Facebook Twitter Email

Some millennia ago, between 3,000 and 1,600 BC, the Monteoru culture would be one of the most advanced civilisations of its times, with Monteoru inhabitants settled on hills, in ground houses made of earth and wood that had outbuildings such as workshops, kilns and holes for storing supplies.

Photo credit: (c) Archives of Buzau County Museum

The settlement of Sarata Monteoru, Buzau County, was discovered in 1895 by military architect Eduard Honzic, an amateur archaeologist, who was coordinating the construction of a health resort for Grigore Monteoru’s family. First systematic searches were conducted under the German occupation in 1917-1918 by German archaeologist Hubert Schmidt, a reserve commissioned officer of the German army, who invited over to Monteoru renowned German scientist Wilhelm Dorpfeld, who was looking for the vestiges of Mycenae in Greece. A great deal of the items discovered was moved to a museum in Berlin. The first Romanian diggings at Sarata Monteoru were conducted by Ion Andriesescu and Ion Nestor in 1926 and 1927. They were continued by Ion Nestor in 1937-1958. In 1990-2010, searches were resumed by famous archaeologist Eugenia Zaharia.

The communities of the Monteoru culture survived nearly 1,400 years, between 3,000 and 1,600 BC, with the apex of their development being reached between 2,200 and 1,800 BC. The Monteoru culture would cover the Curvature Carpathians, the south and some central parts of Moldavia, as well as the south-eastern parts of Transylvania. The most important sites of Buzau County where vestiges of the Monteoru culture have been studied are Sarata Monteoru, Naeni, Pietroasa Mica and Carlomanesti.

‘The villages of the Monteoru peoples were located up on the hills well protected naturally, enjoying wide visibility to the planes and also located immediately close to natural resources — stone, water, wood and salt. They were living in ground houses of a timber frame made of earth and wood. Inside the houses, there were fire hearths used for cooking and heating. Outside their houses, they would have outbuildings such as workshops, kilns and holes to store supplies,’ Director of the Buzau County Museum Sebastian Matei explains.

Archaeologists have discovered that cereals were the main plants cultivated by the Monteoru — wheat, barley, and millet, as well as vegetables such as spinach, beet and arrach. Animals such as cattle, sheep and pigs were farmed in the house. Hunting would play an important part in getting furs and food, with archaeological searches having unearthed many bones of boars, deer and hare. Most of the artefacts are pottery vessels decorated with geometrical motifs; the cups and funeral urns are real works of art. The Monteoru people were using stone, bone, horn and sometimes metal implements. Bronze was used especially for the manufacturing of weapons while adornments were made of gold and silver.

During the Monteoru culture, numerous objects from other parts of Europe started to emerge that are not specific of the culture, including weapons, saddlery items and adornments. In order to pay for the objects exchanged, the Monteoru people would process copper ores.

‘The most exploited deposits were the cooper ores, using an own technique imported as a result of exchanges with peoples from Transylvania. Copper ores would be melted at 1,000-1,200 degrees Celsius in kilns and cast in moulds. The people were very inventive as they would use interesting casting techniques such as the lost-wax casting,’ says the archaeologist of Buzau.

The lost-wax casting entailed the modelling in wax of an item, such as an axe, that would be covered in clay. After the moulded item was heated up, the wax would leak through an orifice through which the bronze would also be cast. That is how they made arrow tips, axes, sabres and ornaments. The funeral inventory is proof to the culture having been highly advanced. Along with ceramic recipients, also found were arrow tips, stone axes and ornaments such as bronze bracelets, kaolin and amber beads, bone rings, as well as looped earrings of gold and bronze.

The Monteoru people would inhume their dead in a crouch position in rectangular graves covered with stone. Instances have been found of holes dug in rocks and cases made of large stone slabs. A small proportion of the dead were cremated, without knowing the exact reasons. The funeral inventory comprised ceramic recipients along with weapons — arrow tips, stone axes; ornaments — bronze bracelets, kaolin and amber beads, stone rings, as well as looped earrings of gold and bronze. Although the Monteoru people created quite a civilisation for their times, there were other contemporary areas where development was even higher.

‘At the time, the Egyptian civilisation was much more advanced. In Egypt, there were cities with marvellous structures, whereas the peoples of the Monteoru culture would be living in villages built high on hills and in the mountains, but frequent exchanges and circulation over a large area helped them evolve and make constant progress,’ says Director of the Buzau County Museum Sebastian Matei.AGERPRES

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Some kilometres north of the village of Berca there are the mud volcanoes of Paclele Mari and Paclele Mici, both protected areas. Accessible today on a modernised road, the mud volcanoes are one of the most interesting natural monuments of Buzau County, the outcome of natural gas emissions from the local oil deposit.

Photo credit: (c) Paul BUCIUTA / AGERPRES ARCHIVE

‘If you do not know and have not seen, let me tell you that this is the place where Devil built its cauldrons of boiling tar; muddy earth gurgles and boils, colder than the ice and blacker than the smog; then, out of gapping mouths, as wide as the entire valley where there is no draining, the mud jutes out, now as small as an ant, now as tall as an iris, and what’s more, at each of the dome’s mouth frothing mounds were built through which the Devil blabbers out the mud. Out of the abyss, down the hills, the dirty mud leaks out, parched and cracked by the sun, and the imbued earth is no place either for the knotgrass or for the thistle,’ writer Alexandru Odobescu (1834-1895) describes the area of the mud volcanoes in his ‘Pseudokinegetikos,’ a false hunting treatise.

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

The Mud Volcanoes is a mixed geological and botanic reserve divided in two communes: Berca and Scortoasa.

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

The Berca-Arbanasi anticline belongs to a very geologically active area that is crossed by various longitudinal and transversal faults that make the region looks like a labyrinth. Along the anticline, on the dislocation lines and in the points where the faults join the axis of the anticline, mud volcanoes are formed, for the first time scientifically recorded by Grigore Cobalcescu, the creator of Romania’s school of geology.

Photo credit: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARCHIVE

‘Scientist Grigore Cobalcescu explained the genesis of the mud volcanoes as the outcome of the combination of underground waters and natural gas, which by expanding to the surface dissolve rocks, turning them into a muddy paste. Once reaching the surface, the mixture creates some cone shapes, wherefrom the name volcanoes,’ explains publicist Horia Baescu.

Photo credit: (c) Bogdan DUMITRESCU / AGERPRES ARCHIVE

In the Berca area, there are three distinct groups of mud volcanoes: the mud volcanoes south of the anticline, 100 m east of the village; the mud volcanoes of northern Pacle, known as Paclele Mici, located on the plateau south of the Paclele Hill, at the border between the communes of Berca and Scortoasa, and a third group of mud volcanoes south of Beciu village, Scortoasa Commune, known as Paclele Mari. The outer structure on the plateau of the mud volcanoes is made up of clay and marl rich in salts. The plateaus are peppered by open cones and craters which sizes vary between some centimetres to some metres. Slightly inclined slopes are on the edges of the plateaus that were formed by flowing water erosion inside the volcanic mud that generates narrow trenches up to seven meters deep. On the Paclele Mici plateau, the cones of the main volcanoes have no relief, but instead they have craters of between two and five metres wide. Also on this plateau, there are secondary craters of smaller sizes that create subsequent cones. When there is abundant precipitation, the eruption of the local volcanoes increases, generating mud torrents that flow mainly to the southern part.

Photo credit: (c) Bogdan DUMITRESCU / AGERPRES ARCHIVE

On the plateaus of the Mud Volcanoes made from mud accretion, saline efflorescence raises during drought times as a result of salt crystallisation following the evaporation of water from the mud spewed up during eruption. The almost Moon-like look of the mud plateau is very eerie because there is no vegetation and because of the whitish yellow colour of the dry mud resulting from polygonal shapes upon drying and especially because of the cones that dominate the plateau through which the erupting mud escapes. The apocalyptic landscape is completed by the continual blubbering of the craters. The areas where the mud volcanoes are highly active become in time deserted clay plateaus called ‘bad earths.’

Photo credit: (c) Bogdan DUMITRESCU / AGERPRES ARCHIVE

The Mud Volcanoes plateaus have more surprises, particularly for botanists. On the edges of the mud fields interesting halophytes, plants that grow in waters of high salinity, grow. Two endemic shrubs declared natural monuments have been developing here for a long time: the Nitre Bush (Nitraria schoberri) and the Halimione (Obione verrucifera). The local fauna includes two rare species: the scorpion and the termite. Highly important geologically and botanically, the Mud Volcanoes natural reserve has a high tourist potential because of its uniqueness. A similar geological formation is found in Georgia, near Baku.

Photo credit: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARCHIVE

The Moon-like area of Paclele Mari and Paclele Mici is visited by nearly 15,000-20,000 tourists a year, record figures from the previous years when the access way was impossible to travel. Dumitru Rosu, the custodian of the natural reserve, says the Moonlike landscape attracts tourists of all ages, but children are the most enchanted. Many video clips have been shot at the Mud Volcanoes. The natural plateau of the Mud Volcanoes has been the shooting place for tens of TV ads, video clips of famous singers, pictorials and artistic pictures as well as settings of famous movies. The custodian of the Mud Volcanoes natural reserve says he has witnessed many stars at work here surrounded by film crews. AGERPRES

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Preparați, la origine, numai din carne de oaie, condimentați din belșug cu ardei iute și puțin usturoi, cârnații de Pleșcoi sunt un produs tradițional, specific pentru întreaga vale a Buzăului. Pe 1 aprilie 2014, Direcția Agricolă Județeană Buzău împreună cu Asociația pentru Protejarea Cârnaților de Pleșcoi a demarat acțiunea de protejare a mărcii tradiționale ‘cârnații de Pleșcoi’, în vederea obținerii atestatului Indicația Geografică Protejată(IGP).

Foto: (c) Dorin IVAN / AGERPRES FOTO

Localitatea Pleșcoi, menționată pentru prima dată într-un document emis de voievodul Vlad Călugărul la 24 aprilie 1484 în cetatea de scaun Târgoviștei sub numele de Plăcicoi, satul care va păstra, va conserva și va folosi rețeta celor mai vestiți cârnați din zona Buzăului, este una din cele mai vechi localități în Țara Românească, cu peste 528 de ani de existență atestată documentar. Vechimea este principalul argument al păstrării secretului cârnaților de Pleșcoi, susține istoricul Marius Constantinescu.

Mai târziu, după secolul XVII, acest produs se realizează aproape exclusiv în satul Pleșcoi (azi înglobat în comuna Berca), de la care și-au luat numele și renumele actual. Numiți inițial cârnați de Buzău, prepararea lor (din carne de oaie) a fast legată de numărul mare de oi ce pășteau pe dealurile și pe pășunile din Munții Buzăului. Produsul era realizat mai în fiecare casă, se păstrau afumați și uscați și, împreună cu carnea sărată și afumată, cunoscută astăzi sub numele de pastramă, erau, pentru localnici, unele dintre principalele produse ce constituiau rezerva de hrană conservată, care nu se altera.

‘Acești cârnați au apărut în vremuri foarte vechi, în orice caz mai vechi de 2000 — 2500 de ani. Cu ce erau condimentați în acele timpuri, este greu de precizat, dar, cu siguranță, se foloseau condimente adunate din flora zonei — usturoi, cimbru, busuioc, măcriș, pur, mărar, hrean, semințe de mac’, a mai explicat Marius Constantinescu.

Istoricul buzoian consideră că acești cârnații erau deja bine cunoscuți în secolele XIII-XIV și mai ales după întemeierea Țării Românești sub Basarab I (1324-1352), fiind vânduți în Târgul Drăgaica zis și Târgul dintre țări, ce se desfășura timp de două săptămâni, între 10 și 24 iunie, înainte de nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, la poalele Penteleului, din 1778, la Buzău.

‘În târgul Drăgaica veneau cu pește pescarii din bălțile Dunării, veneau cu cereale cei din Bărăganul plin de grâne, delenii cu vinuri alese, muntenii cu renumita țuică de Buzău, alții cu brânzeturi gustoase, veneau cizmarii, croitorii, cojocarii și alți negustori și meseriași de-și vindeau lucrurile confecționate, veneau țărăncile cu pânzeturi de casa ori maicile cu mohairuri, veneau grădinarii cu zarzavaturi. Nu lipseau nici pleșcoienii (s.n.) cu pastrama lor renumită și nici tarafurile de lăutari din Buzău ori din Cândești(…)’, consemnează o sursă a timpului.

La rândul său, Cristina Partal, președintele filialei Buzău a ANTREC, înclină către o altă explicație.

‘Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a războaielor ruso — turce care au devastat Peninsula Balcanică, mulți locuitori bulgari și sârbi au trecut Dunărea și s-au așezat în zona Buzăului, unde au creat cunoscutele sârbării. Ei au adus și au implantat aici cultivarea legumelor, contribuind la dezoltarea economică a zonei. Între legumele cultivate de sârbi se afla și ardeiul iute, mult folosit de aceștia în hrana zilnică și în conservarea alimentelor. Unii sârbi s-au așezat și în zona Berca-Pleșcoi, ei au introdus ardeiul iute în condimentarea cârnaților locali, contribuind astfel la definitivarea gustului acestora, precum și la apariția salamului local — babicul, preparat din carne de vită și de porc, de asemenea puternic condimentat. Cu timpul, acești cârnați au ajuns să fie cunoscuți drept cârnați de Pleșcoi, sub această denumire erau vânduți și consumați nu numai în timpul Drăgăicii, ci și de-a lungul anului, fiind unul din deliciile vestitelor crâșme din Buzău și din toată zona’, spune președintele ANTREC Buzău.

Cristina Partal deține rețeta originară a cârnaților: ‘După ce carnea de oaie este curățată de pe oase, într-un ceaun, se fierb oasele și cu zeama rezultată, călduță, se frământă carnea tocată, cu usturoi, cimbru și ardei iute tocat. Compoziția se lasă să stea 1-2 ore, după care se face o ultimă condimentare. Cu această compoziție vor fi umplute mațele de oaie. Cârnații vor fi uscați și afumați, iar aceștia vor putea fi serviți atât cruzi, cât și prăjiți’.

La rândul său, publicistul Viorel Frâncu, autorul mai multor lucrări despre istoria locală, crede că ‘acești cârnați sunt o invenție haiducească’.

‘Haiducii aveau nevoie de provizii bine conservate mai multe săptămâni la rând, iar pleșcoii sunt ideali pentru aventurierii care n-au casă sau masă’, a mai spus Viorel Frâncu.

Pe data de 1 aprilie 2014, Direcția Agricolă Județeană Buzău împreună cu Asociația pentru Protejarea Cârnaților de Pleșcoi a demarat acțiunea de protejare a mărcii tradiționale ‘cârnații de Pleșcoi’, în vederea obținerii atestatului Indicația Geografică Protejată (IGP).

‘Cârnații de Pleșcoi vor deveni prima marcă tradițională din județul Buzău reatestată conform noilor reglementări europene. Zona Berca, patria cârnaților de Pleșcoi, și comunele limitrofe vor avea un brand cu mențiunea I.G.P. cu care vor putea intra pe piața europeană, iar documentația va fi trimisă la Bruxelles’, au declarat oficialii Direcției Agricole Județene Buzău.

Aceștia au salutat inițiativa prin care materia primă pentru mărcile tradiționale va trebui să fie produsă doar în zonă.

‘Până în prezent, oricine putea să producă vestiții cârnați de Pleșcoi, chiar dacă aducea materie primă din orice colț al lumii. Conform noilor norme europene, cum de altfel este și normal, materia primă trebuie să provină din zonă, ceea ce va contribui la stimularea investițiilor și a ocupațiilor tradiționale’, a declarat Marian Grigoraș, fost director al DAJ Buzău.

AGERPRES/(A — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Drumul vinului, refăcut cu fonduri europene de aproape 100 de milioane de lei, în perioada 2009-2011, leagă câteva obiective turistice de importanță națională și internațională cum ar fi Castrul roman de la Pietroasele, locul unde s-a descoperit Tezaurul Cloșca cu puii de aur, cetatea dacică de cult Gruiu Dării, cramele brâncovenești de la Merei, Cetatea dacică de la Cârlomănești, Mănăstirea Ciolanu, având ca punct terminus Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura.


Istoricul dr. Marius Constantinescu susține că Drumul vinului are acest nume încă de pe vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acesta era unul dintre cei mai mari proprietari de plantații viticole, primind de la unchiul său, Preda Brâncoveanu, întinse vii între satele Vernești Feliești și Mizil, iar la căsătoria sa cu Marica, ca zestre, alte întinse moșii și vii situate între Săhăteni-Tohani și Urlați-Iordăcheanu-Scăieni. ‘Toamna târziu, după al doilea pritoc, domnitorul încărca vinul din cramele de pe Istrița și Dealul Mare în butii de câte 200 de vedre, circa 2.000 de litri fiecare, cetluite pe care trase de câte două perechi de boi, în total se forma un convoi de 150-200 de care cu butii, care pleca spre nordul Italiei. Primăvara, convoiului păzit de un detașament de călăreți înzăuați se întorcea în țară cu una din butii plină cu bani de aur din vinul vândut’, a explicat Marius Constantinescu.

În județul Buzău, Drumul vinul străbate câteva obiective turistice de mare valoare situate între localitățile Pietroasele și Măgura.

Castrul roman
‘Castrul de la Pietroasele a fost construit înainte de 330 după Hristos și făcea parte, împreună cu castrul de la Barboși și Valul lui Traian, din sistemul de apărare a graniței dunărene a Imperiului roman’, a explicat profesorul Marius Constantinescu. Între materialele arheologice descoperite aici se află fragmente de cărămizi și țigle ștampilate cu sigla Legiunii a Xl-a Claudia.


În urma ocupării zonei de către armata romană, în castru se instalează Legiunea a XI-a Claudia venită de la Durostorum. În necropola alăturată castrului s-au descoperit monede din perioada împăratului Constantin al II-lea. În situl arheologic din apropiere au fost găsite fragmente de olane romane, provenind din rețeaua de alimentare cu apă a castrului și așezării civile din sec. IV p. Hr., precum și o instalație de aducțiune și de distribuire a apei săpată în piatră.

Castrul roman de la Pietroasa (124 m x 158 m) cuprinde și termele romane. Castrul roman va fi prezentat parțial publicului, prin amenajarea unui muzeu ce va cuprinde termele și zidul sudic de apărare.

Locul descoperiri Tezaurului ‘Cloșca cu puii de aur’
La un kilometru nord-vest de castrul de la Pietroasa, în punctul Grădina Crudului, sub platoul Via Ardelenilor, la 400 m vest de biserica din Ochiu Boului, actualul sat Pietroasa Mică, se află locul unde, la 25 martie 1837, în ziua de Buna Vestire, doi țărani, Stan Avram și Ion Lemnaru, au descoperit faimosul Tezaur ‘Cloșca cu puii de aur”.

Tezaurul de la Pietroasa

Cloșca cu puii de aur, considerat timp de aproape 100 de ani, până la descoperirea tezaurului lui Tutankamon cel mai mare tezaur din lume, rămâne piesa a rezistență a afirmării României moderne în lume, susține arheologul Marius Constantinescu, doctor în istorie.

Tezaurul a avut o istorie foarte zbuciumată. El a fost cumpărat de la țăranii care îl descoperiseră de un antreprenor ‘veros’, pe nume Verussi. Acesta a zdrobit cu toporul piesele, pentru a le face mai compacte. A fost recuperat parțial de banul Mihalache Ghica, vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Alexandru D. Ghica, care l-a și adus în atenția lumii științifice a vremii.

Popularitatea internațională a dobândit-o în urma Marii Expoziții Universale de la Paris, din 1867, când a fost restaurat și expus sub supravegherea lui Alexandru Odobescu. Ulterior, Odobescu a publicat monumentala monografie arheologică Le Trésor de Pétrossa (1887-1900). Era pentru prima dată când România participa cu un pavilion propriu la o expoziție internațională, iar autorul, cunoscutul scriitor Alexandru Odobescu, cel care și-a dedicase viața studierii comorii, s-a sinucis câțiva ani mai târziu.

La sfârșitul lunii noiembrie 1875, a fost furat din Muzeul de Antichități din București. A fost recuperat în 1876, însă colanul cu inscripția a fost deteriorat. În anul 1884, acesta este la un pas de a fi distrus în urma unui incendiu, pentru a fi salvat fiind aruncat pe fereastră. În toamna aceluiași an, a fost restaurat la Berlin de Paul Telge, un orfevrier german, și a căpătat aspectul actual.

În 1917, Cloșca cu puii de aur a fost trimis în Rusia, împreună cu restul tezaurului, reîntorcându-se în 1956, iar din 1971 este expus la Muzeul Național de Istorie al României.

Cetatea dacică de la Gruiu Dării

La 2,5 km nord de castrul de la Pietroasa, în punctul Gruiu Dării, se află vestigiile singurei Cetăți dacice cu zid de piatră de la Curbura Carpaților. Folosită încă din epoca pietrei — neolitic, în epoca bronzului — cultura Monteoru, în prima epocă a fierului — Hallstatt, până în Evul Mediu, cetatea de la Gruiu Dării a cunoscut cea mai intensă locuire în vremea dacilor. Locuirea dacică din Grui a început cândva în secolul IV î. Chr. și a durat până după cucerirea Daciei de către romani, la începutul secolului II d. Chr. Apărată natural dinspre sud și est, cetatea dacică a fost fortificată, în secolul II î. Hr., cu un zid gros de 2 metri pe laturile de vest și nord, mai expuse datorită pantei ușoare a terenului. După ce au folosit-o un timp ca așezare, dacii au transformat cetatea într-un centru de cult frecventat, foarte probabil, de locuitorii multor așezări geto — dacice din zonă. În această vreme au fost amplasate pe platoul cetății numeroase complexe cu caracter magico-ritualic, amenajate sub forma unor ringuri cu depuneri succesive, constând dintr-o mare aglomerare de materiale arheologice.

Termele romane

Clădirea este amplasată la circa 400 de metri de castrul roman și reprezintă un adevărat palat cu o incintă construită de circa 900 de metri pătrați pe fiecare nivel. A fost destinat unui înalt demnitar roman, probabil lui Dalmatianus, fiul lui Dalmatius, fratele vitreg al împăratului Constantin cel Mare.


Potrivit arheologului Marius Constantinescu, ‘edificiul cu hipocaust a fost construit cu materiale asemănătoare castrului roman ridicat de împăratul Constantin cel Mare între anii 324-330, și dispunea de multiple facilități cum ar fi bazinete mari pentru igiena trupei din garnizoana castrului militar, de bazinete mici pentru tratamente și uzul personajelor importante, de săli pentru practici rituale, lectură, muzică și dans, dar și pentru exerciții sau antrenamente’.

Cetatea dacică de Cârlomănești

Muzeul județean Buzău a lansat în această lună proiectul ‘Parcul arheologic Cârlomănești’. În zona cetății dacice de la Cârlomănești vor fi reconstituite mai multe case, cuptoare de ars ceramică, sanctuare de cult și o parte din zidul cetății.

‘Zona Cârlomănești a fost locuită peste cinci milenii. În urma săpăturilor arheologice, putem reconstitui o locuință și anexele din Epoca pietrei, una, două locuințe din Epoca bronzului, cultura Monteoru, precum și o locuință din perioada migrației popoarelor’, a explicat pentru AGERPRES directorul Muzeului județean Buzău, Sebastian Matei.

Potrivit aceleiași surse, campania arheologică 2014 a scos la iveală zeci de morminte de inhumație vechi de peste 4.000 de ani, cu numeroase vase ceramice de ofrandă, mărgele de chihlimbar și de caolin, piese rare din bronz.

Cercetarea arheologică de la Cârlomănești a debutat în 1967, apoi a fost reluată în 2001, după o pauză de 20 de ani. Din perioada dacică au fost cercetate cinci sanctuare și numeroase construcții civile, a fost descoperit un tezaur de monede de argint și celebrele statuete din lut, cunoscute astăzi în toată lumea drept ,,plastica de la Cârlomănești’. Celebra statuetă zoomorfă cunoscută drept ,,Lupul de la Cârlomănești’ a fost găsită în această locație.

Mănăstirea Ciolanu

La 34 kilometri depărtare de orașul Buzău, în comuna Tisău, înconjurată de păduri seculare, își duce existența, din jurul anului 1570, dar atestată documentar abia la 15 ianuarie 1600, o mare a așezare monahală, mănăstirea Ciolanu.

Se practica aici și pustnicia, cum o dovedește azi topicul ‘la pustnici’, departe de mănăstire, unde existau peșteri locuite de pustnici, azi dispărute prin exploatarea pietrei. Tradiția afirmă că acești viețuitori veneau la slujba de noapte cu torțe aprinse. S-a împletit aici rugăciunea cu munca, monahii practicând, în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, diverse meșteșuguri: pictura, sculptura, gravura (cu o veche tradiție, pentru că monahul Damaschin, în 1868, săpa literele latine pentru tipografia Episcopiei Buzăului). Exista și o școală practică pentru pregătirea cântăreților bisericești de la sate.

Biblioteca are un fond de 1530 de volume, printre ele figurând în trecut și Tetraevanghelul lui Coresi (azi la Biblioteca Academiei), Carte sau lumină (Snagov, 1699), multe tipărituri din secolul al XVIII-lea și o Panihidă ce a aparținut lui Veniamin Costache de pe vremea când era episcop al Romanului. Cea mai veche, situată în incintă, are hramul Sfântul Gheorghe, cu o inscripție târzie (1857) în care se consemnează că, ,,fiind prea veche nu s-a găsit nici o inscripție de cine s-a zidit și în ce an, numai din tradiție se zice că s-a zidit de Doamna Neaga soția lui Mihnea Vodă Turcitul-anul 1590 . . .”


Celei de-a doua biserici, de mari dimensiuni, construită în stil neoclasic, cu pridvor deschis, i-au fost ridicate zidurile “până deasupra ferestrelor” cu fondurile mănăstirii și donațiile monahilor și ale comunității. În 1825, venind la cârma Eparhiei, episcopul Chesarie stimulează lucrarea prin ajutoare bănești și biserica este gata în 1828, dar nepictată. Pentru a strânge fondurile necesare, în același an, starețul Roman trimite doi monahi cu pantahuza pentru colectare de bani, deoarece erau ‘strâmtorați de cele spre trebuință sfântului lăcaș de a veni spre săvârșire”.

Biserica este, deci, o ctitorie obștească, cum de altfel se menționează și în pisanie, unde se consemnează că ‘multă silință și osteneală și ajutor puind și părinții schitului și cu ajutorul de la mai mulți provoslavnici creștini’. În fața acestei realități, nu se mai poate afirma că ,,prin osârdia și cheltuiala episcopului Chesarie s-a făcut și biserica Sfinții Apostoli din Ciolanu’.

A treia biserică a acestei mănăstiri, cu hramul Schimbarea la Față, a fost zidită din piatră, la 1854, pe dealul numit Cetățuia, o fostă așezare dacică, de către Iosif Singhelul cu ucenicii săi, Eftimie și Isidor. La zidirea acestui locaș, episcopul Filotei a donat 500 galbeni.

Biserica a fost pictată pe tablă de Costache Dumitrescu, în 1868, costul suportându-1 domnitorul Carol I, care vizitase această frumoasă zonă în căutare de o viitoare reședință de vară. Pictura a fost renovată în 1898, de către ieromonahul Eftimie Georgescu-Obrogea din mănăstirea Ciolanu.

Tabăra de sculptură de la Măgura

Tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura constituie un început de drum pentru sculptura românească, dar și pentru alte creații asemănătoare care au avut loc pe plan național. Aceasta s-a desfășurat între anii 1970 și 1985, iar la finalul taberei, în poienile Măgurei au rămas pentru eternitate 256 lucrări de artă monumentală, reprezentative pentru cei 163 de sculptori care au participat la cele 16 ediții.


Pisanie cioplită în piatră la intrarea în tabără are dăltuit următorul mesaj: ,,Această piatră s-a înălțat azi ziua de 18 luna august anul 1970 la hotarul de început al acestei așezări dăruite sculpturii de județul Buzău’.

Inițiativa constituirii taberei aparține celebrului sculptor George Apostu. Potrivit unor martori ai vremii, sculptorul George Apostu, sosit din Iugoslavia, (Serbia de astăzi), în anul 1969, unde a vizitat o tabără de sculptură, s-a dus la Brăduț Covaliu, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România și i-a propus ca și în România să fie creată o tabără de sculptură în piatră. Brăduț Covaliu era la acea vreme deputat de Buzău în Marea Adunare Națională și s-a gândit să facă o bucurie alegătorilor săi, mai ales că în colegiul său electoral era prim-secretar Ion Sârbu, un om aplecat spre actul cultural, iar secretar cu problemele de cultură, Lazăr Băciucu, un ziarist cu multiple inițiative în plan cultural. Așa s-a născut în județul Buzău tabăra de sculptură în piatră de la Măgura.

Pentru că George Apostu a fost cel care a avut inițiativa înființării Taberei, el a deschis ediția I-a din 1970 cu sculptura nr.1, intitulată ‘Tatăl și fiul’. Marele sculptor a mai participat la ediția a VI-a, 1975, cu lucrarea ‘Lapone’.

AGERPRES/(AS — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Articole - Romania pozitiva