Search

Romani celebri – social

Facebook Twitter Email

Poliţistul care ajută copiii sărmani – “Dumnezeul nostru! Pentru ce ne-ai parasit?” Asa strigau batranii imobilizati la pat din azilul cuprins de flacari. Singura lor sansa era sa strige dupa ajutor. Era aproape 6.00 dimineata, iar orasul abia se trezea la viata. Florin a ajuns acolo in 3 minute de la alerta primita prin 112. Si, fara sa tina seama ca-si pune viata in pericol, a intrat in cladirea in flacari.

Poliţistul care ajută copiii sărmani și care face totul pentru a ajuta cât mai mulți bătrâni

Mai multe detalii pe adevarul

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un tânăr crescut în centrele de plasament o viaţă întreagă ne oferă un exemplu minunat de omenie. Bărbatul are în grijă 50 de copii, mulţi dintre ei cu o inteligenţă peste medie. Pe toţi îi ajută să îşi descopere pasiunile. Asta pentru că la rândul lui a fost sprijinit de alţii să îşi găsească drumul în viaţă.

Lajos Kristof, mentor: Care este visul tău? La şcoală nu îi întreabă nimeni asta. De la întrebările astea pleacă descoperirea talentelor. Toţi copiii au un talent, important este să îl scoţi la suprafaţă. Ca părinte este foarte important să ai încredere în el, în primul rând să îl întrebe ce îi place să facă pentru că în momentul în care el îşi descoperă o pasiune, pasiunea aceea devine talent

Mai multe detalii pe obervator

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

O româncă este personajul unui reportaj CNN. Alexandra Grigore este co-fondatoarea unei organizaţii care a inventat un scanner portabil. Ea foloseşte aparatul în ţările sărace ale Africii, pentru a le crea o identitate şi un dosar medical oamenilor care nu sunt înregistraţi în bazele de date ale autorităţilor.

În Kenya, amprentele salvează vieţi. Datorită unui scanner portabil, oamenii care nu figurează în bazele de date sunt amprentaţi şi au de acum înainte un dosar medical complet, în care sunt trecute toate controalele efectuate.

Fără el (dispozitiv, n.red.), oamenii probabil ar rămâne acasă şi şi-ar accepta soarta. Le oferim speranţă, biometria ne-a schimbat complet modul de a gândi”, spune Sabwa, voluntar.

Scannerul se conectează la smartphone-urile asistenţilor medicali sau doctorilor, iar de aici, amprentele ajung automat într-o bază de date, în care pacientul are alocat un cod.

Uitându-mă la aceste date, pot spune că pacientul are cinci intrări, adică a fost tratat de cinci ori”, afirmă Sabwa, voluntar.

Este o invenţie mult-lăudată, devenită realitate şi datorită unei românce. Se numeşte Alexandra Grigore şi este co-fondatoarea organizaţiei care a pus la punct dispozitivul.

Tehnologia biometrică le permite multor organizaţii să evite un sistem bazat pe computer şi să treacă de la un sistem birocratic, la unul mobil. Sunt 1,1 miliarde de oameni în lume care nu figurează în acte oficiale, precum paşaport, certificat de naştere, ceea ce-i face invizibili pentru restul lumii”, afirmă Alexandra Grigore, cofondatoare Simprints.

Performanţa Alexandrei Grigore nu e deloc întâmplătoare. Românca este absolventă de ASE şi Politehnică şi are un master în nanotehnologie şi biotehnologie, la o universitate din Germania. Munca sa i-a atras atenţia lui Bill Gates, care, impresionat de calităţile fetei, i-a plătit doctoratul la Universitatea Cambridge – 13.000 de lire sterline pe an.

Sursa: digi24

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email


Paul Hemerth este un sas intors acasa la Richis, in judetul Sibiu. Se lupta sa salveze casele traditionale, pe care le stia din copilarie si a restaurat impecabil mai multe dintre ele.

A adus cu el si alti straini impresionati de cultura si traditia locului, asa ca acum comunitatea este formata din 13 nationalitati.

Printre dealurile pe care odinioara se cultiva vita de vita, la cinci kilometri de Biertan se afla vechiul sat sasesc Richis sau satul celor bogati.

Dupa ’90, sasii de aici au plecat cu totii in vest, iar odata cu acest exod vechile case in care au crescut generatii intregi au ajuns niste ruine. De cativa ani, datorita unor straini, satul a prins din nou viata.

Nascut pe aceste meleaguri, la Medias, Paul a plecat in Germania impreuna cu parintii, pe cand avea opt ani. Prima casa pe care a cumparat-o aici l-a costat aproape 13.000 de marci.

Dupa cativa ani, Paul a mai cumparat alte doua case sasesti. Dupa ce le-a reconditionat, in una dintre ele a mutat-o pe mama lui, care locuia la Hamburg.

Pe perete stau la loc de cinste poze cu vechii proprietari, la vremea aceea cei mai avuti oameni din sat.

Paul a cumparat prima casa de la stranepotul lui Noah, Johann Schaas. Are 81 de ani si este ultimul sas din Richis.

In Richis, Paul si-a adus toti prietenii. Si ei au fost cuceriti pe loc de Romania frumoasa. Pe prispa casei, descult, un tata ii citeste copilului povesti in limba germana.

Familia Schops: “E absolut minunta, e incredibil. Zona e minunata, e calma, rurala si originala, iar casa e perfecta, nu ne-am asteptat la asta, dar e minunata”.

In timp ce se infrupta din produsele locale, Dorothea zambeste si spune ca atat de mult ii place aici ca vrea impreuna cu sotul ei sa isi cumpere si ei o casa in Richis.

Dorothea Muller, turist: “E ca si cum as fi copil si mi-as retrai copilaria. Casa e minunata, te poti relaxa. Zona e frumoasa, iar oamenii prietenosi. Poti obtine tot ce vrei, paine facuta in casa, oua de la gainile din curte, lapte proaspat si este o legatura intre vecini”.

Tot in Richis si familia Engbrenghof, din Olanda, si-a cumparat o casa saseasca pe care au reconditionat-o in cativa ani.

Martin Engbrenghof : “Ne-am indragostit pur si simplu de casa si de locul asta, de Romania“.

Si olandezii s-au sfatuit tot cu batranul sas, Johann Schaas. E pe pragul bisericii in fiecare zi si isi asteapta turistii curiosi sa afle despre biserica veche din sat. Altarul din biserica cistertiana e vechi de peste 600 de ani.

Batranul are si o mare suparare cand vede ca unele case din Richis sunt mutilate de cei care nu inteleg ca valoarea lor este inestimabila. Schaas il are alaturi si pe Paul.

Rares si Mugurel sunt singurii mesteri restauratori din zona. Ei se ocupa de restaurarea caselor traditionale asa cum e scris in carte. Ridica insa din umeri si isi pun mainile in cap cand vad ca unele modificari pot distruge o cultura veche de peste 100 de ani.

Paul Hemmerth este unul din exemplele de la care ar trebui sa invete fiecare dintre noi. Trebuie sa constientizam ca tot ce ne ramane este traditia, istoria si cultura noastra.

Sursa: protv

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

9 ani şi zeci de medalii are Ionuţ, un puşti din Dâmboviţa pentru care un poliţist din Ilfov a devenit un fel de părinte. Tot el îl şi antrenează şi încearcă să facă din micul campion unul mare. Băiatul are nevoie de sprijin din toate punctele de vedere.

Emisiune Video

-Vreau să ajung cineva în viaţă!
E gândul care îi dă întotdeauna putere lui Ionuţ atunci când e prins în strânsoarea adversarului.

Doar un an a trecut de când sensei Dumitru, poliţist la Serviciul Acţiuni Speciale din cadrul IPJ Ilfov, dar şi antrenor de Kempo la asociaţia Club Sportiv Tărtăşeşti, a intrat pe uşa şcolii de la Brezoaele, în căutare de talente.

Astăzi, la colecţia de medalii, micul sportiv tocmai a mai adăugat una. De Campion Naţional!

În afara arenei sportive însă, pentru Ionuţ, lupta nu s-a terminat… Ca să-şi crească copiii singur, Gigel munceşte cu ziua. A căzut de pe schele acum câţiva ani, iar capacitatea lui fizică e la jumătate. În plus, sora băiatului e bolnavă. Dar tatăl nu se lasă.

Antrenorul poliţist se implică şi în creşterea lui Ionuţ. Îl sprijină financiar, îi asigură echipamentul şi i-a cumpărat chiar o bicicletă. Dar nevoile familiei sunt mari. Copilul îşi doreşte o baie unde să se poată spăla după antrenamente. Mai ales că munceşte atît de mult şi se vede asta în rezultate.

Ionuţ poate fi ajutat prin donaţii în contul RO66BRDE160SV39861261600, deschis la BRD pe numele FIRANTA GIGEL.

Sursa: observator

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Se autointitulează „Un trio formidabil – doi Lăcătuşi şi un Tudor”, însă din spatele ironiei lor răzbate un mare adevăr, şi anume acela că – Nicuşor Lăcătuş – 48 de ani, Alexandru Lacatos – 38 şi Tudor Siminic- 28 -cu toții crescuţi la Casa Copilului, fac de ani de zile adevărate minuni în municipiul Câmpia Turzii, fără un sprijin semnificativ de la autorităţile oraşului. Singurii care i-au ajutat au fost totuşi cei de la Fundaţia „Ion Raţiu” din Londra care le-au procurat aparatura necesară pentru activităţile lor.  Astfel, pe lângă munca de voluntariat, cu rezultate de răsunet, Nicuşor pregăteşte zeci de artişti la Palatul Copiilor din Câmpia Turzii, pe care i-a lansat în concursuri din ţară şi străinătate.

Nicusor LacatusNicuşor, fiu de primar, abandonat la Casa de copii

Viaţa celor trei foşti defavorizaţi ai soartei poate deveni oricând subiectul de inspiraţie a unui  film, fiindcă sunt legaţi indestructibil – ca printr-un cordon ombilical – de un destin comun: cu toţii şi-au petrecut copilăria în căminele de copii, de unde s-au ridicat pe propriile puteri, au făcut şcoală şi apoi au împărtăşit şi altora din experienţa dobândită, cu un altruism de care pot fi în stare doar cei crescuţi în casele de copii. Cel mai în vârstă dintre ei şi lider  incontestabil este Nicuşor Lăcătuş care îşi rememorează, la rugămintea noastră – sâmbătă 25 martie, la Câmpia Turzii, imediat după încheierea spectacolului-preselecţie pentru finala concursului „Copiii au talent” – povestea vieţii sale pline de încercări.  Începe acesta: „Sunt copilul născut prematur, la Stolna, al primarului comunei Săvădisla de acum 48 de ani. Acesta, rămas văduv la vârsta de 50 de ani a avut o slujnicuţă de 17, pe mama şi aşa am apărut eu pe lume, când ea a împlinit 18 ani. A ieşit atunci un scandal îngrozitor fiindcă primarul mai avea doi copii. Apoi, au contat vorbele oamenilor din sat, plus faptul că bunica a vrut să-l omoare, efectiv, pe primar fiindcă şi-a bătut joc de fiica ei, așa că toate au contribuit la trimiterea mea la Casa de Copii din Cluj. În orice caz, mama nu avea posibilităţi pe atunci să mă crească, iar bunica era bolnavă. Mama a murit în anul 2009, la 49 de ani, după ce-a avut toată viaţa probleme cu inima…Iar pe cei doi fraţi ai mei de tată i-am văzut recent, la înmormântarea bunicii, după 23 de ani, sunt amândoi în Irlanda.” Trece apoi la relatarea, detaliată, a vieţii sale chinuite: „De la Casa de Copii din Cluj am ajuns la Prundu Bârgăului, unde am rămas până la vârsta de şase ani. Eram acolo, într-o fostă unitate militară, vreo cinci mii de copii, comasaţi, cu toţii originari din zona Ardealului. La câțiva ani după invadarea Cehoslovaciei de către ruşi din 1968 instituţia respectivă a redevenit unitate militară şi noi am fost trimişi care încotro, iar eu am ajuns la Casa Copilului din Câmpia Turzii. Nicusor Lacatus impreuna cu colegiiAici am avut parte de un personal calificat şi surprinzător de bun pentru acele vremuri, totul pentru că directorul Eugen Rusu a fost cel care a ştiut să ţină în frâu  orice abatere disciplinară sau încercare de abuz a vreunui coleg asupra altuia, iar când se petrecea aşa ceva, respectivul era „ejectat” urgent. Marea majoritate a celor care am crescut sub îndrumarea lui au ieşit oameni onorabili. Am fost coleg cu şeful ISU Timişoara, altul a ajuns şeful gărzii Guvernului, altul, Ovidiu Chifor consilier local. Se înnegurează pentru o clipă şi continuă: „Un lucru mă deranjează însă tare de tot. Din acea perioadă mai am doar o fotografie cu mine, în rest, pauză.

Alexandra LacatosMi s-a născut fetiţa, care are acum 16 ani şi nu poate vedea în niciun chip cum am arătat eu în copilărie şi cât de mult semănăm între noi.”În continuare Nicușor absolvă zece clase ajungând la Liceul „Unirea” din Cluj-Napoca, unde se califică în meseria de sudor. Munceşte apoi patru ani la ”Electrometal” Cluj, de unde este şi încorporat. Îşi satisface stagiul militar abia la 24 de ani, la Baza 71 Aeriană Câmpia Turzii după ce autorităţile i-au rătăcit actele de la Prundu Bârgăului. Spune că, paradoxal, pentru el acest lucru a reprezentat un avantaj: „Cei din leatul meu au fost cu toţii militari în perioada revoluţiei şi au trecut prin momente extrem de grele, iar eu am scăpat.”Nicusor la casatorie

Intră în prezentarea domeniului care i-a ghidat dintotdeauna viaţa: muzica. Arată că muzica a reprezentat dintotdeauna viaţa lui, făcând parte de 34 de ani din fanfara municipiului Câmpia Turzii, dar a colaborat şi cu diverse alte trupe, cea mai importantă fiind formaţia clujeană de jazz, „Gaio”, a profesorului Ştefan Vannai. Povesteşte Nicuşor, zâmbind nostalgic: „N-o să uit niciodată gestul acestui om formidabil care prin 1988, în vacanţa de vară îmi permitea să dorm pe canapelele de la Casa Pionierului, unde făceam repetiţii pentru Galele Jazz-ului de la Costineşti. Internatul Liceului „Unirea” era închis pe timpul verii şi era prea dificil ca să fac naveta între Cluj şi Casa de copii din Câmpia Turzii, mai ales că nu dispuneam de niciun ban”…  Din 1995 este încadrat pe post de militar profesionist, sanitar, la Baza 71 Aeriană, unde munceşte şi la această oră. Însă punctul său forte îl reprezintă munca sa de voluntariat laborioasă şi  de-a dreptul incredibilă!

Nicusor langa scena„Voluntar universal”, împreună cu prietenii săi

Îşi continuă Nicuşor confesiunea: „În anul 2002 am auzit de la un coleg de serviciu că există în Câmpia Turzii o fundaţie care are ca scop prevenirea abandonului şcolar, F.R.C.C.F. – Fundaţia Română pentru Copii, Comunitate şi Familie. Aşa că am venit în fundaţie pe bază de voluntariat şi am organizat grupul vocal „Melody”, care funcţionează şi în prezent. Iar după anul 2009, când F.R.C.F.F. şi-a închis sediile, am fost primiţi cu braţele deschise de Clubul Copiilor din Câmpia Turzii, prin d-na director Simona Şandor, iar de-a lungul anilor pot spune că am pregătit câteva sute de copii la disciplina canto-vocal.  De pildă, numai la această oră am treizeci şi şapte de copii, pe care-i pregătesc zilnic”. Referindu-se la evenimente mai speciale petrecute în anii respectivi, Nicuşor îşi aminteşte un episod chiar luminos petrecut în anul 2005: „Primisem o invitaţie să ne deplasăm în Polonia, la un festival, din partea fundaţiei „Every Child” şi am dus cu mine opt copii, foarte talentaţi, care făceau parte din familii extrem de sărace. Unul dintre ei era o fetiţă, care promititea, a unui fost coleg de la casa de copii, care în perioada copilăriei mele mă bătea permanent. După ani, nu m-am răzbunat pe el – şi drept mulţumire i-am pregătit fiica! Acolo, în Polonia am cântat cu orchestra Academiei „Fr. Chopin”, iar la repetiţii, dirijorul mi-a transmis, la un moment dat: „Maestre, opt măsuri”. Ce opt măsuri să ia bieţii copii, când habar n-aveau ce-nseamnă asta. Eu ştiam, desigur, dar ei le-au „luat” instinctiv, astfel că până la urmă concertul a reprezentat un uriaş triumf pentru noi – iar „ieşirea” din Polonia le-a adus amintiri de neuitat acestor copii”! Arată, totodată, că deşi începuse să întocmească diverse proiecte de finanţare nerambursabilă pentru diverse activități cu impact social ale sale, autorităţile din Câmpia Turzii l-au onorat doar o singură dată, prin regretatul primar Vasinca, în rest toate proiectele concepute de către el, începând din 2012 şi până-n 2015 i-au fost respinse. „Culmea, acelaşi proiect l-am depus la Fundaţia „Ion Raţiu” din Londra şi am primit instantaneu finanţare pentru aceste activităţi, inclusiv pentru a ne procura un mixer, microfoane, boxele necesare spectacolelor noastre”. Şi, culmea, deşi nu primise niciodată bani de la autorităţi, acestea l-au distins mereu la Zilele Muncipiului pentru „activism civic”. O nesperată bucurie  i-a făcut şi Statul Major al Forţelor Aeriene Române, care l-a distins în 2014 cu titlul de „Omul Anului – credinţă şi altruism”, pentru meritele sale ca voluntar, în cadrul societăţii civile. În toate aceste activităţi era însoţit deja de cei doi mari prieteni ai săi, Alexandru Lacatos şi Tudor Siminic, care provin şi ei de la Casa copilului! Şi tot împreună cu aceştia a continuat să organizeze diverse activităţi socio-educative, cu efecte extraordinare în rândul cetăţenilor municipiului: de la campanii antidrog până la „Primăvara Muzicală”, „Sanitarii Iscusiţi”, „Copiii au talent”, „Toamna Arieşană” – ajuns la ediţia a V-a, singurul festival folcloric din ţară fără taxă de înscriere – „Let`s Do It, Romania”, etc.

Tulburătoarea poveste a celorlalţi „muşchetari”: Alexandru şi Tudor

Un trio formidabil

Intervine în discuţie şi Alexandru Lacatos, cel care până în acel moment ascultase, respectuos, povestea prietenului său: „Eu am crescut în Şcoala Specială din Huedin, sub o teroare de neînchipuit, apoi am continuat la Şcoala Profesională Zalău, după care am muncit 15 ani la o fundaţie, la Luncani şi apoi şi la Piatra Neamţ. Eu fac parte din generaţia mijlocie, Nicuşor a fost generaţia veche iar Tudor – aici de faţă și el, care provine din Centrul Câmpia Turzii – din cea nouă, având 28 de ani, cu zece mai puţini decât mine. Împreună muncim actualmente şi în A.C.I.A.C. – Asociaţia Civică pentru Iniţiativă şi Acţiune Comunitară, pentru binele celor necăjiţi, aşa cum am fost noi”. Vorbind de greutăţile prin care a trecut, Alexandru mărturiseşte la început că atunci, în Ardeal preselecţia se făcea pentru trei instituţi destinate copiilor defavorizaţi: Şcoala Specială Huedin, Centrul din Gherla şi Centrul Câmpia Turzii, unde exista şi o şcoală generală şi internat. Îşi aminteşte apoi de privaţiunile îndurate la Şcoala Specială din Huedin: „Am fost introdus la clasa de mozaicari-faianţeri doar pentru a se îndeplini numărul de elevi cerut de clase. Eram duşi să facem baie prin nămeţi, desculţi, circa 400 de metri – de la sala de clasă a internatului până la baie – asta în cazul în care nu eram bătuţi şi maltrataţi. Unii din colegii mei au fost atât de tare agresaţi de către pedagogi încât se urinau pe ei şi au rămas cu sechele. Asta la Şcoala specială din Huedin, fiindcă la Zalău a fost mai bine, pentru că ne aflam deja după comunism. Pe mine, m-a salvat  profesional faptul că pe diploma de absolvire nu scria Şcoala Specială, ci Şcoala Profesională nr. 13 Zalău, element care mi-a permis să mă înscriu la cursurile seral”. Arată mai departe că fetiţa lui, Alexandra i s-a născut în urmă cu zece ani, însă a fost nevoit s-o crească singur deoarece mama acesteia l-a părăsit. Aşa că Alexandra s-a refugit, încă de la vârsta de şase ani, în muzică şi a reuşit până acum – prin meritul lui Nicuşor Lăcătuş, care a pregătit-o la început, iar apoi al profesorului Cornel Pop, de la „Bella Musica” – să obţină rezultate incredibile: participarea la concursul internaţional „Shining Star” – Turcia, de unde s-a întors cu Trofeul Televiziunii Turciei, apoi locul I în Ucraina, la „Bravissimo Festival” şi altele, în Letonia, Slovenia, etc.  Puse cap la cap, douăsprezece prezenţe internaţionale, însă la mult lăudatele concursuri televizate din ţară, „Vocea României”, „Românii au talent” sau „Next Star” n-a fost ascultată decât telegrafic. Confirmă şi Alexandra, cu tristeţe: „Tata n-a avut valută şi relaţiile necesare ca să merg mai departe. S-a văzut de la distanţă că ce se petrece acolo nu-i deloc pe bune”. Revine Alexandru: „Tocmai pentru că nu avem un viitor în România, suntem hotărâţi să ne mutăm – eu şi fiica mea – în Germania, unde am promisiuni pentru un loc de muncă”. Vine rândul lui Tudor, inginerul de sunet să-şi povestească, telegrafic, viaţa: „Sunt originar din comuna Mărişel. Mi-am cunoscut părinţii, însă aceştia n-au avut posibilităţi să mă întreţină, pe mine şi pe cei doi fraţi ai mei, aşa că am ajuns cu toţii în plasament. Am ajuns apoi la Şcoala „Mihai Viteazu”, din zonă, în continuare la Cluj la Liceul „Anghel Saligny”, fiind admis  la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Inginerie Construcţii Civile, pe care am absolvit-o în 2015. Actualmente muncesc în calitate de învăţător, la Şcoala „Traian Dârjan” din Cluj-Napoca, unde lucrează şi fraţii mei şi fac voluntariat aici, la Câmpia Turzii, alături de Nicușor și Alexandru”. Revine curând Nicuşor, trecând din nou la problemele serioase pe care le are de rezolvat în cadrul activităţilor din cadrul A.C.I.A.C.: „Acum pregătim o acţiune, „Rolul societăţii în cazul unei eleve însărcinate”, la care vor participa elevi de la Liceul „Pavel Dan”, preoţi, asistenţi sociali, psihologi – totul bazat pe o scenetă realizată de voluntarii A.C.I.A.C. Clubul „Rotary” a promis că ne ajută – şi tot el se va implica şi în finala Festivalului „Copiii au talent”- dar şi Fundaţia „Ion Raţiu”. Dar mai avem un „of”! Mi-aş dori să ne îmbunătăţim aparatura din punct de vedere tehnic, pentru o mai bună calitate a actului artistic, însă deocamdată acest lucru e dificil de îndeplinit. Dar vom trăi şi vom vedea ce va mai fi. Oricum, sănătoşi să fim ca să le putem duce pe toate”!

Sursa: gazetadecluj

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Fiecare dintre noi are câteva amintiri din trecutul de la țară, acele meleaguri pe care ne-am petrecut vacanțele din copilărie la bunei. V-a trecut vre-odată prin gând să cumpărați casa buneilor pentru a face din ea o casă de vacanță? Emil Părău rând pe rând a cumpărat întregul sat în care și-a petrecut copilăria, astfel păstrându-și sufletul curat și 300 de hectare de pământuri cu case vechi, care datorită lui vor duce în timp istoria satului Roșia.

Departe de lumea urbană și tehnologizată, această locație va deveni o mini-stațiune eco, care va atrage turiști din întreaga lume și doritorii de a petrece o perioadă de timp într-un mediu care și-a păstrat atmosfera neatinsă a trecutului. Turistul pășind pe aceste pământuri va gusta din bucatele tradiționale de pe timpuri, fiind totodată însoțit și de un șir de legende pe care le poarte această locație îndepărtată.

FWEQFWEFEW

Satul Roşia se află la graniţa dintre judeţele Hunedoara şi Alba, în Munţii Metaliferi, iar pentru a ajunge la el, trebuie să străbaţi un drum lung şi extrem de greu prin sălbăticie. Aproape tot satul a fost părăsit în anii 80, când la Orăştie apăreau fabricile, iar viaţa la oraş era mai uşoară, cu lumină ori apă în casă.

Emil Părău este afaceristul din Valea Jiului care în decurs de 10 ani de zile s-a trezit cu 300 de hectare de teren şi case, toate cumpărate mai mult de ruşine decât de nevoie. „Am mers într-o zi la Deva şi de acolo am zis hai să văd ce mai este în sat. Când am ajuns acolo, totul era plin de vegetaţie, drumul se împădurise, casa părintească se lăsase, era totul praf.

Am zis că dacă ar veni tata, ar muri când ar vedea ce s-a ales de munca lui. Şi m-am dus cu echipă de zidari, muncitori, eram 30 de persoane şi ne-am apucat de muncă. Două săptămâni a durat renovarea casei şi curăţarea câtorva terenuri. Am aranjat mormintele bunicilor, am venit acasă şi i-am zis lui tata să mergem să vedem ce mai e pe acolo. Când a văzut-o tata, se citea pe chipul lui bucuria”, povesteşte Emil Părău.

Cei care mai mergeau vara prin sat s-au gândit că afaceristul vrea să facă ceva cu cătunul şi pe rând, i-au cerut să le cumpere proprietăţile abandonate.

„Era unul Adam, care mai venea pe acolo prin sat, avea terenurile întreţinute, curăţate, om gospodar. Îmi zice: măi Milule, nu-mi cumperi şi mie terenul şi casa, eu nu mai vin pe aici. Păi şi eu ce să fac cu ele, îi zic. Întreb cât vrea şi-mi spune 110 milioane (n.r. lei vechi) în ideea să negociem la 100 de milioane, adică 10 mii de lei noi. A lui era cea mai frumoasă casă din sat, teren, grajduri.

I-am zis, mă Adam e munca ta, munca a generaţii întregi aici. Bineînţeles că nu era mult cât a cerut şi i-am dat fără să negociem, ba i-am dat chiar mai bine decât a cerut. Ca să înţelegeţi, ca investiţie financiară n-a fost mult, alţii dau banii aceştia cât am dat pe sat, pe o maşină bună.

Am pus mult suflet, dar nici nu am simţit când am cumpărat satul, pentru că a fost în decursul anilor”, povesteşte Emil Părău.

Aşa se face că din 2003 şi până astăzi, la Părău au mers rând pe rând cei care aveau proprietăţi în Roşia pentru a-l convinge să cumpere. S-a trezit anul trecut că este proprietar pe toată aşezarea, mai puţin o gospodărie în care trăieşte Aron Truţă, singurul locuitor al satului până acum un an.

Când s-a trezit cu 300 de hectare de teren şi o mulţime de ruine, Părău n-a ştiut ce va face cu ele, dar îi era ruşine să-şi refuze foştii săteni cu care a copilărit.

Visează acum să transforme toată aşezarea într-un fel de staţiune, un fel de Valea Zălanului, cum este cea a prinţului Charles, unde oamenii să trăiască în comuniune cu natura şi departe de tot ce înseamnă tumultuoasa lume modernă. Să participe la acţiuni comune care să-i apropie, la clacă şi şezători, unde gospodarii se uneau şi povesteau.

De anul trecut, s-a apucat de renovarea caselor, iar trei vor fi gata în iunie anul acesta. „Pentru început, o să fac 10 case în satul turistic.

De fapt, vreau să fie o întoarcere în timp, pentru că obiceiurile de acum 100 de ani care s-au păstrat sunt aproape identice cu cele ale dacilor. Fiecare casă are o poveste, iar turiştii o pot afla.

Ca un exemplu, în sat, trăia unul foarte avut, Bogatul se numea. Fiind foarte bogat, a fost omorât de fiica sa, nevasta şi ginerele lui, pentru avere. Vezi, dacă ai prea mult şi dacă nu-l ai şi pe Dumnezeu cu tine, vezi unde ajungi”, spune Părău.

Turiştii, practic, în sejurul lor devin stăpânii caselor. Se vor gospodări singuri şi cel mai important, vor avea posibilitatea de a se apropia unii de alţii, informează Mesagerul Hunedoarean preluat de cunoastelumea.ro.

„Vreau ca turistul când intră în cămară să găsească tot ce aveau în sat pe vremuri. Să aibă acea carne la garniţă, castraveţii la murat, butoiul cu ţuică, toate produsele tradiţionale. Acum nu o să-l ia şi să-l pună în portbagaj, mergem pe bun simţ.

Să mănânce roşia, dimineaţa, din grădina casei. La sfârşit să cumpere dacă doreşte, să-şi ducă şi acasă, pentru că ştie că sunt naturale. Ideea este să-l prind în program, să-l duc la secerat, nu să doarmă.

Cine vrea să doarmă, să doarmă. Vor avea oi, când intră în casă, ei sunt practic ca şi gospodarii de pe vremuri. O să meargă să-şi măsoare oile, atunci ei vor participa şi vor vedea cum se trăia odinioară.

Îşi fac acel răboj pentru a-şi ţine evidenţa, cu un cuţit îşi ţin socoteala la tot, fără calculator, fără pix, asta este esenţa.

Şi atunci aveau greutăţi, dar treceau peste ele cu ajutorul celorlalţi, ceea ce este foarte important. În ziua de azi nu se mai întâmplă să ne ajutăm, pentru că punem pe primul plan individualismul, egoismul, răutatea. Numai dacă gândeşti negativ, primeşti tot negativ înapoi. Ei nu erau egoişti, ei nu erau invidioşi unul pe celălalt. Din contră, se ajutau şi foarte important, fiecărui gospodar nu-i trebuia mai mult.

Sunt nişte concluzii pe care să le tragi, după ce ai stat o săptămână acolo, asta vreau eu şi poate că după aceea va fi mai bun”, mai spune Emil Părău.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Că noi, românii, suntem muncitori și ne facem apreciați peste tot în lume, o știm cu toții demult dar mai greu este să o și dovedim. Totuși, poveștile unor români plecați la muncă peste hotare, care au reușit să impresioneze atât de tare străinii pe la care au lucrat încât aceștia să nu vrea să renunțe la serviciile lor, dovedesc acest lucru cu vârf și îndesat.

O astfel de poveste este cea a lui Vasile Constantin, maistru prelucrător de metale cu o experiență de peste 20 de ani în domeniu, însă, într-un domeniu pe care în România nu se prea pune preț.

Vasile Constantin a lucrat la Fortus Iași, o fabrică producătoare de utilaj tehnologic greu, însă cu câțiva ani în urmă a decis să plece la muncă în străinătate, ca noi toți, pentru un viitor mai bun. Așa a ajuns în Italia, la Treviso mai exact, unde s-a făcut remarcat prin muncă, profesionalism și seriozitate și unde el și cu colegii săi români au reușit să mărească în mod considerabil profitul firmei italiene.

După câțiva ani de muncă în Italia, Vasile decide să se întoarcă definitiv în România. Dar patronii firmei italiene refuză să se lipsească de experiența și profesionalismul conaționalului nostru, motiv pentru care decid să deschidă o fabrică la Iași și să-i încredințeze gestiunea lui Vasile, drept răsplată pentru munca depusă pentru aceștia în Italia.

„Foştii colaboratori din Italia, când au văzut că nu rămân acolo şi că mă întorc definitiv au zis că, bun, atunci mutăm şi noi o parte din producţie în România. Am pornit cu investiţii destul de modeste, să vadă cumva și cum ne descurcăm aici, legislaţia destul de încâlcită la momentul respectiv…”, a declarat pentru TVR Vasile Constantin.

„Te stimăm foarte mult și avem încredere în capacitățile tale tehnice și organizatorice. Ești o persoană care a lucrat deja cu noi, cunoști filozofia noastră și știi cum să ne duci planurile la bun sfârșit”, spune Renato da Ross, managerul firmei din Italia, adresându-se conaționalului nostru prin intermediul camerelor de filmat ale Televiziunii Române.

Inițial, planul era ca italienii să investească în vechea secție de la Fortus Iași, unde Vasile a lucrat înainte de a veni în Italia, însă această secție a fost distrusă cu timpul. Așadar, italienii au investit într-o hală din comuna Lețcani, în același județ, unde au decis să deschidă o fabrică de piese auto.

Alături de Vasile, la fabrica din Lețcani, lucrează și Bogdan, un tânăr care a terminat Facultatea de Construcții de Mașini din Iași unde a fost șef de promoție și care a refuzat să se angajeze la firmele multinaționale cu care a intrat în contact, acesta dorind să i se alăture maistrului Vasile Constantin.

„Spunea că eu aș fi ultima persoană care ar putea să-l mai învețe ceva în domeniul respectiv”, citează Vasile vorbele tânărului care vrea să calce pe urmele sale.

Cât despre cum merg lucrurile în România, în comparație cu situația din Italia, Vasile Constantin spune că și-ar dori ca o parte din aceste lucruri să fie ca în Italia.

„Dintr-un singur motiv: acolo muncește toată lumea. Și asta face toată diferența”, a încheiat Vasile referitor la cum se muncește în Italia.

Scris de: Mihai Diaconu

Sursa: rotalianul.ro

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva