Search

Buzau

Facebook Twitter Email

În Munții Buzăului, în zona Ulmet – Bozioru pot fi admirați faimoșii trovanți buzoieni, care se înfățișează sub o serie de forme, nodulare, sferoidale, elipsoidale, cilindrice sau dendritice, și care pot cântări de la câteva grame, la câteva tone. Un grupaj al acestora a fost numit de localnici Babele de la Ulmet.

Trovanții de la Ulmet, Munții Buzăului.

Trovanții sunt numiți, popular, ”pietre vii”, datorită uneia dintre multele legende, care spune că aceștia își pot schimba locul. O altă legendă spune că din străbuni se cunoaște faptul că aceste “pietre vii” aduc spor în casă și noroc. Localnicii cred cu tărie, adevărat sau nu, că după ploaie apar mici pietricele, mici trovanți, care în timp vor înghiți nisip și se vor face mari, se menționează pe site-ul www.dinbuzau.ro.

Trovanții de la Ulmet, Munții Buzăului.

Termenul ”trovant” este specific literaturii geologice române și a apărut prima dată în 1907, în lucrarea naturalistului Gheorghe Murgoci, intitulată ”Terțiarul din Oltenia”.

Potrivit geologilor, trovanții sunt niște conglomerate, formate în terenurile nisipoase și în cele ce prezintă stratificații de gresie bogate în carbonat de calciu. Atunci când suprafața devine umedă, mineralele încep să se răspândească și creează o presiune asupra nisipului, presiune care îl determină să se extindă și pietrele să ”crească”. Pietrele “cresc” prin depunere constantă cam 4-5 centimetri în 1.200 de ani.

Potrivit specialiștilor, adăugarea sedimentară, strat după strat, nu presupune un fenomen de natura organică, scrie formula-as.ro, însă se admite faptul că există un punct de materie organică de la care pornește creșterea sedimentară, pe care îl îmbracă și, de multe ori, îi copiază și forma. Această predilecție pentru a “imita” organismele vii este considerată o “curiozitate geologică”.

Trovanții de la Ulmet, Munții Buzăului.

Multă vreme, “pietrele vii” au fost considerate fosile de plante sau de animale, dar li s-a atribuit, de asemenea, și o proveniență de origine extraterestră.

În România, trovanții pot fi văzuți în județul Vâlcea, unde există, în comuna Costești, un Muzeu al Trovanților în aer liber, aflat în patrimoniul UNESCO, pe Dealul Feleacului, lângă Cluj, lângă Sibiu, în Cașolț, în Hunedoara, dar și în județele Bacău, Suceava și altele, potrivit site-ului www.worldwideromania.com. Totodată, în funcție de zonă, trovanții sunt cunoscuți sub diferite denumiri, precum bibiloi, bălătruci sau dorobanți, pietre mergătoare etc.

Trovanții de la Ulmet, Munții Buzăului.

Munții Buzăului încadrați în vest de munții Ciucaș, în est de munții Vrancei, în sud de culmile Subcarpaților de Curbură, iar la nord de Clăbucetele Întorsurii, se desfășoară pe o suprafață de aproape 1.900 kmp. În sud și în nord, contactul cu regiunile limitrofe este subliniat prin diferențele de nivel de 200-350 m ce apar adesea sub forma unor versanți abrupți. Acest aspect este și mai pregnant pe aliniamentul Păltineni — Colți — Lopătari, adică acolo unde eroziunea a pus în evidență pereți abrupți alcătuiți din straturi groase de gresie, în poziție verticală.

Trovanții de la Ulmet, Munții Buzăului.

Limita față de munții din est și vest se poate urmări în lungul văilor Buzău, Siriu în vest; Bâsca Mică, Bâsca Mare în est, al unor înșeuări largi (între vârful Furu Mare și Ivănețu în sud-est, Lăcăuți-Menesbert în nord-est) și culmi joase.

Din Munții Buzăului fac parte Masivele Siriu, Penteleu, Podu Calului, Monteoru și Culmea Ivănețu, în cadrul cărora există mai multe trasee marcate, arată site-ul www.carpati.org.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Piatra Albă “La Grunj”, declarată monument al naturii, este o rezervație naturală geologică situată în comuna Mânzălești din județul Buzău, la confluența râului Slănic cu pârâul Jgheab, într-una dintre cele mai spectaculoase zone din spațiul Subcarpaților de Curbură, așa cum arată site-urile www.descoperimlumeaimpreuna.ro și www.skytrip.ro. 

Sursa foto: youtube.com

Rezervația geologică se întinde pe o suprafață de 0,025 hectare. Cu o formă piramidală inconfundabilă, stânca are o înălțime de 18 metri și un diametru de 15 metri, având în vârf o cruce care poate fi observată de la depărtare. Este alcătuită dintr-o rocă formată prin eroziune eoliană și hidraulică și prin acumularea marnei albe cinerite. Silueta sa piramidală este lipită de o altă rocă formată din tufuri dacitice, provenite din erupții vulcanice, de culoare alb-cenușiu-gălbuie, de vârstă tortoniană (perioadă din Miocen — în urmă aproximativ 20 de milioane de ani), dar și din gresii cu poziție aproape verticală și aspect de micropediment.

Aspectul stâncii se datorează, potrivit surselor amintite, unor modelări exercitate, continuu, de apa provenită din precipitații, dar și de apa râului Slănic, care la niveluri mari năpustește asupra Grunjului, cum îi spun localnicii. Denumirea de “Grunj” are sensul de “grumaz”, “îngustare”. Prin forma sa, comparabilă la altă scară, Piatra Albă amintește de Copacabana — Căpățâna de Zahăr din Brazilia.

DJ 203 K, traseul Beceni — Vintilă Vodă — Mânzălești — Lopătari. Odată ajunși în această zonă, turiștii pot vizita și alte obiective turistice din județul Buzău, la fel de interesante, cum ar fi Platoul Meledic, Vulcanii Noroioși, Focurile Vii de la Lopătari sau Lacul Mocearu și Lacul Limpede din Bisoca.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Dealul Ciolanu din județul Buzău, pe care, în prezent, sunt două lăcașuri de cult, un așezământ de sănătate și o tabără de sculptură în aer liber, este considerat prima locație aleasă pentru reședința de vară de regele Carol I, construită, în cele din urmă, pe valea pârului Peleș. Istoricii au consemnat faptul că Regele Carol I a vizitat de mai multe ori zona Ciolanu și a făcut o donație importantă așezământului de maici aflat aici, portretul său tronând la intrarea în biserică alături de ale altor ctitori ai schitului Cetățuia. Motivul pentru care, însă, Sinaia a fost aleasă pentru a găzdui palatul regal rămâne învăluit în legende.

Schitul Cetățuia se află pe piscul cu același nume, în zona pădurilor, la circa 1,5 km distanță nord de Mănăstirea Ciolanu. Biserica schitului a fost ridicată în perioada 1858 — 1864 de monahul Iosif de la Mănăstirea de pe Dealul Ciolanu, împreună cu alți trei călugări. Conform legendelor, în acel loc a fost un palat al Doamnei Neaga. Regele Carol I a vizitat-o în anul 1866 și a dat bani pentru a fi zugrăvită.

Daniel Costache, cercetător științific la Muzeul Județean Buzău susține că în zonă există urme de locuire încă din Epoca Bronzului.

‘Pe terenurile din preajma masivului calcaros, încă de acum un secol, călugării au găsit “mulțime de hîrburi, de vase de pământ, cărămizi și oase” . Săpături sistematice s-au efectuat în anii 70 ai secolului trecut, când arheologii au descoperit fragmente de vase lucrate fără roata olarului, aparținând culturii “Monteoru” și, probabil, și din epoca migrației popoarelor’, a mai declarat Daniel Costache.

Clădirea este construită numai din piatră de Măgura și acoperită cu tablă vopsită. În interiorul bisericii din piatră, monument istoric, pe peretele de la intrare, printre ctitorii așezământului monahal se află chiar regele Carol I, într-un portret din tinerețe, executat de un pictor local, probabil în urma primei vizite în zona Buzăului, când se afla în căutarea reședinței regale.

Încă din anul 1866, la prima sa vizită la Buzău, viitorul rege a fost primit cu mare fast, cronicarii vremii relatând entuziasmul și speranțele pe care localnicii și le-au pus în acesta.

‘La trecerea Buzăului, arcuri de triumf, primari călări, escortă numeroasă’, la care s-au adăugat ‘suite de țărani călări, femei curioase, fete tinere, care vin din nenumăratele sate care mărginesc drumul de-a lungul dealurilor’, relata un martor ocular.

În august 1866, Carol I participă la un serviciu solemn la Episcopie, vizitează spitalul, școlile și penitenciarul. În aceea perioadă, orașul era în plină refacere arhitecturală și economică, iar viitorul rege face propuneri de modernizare și cere tuturor românilor ‘să muncească cu răbdare la opera comună’.

Regele a revenit la Buzău inclusiv la o celebră vânătoare de urși…dresați. Scriitorul Gheorghe Petcu susține că prefectul de la acea vreme ar fi cumpărat 10 urși dresați de la ursari, pe care i-a dus în pădurea unde urma să aibă loc vânătoarea. Hăitașii au mânat urșii în direcția vânătorilor, iar unul dintre animale s-a ridicat în două picioare și a început să joace. Vânătoarea s-a întrerupt brusc, căci regele Carol n-a gustat ‘umorul valah’ și a vrut chiar să ceară demiterea prefectului. Însă, cu trecerea anilor, regele și-a reamintit cu plăcere și a relatat cu mult umor acest episod vânătoresc inedit de la Buzău.

‘Regele ocolea de regulă Ploieștiul, cunoscut drept oraș republican, pentru a veni la Buzău, unde era primit cu entuziasm și speranță. Aici a căutat cu asiduitate locul viitorului Palat regal. Cel mai mult se pare că i-a plăcut Dealul Ciolanu, amplasament ideal pentru un viitor castel regal cu șanțuri de apărare de pe vremea regelui Burebista’, a declarat pentru AGERPRES istoricul Doina Ciobanu.

De ce a renunțat regele Carol I la amplasarea Palatului regal pe Dealul Ciolanu? Istoricul Doina Ciobanu susține că ‘Sinaia i-a plăcut regelui cel mai mult’.

‘Arhitecții Casei regale au ales mai multe locații pentru viitorul palat regal, luând în calcul mai multe variante. A fost aleasă cea mai bună locație, valea pârâului Peleș, și s-a renunțat la dealul Ciolanu, unde nu existau nici căi de acces și nici un curs de apă stabil, ci doar mici pâraie ocazionale’, a explicat Ciobanu.

Scriitorul buzoian Gheorghe Petcu susține că în zonă circulă o legendă care ar putea conține un sâmbure de adevăr.

‘Carol I a venit la Cetățuia pentru a ridica palat regal, dar calul pe care îl călărea și-a rupt piciorul în fața Mănăstirii Ciolanu. Se spune că regele a crezut că este un semn de la Dumnezeu și va opta definitiv pentru Sinaia. În schimb, monarhul donează mănăstirii Ciolanu un policandru pe care scrie ‘Domnitorul României Carol I 1867′ și oferă o importantă sumă de bani schitului Cetățuia pentru restaurare’, a afirmat Petcu.

Chiar dacă nu a ajuns loc al unei reședințe regale, frumusețea Dealului Ciolanu a fost fructificată, de-a lungul timpului, de cea mai mare tabără de sculptură în aer liber. Tabăra de la Măgura, amplasată la poalele dealului, între schitul Cetățuia și Mănăstirea Ciolanu, cu 256 de lucrări realizate pe parcursul a 16 ediții, dar și Spitalul Nifon, unul dintre așezămintele de sănătate mintală cele mai cunoscute din țară, însuflețesc azi peisajul, alături de cele două monumente istorice, Mănăstirea Ciolanu și Schitul Cetățuia.

AGERPRES/(A,AS-autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Situați în partea centrală a Subcarpaților de Curbură, în apropierea comunei buzoiene Berca, Vulcanii noroioși sunt printre cele mai cunoscute monumente, dar și fenomene ale naturii de la noi din țară.

Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari, situați în apropierea localității Berca, județul Buzău

Zona Pâclele Mari — Pâclele Mici, unde se află faimoșii vulcani, declarată încă din 1924 monument al naturii, este singurul loc din Europa în care pot fi văzuți vulcani noroioși, fenomene similare înregistrându-se doar în Siberia și în Australia, potrivit descrierii făcute pe site-ul www.primariaberca.ro.

Vulcanii noroioși sunt niște ridicături conice (de forma unor pâlnii cu vârful în sus), se arată pe site-ul de mai sus, care se formează la suprafața pământului, prin erupția gazelor degajate de zăcămintele de hidrocarburi din subsol (compuși chimici, organici, formați din carbon și hidrogen).

Gazele emanate, în drumul lor spre suprafață, pornesc de undeva din adâncul pământului și împing în drumul lor apa și noroiul pe care le întâlnesc în cale. Odată cu gazele care ies în atmosferă (degajând și un miros de sulf), apa și noroiul argilos se revarsă, depunându-se în straturi conice și continuând să bolborosească încet.

În zona Pâclelor Mici, pe o suprafață de aproape 10 hectare, se află cei mai mulți dintre vulcanii noroioși, de forme extrem de variate, dar de dimensiuni relativ reduse. Vulcanii deja formați, cu cratere în forma unor trunchiuri de con, au o înălțime cuprinsă între 2 și 8 metri, iar în vârf există mici lacuri de ”lavă”, un amestec de pământ și apă care clocotește, formând bulbuci provocați de gaze. Noroiul bolborositor este însă rece.

Noroiul este împins continuu de gazele naturale spre gura vulcanilor, de unde se prelinge pe versanții acestora, sub forma unor pârâiașe, care se usucă treptat, modificând astfel în permanență peisajul. Noroiul împins la suprafață face ca aceste cratere să se mărească, întinzându-se unele către celelalte, până se unesc între ele, dând naștere astfel unor guri de vulcani cu diametre de 2-3 metri.

La câțiva kilometri spre nord-est este situat platoul Pâclelor Mari, cu o suprafață de aproape 20 de hectare, numele acestuia fiind legat de dimensiunile foarte mari ale celor trei vulcani principali aflați în centrul platoului. Diametrul fiecăruia dintre acești trei vulcani măsoară peste 100 de metri, la baza acestora apărând mai multe cratere secundare și limbi lungi de noroi, adesea amestecate cu șuvițe de țiței.

În timpul perioadelor de secetă, pe platourile Vulcanilor noroioși, se dezvoltă o eflorescență salină, care ia naștere prin cristalizarea sării, în urma evaporării apei din noroiul aruncat în timpul erupției.

Aspectul aproape selenar al întregului platou este dat de lipsa totală a vegetației, de culoarea gălbui­albicioasă a noroiului uscat, de formele poligonale, rezultate în urma uscării straturilor de noroi și, mai ales, de conurile care domină platoul și din care se scurge, în mod constant, noroiul. Peisajul este completat de bolboroselile continue ale conurilor vulcanice.

Deosebit de importantă din punct de vedere geologic și botanic, în Rezervația naturală a Vulcanilor noroioși, la marginea câmpurilor de noroi cresc câteva plante halofile. Aici se dezvoltă endemic doi arbuști, declarați monumente ale naturii: gardurarița (Nitraria schoberri) și cătina țepoasă (Obione verrucifera). La rândul ei, fauna acestui loc înregistrează prezența a două specii rare: scorpionul și termita.

Astăzi, se poate ajunge la Vulcanii noroioși, pe un drum modernizat, din DN10 (Buzău-Brașov), de la Sătuc (20 km), prin schela Berca sau prin Joseni-Policiori-Beciu (DJ102F). În zonă, Vulcanii noroioși sunt cunoscuți sub numele de “pâcle” sau ”fierbători”.

În țara noastră, vulcani noroioși pot fi întâlniți și în alte locuri, precum Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, dar și în anumite zone colinare din Moldova, unde micii vulcani sunt numiți ”gloduri” sau ”ochiuri de glod”. Însă, zona cea mai spectaculoasă în care se poate observa acest fenomen natural unic o reprezintă Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici din județul Buzău.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

O mâncare pe cât de simplă pe atât de hrănitoare este ciorba de știr a la tanti Aglaia din Siriu, localitate din Munții Buzăului.

Sursa: wnmu.edu

Aglaia Mănăilescu din Siriu, ghid montan și gazdă de drumeți rătăciți, oferă musafirilor mai multe preparate străvechi, “sută la sută sănătoase”, ale căror rețete sunt transmise din generație în generație în Munții Buzăului.

Iată o rețetă pe bază de știr sau amaranthus, o plantă cunoscută din antichitate pentru care avem nevoie de următoarele ingrediente: 2-3 legături frunze de știr foarte crude, 1 morcov tăiat rondele sau cuburi, 2 fire de ceapă verde, 2 fire usturoi verde, 1 ceașcă orez, mărar, ulei, o jumătate de ceașcă, pătrunjel, frunze de țelină, leuștean, sare, la care se adaugă o cană cu corcodușe verzi sau prune verzi.

Tanti Aglaia spune că știrul trebuie ‘migălit’, se aleg frunzele tinere, se spală și se freacă cu sare ca să se înmoaie.

Se pun 2-3 l de apă la fiert, în care se adaugă zarzavatul tăiat mărunt, uleiul și orezul, spălat în prealabil. Când orezul se înmoaie, se adaugă frunzele de țelină, leuștean, mărar, pătrunjel și știrul, toate tocate mărunt, la care se pune sare, după gust.

Corcodușele se pun separat la fiert, iar când s-au înmuiat, se pasează și se strecoară zeama cu care se va acri ciorba.

Amestecul se dă în câteva clocote și ‘se potrivește’ cu lapte bătut sau cu smântână.

‘Ciorba de știr se servește după ce se răcește, cu mămăligă rece și usturoi din grădină’, precizează tanti Aglaia.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Târgul Drăgaica din municipiul Buzău, o sărbătoare cu caracter folcloric și comercial, este urmașa directă a nedeii Munților Penteleu din Evul Mediu, care secole de-a rândul a înlesnit legăturile comerciale și de neam între Țara Bârsei, Moldova și Câmpia Bărăganului.

An de an, în perioada 12-24 iunie, agricultorii, păstorii și meșteșugarii din Transilvania, Moldova și Țara Românească se întâlneau, la vremea când drăgaica, plantă cu flori galbene-aurii, frumos mirositoare, numită și sânziene, dădea în floare, iar fetele și feciorii de pe ambii versanți ai Munților Carpați își puteau găsi perechea, statornicind legături de familie prin nunțile care aveau loc chiar în timpul sărbătorii.

Savantul Mircea Eliade consideră că Sânzienele provin dintr-un cult roman al zeiței Diana și acceptat și de populația din Dacia Romană: ‘Numele unui grup special de zâne, Sânzienele, derivă, probabil, din latinul Sanctae Dianae. Sânzienele, zâne mai curând binevoitoare, și-au dat numele importantei sărbători a Sfântului Ioan Botezătorul’.

La rândul său, etnologul Ovidiu Bârlea opinează că Drăgaica ‘pare o rămășiță din practicile antice, prin care zeitățile protectoare ale recoltelor erau solicitate să apere lanurile’, astfel că ‘fetele drăgaice continuă rolul preoteselor Ceres și Diana’ .

‘Existența serbărilor populare la vremea recoltării grâului este atestată, pentru prima dată, de monezile din secolul IV î.e.n., descoperite la Tomis și Callatis, care aveau pe revers chipul zeiței Demeter — zeița belșugului — cu o coroniță pe cap și în mână spice de grâu’, susține publicistul Viorel Frâncu autorul unei ample monografii dedicate târgului ‘Drăgăica’ .

Doina Ciobanu, doctor în istorie, fost director al Muzeului Județean Buzău, consideră că ‘Drăgaica — Sânziana, zeița agrară, protectoarea lanurilor de grâu și a femeilor măritate, este o sărbătoare ce vine din epoca precreștină’.

Sărbătoarea se desfășoară în preajma solstițiului de vară și exprimă bucuria oamenilor pentru victoria asupra întunericului, a căldurii asupra frigului, a fertilității asupra sterilității.

În noaptea de Sânziene, țăranii aprind focuri cu rol de purificare pe pajiști, în livezi și grădini pentru alungarea spiritelor rele. Sătenii din zona Buzăului culeg culegeau plantele de leac care se foloseau până în anul următor. Plantele folosite pentru vrăji sunt culese noaptea pe lună. În această zi amuțește cucul.

În preajma sărbătorii sau în aceeași zi se merge cu mic cu mare în costume de sărbătoare la marele târg de la Buzău-Drăgaica.

‘În ziua Drăgăicii, zi de mare sărbătoare, fetele nemăritate mergeau la câmp și-și împodobeau părul și capul cu drăgăicuțe, apoi se întorceau în sat și începeau petrecerea de după slujba de la biserică. Începeau fetele cu o horă în care se prindeau pe rând băieții și apoi toată suflarea. Trebuiau să joace toți, tineri și bătrâni, în horă — dans străvechi închinat Soarelui. Jocurile continuau până seara târziu. Întreaga sărbătoare este un elogiu adus Soarelui dătător de lumină și bogăție’, a mai afirmat Doina Ciobanu.

Târgul Drăgaica a coborât treptat din Munții Buzăului la Curbura Carpaților, devenind începând cu anul 1864 unul dintre cele mai importante branduri ale orașul Buzău.

În 1946, Drăgaica Buzăului se întindea pe 32 hectare și făcea parte dintre cele mai renumite târguri din țară, alături de cele din Fălticeni, Bârlad, Vidra-Vrancea, Câmpulung Muscel și cel de pe Muntele Găina din Transilvania.

‘Amplasarea geografică a târgului la intersecția drumurilor dinspre București-Urziceni către Focșani și restul Moldovei, și a celui dinspre Brașov către porturile dunărene Brăila și Galați, dar și la contactul Subcarpaților Curburii cu Câmpia Bărăganului, au determinat marea varietate a produselor comercializate. Caracterul de târg al Drăgăicii s-a împletit, o lungă perioadă de timp, cu cel de obor de animale. Aria de participare la târgul Drăgaica a depășit constant limitele Munteniei, cuprinzând și sudul Moldovei și sud-estul Transilvaniei’, susține cercetătorul principal dr. Sorin Geacu de la Institutul de geografie al Academiei Române.

Chiar și în perioada comunistă, târgul și-a păstrat renumele, în anii 70 ai secolului trecut fiind consemnați aproape 1.000 de vânzători.

“Cu o tradiție imemorială în spate, Drăgaica a mers irezistibil prin timp, ajungând târgul-spectacol de azi, unde poți găsi orice și vedea ce nu poți vedea nicăieri. “Târgul cel mare” al țării adună cu aceeași frenezie crema comerțului de la Curbură și din ‘alte multe părți’, voind să fie cum n-a mai fost, smulgând vizitatorului exclamația absolută. Mulțimea în șuvoi gros și grăbit, punând atâtea probleme automobiliștilor pe podul din zonă, explodează în perimetrul asfaltat al Drăgăicii, luând cu asalt pe cei aproape o mie de vânzători de la magazine, tonete și tarabe, aruncându-se în comediile cu program electronic sau ciocnind o halbă, două în restaurantele ce căptușesc gălăgios comerțul cu amănuntul’, scria jurnalistul Corneliu Ștefan.

Ediția din 2015, potrivit viceprimarului municipiului Buzău, Fănică Bârlă, ‘a cunoscut o nouă tinerețe odată cu eliminarea taxei de intrare, eliminarea corturilor improvizate și modernizarea perimetrului comercial’.

‘Putem spune că a fost cea mai bună ediție din ultimii 8-10 ani, atât cantitativ, cât și calitativ. Drăgaica a fost plină până la refuz, în special duminica. Anul acesta sunt prezente, conform tradiției, toate provinciile istorice, Ardealul, cu produse de artizanat și colaci secuiești din Covasna și Harghita, Moldova, cu renumitele produse din piele și blănuri naturale, Muntenia, cu jocuri de agrement, numai acestea din urmă ocupând o suprafață de peste 5.000 de metri pătrați’, a mai declarat viceprimarul din Buzău.

AGERPRES(A, AS-autor: Dorin Ivan, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea-cetate Bradu a fost ridicată de boierii buzoieni pe malul stâng al pârâului Nișcov din județul Buzău, fiind una dintre cele mai vechi mănăstiri din Muntenia cu amenajare defensivă.

Între culmile împădurite ale Carpaților de Curbură, la locuri ferite de năvălitori, dar surprinzător de sigure și ușor de apărat, se ridică această cetate-mănăstire, cu o istorie pe cât de agitată, pe atât de dificil de reconstituit.

Complexul este format din zidul de incintă al cetății, Casa domnească, ruinele chiliilor și spațiilor de locuit sau de servicii, turnurile de colț și o biserică cu hramul “Sfântul Dumitru”, construită în anul 1634.

‘Bradu, monastire faimoasă prin trecutul său în comuna Tisău, pe malul stâng al râului Nișcov și aproape de vărsătura văii Haleșului, situată pe un răsfățat și strategic platou, cu o poziție tare și vederi admirabile, mai cu seamă în partea de Nord-Vest’, scria cărturarul Basil Iorgulescu în al său Dicționar geografic, apărut în 1892 la Editura Socec din București.

Vizitând mănăstirea cu ocazia unei călătorii de documentare, istoricul Nicolae Iorga remarca zidurile masive destinate să apere ‘biata bisericuță’. Nicolae Iorga consideră că la Bradu s-a ridicat o cetate care făcea parte dintr-un sistem de fortificații menit să apere căile de acces ce traversau Munții Carpați din Țara Bârsei spre părțile Buzăului.

‘Domnii români au acordat o atenție deosebită constituirii unui sistem defensiv pe principalele căi de acces dinspre Ardeal sau dinspre Dunăre.

În acest sens, bisericile fortificate, dispuse în locuri unde terenul oferea reale avantaje celor care se puneau la adăpost din calea năvălirilor străine, s-au dovedit a fi o opțiune eficientă, cu dublu rol: de cult și de apărare împotriva dușmanilor. Și nu numai agresorii străini constituiau motiv de retragere sub zidurile mânăstirii, ci și luptele interne, între pretendenții la tron sau la favorurile familiilor domnitoare. Iar boierii buzoieni, care nu au fost nici ei străini de aceste dispute pentru putere, se vor distinge nu numai ca buni dregători ai ținutului și ai țării, dar vor fi și remarcabili ctitori de lăcașuri de cult’, a declarat pentru AGERPRES istoricul militar col. Mircea Tănase.

Ca și alte cetăți din zonă, localnicii atribuie mănăstirea soției domnitorului Mihnea Turcitul, născută nu departe de aici, la doar câteva zeci de kilometri distanță. Doamna Neaga a fost fiica clucerului Vlaicu din Cislău, o familie de boieri fără pretenții la domnia Țării Românești, dar cu moșii întinse pe raza mai multor localități, de la Grăjdana, la Lapoș.

Potrivit unor izvoare, mănăstirea-cetate Bradu a fost construită sau doar parțial construită chiar de Doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), și de aceea este cunoscuta drept “mănăstirea Doamnei Neaga”. Cert este că de numele soției domnitorului convertit la Islam se leagă cele mai multe edificii cu rol religios sau de apărare din zona Buzăului.

‘Legenda este confirmată parțial și de arheologi. Construcția incintei fortificate a fost datată arheologic în jurul anului 1570, în vremea domniei lui Mihnea Turcitul, soțul doamnei Neaga, de unde și legenda ctitoririi mânăstirii de către aceasta. Cert este că fortificarea acestei incinte s-a făcut datorită nevoii proprietarilor locului de a se pune la adăpost de tot mai desele năvăliri străine, dar și de disputele dintre diferitele partide boierești ale vremii’, a mai afirmat istoricul Mircea Tănase.

Transformarea curții boierești de la Bradu în așezământ monahal este, în opinia cunoscutului arheolog I. Chicideanu, urmarea mutării boierilor de pe Valea Buzăului la noile moșii cumpărate la Pătârlagele, Cârlomănești și Cândești.

Mănăstirea a fost distrusă de turci, dar a fost rezidită din temelii în anul 1632 de Radu Mihalcea vel comis, unul dintre cei mai cunoscuți boieri de pe Valea Buzăului. Despre reconstruirea mânăstirii Bradu de către Radu Mihalcea Cândescu aflăm dintr-un hrisov al domnitorului Matei Basarab (1632-1654), în care acesta afirmă, la 15 mai 1641, că ‘această sfântă mânăstire mai sus-zisă au făcut-o cinstitul credinciosul boier al domniei mele, jupan Radu Mihalcea vel comis și de iznoavă (din nou — n.a.), din temelia ei de mila și cu ajutorul ce l-a avut de la domnia mea pentru drept credincioasa slujbă cu care a slujit domniei mele. Și cu voia lui Dumnezeu s-a trudit și a făcut-o tot din piatră cu chilii împrejur și cu trapezărie și cu pimniță și încă a împodobit-o cu toate sfintele odăjdii ce trebuie și cu moșii neclintite.’

Pe pisania de la intrare, în mare parte deteriorată, printre alte frânturi de cuvinte se poate desluși leatul 7150 (1642). Pictura interioară, refăcută în 1844, păstra, la vremea consemnării lui Basil Iorgulescu, numele vechilor ctitori: Radu vel comis și soția sa, jupâneasa Sofiica.

Până la jumătatea secolul al XVII-lea, cetatea a fost folosită drept reședința boierilor Mihalcea-Cândești, după numele satului de la vărsarea Nișcovului în râul Buzău, Cândești, unde boierii cumpăraseră întinse moșii de-a lungul timpului. Prin anii 1650-1660, cetatea Bradu devine în totalitate mănăstire odată cu mutarea boierilor Mihalcea în noul lor conac de la Cândești.

Printre personalitățile care au trecut pe la cetatea Bradu se află domnitorul Constantin Brâncoveanu și soția sa, Doamna Marica.

În perioada Crăciunului anului 1689, Doamna Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu, s-a adăpostit aici, împreună cu copiii și doamnele din suită, din fața năvălirii austriecilor generalului Heissler în Țara Românească.

Potrivit istoricilor, după uciderea domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688) într-un complot al boierilor munteni, împăratul Leopold al Austriei l-a trimis pe generalul Donat Heissler să-l sprijine pe aga Constantin Bălăceanu, ginerele fostului domnitor, în disputa cu Constantin Brâncoveanu, nepotul aceluiași domnitor, desemnat de acesta la tronul Țării Românești.

După ce austriecii au ocupat Bucureștii, Brâncoveanu a cerut ajutor turcilor și tătarilor și, în bătălia de la Zărnești, lângă Brașov (11/21 august 1690), s-au confruntat cei 4.000 de oameni recrutați din Transilvania sub comanda lui Heissler ca să-l sprijine pe Bălăceanu cu corpul de oaste munteano-turco-tătar al lui Brâncoveanu. În urma bătăliei, câștigată de Brâncoveanu, acesta a poruncit să fie adus capul lui Bălăceanu la București și înfipt în poarta caselor familiei sale.

Drept mulțumire pentru găzduirea sa la Bradu, doamna Marica a făcut mai multe danii mânăstirii, printre care și o Biblie, datată 1693, care se păstrează la Muzeul Episcopiei Buzăului.

‘Cetatea de la Bradu a fost o cetate de vale cu rol defensiv. Aceasta a fost vizitată de domnitorul Constantin Brâncoveanu care s-a ascuns aici în anii 1703, 1708 și 1711, pe vremea când era căutat de turci.

Pe latura de vest a incintei fortificate, din porunca domnitorului s-a construit Casa domnească. În anul 1821, cetatea a fost folosită ca refugiu de boierii din zonă și deși a fost atacată de eteriști, le-a făcut față, fără a putea fi cucerită. Ultimele porți ale cetății, aflate la Muzeul Județean Buzău din anul 1978, datează dinainte de 1821 și păstrează în plăcile blindajului de metal proiectilele de plumb trase de eteriști’, a declarat, pentru AGERPRES, istoricul Marius Constantinescu, fost director al Muzeului Județean Buzău.

Potrivit sursei citate, cetatea este inclusă în patrimoniul național pe lista monumentelor istorice și a făcut obiectul multor studii arheologice în 1974-1977. Biserica din interiorul cetății funcționează în prezent ca biserica parohială, deservind credincioșii satului Haleș, comuna Tisău.

AGERPRES / (A — AS — autor: Dorin Ivan, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea-cetate Berca este amplasată pe un vârf de deal la intrarea în localitatea cu același nume, având o largă deschidere spre pădurile seculare din apropiere, motiv pentru care istoricii o consideră o veritabilă poartă fortificată a Văii Buzăului.

Fotografii: (c) DORIN IVAN / AGERPRES FOTO

A fost concepută ca mănăstire de tip cetate, curtea centrală și biserica fiind împrejmuite cu ziduri mari de cărămidă, asemenea celorlalte așezăminte brâncovenești. Totodată, clopotnița era folosită ca turn de observație, iar un tunel subteran permitea retragerea în pădurile din apropiere.

‘Mănăstirile-cetate reprezintă o găselniță a domnitorilor valahi pentru a înșela vigilența turcilor și a eluda interdicția impusă de Poarta otomană de a se construi cetăți fortificate în țările române, din clopotniță se supravegheau mișcările de trupe și tot de acolo se trăgea clopotul de alarmă sau, după caz, pentru slujba duminicală’, susține scriitorul D. I. Delapetra.

Mănăstirea-cetate Berca a fost construită pe înălțimea dominantă la ieșirea râului în Câmpia Buzăului, de la care, potrivit istoriei locului, poate deriva și numele de Berca, denumire de sorginte vizigotă (bhergh-înalt).

‘Biserica fortificată a constituit, cu certitudine, un punct de observație și de rezistență deosebit de eficient, care putea controla, practic, ceea ce am putea numi, în termeni militari, Poarta Buzăului. Mânăstirea Berca impresionează în primul rând prin dispunerea sa, ca un veritabil străjer în calea furtunilor, pe botul de deal de lângă localitatea cu același nume’, a declarat pentru AGERPRES colonel Mircea Tănase, istoric militar.

Potrivit acestuia, ‘așezământul a fost construit la scurtă vreme după biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat, cea care este considerată deschizătoare a seriei de ctitorii a marelui spătar Mihail Cantacuzino, Fundenii Doamnei, Colțea, schitul Titireciu din Ocnele Mari, și de afirmare plenară a stilului brâncovenesc, biserica de la Berca fiind înrudită cu aceasta prin programul său decorativ, conferind, astfel, județului Buzău un rol primordial în consacrarea acestui original și valoros stil arhitectonic’.

Mănăstirea de la Berca a fost construită în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, de stolnicul Mihalcea Cândescu, împreună cu soția sa, Alexandrina Cantacuzino, și cu fiii lor, Șerban, Mihalcea și Moise, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Pisania mânăstirii consemnează: Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu sporirea Duhului Sfânt, ziditu-s-a din temelie această sfântă și dumnezeiască monastire, întru slava și lauda Atotțiitorului Dumnezeu, de robul lui Dumnezeu Mihalcea vel Stolnicu și de roaba lui Dumnezeu Alexandrina Cantacuzino, soțul dumisale (…) și s-au zidit în zilele blagocestivului domn I. Constantin Basarab Voievod, la anul 7202 (1694), iunie, 6.

 Biserica este construită în formă de cruce, cu o turlă pe naos și un pridvor sprijinit pe stâlpi din zidărie, închis ulterior. Conform specialiștilor în artă brâncovenească, prezintă o arhitectură simplă, cu opt ferestre la exterior decorate cu chipuri de îngeri sculptate în piatră și un brâu ce imită o funie împletită, specifice așezămintelor de cult ridicate în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu.

 Planul bisericii este triconic, turla, refăcută din lemn, se află pe naos, iar pridvorul, inițial deschis, cu arcade și coloane din piatră, a fost închis și transformat în pronaos. Un element de mare valoare artistică reprezintă ușa din lemn de la intrare, dintre fostul pridvor, actualmente închis, și pronaos, alcătuită din două scânduri de stejar, o adevărată capodoperă de artă decorativă, acoperită integral.

Portalul de la intrarea în pronaosul bisericii, cu o sculptură fină, atent elaborată, reprezentând o rețea de viță de vie, cu vrejuri răsucite, frunze și ciorchini, este de o frumusețe aparte. La partea superioară, ușa are sculptate numele ctitorilor. Ancadramentul din piatră de la intrarea în pronaos, atribuit vestitului pietrar italian Mira, care a lucrat și la alte biserici cantacuzine, sporește valoarea artistică a acestui lăcaș de cult. Între pronaos și naos sunt trei arcade semicirculare, sprijinite pe patru coloane, în piatra cărora sunt sculptate vrejuri de viță de vie, un element decorativ care își găsește, desigur, rădăcinile în tradiția viticolă a dealurilor buzoiene. Bogăția și frumusețea decorului sculptat în piatră și lemn reprezintă o adevărată capodoperă de artă decorativă, situând această biserică în rândul edificiilor de prim rang ale monumentelor brâncovenești.

Bolțile interioare ale naosului sunt sprijinite pe console profilate dezvoltat, iar bolta absidei de la altar are o calotă sferică, sprijinită pe pandativi (triunghi sferic cu vârful în jos), element mai rar întâlnit în vechea arhitectură bisericească românească, iar pardoseala este cea originală, din lespezi de piatră calcaroasă.

În biserica de la Berca sunt reprezentate mai multe școli de pictură și artă bisericească, de la Pârvu Mutu și Gheorghe Tattarescu, la pictori restauratori din secolul al XXI-lea. Biserica păstrează parțial pictura originală a marelui Pârvu Mutu, zugravul de subțire al familiei Cantacuzinilor, care s-a afirmat pe deplin la biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat. La Berca se mai păstrează din pictura originală doar câteva fragmente, printre care portretele Cantacuzinilor, familie înrudită cu cea a ctitorilor Cândești, dar și portretul artistului și cel al soției sale, frumos pictate pe interiorul arcadei dintre pronaos și naos.

“Biserica actuală păstrează pictura de secol XVII în proporție de 70-80 la sută, la fel și ușa de la intrare în biserică, broderie în lemn de stejar, al doilea monument de artă brâncovenească din țară, inscripția ctitorului, stolnicul Mihalcea Cândescu și Alexandrina Cantacuzino. Broderia în piatră, coloanele și portalul sunt de la 1694, catapeteasma este de secol XIX, pictată de Nicolae Teodorescu și Gheorghe Tattarescu”, a declarat pentru AGERPRES maica stareță Casiana.

Potrivit acesteia, în biserică se mai află trei icoane pictate între anii 1740-1750, pictură de secol XX, dar și pictură de secol XXI, aparținând restauratorului Ion Chiriac.

“În 2004-2005, timp de un an s-a decopertat pictura realizată de Nicolae Teodorescu și Gheorghe Tăttărescu în secolul al XIX-lea și s-a ajuns la pictura originală aparținând lui Pârvu Mutu. Aceasta a fost conservată în mare parte și s-a reușit în bună parte integrarea și completarea sa, dar din nefericire nu s-au mai obținut fonduri, iar lucrarea a rămas șantier deschis”, a mai spus maica stareță Casiana.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Chihlimbarul de Buzău este o arie protejată, de interes național, aflată la poalele Masivului Ivănețu din județul Buzău, la o altitudine de 500-600 metri.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES
Chihlimbarul este o piatră prețioasă de culoare galbenă transparentă cu forme translucide, opace. Este de origine organică, adică o fosilă provenită din rășina arborilor străvechi, cu o vârstă apreciată de până la 260 de milioane de ani, care cu timpul s-a solidificat ca o substanță amorfă. Fosila organică poate fi găsită în peste 200 de nuanțe de la galben-miere până la negru-verde. Astfel de chihlimbare se găsesc în țara noastră, în satul Colți din Munții Buzăului.

Expoziția ‘Chihlimbarul de Colți și frumusețile bijuteriilor târgului Podoabe din cristale și chihlimbar’ — 2007
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Rezervația Chihlimbarului de Buzău a fost declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000. Aceasta se întinde pe o suprafață de 2,52 hectare în nord-estul satului Colți, iar accesul se face dinspre Drumul Național 10 Buzău-Întorsura Buzăului, spre Pătârlagele și satul Colți.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În acest areal, în straturile dezvelite sau în sol, au fost descoperite roci de chihlimbar sau ambră galbenă de o valoare inestimabilă datorită calității și mai ales, multitudinii de culori și nuanțe — peste 160. Dintre aceste roci, unele au un bogat conținut de resturi fosile, crustacee, insecte, pene de păsări sau peri de animale.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Prima atestare documentară a chihlimbarului, în această zonă, datează din vremea lui Mihnea Vodă, domn al Țării Românești (1508-1509), care în anul 1578 a oferit bisericii din Aluniș (lângă satul Colți) o danie ce cuprindea și o ușă încrustată cu bucăți de chihlimbar. Din anii 1828-1834 datează primele exploatări rudimentare ale acestei roci, iar la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut primele ateliere de prelucrare a chihlimbarului.

Expoziția ‘Chihlimbarul de Colți și frumusețile bijuteriilor târgului Podoabe din cristale și chihlimbar’ — 2007
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Despre recoltarea și tehnologiile de prelucrare a chihlimbarului din această zonă a fost realizat și un film documentar în 1939, de către regizorul Eftimie Vasilescu.

Obiecte de chihlimbar de Buzău au fost reunite în 1980, în “Muzeul Chihlimbarului” din satul Colți. Aici se regăsesc peste 250 de piese brute sau prelucrate, dintre care cea mai mare are peste trei kilograme. Lângă muzeu a fost săpată o mină folosită în scopuri exclusiv turistice.

AGERPRES/ (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Pe un tăpșan care domină întreaga zonă, în centrul satului buzoian Chiojdu, se ridică o casă boierească realizată în stil tradițional la începutul secolului al XIX-lea, clădire aflată până de curând în ruină.

Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Casa cu blazoane din Chiojdu, monument istoric, a fost preluată de Uniunea Arhitecților din România în anul 2008 și se află în curs de restaurare.

“Casa boierească de la Chiojdu va fi dată în folosință în vara acestui an și va deveni muzeu al artei tradiționale din Munții Buzăului, obiectiv turistic, precum și tabără de vară pentru studenții de la facultățile de arhitectură”, a declarat pentru AGERPRES manager asistent de proiect Alina Stoica.

Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Potrivit acesteia, “Casa cu blazoane este considerată un proiect de succes”.

“Cercetările și documentațiilor necesare obținerii de fonduri europene au fost realizate de arhitect Călin Hoinărescu. Proiectul, în valoare totală de 6.319.249 de lei, din care fonduri nerambursabile de 4.981.617 lei, a fost finanțat prin Programul Operațional Regional 2007 — 2013, Axa Prioritara 5 — Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului și specialiștii îl consideră deja un proiect de succes care va contribui la ridicarea turistică a întregii zone”, a spus Alina Stoica.

Florin Drăgulin, ultimul proprietar al Casei cu Blazoane
Foto: (c) Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Florin Drăgulin, fost proprietar, actual șef de șantier, consideră că “zona Chiojdu are numeroase alte bijuterii arhitectonice, toate construite în stilul casei țărănești de pe bancnota de 100 de lei”.

“Dacă nu ar fi fost preluat de Uniunea Arhitecților din România, acest monument de arhitectură românească tradițională ar fi dispărut”, consideră Florin Drăgulin.

Imagine cu unul din cele trei blazoane, reprezentând vulturul bicefal, simbol al basileilor, ultimul blazon al cantacuzinilor din România, aflat pe peretele de la intrarea principala a Casei cu Blazoane, din comuna Chiojdu, județul Buzau
Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Casa cu blazoane are o istorie zbuciumată. “Construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost probabil la început un fel de garnizoană, iar din anul 1823 a devenit casă de locuit. În timp, proprietarii au adăugat în perioada 1823-1828 blazoanele, care i-au dat și numele, stucaturile interioare, toate celelalte elemente constructive de mare rafinament. Din acel moment, Casa cu blazoane a devenit o frumoasă și cochetă locuință boierească, reper arhitectonic pentru întreaga zonă”, a spus Florin Drăgulin.

Valea Chiojdului, cu numeroase așezări moșnenești în Evul Mediu, este renumită pentru casele muntenești de epocă, dar Casa cu blazoane are câteva elemente constructive inedite.

“Această casă aduce cu o culă oltenească, dar are o arhitectură unică. Este o casă masivă, concepută probabil cu rol de apărare, de aceea se presupune că a găzduit o perioadă de timp o garnizoană. Casa se impune prin volumetrie, cu stucaturi unice în România, dar mai ales prin sistemul constructiv. Beciul este construit din piatră de gârlă masivă pe care se așează parterul construit dintr-un sistem de ziduri portante, toate cadrele de rezistență sunt făcute din lemn masiv de stejar îmbinate cu piatră și cărămidă. Este un sistem atât de rezistent căci mai multe zeci de ani a plouat în ea, a căzut acoperișul, dar zidurile au rămas în picioare”, susține fostul proprietar Florin Drăgulin.

Interiorul Casei cu Blazoane, din comuna Chiojdu, județul Buzau. În imagine: Florin Drăgulin, ultimul proprietar al Casei cu Blazoane
Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Concluzia sa este una singură: “Este o casă caldă, și la propriu, și la figurat, pe care Uniunea Arhitecților din România o promovează pentru a fi construită din nou. Este o casă sănătoasă, nu s-a folosit ciment deloc, doar cărămidă, nisip și var și piatră foarte multă, dar și lemn. Acest sistem este practic nemuritor, căci rezistă mai mult timp decât casa din beton, este foarte sănătoasă, în interior este cald și plăcut”.

La restaurare au lucrat și trei echipe de tâmplari restauratori din Maramureș. Unul dintre aceștia, Vasile Pop, șef de echipă, a participat începând cu anul 1991 la restaurarea a peste 50 de biserici maramureșene și case din lemn.

“Este o casă pe care mi-aș dori să o am la mine în Maramureș, o casă în care îți place să trăiești”, mărturisește meșterul restaurator.

Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Meșterii restauratori au realizat acoperișul din șindrilă de brad și au construit “în stil românesc” mai multe anexe din lemn în care vor fi găzduiți turiștii și unde va fi amenajat muzeul de artă populară.

“Și pentru meșteri este o premieră, căci stilul este diferit. La noi, în Ardeal, se folosesc îmbinări în coadă de rândunică, aici îmbinările sunt curat românești”, a spus Vasile Pop.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorin Ivan, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva