Search

Produse romanesti recunoscute international

Facebook Twitter Email

Peretii caselor izolati dupa modelul realizat de Sorin Macarie ar putea fi incalzit cu energie solara. Sistemul presupune un perete de sticla, perdea rotativa care este o retea de transformare a energiei solare in energie termica si un izolator cum ar fi polistirenul.

Sorin Macarie

Un albaiulian a gasit o metoda de izolatie termica a caselor prin care factura la gaz ar putea fi eliminata comple. Izolarea apartamentelor si a caselor a devenit o preocupare pentru tot mai multi albaiulieni care doresc sa plateasca mai putin incalzirea.

Sorin Macarie are din 1991 o firma in Alba Iulia care se ocupa si cu cercetare in domeniu. In 1996 a realizat in premiera europeana un sistem electronic de tesut covoare iar acum studiaza o noua metoda de izolare termica care presupune incalzirea zidului cu energie solara si inmagazinarea in peretii casei. Sitemul este in curs de brevetare si este experiment si analizat si de catre specialistii Universitatii Tehnice din Cluj-Napoca cat si de specialistii de la „Universitatii 1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

20 de euro pe metru patrat

Acest tip de izolatie care costa 20 de euro pe metru patrat ar putea sa ne scuteasca de factura pentru incalzire. Investitia ar trebui sa se amortizeze in patru-cinci ani. Sitemul testat de albaiulian este realizat dintr-un perete de sticla si o perdea rotativa care este de fapt o retea de transformare a energiei solare in energie termica. Sub aceste doua straturi este aplicat un izolator clasic, vata minerala sau polistiren. Sistemul poate fi aplicat atat la blocurile de locuinte cat si la case. Aceasta izolatie incalzeste peretele iar o parte din caldura este inmagazinata in zidul casei.

La acest moment albaiulianul lucreaza la determinarea procentului de transfer care are loc intre izolatie si perete. „Daca afara este o temperatura mica, chiar sub zero grade Celsius si este o zi insorita temperatura peretelui poate ajunge la peste 60 de grade Celsius. Reteaua poate transfera atat energia solara cat si energia telurica sau hidraulica. Din estimarile de pana la acest moment, pe soare, transferul este de 0,2 kw pe metru patrat, caldura care se inmagazineaza in perete”, a explicat Sorin Macarie. Albaiulianul este de parere ca la 1.000 de ore de soare pe an pentru incalzirea unui metru patrat din masa unei case normale se pot economisi 20 de metri cub de gaz.

Pentru acest nou tip de izolatie foarte important este peretele sudic care capteaza energia solara prin acesta iarna casa ar atrage orice flux termic exterior, avand mai multe elemente in sistemul de stocare. Pe timp de vara peretele ar respinge orice caldura din exterior si ar pastra o atmosfera racoroasa. Primavara si toamna, casa ar putea fi programata sa absoarba fluxuri termice dupa necesar. „Din pacate arhitectii nu au cunostinte despre energiile verzi si despre modul in care se poate construi o casa care sa consume cat mai putina energie. De exemplu o parte a acoperisului ar trebui realizata in unghi de iarna, adica in unghi de 60 de grade pentru a putea fi acoperite cu panouri solare. Iar peretele sudic izolat”, a explicat Sorin Macarie.

Sursa: ecomagazin

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Satul Viscri, care aparține de comuna brașoveană Bunești, aflat la 90 de km de Brașov și care adăpostește una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săsești, patrimoniu UNESCO, și unde Prințul Charles și-a achiziționat o casă veche săsească, mai păstrează încă nealterate o serie de îndeletniciri ale locuitorilor care încearcă să păstreze tradițiile de odinioară ale zonei, meșteșugurile și creșterea animalelor.

Izolarea, precum și absența altor ocupații în afară de agricultură, au făcut ca, la sfârșitul anilor 90, să apară proiectul “Șosete din lână naturală de Viscri”, inițiat de o familie de nemți stabilită aici. Pe lângă șosete și mănuși, care au început să se vândă în Germania, femeile din Viscri au început să facă și papuci din pâslă, care, de patru ani, se vând foarte bine în Germania.

“Pentru că a trebuit să lucrăm organizat, să facem lucru de calitate și să ne respectăm clienții, am constituit, în anul 2000, Asociația “Viscri Începe”, din care au făcut parte 125 de femei. Între timp, o parte dintre femei au îmbătrânit și nu mai puteau lucra și astfel am ajuns, în prezent, la un număr de 85 de femei care lucrează în cadrul Asociației. Pe lângă șosete, mănuși, căciuli, botoșei, mai confecționăm pălării, genți, portofele, papuci, toate din pâslă, prelucrată tot de noi, în cadrul Asociației “Viscri Începe”. Produsele sunt de calitate, și pe ele punem etichete pentru a le putea vinde apoi în cadrul magazinului nostru. Papucii de pâslă se vând foarte bine în Germania unde trimitem cam 1000 de perechi pe an, iar alte 800-900 de perechi le vindem prin intermediul magazinului nostru la turiștii români care ne vizitează satul. Femeile care lucrează în cadrul asociației au un venit lunar de 700-800 de lei”, a explicat, pentru AGERPRES, coordonatoarea activității în cadrul Asociației “Viscri Începe”, Mariana Purghel.

Ea a ținut să adauge că sunt multe femei în Viscri care lucrează pe cont propriu obiectele enumerate mai sus, le vând în fața porții la turiștii care vizitează biserica fortificată, dar nu toate sunt de calitate.”Noi primim la magazin doar lucruri de calitate, pentru că altfel femeile se obișnuiesc să nu mai fac calitate, iar noi vrem ca ele să facă doar produse de calitate”, a completat aceasta.

Mariana Purghel spune că la o pereche de papuci se lucrează opt ore, timp în care se face și pâsla din lână naturală. Nu se pot face decât două perechi de papuci pe zi pentru că preparatul pâslei, dar și cusutul papucilor se fac manual, iar mâinile obosesc foarte repede și suferă de la săpunul de casă întrebuințat la preparare.

“Suntem 25 de femei din asociație care lucrăm pâslă, pentru că restul femeilor sunt mai în vârstă, nu mai au răbdarea necesară, dar sunt multe fete care, după ce vin de la școală, lucrează la confecționatul papucilor, sperăm schimbul de mâine”, spune sursa citată.

După ce papucii se usucă, se adaugă o talpă dintr-o piele moale, specială, adusă de la Sibiu, care se mulează pe papuci și se coase ușor cu o ață specială. Culorile papucilor se fac cu ajutorul vopselei de ouă. Vînzarea papucilor în Germania se face în euro. De la magazinul Asociației “Viscri Începe”, se pot achiziționa cu suma de 80 de lei.

“De patru ani, vindem mai mulți papuci decât șosete. În cadrul Asociației “Viscri Începe”, avem în plan și alte proiecte, cum ar fi producerea uleiului din nuci, iar din acest an am început să producem și săpun natural cu diverse esențe naturale, care arată foarte bine, parcă ar fi o bucată de prăjitură. Dar femeile noastre mai produc dulcețuri, sucuri naturale, iar la restaurantul aflat în apropierea bisericii fortificate turiștii care vizitează obiectivul pot servi o masă caldă cu toate preparatele naturale, proaspete, cu pâine de casă preparată în imediata apropiere, cu prăjitură de casă, cu sucuri naturale, vișinată, afinată, după preferință. Noi creștem animalele în gospodăria proprie, pentru a avea carne proaspătă de calitate la restaurant. Nu cumpărăm nimic din magazin” mai spune Mariana Purghel.

Satul Viscri este, din decembrie 1999, patrimoniu UNESCO. Biserica Evanghelică Fortificată, la care nu s-au făcut nici un fel de intervenții, foarte multe case autentice în sate, neschimbate, fiind construite doar câteva case după anii 60, și comunitatea foarte activă după anii 1990 în păstrarea patrimoniului au fost motivele pentru care satul Viscri este patrimoniu UNESCO. Satul are în prezent 420 de locuitori din care 14 sunt sași, unii reveniți din Germania pentru a se stabili aici.

AGERPRES/(A — autor: Jana Pintili, editor: Vicențiu Purcărea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cașcavalul de Horezu produs după o rețetă tradițională a Olteniei de sub munte a cucerit Spania, a declarat pentru AGERPRES primarul stațiunii vâlcene, Ilie Fârtat.

“Anul trecut eram în Barcelona la o întâlnire cu ceramiștii catalani și într-o seară când am fost la cumpărături surpriza plăcută a fost când pe rafturile din Spania am văzut eticheta cu numele ‘Horezu’. Noi, vâlcenii, avem nativ o anumită mândrie, dar atunci când am văzut la mii de kilometrii distanță acest produs, chiar am avut toate motivele să mă simt mândru că sunt de aici din România și nu doar din capitala ceramicii. Știam eu că fabrica noastră de cașcaval este una de renume, dar am avut și confirmarea”, a precizat Fârtat.

Cașcavalul produs la fabrica din Horezu este un produs tradițional, laptele fiind ales funcție de zonele unde pasc animalele.

“Sunt multe diferențe între iarba care este păscută la munte, în podiș, pe platou alpin sau iarba păscută de animale în diferite momente ale anului. Implicit laptele este diferit de aceea rețetele cu care se realizează acest cașcaval diferă și se aplică funcție de materia primă, am înțeles din discuția pe care am avut-o cu cei care lucrează în fabrică”, a spus Fârtat.

Laptele folosit în producerea cașcavalului de Horezu este colectat din Vaideeni (Vâlcea), din Mărginimea Sibiului și din zona Mediașului, ambele din județul Sibiu.

Fabrica de cașcaval de la Horezu a fost realizată în urmă cu trei ani, proprietarii cumpărând fostele spații ale fabricii vechi de brânzeturi de dinainte de 1989. Fabrica a fost realizată din fonduri europene, iar toate automatizările sunt după standarde europene. În prezent la această fabrică lucrează 15 salariați, iar producția merge în proporție de 98% pe piețele din Spania și Portugalia.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

România are pentru prima dată două rase de câini omologate la nivel internațional. Este vorba de ciobănescul românesc carpatin și ciobănescul românesc mioritic. De omologarea internațională a rasei de ciobănesc românesc carpatin s-a ocupat un inginer mecanic din Piatra-Neamț.

George Bălan s-a născut în 1957 și a crescut pe Valea Muntelui, la poalele Ceahlăului, loc unde a prins drag, încă de mic, de ciobănești.

‘Valea Muntelui are ca specific păstoritul și creșterea animalelor, iar câinii au fost primele animale din viața mea. Era firesc să mă îndrăgostesc de ciobăneștii românești și nu de rottweileri. Visul acesta din copilărie a fost reluat după ce mi-am terminat studiile superioare, când mi-am adus un ciobănesc românesc de pe Valea Bistriței. Ulterior am întâlnit și alți pasionați câini de rasă de ciobănesc românesc carpatin, la Bistrița Năsăud, iar în 1998 am fondat primul Club național de ciobănesc românesc carpatin cu sediul la Bistrița. Ulterior am mutat sediul la Piatra Neamț’, a declarat, pentru AGERPRES, George Bălan.

Practic, aici începe drumul lung și anevoios pentru omologarea raselor de ciobănesc românesc carpatin și ciobănesc românesc mioritic. Inginer mecanic de profesie, George Bălan a fost nevoit să pună mâna și pe carte, așa că a pornit ‘de la mazărea lui Mendel’ și până tratate chinologice de specialitate.

‘Noi am smuls practic acești câini dintr-un mozaic de câini românești și am mers după primele indicații date în 1930 de profesorul Gh. Gh. Moldoveanu, care a caracterizat pentru prima dată câinele ciobănesc românesc carpatin. Pe acel fundal am încercat să reconstituim, să regăsim câinii care răspund acestor cerințe. În primul rând este vorba despre aptitudinile câinelui pentru că fiecare rasă trebuie să satisfacă anumite cerințe legate de utilitatea sa. În afară de asta, el a fost caracterizat, în 1937, de profesorul Moldoveanu, din punct de vedere fenotipic și genotipic, adică felul în care trebuie să arate și comportamentul său canin. Mergând pe drumul acesta, pas cu pas, am început să punem bazele în mod științific a creșterii și selecției acestui câine. Acest lucru însemna în primul rând să ai un șeptel corespunzător, să ai istorie, pentru că nici o rasă nu poate lua naștere fără istoric. Era vorba și de linii de sânge care trebuie să nu fie înrudite pe minim 3 generații, ca să nu cosangvinizăm câinele’, a declarat George Bălan.

Totodată, în 2003, Asociația Chinologică Română a dorit să clarifice lucrurile pentru cele două rase, carpatin și cel de Bucovina, despre care se spuneau că aparțin aceleiași rase și a creat două subcomisii separate pentru omologarea fiecăreia dintre ele.

‘Eu am fost ales atunci președintele subcomisiei de omologare a ciobănescului românesc carpatin. Pe rasa Bucovina a existat o altă subcomisie, iar pe ciobănescul românesc mioritic o altă subcomisie. Am muncit cu fanatism pentru că exista o concurență. În competiții ne luptam noi între noi. Pe baza acestei competiții foarte acerbe și adeseori cu scântei, rasa ciobănesc carpatin s-a șlefuit. A apărut ceea ce trebuie, ceea ce scrie la carte. Noi din 1999 aveam făcut primul proiect de standard care a fost aprobat de Asociație și pe care am mers până la capăt, știind ce avem de făcut. În 2005, ACR a invitat, la Suceava, comisia chinotehnică a Asociației Internaționale Chinologice, la o expoziție cu toate rasele românești, ca să le vizioneze. Noi solicitasem în registrul de așteptare să nu ne ia nimeni rasa pentru că noi lucrăm pe ea. Ne-au văzut câinii și au rămas uluiți de sănătatea lor genetică: câini cu osatură, cu dantură completă și corectă, cu niște canini impecabili, câini de luptă, cu mușcătură în foarfece, cu tot ce trebuie. Au rămas bine impresionați și ne-au dat 10 ani de grație, timp în care să consolidăm rasa pe cele 6 linii de sânge. A fost o perioadă de muncă imensă, Asociația Chinologică ne-a ajutat foarte mult, a promovat rasa, a adus arbitri din străinătate care să ne arbitreze ca să fie obiectivitate’, a povestit George Bălan.

Pe 9 iunie 2015 a avut loc la Milano Adunarea Generală a Federației Chinologice Internaționale, la care a participat și România cu delegații săi, Cristian Ștefănescu și Petru Muntean, președinte și vicepreședinte al ACR. De altfel, cei doi sunt și arbitrii români care au urmărit îndeaproape rasa și au prezentat la Milano un clip cu 2 exemplare de ciobănesc românesc carpatin din canisa lui George Bălan.

‘A fost prezentat clipul, iar Adunarea Generală a aprobat cu unanimitate omologarea și a carpatinului și a mioriticul. Victoria a fost pe măsură. Omologarea celor două rase înseamnă că acest câine poate să ia în orice concurs titlul de cel mai bun câine al concursului, cel mai frumos. Fiecare ființă are utilitatea ei în ecosistem. Ciobănescul românesc are rol în paza turmelor cu precădere și a gospodăriilor oamenilor. Pentru că nu cresc oi în oraș, oamenii au început să prindă drag de autentic, de ceea ce este frumos și să îl crească pentru companie sau pentru apărare și companie. Și atunci străinii, care sunt foarte evoluați în privința comunicării și a relației om — câine, vin cu mare plăcere să ne întrebe de acești câini, pentru că îi iubesc. Iubesc rusticitatea lor în primul rând și evident că tot ce face parte din istorie este plăcut. Aducerea istoriei în prezent este un semn de civilizație. Va crește și valoarea unui pui. În străinătate, un pui ca acesta se vinde, la 6-8 săptămâni, cu 500 de euro, în timp ce în România se vinde cu 200 de euro. Dar aici îl cumpără doar pasionații pentru că oamenii de la țară nu dau atâția bani’, a declarat George Bălan.

În ultimii 15 ani, George Bălan a crescut peste 400 de câini. Mai bine de jumătate dintre aceștia au fost făcuți cadou în tot județul, pentru ca specia să se înmulțească. Totul s-a desfășurat însă controlat, ca să nu apară înmulțirea pe aceeași linie sangvină sau reproducerea să aibă loc cu metisi.

‘Eu am făcut foarte multe cadouri ca să înmulțim rasa în acest areal pentru că vedeam la stână doar corcituri. Îi dădeam eu câinele, îi făceam vaccinurile, îi duceam și mâncarea ca să participe la înmulțire. Toți acești câini sunt sub control, am un registru cu 400 de exemplare făcute până acum și fiecare câine are număr de înregistrare ca să nu se consagvinizeze sau să nu se metiseze cu alți câini. Eu i-am îndemnat pe oameni să pună umărul și să sprijine înmulțirea rasei științific. A fost o muncă titanică să crești 400 de câini. Și foarte muți bani, de la pedigree până la hrană și vaccinuri. Toți acești câini au trecut prin expoziții pentru că fără asta nu au drept de reproducție chiar dacă există act de origine. Câinii trebuie să treacă prin două expoziții în maxim 6 luni și să obțină calificativele excelent, iar o femelă să ia calificativul foarte bine. La fiecare expoziție cheltuiești peste 1.500 de lei, iar eu am peste 100 de expoziții’, a povestit chinologul.

George Bălan ne spune care sunt principalele caracteristici ale rasei ciobănesc românesc carpatin.

‘Este un câine cu caracter, îl vezi din prima că este semeț, rustic, adică vrea ceva de la tine. Dacă ești în arealul său, își apără arealul, dacă îl aduc în lesă nu trebuie să atace. Deci el este un câine care trebuie educat de la 3 luni și asta costă foarte mult. Un mascul sănătos trebuie să aibă 40 — 50 kilograme. Nu este un mit că ciobănescul românesc se bate cu ursul. În momentul în care este dresat să meargă cu turma, și-o apără necondiționat. Două — trei exemplare din această rasă prind clar de blana ursului. Rolul lui este să atenționeze și să nu lase să treacă. Într-o curte, femelele sunt mult mai harnice, dau mai repede de veste’, a declarat George Bălan.

În cultura Cucuteni din zona Iașiului, veche de circa 6.000 de ani, s-au găsit oseminte extrem de asemănătoare cu cele ale ciobănescului românesc de astăzi.

‘Primele date scrise apar în lucrările științifice ale profesorului Gh. Gh. Moldoveanu, în 1930, și se caracterizează printr-o schiță de standard. Profesorul spunea așa: toate țările civilizate au câinele lor național și trebuie să avem și noi câinele nostru național. Profesorul Moldoveanu descria atunci că cel mai bun ciobănesc carpatin este cel de culoare sură pentru că seamănă cu seara când atacă lupul și ursul și se confundă cu turmele, adică mimetism, ceea ce înseamnă că te confunzi cu dușmanul ca să te aperi de el’, a afirmat George Bălan.

În acest moment, România are în curs de omologare alte două rase, ciobănescul românesc de Bucovina și ciobănescul românesc Corb din zona Argeș.

‘Asociația Chinologică din România a avut un rol esențial în omologarea acestor specii. Noi suntem specialiștii, dar ei au știut să facă promovarea raselor românești. Ciobănescul românesc de Bucovina este în interiorul termenului de grație de 10 ani și se apropie acest termen, iar ciobănescul Corb are abia omologarea românească și apoi va intra în procedură de omologare definitivă’, susține chinologul.

Cât privește rasele de carpatin și mioritic, acestea nu mai pot fi pierdute niciodată de România.

‘Noi am pierdut copoiul ardelenesc în lupta cu Ungaria, pentru că bănuiesc am fost foarte înceți. Ungurii au 7 rase omologate, nemții au 10, englezii au 20 de rase, iar noi abia am reușit primele două rase în evoluția noastră. Nu avem nici o altă specie omologată pe plan internațional, nici măcar o gâză. Este o realizare imensă cu atât mai mult cu cât este înfăptuită de oameni cărora nu li s-a dat nimic, de oameni pasionați și atât. În România sunt circa 40 de crescători de ciobănești românești carpatini care merg în expoziții și concursuri, ceea ce este foarte puțin’, a încheiat George Bălan.

AGERPRES/(AS — autor Gabriel Apetrii, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Bijuteriile din Lapis Lazuli sau piatra albastră, din care provine albastrul folosit în picturile din Capela Sixtină sau în cele antice egiptene, sunt vedetele Expoziției Mineralia, care a debutat vineri la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Târgu Mureș, datorită rarității acestei pietre.

Fotografii: (c) Dorina Matiș / AGERPRES

“Vedeta Mineralia din acest an este Lapis Lazuli chiar și numele sună romantic. Lapis Lazuli este o piatră foarte frumoasă, o piatră specială, folosită de mii de ani, încă din antichitate. O altă denumire a ei este și piatra faraonilor pentru că albastrul acesta intens, ultramarinul acesta, apare într-o mulțime de mozaicuri, de statuete picate de pe vremea faraonilor. (…) Albastrul folosit de Michelangelo în Capela Sixtină era un albastru lazurit, era considerată o piatră magică, simboliza la multe popoare puterea și este și foarte spectaculoasă”, a declarat pentru AGERPRES, muzeografa Angela Săplăcan.

Potrivit muzeografei, valoarea unei pietre nu e dată neapărat de duritatea ei, ci de cererea de pe piață și de raritatea acesteia, așa cum este și cazul pietrei albastre.

“Există pietre care nu se încadrează în categoria pietrelor prețioase, dar care au un preț ridicat pentru că sunt rare, se găsesc în cantități mici și atunci cererea e mare și de aici apare și prețiozitatea lor. (…) Cele mai mari concurențe de Lapis sunt în Afganistan, de acolo provine cea mai mare cantitate de Lapis Lazuli, nu este un mineral, ci este o rocă — un amestec de trei minerale. Acesta este și modul în care putem să deosebim Lapis Lazuli de alte pietre de culoare asemănătoare, adică are venulații sau pete aurii sau albicioase pe suprafața sa. Aceste culori sunt date de pirită sau de calcit, care întotdeauna apar în roca de Lapis Lazuli”, a arătat Săplăcan.

Lapis Lazuli este o piatră semiprețioasă, încadrată la pietre decorative, are o duritate (rezistență la zgâriere) cuprinsă între 5 și 5,5 pe scara durităților, care este de la 1 la 10, unde la 1 este talcul, iar la 10 este diamantul. De la duritatea 7 în sus se vorbește despre pietre prețioase.

Pe parcursul Expoziției Mineralia, care are loc la Târgu Mureș până duminică, vizitatorii pot admira și cumpăra bijuterii din Lapis Lazuli montate în argint — coliere, brățări, cercei sau eșantioane șlefuite pentru colecționari.

Angela Săplăcan a precizat că și în România se găsește această piatră în cantități mici, în zonele miniere, întrucât aici nu s-au făcut exploatări de acest tip, însă culoarea respectivă, deși rară în stare naturală, a fost folosită în fresce și picturi.

“Pe vremea când nu existau vopsele, pigmenți de sinteză, cam până la 1800, pigmentul albastru folosit în fresce, în pictură era obținut din pulbere de Lapis Lazuli, deci această rocă era sfărâmată, pisată până la granulația unei făini și era amestecată cu ceară sau diferite rășini și apoi folosită ca și pigment. Există numeroase obiecte decorative, sculpturi. Această culoare albastră este destul de rară în natură, albastrul în natură, deși nu ne dăm noi seama, apare destul de rar și există puține minerale și roci de această culoare, probabil asta îi dă această prețiozitate”, a mai spus Angela Săplăcan.

La Mineralia Târgu Mureș sunt expuse spre vânzare numeroase eșantioane de minerale, roci și fosile, bijuterii și obiecte decorative din pietre semiprețioase și prețioase, cum ar fi agat, calcedonie, perle, chihlimbar, ametist, jad, rubin, smarald și multe altele.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Prima fabrică românească de pălării, înființată în 1896 în Săliștea Sibiului de Ioan Dădârlat și redeschisă după 1989 la Sebeș de un strănepot al acestuia, este prezentă prin produsele sale în țări de pe diverse continente, unde acestea sunt purtate de la polițiști și călugări la vedete sau oameni simpli.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Culioane pentru călugării de la Muntele Athos, pălării pentru poliția canadiană, dar și pentru cea comunitară din România, pălării bavareze, tiroleze sau pentru birjari, pălării pentru pădurari sau oieri, dar și pălării croite după cele mai noi tendințe în modă au ca element comun faptul că sunt fabricate la Sebeș. De peste o sută de ani, pălăriile confecționate de familia Dădârlat au ajuns peste graniță, mai întâi “dincolo de munți, în Regat”, iar după 1989 și în Europa și alte continente.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1896, într-o vreme când atelierele meșteșugărești de acest gen erau patronate de sași sau unguri, Ioan Dădârlat înființa la Săliștea Sibiului primul atelier românesc de pălării. Datorită transhumanței, pălăriile pentru oieri confecționate de Ioan Dădârlat ajung să fie tot mai căutate și în celelalte zone ale țării, mărturie stând în acest sens și calapoadele păstrate încă de atunci.

“Atelierul se extinde, are mai mulți ucenici, iar pe la 1926 este achiziționată chiar și o camionetă, lucru foarte important pentru această afacere, pentru a putea transporta marfa peste tot”, a declarat, pentru AGERPRES, Sanda Dădârlat. Camioneta a luat astfel locul desagilor și a căruței cu coviltir cu care familia Dădârlat transporta pălăriile.

Sanda Dădârlat povestește că însuși Regele Carol I a primit o pălărie de la Ioan Dădârlat, dovadă în acest sens fiind o fotografie păstrată mult timp în familie, dar din care, în anii regimului comunist, de teamă, a fost decupată imaginea suveranului.

Tot în timpul prigoanei comuniste, familia a ascuns în pământ, pentru a nu fi confiscată, o presă, un utilaj esențial în confecționarea pălăriilor. “Încă există acea presă, este încă bună pentru pălăriile tradiționale, dar nu este atât de rapidă ca cele de acum”, spune Sanda Dădârlat.

Afacerea cu pălării a mers foarte bine, iar Ioan Dădârlat a putut să-și întrețină cei opt copii la “școli înalte”, unul terminând chiar Medicina la Paris, dar toți știau să lucreze și în atelierul familiei. “Știau toți să lucreze pălării. Au făcut școli foarte bune, au terminat facultatea la Paris, la Roma. Studenți fiind lucrau în vacanțe și la pălării”, povestește Sanda Dădârlat.

Afacerea a fost dusă mai departe de fiul cel mare, dar războiul și ceea ce a urmat a făcut ca atelierul să fie tot mai mic. Și copiii acestuia au știut cu toții să confecționeze pălării, chiar dacă erau licențiați, spune Sanda Dădârlat.

Din 1990, cel mai mic dintre copiii acestuia, Octavian, a reînceput să lucreze pălării alături de fiul său, Dan, inginer mecanic, de această dată la Sebeș. Trei ani mai târziu, Dan Dădârlat renunță la serviciu și se ocupă exclusiv de afacerea familiei. “A lucrat până în 1993. Începuse să lucreze deja la pălării din 1990. Atunci nu aveam angajați, lucram singuri, ne mai ajutau socrii mei. A renunțat la serviciu și a deschis atelierul. Socrul meu mai avea calapoadele vechi de pălării. Câțiva ani am lucrat doar pălării ciobănești, care atunci încă se vindeau foarte bine. Apoi, am mers în Germania, am adus utilaje noi”, povestește soția acestuia, Sanda Dădârlat.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Ea spune că afacerea a început “dintr-o joacă”.

“Era imediat după Revoluție și începuse să se vândă aparate video și televizoare color. Eram foarte tineri și voiam și noi așa ceva. Nu ne ajungeau banii din salariu și am început să facem pălării în atelierul socrului”, a spus Sanda Dădârlat despre modul în care cea de-a patra generație a preluat afacerea cu pălării.

Își amintește despre cum i-a sfătuit atunci socrul său ca primul lucru pe care-l fac după ce vând marfa este să cumpere înapoi materia primă, pentru a avea astfel o garanție a siguranței afacerii.

La început, soții Dădârlat au făcut numai pălării tradiționale românești, care se vindeau foarte bine în târguri. “Când am deschis noi afacerea, ne-a uimit câte pălării am putut să vindem înainte de începerea școlii. Copiii din zona de munte, de oieri, trebuiau să meargă cu pălărie pe cap, lucru care s-a schimbat între timp”, spune Sanda Dădârlat.

“Am extins foarte tare acest atelier, care acum este o firmă de renume. Livrăm pălării în toată țara și peste hotare. Clienții sunt mulțumiți, deviza noastră este ca întotdeauna calitatea să fie pe primul loc, așa cum au făcut și bunicii și părinții noștri. Sunt comenzi pe care numai noi le realizăm pentru Muntele Athos, respectiv culioanele călugărilor de acolo. Numai noi mai facem aceste culioane pentru ei. Orice comandă care vine din străinătate noi putem să o realizăm, orice calapod pe care nu-l avem îl realizăm și onorăm imediat comanda”, a afirmat aceasta.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În prezent, multe comenzi vin din Germania, din partea comunităților săsești de acolo, precizează Sanda Dădârlat.

Fabrica de la Sebeș a avut comenzi și de la Muzeul Brukenthal, dar și de la diverse ansambluri folclorice.

Sanda Dădârlat spune că pălăriile tradiționale se lucrează mult mai greu decât cele moderne, pentru că cloșul este mult mai gros. Pălăriile pentru oieri trebuie confecționate astfel încât să protejeze și de ploaie, dar și ca să se poată bea apă din ele. “Pălăria românească trebuie să țină apă în ea. Ciobanul bea apă din pălărie. O probează dacă ține apa. Pălăria ține apa și când plouă, nu te udă pe cap, și atunci când ai nevoie de ea ca să bei. Cloșul respectiv se confecționează mult mai greu, cu mai multă lână bătută, ca să fie un strat protector pentru apă”, explică Sanda Dădârlat.

Fabrica dispune acum de utilaje performante, iar modelele confecționate sunt atât pentru bărbați, cât și pentru femei. “De vreo zece ani se caută foarte tare pălăriile de damă. Aici trebuie alte materiale, mai fine, furnituri mai speciale. Se vând, în general, pălării negre, iar de vreo câțiva ani pe piață se caută și pălării colorate — maro, bej, culori clasice”, spune Sanda Dădârlat.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În ceea ce privește pălăriile mai solicitate acum de către bărbați sunt cele numite “pălării senator”, cu boruri mai largi, purtate de mulți dintre demnitarii actuali.

De altfel, pălării marca Dădârlat sunt purtate de multe dintre vedetele autohtone. Sanda Dădârlat spune că a recunoscut pălării făcute la Sebeș purtate și de către străini.

Materia primă, lâna de oaie, este asigurată tot de către familie. “Este o afacere de familie, totul se lucrează aici”, a menționat aceasta.

Pălăriile pot fi achiziționate de la zeci de magazine din țară, dar și online, zeci de modele fiind disponibile. Prețul acestora variază între 70 și 160 de lei.

Sunt nouă angajați, printre care și fiica Sandei și a lui Dan Dădârlat, absolventă a Facultății de Științe Economice în limba germană la Cluj-Napoca și masterand la Relații Internaționale. “Putea să-și găsească joburi foarte bune, dar s-a hotărât să vină acasă. A început să preia din afacerea noastră. Mai avem un băiat care e medic și care și el știe să facă pălării”, spune Sanda Dădărlat despre cum cea de-a cincea generație este pregătită, prin fiica sa, să ducă mai departe tradiția familiei.

AGERPRES/(A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Sunt oameni convinsi ca aici este locul in care trebuie sa razbesca si demonstreaza ca si aici, acasa se pot face afaceri de milioane.

Voicu Oprean este un afacerist de milioane. A umblat prin lume dar s-a intors in cele din urma acasa. Este cel care a introdus in Romania Traffic Message Channel, un sistem care iti arata care sunt zonele din trafic cu probleme si te ajuta sa eviti aglomeratia.

Voicu Oprean a umblat prin lume, dar a emigrat in Romania, dupa cum ii place sa spuna. S-a angajat, a fost dat afara si s-a apaucat de afaceri pe propriile picioare. Are acum o firma de IT, peste 300 de angajati si e convins ca daca gandesti inovativ si constructiv…criza nu exista. Si el demonstreaza din plin aceasta teorie.

Voicu Oprean

 Pe dealurile din jurul Clujului, intr-o dimineata racoroasa, un roman trage tare, se lupta sa ajunga pe culmi, sa castige. Rade de orice greutate intalnita in cale si nu renunta. Porneste mai mai departe pe jos. Se numeste Voicu Oprean si este un campion. In business. Are peste 300 de angajati si afaceri pe 4 continente.

Cand intri in firma pe care o conduce, nu prea intelegi care este obictul de activitate. In hol este improvizata o taraba. La subsol e bar. Prin urmare aici e o firma de IT. Povestea de succes a lui Voicu Oprean incepe la sfarsitul anilor ’90 in America. A terminat la Cluj facultatea de informatica, s-a angajat peste Ocean, dar repede s-a intors acasa.

Cand s-a intors in Romania s-a angajat intr-o firma. A fost dat afara pentru ca isi aloca prea mult timp studiilor. A pornit de unul singur un business in domeniul IT. Iar acum are o cifra de afaceri care sare de 8 milioane de euro in fiecare an, cu cresteri de 300 la suta pe an. Gandeste si vinde solutii care usureaza viata si il ajuta pe omul modern. Acum are un contract cu o firma de deszapezire din Cluj.

Din birou, cu un singur click, seful poate sa vada unde sunt si ce-i fac angajatii. Un sistem care usureaza si eficientizeaza munca.

In total, in Romania, are sistemul instalat pe 20.000 de masini care transmit informatii din trafic intr-un server. Asa nascut o alta afacere. Firma sa a gandit si implementat in Romania TMC – Traffic Message Channel, un sistem care iti arata care sunt zonele din trafic cu probleme si te ajuta sa eviti aglomeratia. Un proiect la care s-a muncit 2 ani si a costat peste 100.000 de euro.

Voicu Oprean

 Toate aceste sisteme sunt gandite de informaticienii si programatorii sai. In spatele unor usi pe care scrie clar ca acolo se spune “buna ziua” si “multumesc”.

Firma sa are acum sedii in mai multe tari din Europa. In Cluj sunt 4. Unul dintre ele in cladirea eliberata dupa placarea gigantului Nokia din Romania. Aici lucreaza la programe si softuri pentru mari producatori de masini. Are mii de clienti in Romania, dar grosul afacerii se face peste granita.

Intr-un birou in care se vorbeste toate limbile pamantului se dezvolta un alt program. Iar printre clienti sunt VIP-uri din toata lumea. Printre care si emirul Qatarului.

Aici este viata lui Voicu Oprean de mai bine de 14 ani. Aici si-a creat a Romanie a lui, s-a inconjurat de oameni cu idei, care nu s-au temut sa viseze. Aici construieste si inventeaza viitorul si tot aici isi petrece buna parte din viata. Alearga prin toata tara si prin toata lumea dar cel mult ii place atunci cand reuseste sa stea cu copii si familia.

Vede si solutia ca viitorul copiilor sa arate bine.

Voicu Oprean

 Voicu Oprean este unul dintre multii romani care au plecat peste granita, dar a ales sa emigreze in cele din urma acasa, in propria tara iar acum ofera un sistem care ii ghideaza si pe altii. Un roman care a visat si a indeplint ce si-a propus, un om care crede ca in viata e mai important sa faci ce ti place de cat sa-ti placa ce faci. El face ce-i place si se prezinta in toata lumea cu un produs “made in Romania“.

Sursa: Pro TV
Citeste mai mu
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un tanar roman de doar 28 de ani si-a construit o firma ce se intinde in toata lumea ca o retea si lucreaza cu cele mai mari televiziuni din Europa. Aceasta e povestea unui CEO care si-a inceput ascensiunea de pe bancile scolii

Emi Gal nu a avut noroc, ci a stiut sa-si atraga norocul si sa-l anticipeze. A pornit totul din adolescenta, 100% de capul lui. Iar azi este un model de afacere de succes – dar mai ales, de om. Face bani multi si continua sa traiasca cu bani putini. Puterea si banii nu i-au luat mintile; cu picioarele pe pamant, face pasii pe care destinul exceptional il imping sa-i faca, mereu ca o exceptie: isi pastreaza autenticitatea, e un model de fiu, frate, partener de viata. Un fiu de Romania luminos, optimist si liber.

Emi Gal are 28 de ani si de la Londra, unde s-a mutat de 4 ani, conduce Brainient, un imperiu online care se intinde in toata lumea. Cele mai mari televiziuni din 12 tari, printre care Germania, Franta si Marea Britanie, se sprijina azi pe platforma produsa de el ca sa-si puna publicitatea pe tablete si telefoane. Lucreaza cu ITV, Channel 4, Channel 5, M6, Dogan, Rutube sau Fox. Ce face el este sa dea solutia tehnica pentru ca publicitatea sa fie mai putin sacaitoare, ba chiar interesanta, pentru cei care se uita la programe tv pe gageturi moderne.

imperiul lui Emi Gal

La 24 de ani, Gal era remarcat de cel mai cunoscut cotidian de business, Financial Times , intr-un articol despre tinerii promitatori lansati din Europa de Est. „Este varful de lance al unui trend in crestere, de antreprenori tineri si ambitiosi din Estul Europei care-si stabileasc firmele la inceput de drum in Marea Britanie“, scriau atunci jurnalistii.

www.stirileprotv.ro a scris despre copilul genial al online-ului romanesc, The Guardian i-a luat interviu, Forbes l-a pus pe coperta. De 4 ani, de cand a deschis birou si in Marea Britanie, el este un roman care le da de lucru englezilor. Investitorii in compania lui Emi spun ca au incredere in el, fiindca este „un rock star al business-ului”.

Logica nu l-ar fi plasat niciodata pe Emi Gal in liga celor care pot juca pe cai atat de mari. Nu a facut scoala in strainatate, nici MBA. E un autodidact de la cap la coada, nascut intr-o familie de romani obisnuiti, dar cu valori solide. ”Sunt norocos ca toata viata m-au lasat sa fac ce vreau eu, dar mi-au si recomandat sa invat, asta a fost mesajul toata copilaria mea”, povesteste Emi Gal.

Emi Gal in Londra

Nu avea inca 5 ani cand mama lui pleca in Italia, sa gospodareasca in casele italienilor, ca sa-si ajute familia. Acolo este si in aceasta perioada, langa cea de-a doua fiica, sa-si creasca nepotul. Sunt legati cu totii strans, chiar daca e o famile impartita intre Romania, Italia si Maria Britanie.Tatal sau a ramas in Romania sa aiba grija de copii pana cand au crescut suficient de mari. Nu era ceva nou in viata lui, dat fiind ca provenea dintr-o familie cu 16 frati, el fiind cel mai mare.

Acasa, in Romania, CEO-ul Emi Gal intelege ascultandu-si tatal, mutat dupa o viata la bloc la casa, poate mai clar ca niciodata, ce a facut posibila povestea lui. Stefan Gal povesteste cum „dupa ’90 ne-a adus si noua computer de astea modern si el avea 4-5 ani. Duminica si sambata mergea ca incepusera sa apara jocurile si a avut mare performanta la jocuri. Noi ne chinuiam cate o saptamana sa trecem nivelele, el a venit si pac! In 2-3 zile trecea nivelele, era la nivelul 12, cel cu printesa”.

Emi si Stefan Gal

Inca de mic Emi Gal a fost pasionat de informatica. Tatal sau povesteste cum s-a legat la Internet cand avea doar 10 ani. „A speriat toti vecinii ca pe vremea aia nu eraasa ceva. A venit cu un cablu gros si a facut o gaura mare in perete la bloc. Au sarit vecinii: “Bai Fane, ce faci, strici blocul!” Iar apoi a ajuns sa le imparta Internetul vecinilor cu 10 dolari pe luna.

La 10 ani, a decis ca vrea sa faca bani pentru ciocolata si cum avea nu doar calculator, ci si imprimanta, s-a apucat sa creeze carti de vizita pentru profesorii din scoala sa. Apoi a invatat sa programeze si a facut site-uri, primul chiar pentru sora sa. La 19 ani a decis ca vrea sa-si faca o firma: si cum locuia cu sora sa cea mare, a mutat mobila din dormitor in sufragerie, ca sa aiba mai mult spatiu. Patru luni mai tarziu sora sa l-a dat afara, fiindca erau deja 4 oameni care lucrau in dormitor, avand contracte direct cu America. Asa ca a inchiriat un birou pe Calea Dorobanti. Intre timp acesta a devenit imens si colorat – are chiar o camera de jocuri pentru cei 30 de angajati.

Emi Gal este in mod cert un tanar de succes. Daca ar vinde maine compania sa, Brainient, nu ar da-o cu mai putin de 50 de milioane de lire sterline. El planuieste sa o vanda peste 2 ani, cu 100 de milioane de lire. Nu are insa masina, merge cu taxiul si cu metroul si sta in chirie. Spune ca toate lucrurile sale ar intra in 3 valize. Cele 3 valize sunt desfasurate pe un etaj din Soho, unde plateste 3000 de lire lunar, jumatatea lui de chirie, dintr-o casa pe care o imparte cu un amic, si el antreprenor de mare succes.

emi gal

Dar zilele si le incheie adesea cu iubita lui Sabina, fie in oras, fie in apartamentul inchiriat de ea cu vedere spre Big Ben. S-au mutat in acelasi timp la Londra, dar fiecare s-a descurcat complet pe cont propriu. Ii uneste poate si faptul ca au povesti asemanatoare. Ea a venit la Londra la 19 ani si tot de atunci si munceste ca sa se intretina aici.

Emi Gal recunoaste ca si-ar dori sa porneasca o afacere care sa fie doar pentru consumatori, nu si pentru business-uri. Ii place sa creada ca a folosit libertatea castigata de romani acum 25 de ani pentru a construi ceva, un lucru pe care parintii lui nu au avut cum sa il faca. Si tatal sau recunoaste ca libertatea e lucrul la care a visat mereu si acum se bucura ca fiul sau are parte pe deplin de ea.

Familia Gal: doua generatii de romani, cu sanse diferite date de timpurile pe care le-au prins. Pentru ca sa fii de Romania, inseamna sa fii oriunde in lume cu bagajul inevitabil al emotiilor noastre, romanesti.

sursa: protv

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email
România a intrat în atenţia pieţei mondiale de artă în 2014 datorită tânărului artist român Adrian Ghenie, care a vândut în acest an, la licitaţii importante, un număr de zece lucrări, stabilind şi un record personal, cu tabloul “The Fake Rothko”, adjudecat pentru 1,7 milioane de euro.
2014, anul în care România a început să conteze pe piaţa mondială de artă, prin Adrian Ghenie

DE LA CONSTANTIN BRÂNCUŞI LA ADRIAN GHENIE

Dacă în ultimii ani, Constantin Brâncuşi a continuat să fie cel mai tranzacţionat artist român pe piaţa de artă mondială, 2014 a dovedit că şi arta română contemporană începe să conteze la nivel internaţional. Ascensiunea românului Adrian Ghenie pe piaţa mondială de artă a culminat în acest an cu includerea sa pe primul loc într-un top 50 al artiştilor contemporani care au performat surprinzător de bine în licitaţii în 2014, realizat de site-ul artnet.com. Conform sursei citate, un număr total de zece lucrări realizate de Adrian Ghenie au fost vândute în acest an în licitaţii.

Astfel, tânărul artist român a reprezentat una dintre surprizele licitaţiei organizate de casa Sotheby’s, pe 30 iunie, la Londra, conform agenţiei de presă Reuters, care remarca faptul că lucrarea acestuia “The Fake Rothko” a fost adjudecată pentru 1.778.422 de euro (1.426.500 de lire sterline), o sumă de patru ori mai mare decât valoarea estimată de specialişti. De asemenea, suma pentru care a fost adjudecată lucrarea “The Fake Rothko” este de şase ori mai mare decât cel mai ridicat preţ plătit anterior pentru un tablou al artistului Adrian Ghenie la o licitaţie. Lucrarea a fost pusă în vânzare de un colecţionar american şi adjudecată de un investitor asiatic.

Pe de altă parte, în luna octombrie, casele de licitaţii Christie’s şi Sotheby’s au pus în vânzare şase lucrări ale lui Adrian Ghenie, acoperind astfel toată perioada de creaţie a artistului român. Trei lucrări ale artistului – “Duchamp’s Funeral I”, “Study for «The Devil»” şi “Hunger” – au fost vândute la două licitaţii organizate la Londra, de casa Sotheby’s, cu sumele de 1.285.389 de euro, 15.714 euro, respectiv 146.453 de euro, în timp ce “The Blue Rain” a fost adjudecată la licitaţia de la Christie’s, pentru suma de aproximativ 647.000 de euro (506.500 lire sterline).

De altfel, Adrian Ghenie, născut în 1977, în Baia Mare, şi care din 2013 locuieşte şi crează la Berlin, a avut un parcurs ascendent constant pe piaţa internaţională de artă în ultimii ani, fiind reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti. Conform news.artnet.com, Adrian Ghenie este deja cunoscut la nivel internaţional, lucrările sale aflându-se în colecţiile unor importante galerii şi muzee din lume, între care Centrul “Georges Pompidou”, Tate Liverpool, San Francisco Museum of Modern Art şi Fondazione Palazzo Strozzi din Florenţa. Printre fanii artistului s-ar număra, conform sursei citate, şi magnatul francez François Pinault, CEO-ul grupului de lux Kering, care are mai multe subsidiare, între care Alexander McQueen, Balenciaga şi Gucci.

2014 – UN AN ÎN CARE ARTA MONDIALĂ CONTINUĂ SĂ FIE DECADENT DE SCUMPĂ

În 2014, pe piaţa mondială de artă au continuat să fie tranzacţionate, pentru sume spectaculoase, lucrări importante ale unor artişti celebri, topul fiind condus de lucrarea “Black Fire”, a artistului american Barnett Newman. În plus, 2014 este anul în care un tablou semnat de artista americană Georgia O’Keeffe a devenit cea mai scumpă lucrare semnată de o artistă care s-a vândut vreodată la licitaţie – 44,4 milioane de dolari (36,1 milioane de euro).

1. “Black Fire I”, de Barnett Newman – 84,1 milioane de dolari

Lucrarea artistului american Barnett Newman (1905 – 1970) a fost adjudecată pentru 84,1 milioane de dolari (68,5 milioane de euro), la o licitaţie, organizată pe 13 mai, la New York, de casa de licitaţii Christie’s. Tabloul este considerat o capodoperă a expresionismului abstract, care surprinde perfect stilul estetic radical şi fără compromisuri al lui Barnett Newman, stabilind un record de autor pentru o lucrare a acestuia vândută într-o licitaţie.

2. Tripticul “Three Studies for a Portrait of John Edwards”, de Francis Bacon – 80,8 milioane de dolari

“Three Studies for a Portrait of John Edwards”, un ansamblu de trei tablouri, pictate în 1984, a fost una din piesele de rezistenţă ale licitaţiei organizate de casa Christie’s, pe 13 mai, la New York. Tripticul a fost considerat de Bacon însuşi una dintre cele mai bune lucrări ale sale. În 2013, un alt triptic al lui Francis Bacon, intitulat “Three Studies of Lucien Freud”, pictat de artist în 1969, a fost adjudecat pentru suma record de 142 milioane de dolari, la o licitaţie organizată tot de Christie’s, devenind opera de artă cel mai scump vândută vreodată la o licitaţie publică.

3. “Portrait of George Dyer Talking”, de Francis Bacon – 70,2 milioane de dolari

Acelaşi interes crescut al colecţionarilor faţă de opera lui Francis Bacon (1909 – 1992) s-a manifestat şi în luna februarie, la Londra, când un portret al lui George Dyer, iubitul pictorului (“Portrait of George Dyer Talking”), a fost adjudecat pentru o sumă de 70,2 milioane de dolari, tot la o licitaţie organizată de casa Christie’s.

4. “Untitled”, de Mark Rothko – 66,2 milioane de dolari

Tabloul “Untitled”, un tablou în ulei în tonurile mov şi portocaliu, pictat în 1952 de Mark Rothko, maestrul american al impresionismului abstract, a fost vândut cu 66,2 milioane de dolari, la o licitaţie organizată pe 13 mai, la la New York de casa Christie’s.

5. “Race Riot”, de Andy Warhol – 62,8 milioane de dolari

Tabloul “Race Riot”, realizat de Andy Warhol, în 1964, a fost vândut cu 62,8 milioane de dolari, în cadrul aceleiaşi licitaţii organizate la New York, pe 13 mai, de casa Christie’s.

6. “Jimson Weed/White Flower No. 1”, de Georgia O’Keeffe – 44,4 milioane de dolari

Tabloul “Jimson Weed/White Flower No. 1”, realizat în 1932 de artista americană Georgia O’Keeffe (1887 – 1986), a fost vândut cu 44.405.000 de dolari, la o licitaţie organizată la New York, pe 20 noiembrie, de casa Sotheby’s. Astfel, tabloul semnat de Georgia O’Keeffe a devenit cea mai scumpă lucrare semnată de o artistă care s-a vândut vreodată la licitaţie.

2014 – ANUL ÎN CARE PRIMELE COLECŢII DE ARTĂ DIN ROMÂNIA AU FOST LANSATE PE GOOGLE CULTURAL INSTITUTE

Pe 25 noiembrie, primele colecţii de artă şi tradiţie din România au fost lansate pe platforma online Google Cultural Institute.

Astfel, pe Google Cultural Institute pot fi consultate gratuit de utilizatorii de internet din întreaga lume imagini cu peste 800 de exponate (picturi, desene, obiecte de artă populară, artefacte religioase, fotografii, documente, dar şi o selecţie de obiecte de artă imortalizate la înaltă rezoluţie) din colecţiile Muzeului Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, Complexului Naţional Muzeal Astra din Sibiu, Asociaţiei Folclor Fără Frontiere, Ordinului Arhitecţilor din România, Fundaţiei Pro Patrimonio şi Fundaţiei Wassertalbahn (care se ocupă de trenul “Mocăniţa” de la Vişeul de Sus).

De exemplu, utilizatorii platformei Google Cultural Institute pot admira lucrări de la Muzeul Brukenthal, precum “Wilhelm IV de Bavaria”, de Hans Schwab von Wertinger, “Iacoba de Baden”, de Hans Schwab von Wertinger, “Natură statică cu cireşe”, de Theodor Aman, şi “Omul cu tichie albastră”, de Jan van Eyck.

Prezenţa acestor colecţii de artă pe platforma deţinută de Google, proprietarul celui mai popular motor de căutare pe internet, dovedeşte o dată în plus că România începe să aibă un cuvânt de spus pe piaţa mondială de artă, mai mult sau mai puţin tradiţională.

de Madalina Cerban – Mediafax
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Dincolo de adevărul pur geologic al bogățiilor naturale, de frumusețea peisagistică și valoarea oamenilor, Vrancea tălmăcește un cod genetic de virtuți spirituale, reunind tot ce de fapt formează tezaurul originii comune a românilor: graiul, înțelepciunea, creația locuitorilor din Moldova, Muntenia și Transilvania, adică cele trei provincii românești unite tocmai prin arcul de piatră al Carpaților.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Este o realitate care ține nu numai de însemnele reliefului, ci de o întreagă configurație de gând, de spirit și de faptă născută din veșnicia acestei zone românești pure, în ale cărei ecouri ne regăsim ființa istorică.

Vrâncenilor le-a fost dat să aibă podgorii. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor, ei au introdus cultura viței de vie și vinului în spiritualitatea zilei, motivele care invocă rodul podgoriilor regăsindu-se în tot ceea ce ține de cultura casnică și poate, mai mult, chiar în zugrăvirea interioară a bisericilor locului.

Așadar, despre Vrancea nu se poate aminti fără a vorbi despre pământ …soare…struguri…vin. Vinul care, în timp, a fost socotit ambrozie, băutura tinereții fără bătrânețe, a zeilor și, deopotrivă, licoarea care i-a pierdut pe mulți. Unii l-au ridicat în slăvi, dar destui l-au coborât și sub ”talpa iadului”. Chiar și clericii, porniți împotriva vinului, i-au admis prezența prin boabele și vrejii de viță de vie înzidiți în frescele bisericilor vrâncene.

Sultanul Mahomed al II-lea, care se pare a cunoscut și apreciat gustul rafinat al vinurilor vrâncene, spunea referindu-se la această licoare ”îngăduit-am vinul celor înțelepți și l-am interzis nerozilor”.

Strugurele — soare condensat în pământul Vrancei. Acest soare adunat într-o bobiță este un miracol. Are aromă, parfum, gust, culoare, zaharuri, vitamine, de unde și numele de elixir al vieții. Un pahar de vin este însoțitorul firesc al momentelor fundamentale ale existenței vrânceanului: nașterea, căsătoria și moartea. Prezență necesară și la necaz și la bucurie.

Prima atestare documentară a podgoriei Panciu datează din secolul XVI, dar vechimea cultivării viței de vie pe teritoriul actualei podgorii o constituie fragmentul de vas carpic, descoperit în localitatea Pădureni, care are ca ornament o coardă de viță de vie cu doi struguri stilizați.

În cea de-a doua călătorie întreprinsă în Moldova, Goerg von Reichersterffer, emisar al lui Ferdinand de Habsburg pe lângă domnitorul Petru Rareș, face referiri la plantațiile mari de viță de vie existente în zonă, cunoscută atunci și sub denumirea de podgoria Crucilor. O imagine asupra viticulturii din această podgorie, la jumătatea secolului al XIX-lea, reiese și din datele apărute în anul 1861 în volumul ”Lucrări statistice în Moldova’. Aici se menționează faptul că terenurile destinate viticulturii pe teritoriul actualei podgorii totalizau 2.870 hectare, respectiv 14 la sută din întreaga suprafață viticolă a Moldovei. Descrierea podgoriei este menționată și în alte documente străine, informațiile fiind consemnate de călători care au apreciat calitatea superioară a vinurilor, dar și parfumul special al strugurilor de masă de la Panciu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Podgoria Panciu are o întindere de aproximativ 10.000 hectare. Vizualizată din satelit, ea apare sub forma unei fâșii cu o lățime medie de nouă kilometri, cuprinsă între Valea Trotușului la nord și Valea Putnei la sud. Din punct de vedere climatic, podgoria Panciu este situată în plină zonă temperată, ceea ce face ca vinurile albe ori cele roșii să aibă o aromă specială, să fie echilibrate cum spun oenologii, specialiștii care se ocupă de acest domeniu. Aceștia mai spun că vinurile din Panciu mai pot fi catalogate drept licori având ,,un caracter vioi” obținut atât din soiuri de struguri autohtoni, precum Plăvaie, Galbenă, Băbească Neagră, Fetească Albă și Fetească Neagră, dar și din alte soiuri de struguri de vin aclimatizate, precum Fetească Regală, Rieslingul Italian, Aligoté, Sauvignon, Muscat Ottonel, Pinot Noir și Merlot, care au devenit la fel de renumite în podgorie.

”Averea” sa, strugurii, este valorificată de mai multe societăți comerciale de vinificație care respectă standardele de calitate în domeniul producerii vinului. Acestea au fost retehnologizate cu fonduri ale Uniunii Europene, vinurile fiind obținute prin tehnici de ultimă generație, dar mare parte din cantitățile obținute fiind ,,învechite” prin metodele tradiționale în beciuri și hrube istorice.

În podgoria Panciu, vinurile roșii sunt încă în minoritate, deși mai multe societăți comerciale care au derulat proiecte de reconversie au plantat soiuri de struguri roșii. Zona este profilată pe producerea vinurilor albe-seci care sunt folosite și pentru a obține vinul spumant, după cunoscuta metodă champanoise, care își are sorgintea în Franța. ”Șampania” creată în Panciu acoperă cele mai pretențioase gusturi și așteptări, producându-se vinuri spumante albe seci, demiseci ori demidulce, rose, dar și șampanie roșie. ”Șampania” albă este un ansamblu de minimum trei soiuri de vin diferite.

Unul dominant, Sauvignon Blanc, care conferă finețe și vioiciune lichidului ”creator” de euforie, o treime a acestuia este Pinot Gris, care îi dă putere și gust profund, iar în completare Fetească Albă, cea care oferă prospețime și fructuozitate. ”Șampania” roșie este tot un cupaj din trei vinuri, Pinot Noir, Merlot și Fetească Neagră.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Toate sticlele conținând asemenea vin spumant sunt ținute, pentru învechire, în unghi de aproximativ 60 de grade între șase și 12 luni, perioadă în care sunt rotite în fiecare săptămână în beciurile existente la Panciu.

Dintre acestea ”Hrubele lui Ștefan Cel Mare” au cea mai mare notorietate, atât prin dimensiuni cât și prin calitățile vinului spumant produs prin fermentarea naturală, fiind clasificate drept monument istoric și plasate sub protecția UNESCO. Amplasate pe partea dreaptă a văii pârâului Zăbrăuț, în punctul numit Valea Cerbului, hrubele Panciu, care includ de-a lungul unui culoar central ramificațiile a 36 de galerii laterale ce totalizează mai bine de 3.000 de metri, sunt construite în pământ lutos (loess). Istoricii datează hrubele în epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), dar un document care să menționeze utilizarea lor ca depozitar special de vinuri a fost dat pe 19 august 1700, actul menționând modul de folosință și proprietarii acestora, serdarul Ion Costin, fiul marelui logofăt Miron Costin. Apoi, despre Hrubele de la Panciu se așterne o lungă tăcere documentară.

Revenirea se produce prin 1949 când locuitorii din Panciu serbau încă Târcolitul Viilor, un ceremonial magico-mitic de început de februarie, în calendarul popular 1 februarie fiind răscrucea dintre anii viticoli, ziua în care Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol. În acel an, podgorenii din Panciu, suiți în sănii ori căruțe, îmbrăcăți în port popular și cu frunțile împodobite prin coarde de viță de vie, au plecat în podgorie să dezgroape sticla cu vinul ultimei recolte, îngropată în toamna care tocmai trecuse. Apoi, în alai vesel, au mers pe un deal din preajmă, la petrecerea pe care o organizau anual.

Conform tradiției, au aprins un foc mare de tabără, au ars coardele uscate de vie și au băut din vinul dezgropat de la butuc. Numai că în acel an podgorenii au văzut cum, la câțiva zeci de metri distanță, din pământ ieșea fum și, săpând în acel loc, au dat peste intrarea în hrubele ‘Ștefan cel Mare’, astupate de podgoreni cu sute de ani în urmă, probabil ca să nu dea turcii de ele. Spre surpriza lor au descoperit budane cu vin vechi.

Pe lângă hrubele ‘Ștefan cel Mare’, în Panciu mai există alte două beciuri monumente istorice. Este vorba despre beciul ”Marin Ștefan”, datat secolul XIX și beciul ”Vlădoianu”, tot din secolul XIX, dar legende locale vorbesc despre faptul că în Panciu beciurile nedescoperite ar fi de dimensiunea orașului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Via are nevoie de piatră la o anumită adâncime pentru aplatizarea curbelor variațiilor de temperatură de-a lungul a 24 de ore, de soare, atât de mult încât nu suportă nici măcar umbra unui stâlp, dar vinul nu suportă zgomotul. El are nevoie de liniște deplină. De când se știe podgoreanul și-a făcut crama, depozitul în adâncul din mijlocul podgoriei. Tocmai pentru că vinul nu prea suportă transportul oricum și are nevoie de liniște. Vinul asociat cu decibeli ar mai merge la restaurant, când licoarea ajunge în pahar. În rest, vibrațiile îi forțează legăturile între elemente”, spune Ion Pușcă, poate cel mai cunoscut oenolog vrâncean, cel care a inițiat și consolidat marea producție de vinuri spumante din Panciu, cel care spunea că ”un pahar de vin nu-și are rostul dacă nu este însoțit de o poveste, o istorioară spusă ori auzită la întâlniri cu prieteni, rude ori cunoscuți”.

Hrubele ”Ștefan cel Mare”, aflate în administrarea unei firme de stat din anul 1949, iar în prezent aflate în proprietate privată, producând prin metoda clasică Champenoise, cel mai bun vin spumant, au devenit o adevărată atracție turistică, punct de plecare pe ”drumul podgoriilor vrâncene”, care continuă pe DJ 205 B, prin Țifești, Bolotești și Jariștea spre o altă podgorie celebră întinsă majestuos pe dealurile Măgurei Odobești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Podgoria Odobești se întinde pe raza localităților Bolotești, Jariștea și Odobești, arealul viticol fiind de aproximativ 7.000 hectare. Este una din cele mai renumite și mai vechi podgorii românești. În studiile sale, Nicolae Iorga arată că încă de pe vremea lui Petru Rareș și, mai ales, în timpul lui Vasile Lupu, faima vinurilor de Odobești era definitiv stabilită, un însemnat comerț fiind făcut de negustorii cazaclii, care duceau aceste vinuri spre târgurile din Podolia și Rusia, aducând de acolo blănuri, piei și alte produse. Încă în urmă cu două secole, podgoreni celebrii în toată Europa de Est, locuitorii Odobeștiului au construit Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel’ din cartierul Cazaclii. Toamna, după ce mustul se limpezea, negustorii cazaclii din Odobești stabileau prețul vinului pentru întreaga țară, chiar în fața bisericii ori la târgul din centrul orașului care avea loc în fiecare toamnă, de Ziua Crucii.

Acum, an de an, autoritățile locale organizează de Ziua Crucii evenimente culturale sub egida ”Toamnă odobeșteană’.
Primele mențiuni documentare despre podgoria Odobești datează din secolul al XVII-lea, Dimitrie Cantemir notând în ”Descriptio Moldavie’ că Odobești ocupă locul al treilea în podgoriile din Moldova, iar pe la 1750, italianul Ignacio Raicevici considera dealul Odobeștilor în fruntea podgoriilor Moldovei.

Despre bogăția podgoriei scrie și francezul Jean Louis Carra, secretar al domnitorului Grigore Ghica al Moldovei, care arată, într-un raport, că impozitele pe vinuri constituiau 10 la sută din încasările totale ale Moldovei, din care trei sferturi proveneau de la Podgoria Odobeștilor. Până la invazia filoxerică, în podgoria Odobești se cultivau soiuri autohtone, baza fiind reprezentată de celebra Galbenă de Odobești și de soiul autohton Plăvaia, alături de care se găseau, în proporții mai mici, Poama Verde și Parciu.

Având în vedere importanța deosebită a zonei din punct de vedere viticol, la Odobești se înființează, în anul 1936, Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație. În urma cercetărilor, instituția științifică a creat soiuri noi de struguri precum Șarba, din care se produce un vin semiaromat, omologat în 1972, și Băbeasca Gri, omologat în 1975.

Șarba, produs pentru prima dată la Odobești, este un vin cu însușiri aromatice intense, oarecum bizare, sugerând mirosul de trandafiri de dulceață. De departe, cel mai faimos vin din podgorie este Galbena de Odobești, produs dintr-un strugure românesc, care se cultivă doar aici. Este un soi viguros, lăstarii acestuia pot crește din primăvară până în toamnă, la 3-4 metri și chiar mai mult. Coacerea strugurilor se desăvârșește în cursul lunii septembrie și în prima parte a lunii octombrie. Strugurii sunt aripați, cilindro-conici cu boabe dese, rotunde, care au mărime mijlocie spre mare, greutatea unui ciorchine ajungând până la 350 g. Culoarea boabelor este în general galbenă cu tentă ruginie pe partea expusă la soare.

”Galbena de Odobești este una singură, cu însușiri inconfundabile, care țin de condițiile pedoclimatice concrete, de zonă. Într-o picătură din acest vin sunt microelemente, metale, alimente, medicamente, cam tot tabelul lui Mendeleev și în plus acel miracol, inefabil ca orice miracol, care potolește tristețea și aduce bucuria”, spune Grigore Varga, fostul director al Stațiunii de cercetare din Odobești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Galbena de Odobești a fost cunoscută, însă, în Moldova și sub mai multe sinonime între care Galbena de Căpătanu, Poamă Galbenă, Bucium de Poamă Galbenă. Cu secole în urmă, când Galbena de Odobești ajunsese în Muntenia, a primit numele de Galbenă Grasă. În Dobrogea, din cauza ocupației turcești, soiul Galbenă de Odobești a fost botezat cu numele de Sars Izum.

În Podgoria Odobești există o multitudine de producători de vinuri, mai mari ori mai mici, care obțin celebra Galbenă de Odobești, dar și alte soiuri de vin consacrate, precum Șarba de Odobești, ce stau la învechire pe lângă Beciul Domnesc și Beciului Bahamat, datat secolul XIX. Legendele locului vorbesc și despre existența altor galerii subterane care s-ar ramifica în toate direcțiile.

Din Odobești, ”drumul podgoriilor vrâncene’ trece pe la Beciul Domnesc, monument istoric din apropierea orașului, înscris în Registrul Național al Patrimoniului Turistic și pe lista de conservare UNESCO.

Construit în vremea lui Ștefan cel Mare și renovat în timpul domniei familiei Sturza, între anii 1834-1839, Beciul Domnesc este o cramă subterană de 62 metri lungime și 13,4 metri adâncime, fiind singurul asemenea obiectiv realizat din piatră ponce. Aflat, în prezent, în administrarea unei firme din Focșani, el adăpostește cea mai mare colecție de vinuri vechi, fiind cea mai mare vinotecă profesionistă din România.

”Drumul” podgoriilor vrâncene continuă, apoi, spre comuna Vârteșcoiu, unde se ajunge după ce călătorul trece podul peste râul Milcov din Moldova în Țara Românească. Până la Unirea Principatelor Române, 24 ianuarie 1859, Milcovul era granița naturală dintre cele două provincii românești.

De o parte și de alta a șoselei, cât vezi cu ochii, mii de hectare de vie se întind de la poale până pe coamele dealurilor din zonă. Drumul șerpuiește prin satul Beciul către Faraoane, pe lângă fosta moșie a lui Duiliu Zamfirescu, cel ce a scris pe pridvorul conacului său cunoscutul roman ”Viața la țară’, inspirat, cel mai probabil, de vederea panoramică din zonă, care merge dincolo de Focșani, în timp ce în spatele conacului, la apus, dealurile Vrancei capătă culori fascinante toamna.

De la Faraoane, șoseaua se îndreaptă printre plantații de viță de vie spre Cîrligele, iar în continuare intră într-o altă celebră podgorie vrânceană, Cotești.

Cu o istorie de peste 600 de ani, Cotești, o podgorie în totalitate valahă, se întinde pe o suprafață de peste 12.000 de hectare cuprinse în zona localităților Faraoane, Cîrligele, Budești, Cotești, Urechești, Popești și Tâmboiești.

Centrul podgoriei, comuna Cotești, este atestat documentar din 1471, localitatea căpătându-și acest nume de la căpitanul Stan Cotea Odobescu, care a primit un domeniu în această zonă ca danie din partea domnitorului Țării Românești. În satul Odobasca, căpitanul a construit o biserică de lemn, care mai există și astăzi, putând fi vizitată.


Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Despre podgoria Cotești apar mențiuni și în anul 1580, pe vremea domnitorului Mihnea Turcitul. În decursul timpului mai sunt emise acte de danie sau de vânzare a viilor. Din punct de vedere al creșterii viței de vie, zona Cotești cunoaște o dezvoltare deosebită după anul 1900, când pe lângă soiurile de viță tradiționale, mai sunt aclimatizate și soiuri de vie din Franța și Italia.

Cele mai renumite vinuri ale podgoriei Cotești, care se încadrează în toate cele patru mari categorii — sec, demisec, demidulce, dulce — sunt Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, Babească Neagră, Frâncușă, alături de vinurile din categoria Pinot, Merlot, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Merlot și Cabernet Sauvignon.

De un renume aparte se bucură, însă, vinurile din soiul Șarbă. Somelierii, degustătorii specializați, spun că este încântător la gust prin tonurile și senzațiile dulci, cu note ușor amărui. Aceștia mai vorbesc despre acest vin că este unul ușor și are o aciditate echilibrată, că se poate consuma în mod optim la o temperatură de 10-12°C împreună cu legume ori carne de pasăre, dar și alături de o carne de porc fragedă.

La Cotești, pasiunea față de vie și vin s-a concretizat, în Crama Valahia, prin realizarea unei colecții muzeale particulare a uneltelor agricole tradiționale pe care podgorenii le foloseau pentru producerea vinului. Aici se mai poate vedea linul ancestral în care bărbații zdrobeau strugurii chiuind și invocându-l pe Bachus, dar și teascurile în care se striveau sute de kilograme de struguri o singură dată.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Pe meleagurile Vrancei, de-a lungul secolelor, cultivarea viței de vie, rodul acesteia, strugurii ca și produsul obținut prin stoarecerea acestor fructe, vinul, au fost la fel de prezente în viața locuitorilor ca și biserica.

”Fabricarea vinului este un termen inadecvat. Este vorba despre crearea vinului. Dintr-un strugure cu metehne nu poate ieși altceva decât un vin cu metehne. Cei mai renumiți oenologi nu se pot lăuda că dintr-un strugure rău au făcut un vin bun. În schimb cei mai ageamii oenologi pot afirma că dintr-un strugure bun au făcut un vin bun”, spune Horia Furtună, un cunoscut viticultor din zona Cotești, care a adăugat că ”vinurile vrâncene se pot mândri cu medaliile obținute”.

Dar, a completat un alt viticultor cunoscut din Vrancea, Ion Popescu, ”munca în podgorie nu-i o întrecere sportivă, ai câștigat medalia olimpică, te retragi și rămâi în istorie cu performanța, cu recordul care ți-a adus laurii”. ”În viticultură și vinificație nicio medalie din lume nu te pune la adăpost. Nu te scutește ca în fiecare an să faci totul pentru a-ți onora aurul, argintul ori bronzul câștigat”, spune el.

Ce ar trebuie făcut de acum înainte pentru a menține statutul înregistrat de viticultorii vrânceni? După spusele unuia dintre ei, Vasile Nica, ar fi ”cultura și stabilizarea solurilor în zone precis delimitate, testate de înaintași, astfel încât atunci când atunci zici Băbească să știi că asta înseamnă Panciu”.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Numai prin onorarea, la nivel calitativ înalt, de către fiecare zonă a mărcilor de vinuri promovate de fiecare podgorie se câștigă și se apără blazonul recunoașterii și prețuirii strădaniilor. Avem o datorie, apărarea prestigiului câștigat de viticultura vrânceană pe merit, prin dăruire, muncă răbdătoare, cu mare dragoste pentru această meserie a înaintașilor, cei de astăzi având mari răspunderi”, precizează și Horia Furtună.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva