei judeţe din Oltenia, unde nisipurile au pus deja stăpânire.

Împădurirea este soluţia cea mai la îndemână, avantajele ei fiind rapide şi incontestabile. “Problema cu aceste împăduriri este că în momentul de faţă, în România, nu prea mai ai unde să îm­pădureşti. ­Terenuri degradate se mai află, ici şi colo, la Agenţia Domeniilor Statului.

Cheia rezolvării problemei se află la proprietari, la oamenii obişnuiţi proprietari de terenuri. Asta a fost ideea mea şi pe baza ei am realizat proiectul împăduri­rilor din Sahara Olteniei”, îşi începe povestea inginerul silvic Dan Popescu.

“UNIREA TERENURILOR”
La jumătatea anilor 2000, după o lungă carieră la “stat”, olteanul a decis să re­nun­ţe la postul pe care îl avea şi să se dedice unei afaceri private, încercându-şi noro­cul pe cont propriu. A găsit imediat “piaţă de desfacere” pentru puieţii pe care îi cul­tiva: terenurile deşertificate. A început în 2006, iar acum sunt aproape 4.000 de hectare de pădure care cresc văzând cu ochii, aducând ploaia în zonă şi “înfrân­gând” nisipul.

“Sunt 100.000 de hectare în partea de sud a Olteniei care au nevoie de îngrijire imediată. Am început să pros­pec­tez lucrurile, am luat legătura cu mai mulţi primari din zonele afectate şi le-am propus să lucrăm împreună la acest proiect care, iată, după ce a fost pus în practică, ne aduce tuturor o multitudine de beneficii. Ideea a fost de a-i convinge pe oameni să îşi «unească» terenurile, astfel încât să obţinem parcele suficient de mari pentru a deveni păduri”, po­ves­teşte Dan Popescu.

La început circumspecţi, primarii olteni au început să creadă apoi din ce în ce mai mult în ideea ingi­ne­rului silvic. După aceea a urmat pasul cel mai important: convingerea oamenilor. “Cum să le ceri oamenilor să-ţi dea pământul? Chiar dacă era numai nisip şi nu creştea nimic acolo, ei tot nu voiau, cre­deau că vrem să facem o nouă colectivizare”, îşi aduce aminte Ion Spiridon, primarul comunei Urzica (Olt), unul dintre primii susţinători ai proiec­tu­lui de reîmpădurire. A mers împreună cu Dan Popescu la fiecare familie în par­te, le-a vorbit şi la biserică, a insistat chiar şi la serbările care se organizau în sat. Oame­nii au început să fie de acord unul câte unul, în faţa promisiunii că pe te­re­nul lor, acum plin de nisip, vor avea în câţiva ani o pădure pe care o vor putea exploata.

Aceleaşi demersuri urmate de rezultate încurajatoare şi la Mârşani şi Daneţi, în judeţul Dolj. În toamna lui 2006 s-a trecut la împădurirea cu salcâmi, plopi şi alte specii puţin pretenţioase. Aşa se face că după o lună încheiată de muncă, în Urzica s-au plantat 188 de hectare, la Mârşani alte 431 de hectare, iar la Daneţi alte 450 de hectare. Încurajaţi de rezultatele foarte bune, operaţiunile au continuat, astfel că în 2008 s-au împădurit 2.422 de hectare în Olt şi Dolj.

În cifre, asta înseamnă că în următorii 20 de ani vor fi absorbite câte 10 tone de dioxid de carbon/hectar în fiecare an. Acumularea totală de CO2 (gaz cu efect de seră, res­pon­sabil pentru schimbările clima­tice) este de 240.000 de tone pentru urmă­toa­rele două decenii. Din punct de vedere al masei lemnoase obţinute, se estimează că producţia totală pentru perimetrele existente va fi de 230.100 de metri cubi de lemn, adică 95 de metri cubi pe fiecare hectar.

Din această producţie, proprie­ta­rii pădurii vor putea folosi lemnul şi pentru foc. Estimările arată că fiecare familie consumă în fiecare an pentru încălzirea locuinţei şi gătit circa 5 metri cubi de lemn. Asta înseamnă că populaţia va consuma doar 35.900 de metri cubi de lemn pentru foc, restul până la 230.000 de me­tri cubi putând fi folosit pentru alte acti­vităţi industriale.

În momentul de faţă, s-au indentificat 4.316 de hectare de teren degradabil perimetre ce pot fi plantate. Dintre acestea, aproximativ 800 de hectare au documentaţia întocmită şi aşteaptă banii pentru a putea fi împădurite. Proiectele întocmite de primării au fost până acum finanţate dintr-un fond al Ministerului Agriculturii, care însă nu mai poate fi accesat. Doar Ministerul Mediului mai pune la dispoziţie bani pentru împăduriri atât prin fonduri de la buget, cât şi prin fonduri structurale.
Bogdan Iuraşcu/Jurnalul NaţionaOmul care a adus ploaia în Sahara Olteniei

ASOCIAŢIA ASOCIAŢIILOR
Asociaţiile Mârşani, Urzica, Daneţii şi Celaru au format o asociaţie-mamă, de­nu­mită “Renaşterea Pădurii”. “Oamenii care lucrează la stat şi ar trebui să apere pă­du­rea, s-o îngrijească, nu-şi fac treaba cum trebuie. Este o bătaie de joc şi acest lucru mă supără foarte tare. Noi, prin aceste asociaţii, am reuşit să remediem această situaţie şi nu ne vom opri aici”, spune Alexandru Dunoiu, de la asociaţia de proprietari din Mârşani. Mai trebuie spus că toată campania de împă­du­riri nu a beneficiat de participarea vreunei ve­de­te sau a vreunui politician. O cam­panie similară, mediatizată excesiv de un post tv a dus la plantarea a doar 30 de hectare de pădure.

Sursa: jurnalul 

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva