Search

Medicamente romanesti

Facebook Twitter Email

Coriandrul folosit, în prezent, mai mult sau mai puțin în toate bucătăriile lumii contribuie și la sănătatea organismului prin intermediul celor 11 uleiuri esențiale, al acizilor săi și prin vitaminele și mineralele cu proprietăți benefice, pe care le conține.

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o specie de plantă erbacee anuală (mirodenie) din familia morcovului și a pătrunjelului (Apiaceae) folosită în prezent la scară largă. Datorită frunzelor sale asemănătoare cu ale pătrunjelului, coriandrul a primit numele de pătrunjel chinezesc pe continentul asiatic. Planta este originară din sudul Europei și Vestul Asiei, iar acum este răspândită în toată zona mediterană, în Balcani, în Rusia, în India, în Olanda și în America. România este una dintre țările considerate emblematice pentru coridandru.

Sursa: ymed.ro


Coriandrul crește până la 50 cm înălțime, frunzele pot avea mărimi diferite, iar florile sunt albe sau roz, grupate în umbrele compuse. Mirosul și parfumul tulpinii, inconfundabile, sunt foarte puternice. Fructul plantei, un schizocarp uscat de formă sferică, adăpostește prețioasele semințe picante și plăcut aromate.

Profilul nutrițional al semințelor de coriandru diferă în mod considerabil de cel al tulpinilor sau al frunzelor. Planta este o sursă excelentă de minerale, printre care potasiu, calciu, mangan, fosfor, fier și magneziu. Frunzele de coriandru au un conținut ridicat de vitamine A, C și K și vitamine din complexul B. Flavonoinde întăresc valențele antioxidante ale plantei: quercitină, rhametina sau apigenina, despre care studii recente arată că ar avea rol în prevenirea cancerului, potrivit www.nutrition-and-you.com. Semințele prezintă o bogăție nutrițională mai variată, antioxidanți sub forma vitaminelor și a uleiurilor volatile (borneol, pinen, linalool, cineol, geraniol, terpinen, felandren, dipentene, citronelol, carvonă, camfor), fibre, acizi grași (acid petroselinic și alții), substanțe proteice, aminoacizi, sitosteroli, tocoferoli, cumarine.

Din plantă se utilizează atât frunzele, cât mai ales semințele, care pot fi consumate ca atare sau preparate în scop medicinal sau culinar. Aroma lor, asemănătoare cu a citricelor, este foarte apreciată în bucătăriile de pretutindeni. Este greu de conceput bucătăria indiană sau thailandeză fără un pumn de frunze de coriandru tocate în mâncare. Sunt folosite în mod cotidian în bucătăriile sud americane (în special în Mexic și Brazilia) și asiatice. Frunzele de coriandru se folosesc asemeni celor de pătrunjel, exclusiv proaspete sau congelate, întrucât prin uscare își pierd aroma, și se adaugă în mâncare în ultima fază a preparării ei, potrivit www.cevabun.ro.

Semințele de coriandru, cea mai folosită parte a plantei, sunt adăugate la preparatele din carne, varză, cartofi și legume. Prăjite uscat, în tigaia fără grăsime, fructele de coriandru își pun cel mai bine în evidență parfumul. În bucătăria thailandeză, se folosește inclusiv rădăcina plantei.

În scop medicinal, se folosesc semințele, care se usucă și se macină, iar pulberea rezultată se folosește la prepararea de tincturi, de infuzii și de ulei esențial. Frunzele au excelente proprietăți antiseptice și pot ajuta digestia.

Uleiul din semințele de coriandru are numeroase utilizări în medicina tradițională, având proprietăți analgezice, afrodisiace, carminative și antispasmodice.

Recent, oamenii de știință au descoperit efectele benefice ale coriandrului asupra nivelului de grăsimi din sânge. Ei au constatat că nivelul crescut al colesterolului și trigliceridelor poate ajunge la valori normale prin includerea zilnică în dietă a coriandrului. Planta are și o cantitate mare de compuși colinergici și antagoniști de calciu (componente care ajută la reglarea tensiunii arteriale), care acționează foarte bine în calitate de agenți hipotensivi atunci când sunt eliberați în organism. Persoanele predispuse la boli cardiovasculare din cauza depunerilor de colesterol sau la accidente vasculare au motive întemeiate pentru a consuma acest condiment.

Coriandrul este cunoscut și pentru proprietățile bactericide și vermifuge, fiind indicat în combaterea infecțiilor digestive și parazitozelor intestinale. Uleiurile volatile acționează ca agenți antimicrobieni foarte eficienți și se găsesc în special în frunzele proaspete de coriandru nefierte, potrivit bio-plafar.info/nutritie. De asemenea, frunzele pot fi utilizate pentru tratarea infecțiilor fungice și bacteriene.

Numeroase studii europene, efectuate recent, au dovedit cât de eficiente sunt soluțiile concentrate care conțin coriandru în bătălia cu agenții patogeni cum ar fi escheria coli (vinovată de apariția infecțiilor urinare și digestive), salmonela și stafilococul auriu.

Prin uleiurile esențiale, coriandrul contribuie la stimularea secrețiilor digestive, favorizează eliminarea gazelor intestinale și calmează durerile abdominale. De altfel, coriandrul intră și în compoziția ceaiurilor contra colicilor pentru copii. Datorită proprietăților antispasmodice, este recomandat și în tratarea diareei. Totodată, s-a constatat că este foarte util chiar și în febra tifoidă.

Cercetătorii au demonstrat că extractul din frunze de coriandru are anumiți compuși care, atunci când sunt eliberați în sânge, provoacă insulina anti-hiperglicemică, activitate specifică insulinei, care ajută la menținerea nivelului zahărului din sânge sub control. Deci, un consum constant de câteva frunze de coriandru în timpul meselor poate păstra diabetul zaharat sub control.

Planta dispune de o mulțime de antioxidanți, vitamine și minerale (precum fosforul) capabile să prevină îmbătrânirea ochilor și scăderea acuității vizuale. Întrucât este un dezinfectant cu bogate proprietăți antimicrobiene, coriandrul protejează ochii de boli contagioase cum este conjunctivita.

Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic și stimulent al sistemului nervos. Ceaiul preparat din fructele acestei plante aromatice este eficient și în cazuri de epuizare nervoasă, de migrene și de astenie. Studiile făcute în diferite spitale din Asia au scos în evidență că acest condiment are efecte calmante și de aceea este recomandat în tratamentul multor afecțiuni, precum deficiențe de memorie, depresie, migrene și oboseală cronică.

Coriandrul poate fi utilizat și sub formă de ceai, fie simplu, fie în combinație cu chimenul, ghimbirul sau anasonul, fiind eficient în tratarea răcelii, tusei sau gripei.

Uleiul de coriandru este recomandat pentru oprirea sângerărilor nazale.

Specialiștii au confirmat proprietățile antiinflamatorii ale coriandrului. Frunzele acestuia sunt excelente în reducerea inflamației în mod natural. Fiind o sursă excelentă de omega-3, omega-6, lipolotion și ulei de coriandru, ele sunt foarte eficiente în reducerea inflamării din orice parte a corpului. Intern se consumă ceai sau infuzie, iar în exterior se masează părțile afectate cu ulei de coriandru sau se aplică cataplasme. În cazul inflamării sinusurilor, se fac inhalații, potrivit www.terapiinaturiste.ro.

Frunzele proaspete de coriandru au acțiune terapeutică, prin conținutul de antihistaminice naturale, fiind utile împotriva alergiilor din diverse cauze, potrivit www.organicfacts.net.

De secole, planta este considerată un afrodisiac foarte eficient. Datorită acestei proprietăți, egiptenii i-au atribuit coriandrului denumirea de “iarba fericirii” în cuplu.

Coriandrul poate provoca dureri abdominale, scăderea apetitului și mărirea în volum a ficatului. Nu se recomandă utilizarea sa în tratamente în perioadele de sarcină și de alăptare, potrivit www.csid.ro. Uleiul de coriandru de extracție pură nu se utilizează niciodată intern.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Frunzele proaspete de sălățică se folosesc pe post de garnitură sub formă de salată, îndeosebi la friptura de miel, tradițională de Paști, de unde și denumirea de “salata mieilor”. Acestea permit organismului să digere și să metabolizeze carnea cu grad ridicat de toxicitate.

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Sălățica, numită și untișor sau grâușor (Ranunculus ficaria), aparține familiei Ranunculaceae, fiind o plantă ierboasă, perenă, destul de măruntă, care înflorește la începutul primăverii, în martie-aprilie, potrivit site-ului bioterapi.ro. Frunzele sunt cărnoase, lucitoare, cu marginile rotunjite, complet lipsite de perișori. Floarea este galbenă.

Este răspândită în Europa și în Asia Centrală. La noi în țară, untișorul se găsește atât la câmpie, cât și la munte. Acolo unde găsește condiții prielnice, se dezvoltă în masă.

Părțile aeriene și subpământene ale untișorului conțin anemonină, protoanemonină, acid ficaric, ficarină, tanin, săruri minerale. Primăvara devreme, înainte de înflorire, în frunze se acumulează cantități apreciabile de vitamina C, precum și de vitamina E, calciu, potasiu și fibre, potrivit sursei citate.

Se folosește atât în bucătărie, cât și ca plantă medicinală. Frunzele crude de grâușor se utilizează în alimentație, mai ales sub formă de salată. Ele pot fi și preparate ca spanacul sau folosite în supe și ciorbe. Frunzele sunt comestibile doar înainte de înflorire, după care devin toxice din cauza conținutului de protoanemonină, un iritant sever.

Frunzele tinere și proaspete sunt antiscorbutice, antiastenice și depurative. Combat astenia de primăvară și ajută la refacerea calitativă și cantitativă a sângelui, drenându-l în același timp de toxine.

Datorită conținutului de potasiu și de fibre alimentare, untișorul ajută la reducerea nivelului colesterolului în sânge și la reglarea tensiunii arteriale, potrivit site-ului biaplant.ro.

Curele cu frunze de untișor sunt un stimulator al circulației venoase, ajutând totodată la tonifierea pereților capilari.

Consumul de salată din frunze de untișor scade riscul de cataractă și ajută la menținerea sănătății creierului datorită acidului folic, pe care îl are în compoziție.

Frunzele de untișor sunt renumite pentru proprietățile lor anestezice și antiinflamatoare. Reduc sensibilitatea alergică, previn agravarea problemelor respiratorii, care apar în timpul polenizării.

Principiile active din salata de untișor calmează iritațiile la nivelul epidermei, drenează tubul digestiv, favorizând eliminarea masivă a toxinelor și curățarea pielii, în special a tenului.

Din martie până în mai, se recoltează întreaga plantă, cu rădăcini, tuberi, tulpini, frunze și flori. Sălățica înflorită, cu sau fără rădăcini, este toxică, utilizându-se doar pentru prepararea unor produse fitoterapeutice cu aplicație externă.

Tinctura de untișor și unguentul au efecte antiinflamatorii, antihemoroidale, astringente și acaricide. Ele se aplică în zonele afectate de: eczeme, flebită, varice, hemoroizi, mușcături de păianjeni, râie, căpușe înfipte în piele.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Cerasela Bădiță )

Etichete:
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Urzica este un aliment, dar reprezintă, în același timp, și un medicament, având efecte miraculoase asupra organismului.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Medicul Gheorghe Bunciu din Drobeta Turnu Severin, specializat în investigații cu biorezonanță, recomandă bolnavilor care îi trec pragul unul dintre cele mai populare tratamente împotriva anemiilor, bronșitelor și astmului: cură de o săptămână cu urzici.

Potrivit medicului, consumul de urzici înlătură bacteriile, accelerează metabolismul și ajută și la slăbit.

”Urzica este un miracol pentru organismul uman, mulți o consideră alimentul omului sărac, fiindcă planta se găsește pe toate drumurile, dar greșesc, întrucât urzica este, dacă vreți, un aliment care poate rivaliza cu oricare altul din cele mai luxoase restaurante din Occident. Alături de spanac, ea contribuie la detoxifierea rapidă a organismului, eliminând toxinele acumulate de-a lungul sezonului rece”, explică dr. Bunciu.

El consideră că cea mai bună soluție pentru a nu diminua valoarea nutritivă a urzicilor este folosirea lor în stare crudă, pentru că fierte acestea își pierd peste 60% dintre proprietăți. ”De aceea, urzica trebuie consumată crudă. O dietă repetată poate însănătoși orice bolnav”, afirmă dr. Bunciu.

Medicul are și o rețetă de succes, pe care o recomandă tuturor celor care vor să profite de beneficiile acestei plante.

”Se iau crenguțele și frunzele culese, se spală și se întind pe un platou. Se ia un făcăleț și se trece presat, de mai multe ori, peste acestea pentru a anihila țepii minusculi. Se toacă precum varza și se pune într-un castron. Tot acolo radem un măr roșu, cu coajă, peste care se adaugă o banană tăiată cubulețe. Pentru a o aroma, peste compoziție se pun frunzulițe de busuioc. Se servește cu furculița sau lingura și nu se adaugă sare sau oțet”, spune dr. Bunciu.

AGERPRES/(AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În localitatea Vâlcele, nu departe de municipiul Sfântu Gheorghe, există un izvor cu apă minerală tămăduitoare, cu un conținut extrem de mare de magneziu, prin urmare reprezintă un excelent remediu natural pentru una dintre bolile secolului – stresul.

Foto: (c) Apă Minerală Vâlcele / Facebook.com

Este una dintre puținele ape minerale medicinale din țara noastră care se îmbuteliază manual și se vinde în magazine.

”Nu are adaosuri și nici îmbunătățiri. E îmbuteliată așa cum vine din pământ, fără nicio intervenție, fără a scoate sau a introduce ceva. Apa ajunge la consumator așa cum a fost făcută și echilibrată în cel mai performant laborator pe care îl cunosc — natura. (…) Sunt o sumedenie de specialiști care spun că apa structurată la pulsul Pământului, la 7,85 Hertz, este compatibilă energetic cu organismul uman, în timp ce apa destructurată molecular, bătută cu pompele, tratată, supusă la presiuni mari, pierde din calitatea și energia pe care ar trebui să o aducă organismului”, a declarat pentru AGERPRES Silviu Manole, patronul societății Wega Invest.

Mai mult decât atât, acesta are grijă ca oamenii care lucrează la îmbutelierea apei să fie ”pozitivi” și să aibă o stare fizică și psihică bună.

”În general avem grijă ca acei oameni care lucrează la îmbutelierea apei să aibă tot timpul un confort psihic și spiritual pozitiv, pentru că apa interacționează foarte mult cu oamenii în apropierea cărora se află și orice sentiment negativ generat de om influențează structurarea moleculară a apei în sens pozitiv sau negativ și atunci ar fi incorect să le dăm oamenilor care dau bani pe produsul nostru o apă minerală cu influențe energetice negative”, a mai spus Silviu Manole.

El a declarat că teoria sa se bazează pe cultura chineză, dar și pe numeroase studii și cercetări făcute de academicieni și oameni de știință, printre aceștia numărându-se japonezul Emoto Masaro, autorul bestseller-ului ”Messages from Water”.

”Filosofia vine din vechime, din cultura chineză (…), dar trecând prin istorie spre vremurile actuale, cele mai cunoscute, cred, sunt studiile profesorului Emoto Masaro, studiile de care puțină lume știe, ale unui pionier în studiul apei, anume Henri Coandă, și, de asemenea, ale regretatului profesor Mânzatu, care a ajuns la performanțe extraordinare în ce privește apa și influența dintre om și apă. (…) Și alți oameni mi-au confirmat acest lucru. Spre exemplu, am găsit o firmă în București care se ocupă cu un produs special bazat pe o ciupercă japoneză, iar cei de acolo mi-au confirmat că în sala lor de fermentare, unde intră o singură persoană, dacă acea persoană venea la serviciu nervoasă sau supărată strica toată șarja. A fost o confirmare a faptului că de ani de zile eu făceam un lucru cât se poate de corect — să am grijă ca în apropierea apei să fie numai oameni pozitivi”, a explicat Silviu Manole.

Apa minerală de Vâlcele, cunoscută încă de pe vremea romanilor, conține peste 335 miligrame de magneziu la litru, numărându-se într-un clasament mondial în primele 20 din lume la acest capitol. Specialiștii spun că magneziul este responsabil de producerea a circa 325 de reacții biochimice în organismul uman, iar lipsa acestuia este asociată clinic cu boli precum Alzheimer, angină pectorală, anorexie, accidente vasculare, boli cardiovasculare, calculi renali, crampe musculare, constipație, depresie, diabet, dereglări tiroidiene, scleroză, etc.

Foarte bogată și în fier, această apă este recomandată în tratamentul anemiilor și în perioada de convalescență, pentru indigestii, astenii, stări de somnolență sau apatie, colite și enterocolite, precum și pentru tratarea afecțiunilor biliare. De asemenea, are efecte benefice în prevenirea osteoporozei, astmului și bronșitelor cronice, spasmofiliei, afecțiunilor psihice la copii, fiind recomandată și persoanelor care se tratează prin regimuri dietetice de boli cum ar fi cancerul, psoriazisul, scleroza în plăci, tumorile benigne sau leucemia.

”Sunt trei categorii de recomandări — unul este tractul digestiv, al doilea este gama de boli, afecțiuni și probleme de metabolism legate de magneziu, foarte important este raportul dintre calciu, magneziu, dintre elementele apei, de exemplu siliciul, care are un rol extraordinar în construcția oaselor și osteoporoză. Și a treia categorie de recomandări este energetica și informația pe care o poartă apa. Dipolul de apă este suportul ideal pentru stocarea informației. Deja sunt în lume, în laboratoare foarte avansate, calculatoare care au informația stocată pe apă, la fel cum e și în creier. Creierul nostru, care are peste 90% apă, este de fapt o structură proteică plină cu apă și pe molecula de apă se derulează gândirea noastră, se stochează amintirile noastre, deci cu atât mai mult eu cred că e importantă apa cu care ne hidratăm în fiecare zi”, a arătat Silviu Manole.

Băile de la Vâlcele sunt pomenite în primul compendiu de ape minerale ale Europei, scris în 1773 de Lucas Wagner, profesor la Universitatea din Viena. În 1861, revista pariziană “L’Ilustration” recomanda Vâlcele drept una dintre cele mai bune stațiuni balneare din Europa, ce rivaliza la acea vreme cu celebra Karlovy Vary.

Printre cei care au descoperit beneficiile apelor minerale și ”băilor clocotitoare” de la Vâlcele s-au numărat nu doar oameni simpli, ci și celebrități și capete încoronate, cum ar fi țarul Serbiei, Milos Obrenovici. Se spune că acesta ar fi fost adus pe targă la Vâlcele, de unde a plecat pe picioarele lui, iar drept mulțumire a donat banii pentru construirea bisericii ortodoxe din localitate care mai există și în ziua de azi.

Potrivit lui Silviu Manole, în parcul aflat în apropierea făbricuței de îmbuteliere, unde pe vremuri se plimbau domnișoare cochete și domni simandicoși, era legată o capră, întrucât cura de apă minerală de Vâlcele se făcea în combinație cu laptele acestui animal pentru a avea eficiență sporită. Fiecare apă minerală e unică în felul ei, spune Silviu Manole, iar ca să poți recunoaște o apă minerală de calitate trebuie să fii atent la compoziție. Specialiștii recomandă să citești eticheta și să alegi o apă minerală care să îți ajute organismul, deci să conțină mineralele care îți lipsesc.

Anul trecut, Silviu Manole a lansat pe piață, în premieră europeană, o băutură răcoritoare ce conține apă minerală de Vâlcele și fibre aglutenice extrase din rădăcină de cicoare. Băutura este recomandată persoanelor cu intoleranță la gluten, dar și celor care au un stil de vină sănătos, aceasta contribuind la scăderea trigliceridelor, a colesterolului, a zahărului din sânge și la mărirea vitezei tranzitului intestinal.

Cercetările pentru realizarea produsului au durat doi ani și s-au finalizat cu brevet de invenție, firma având asigurată proprietatea intelectuală atât asupra produsului, cât și a procedeului.

”Apa minerală cu fibre este primul produs de acest fel obținut în Europa. (…) Conține fibre aglutenice extrase din rădăcină de cicoare, combinate cu apă minerală de Vâlcele, bogată în minerale. (…) E importantă această combinație pentru că una dintre cele mai mari probleme în cazul bolnavilor de celiachie, a celor cu intoleranță la gluten e că sunt demineralizați, iar ei sunt clienți aproape siguri pe segmentul de vârstă 30-40 de ani ai cancerului de colon (…) Produsul vine să acopere o nișă comercială, dar și să prevină această maladie teribilă, pentru că cine consumă zilnic fibre e ferit de aceste afecțiuni”, a afirmat Silviu Manole.

Apa minerală cu fibre se vinde deocamdată în cantități foarte mici, deoarece firma are o capacitate de producție limitată.

AGERPRES/(A — autor: Oana Mălina Negrea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

Medicina din Dacia si reputatia medicilor geto daci p1

Arta vindecarii unor boli cu ajutorul plantelor are în tara noastra o veche si bogata traditie, fapt care este de altfel confirmat si de rezultatele unor cercetari arheologice recente care au dat la iveala nu numai unele forme medicamentoase (exemplu. colire, sub forma de pasta descoperite la Alba Iulia), dar si unele vase în care se preparau (infuzoare, pâlnii de pamânt ars, strecuratori etc.).

Stramosii nostri geto-dacii, erau mari cunoscatori ai buruienilor de leac si faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile grecesti si latinesti, dar si cele dacice. În aceasta privinta stiinta botanica medicala a fost ridicata pe aceeasi treapta cu cea a grecilor si romanilor.

Herodot (484-425 î.e.n.) parintele istoriei, într-una din cartile sale (Istorii în 9 carti) prezentând expeditia la Dunare a lui Darius – marele rege al persilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n., caracterizeaza astfel pe stramosii nostri geto-dacii: „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, consemnând astfel existenta acestor neamuri geto-tracice pâna atunci anonime. Pe lânga aceasta însemnare lapidara considerata cartea de intrare a stramosilor nostri în scena istoriei, Herodot mai completeaza fizionomia spirituala a geto-dacilor cu precizarea: „ca ei aveau cunostinte despre întrebuintarea plantelor medicinale si stiau sa îngrijeasca bolnavii”. Se mentioneaza astfel ca geto-dacii „aveau obiceiul de a folosi fumigatii de cânepa pentru calmarea durerilor si producerea somnului”.

Ca si la alte popoare, plantele aveau în imaginatia dacilor însusiri supranaturale. Zeita Bendis, despre care aminteste Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor.

Numeroase tablite dace amintite de Tucidide, cuprindeau leacuri din plante si descântece de boala.

De altfel si Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis (sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic si renovatorul credintei dacilor ca un „zeu Iatros vindecator superior medicilor si medicinei grecesti”dovada elocventa a nivelului ridicat al cunostintelor medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.

Este posibil ca atât Herodot cât si Platon „sa fi fost influentat de marele poet al antichitatii Homer care era si cunoscator al lumii si spunea: în afara de bravura si barbatie manifestata în lupta, tracii posedau si elementele de baza ale unei educatii morale, manifestata pregnant în umanitatea si grija fata de cei straini, bolnavi sau cazuti pe pamântul lor”.

Se poate spune deci, ca stramosii nostri geto-dacii au fost un popor înzestrat cu mari calitati si de aceea pretuit de vecinii lor. Între altele era admirata stiinta lor medicala, exercitata de „tagma sihastrilor-carturari, numiti ctisti sau polistai”.

În fruntea acestora statea ca autoritate suprema, regele si marele preot, ambii medici, asa cum fusese odinioara Zamolxis, cel zeificat, si mai pe urma alti încercati conducatori ca Deceneu sfatuitorul si urmasul lui Burebista.

Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista spune ca „i-a învatat pe geto-daci morala, dezbarându-i de „naravurile ,lor barbare”, ca i-a introdus în domeniile stiintelor, de aceea „puteai sa-l vezi pe unul cercetând pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor”.

Din relatarile lui Jordanes reiese ca si în lumea geto-daca, de la observatiile si practicile empirice se trecuse la studierea plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul ca desi impregnata de un empirism, cu o valoare cât de cât reala în practica de vindecare, medicina geto-dacica „ajunsese pâna aproape de limitele rationarii critice si experimentale”.

În medicina, sihastrii-carbunari (polistai) erau condusi de niste conceptii juste, cum ne arata de pilda Platon. El spune ca Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învata Zamolxis „sa nu se gândeasca a vindeca ochii fara a se îngriji mai întâi de cap si nici sa trateze fara a da îngrijire trupului si în acelasi timp, sufletul”. Acest principiu de medicina integralista al medicilor-preoti daci conform caruia nu poate fi vindecata o parte a corpului fara a fi îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea Charmides. Astfel, în putine cuvinte este cuprinsa o conceptie medicala de mare întelepciune, demna de Hipocrate, adica de cea mai înalta medicina a antichitatii.

si poate nu este lipsit de interes sa amintim ca însasi marele Hippocrate fusese în tinerete initiat în medicina de un medic trac, Herodicus din Selimbria.

Sihastrii-medici experimentau proprietatile ierburilor si ale arbustilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare naturas”. Asa ne informeaza istoricul Jordanes într-o nota fugara în opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul ca: „preotii-daci care traiau departe de lume pe vârfurile înalte ale muntilor erau si „iatroi” (medici.

Merita subliniat ca în creatia poetica a lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), care în buna parte a fost revizuita în timpul exilului sau la Tomis – sunt mentionate unele plante medicinale ce cresteau si cresc în spatiul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze 10,503), Malva (Faste 4,297) etc.

Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor medicinale de catre stramosii nostri geto-daca, apartin celebrului medic si botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia medicala) – sinteza a cunostintelor medici-farmaceutica si botanice din sec. I e.n. mentioneaza 40 (dupa unii cercetatori 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor grecesti, romane si ale altor popoare antice.

În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul sa calatoreasca prin diferite regiuni ale Imperiului roman si sa se documenteze asupra utilizarii plantelor medicinale nu numai de catre populatia tinuturilor romane, dar si de aceea a tarilor învecinate – cum era Dacia.

Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare voluminoasa, cuprinzând 5 carti scrise în limba greaca, intitulate „Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicata în anul 77 e.n. Pe lânga cercetarile personale si datele obtinute direct sau indirect, de l colaboratori si discipoli, el a consultat si lucrarile anterioare ale medicilor si botanistilor, numeroase, dupa cum reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Batrân 24-79 e.n.).

Acesta a elaborat în acelasi timp „Naturalis Historia” (1+36 de carti) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrari, scrise de 402 autori.

În lucrarea sa, Dioscoride se ocupa de plantele medicinale, de uleiurile vegetale si de vinuri. Trateaza un numar de 704 plante, pe care le descrie, apoi da indicatii asupra bolilor la care se folosesc, asupra modului de preparare si dozare, sfaturi pentru culegatorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se aduna, la modul de uscare si la pastrarea lor, precum si unele medicatii pentru cei care le colectionau si le comercializau cum sa recunoasca drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea cu alte plante comune.

Tot în aceasta lucrare, Dioscoride subliniaza ca pe teritoriul Daciei se utilizau pe scara larga numeroase specii de plante, însa descrierea lor, bazata pe unele caracteristici exterioare ale lor este vaga si incompleta, dând nastere la incertitudini si confuzii. Este de amintit ca aceeasi incertitudine se constata si în cazul lucrarilor altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de specii si grupuri de specii multe medicinale si „Naturalis historia” a lui Plinius cel Batrân, contemporanul lui Dioscoride.

Traducerea operei lui Dioscoride în limba latina s-a realizat abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar trebuie mentionat ca ea s-a bucurat de o mare pretuire si a fost de multe ori transcrisa.

Nicolae Vatamanu considera ca prin sec. Al III-lea, unul dintre copisti, probabil originar de prin partile noastre a adaugat la denumirile unor plante date de autor în latineste si în greceste, denumirea în limba dacica. Este bine stabilit ca aceste adaosuri n-au putut fi facute de Dioscoride însusi, fiindca el traise cu 2 secole mai înainte si deci fusese medic militar roman (în armata romana sub împaratii Claudius si Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o data în Dacia.

Pe de alta parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) si grecesti (6). Constatarea arunca o lumina edificatoare si asupra provenientei populatiei din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia, unde localnicii, printre care cei de obârsie dacica predominau, se gaseau pe cale de romanizare.

Nume dacice de plante sunt mentionate si într-o lucrare în limba latina, al carei autor Pseudo-Apuleius si titlul „De medica minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt conventionale deoarece lucrarea s-a pastrat numai în copii executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai putin îndepartate. În lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind indicate si 32 (dupa unii autori 26) nume dacice de plante dintre care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele apar stâlcite.

Se pare ca Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui Dioscoride la elaborarea lucrarii sale.

Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingvistii au admis ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latinesti (9) si grecesti (8). Este interesant de retinut, ca în aceasta scriere, interpolata în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latinesti si grecesti au ramas cam aceleasi ca si la Dioscoride, în timp ce numarul denumirilor dacice a scazut cu 11, ajungând de la 26 la numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care sugereaza precipitarea procesului de romanizare al dacilor.

Dar, pe de alta parte, acest fapt ne mai arata ca totusi în veacul al IV-lea, se mai cunosteau unele denumiri dacice, ca se mai vorbea înca în limba dacica, pe cale de a fi uitata. Este înca o dovada a continuitatii neamului nostru în patria sa straveche.

Denumirile dacice de plante au fost intens studiate si în primul rând s-a încercat identificarea lor, cautându-li-se corespondentele în botanica medicala a poporului român.

Unul dintre primii savanti care au întreprins aceasta cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii pentru plantele medicinale insignifiante, a caror determinare botanica nu este totdeauna sigura”.

Învatatul clujean I.I. Russu a identificat totusi un grup de 18 plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt:

Aniarsexe (iarba saraca, sparceta, baltacina);

Budathla (limba-boului, miruta);

Cinuboila (mutatoare, împarateasa, brei, curcubetean, tidva de pamânt);

Coadama (limbarita, codru, limba-baltilor, limba-broastei, limba-oii, patlagina apei, podbal-de-apa);

Dielleina (maselarita, nebularita, sunatoare);

Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare),

Duodela – vezi dielleina;

Dila – vezi dielleina,

Dyn – (urzica);

Quoleta – (margeluse. Mei pasaresc);

Mendruta (strigoaie);

Mizele (lamâioara, cimbru adevarat, cimbru de gradina);

Olma (soc);

Priadila (vita alba, curpen);

Riborasta (brusture);

Salia (ciumafaie);

Sciare (varga-ciobanului, scatus);

– zila = element final în numele de plante dace.

Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu siguranta, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I. Russu le-a cuprins în repertoriul sau lexical – etimologic traco-dac.

Din punctul de vedere as actiunii farmacologice, aceste plante au o importanta secundara.

Dar în afara de aceste 18 plante în lexicon mai figureaza înca vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar daca pentru moment, nu li se poate sa deocamdata o etimologie.

S-a încercat prin sondaj, sa se afle în ce afectiuni puteau fi folosite de catre vindecatorii daci si straromâni cele 18 plante identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrari de botanica medicala.

S-a putut astfel constata ca trei dintre plante nu sunt mentionate ca medicinale:
– aniarsexe (iarba saraca);
– butathla (limba-boului);
– sciare (varga-ciobanului);

Printre celelalte, 9 au o actiune calmanta si anume 4 în durerile de tipul colicelor ca:
– briza (secara);
– diesema (coada-vacii, lumânarea);
– mendruta (strigoaia);
– salia (ciumafaia, lemnul-dulce);

3 se dau în durerile de masele:
– dielleina (maselarita);
– duodela;
– dila;
1 în durerile reumatice:
– cinubola (mutatoarea);
si 1 în crizele de epilepsie:
– coadama sau coalama (limbarita):

Doua plante au o actiune cicatrizanta:
– dyn (urzica),
– riborasta (brusturele).

Una este expectoranta:
– mizela (cimbru).
Una este sudofifica si diuretica:
– olmo (soc);
si una :
– quoleta (margeluse, mei pasaresc)
are o actiune bizara, neverificata pe meleagurile noastre.

Rezultatele sumarului sondaj nu ofera nimic surprinzator. Predomina calmantele, scopul prim al ajutorului medical de totdeauna si urmeaza de la distanta, cicatrizantele si expectorantele.

Întinzând cercetarea si asupra grupului celorlalte plante cu nume dacice (20): cinci au calitati antiflogistice-revulsive, cinci sunt depurative; patru sunt cicatrizante; doua sunt calmante-anestezice; doua sunt antihelmintice si una este expectoranta.

Este necesar de amintit ca plantele studiate mai sus, nu reprezinta totalitatea botanicii medicale a poporului dac si a urmasilor sai. De exemplu, buruiana cu flori rosii numita „tataneasa” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care poporul nostru o credea, pâna nu de mult, buna pentru bolnavii care scuipau sânge, se recomanda si acum 1500 de ani în Galia, ca si în întreaga Europa romanica împotriva a tot felul de pierderi de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria si el împotriva hemoptiziilor.

Am afirmat mai sus ca cele 18 plante identificate de I. I. Russu nu sunt dintre cele mai importante si mai obisnuit folosite buruieni de leac. Este de crezut ca acelea care se bucurau de o circulatie mai mare capatasera sau îsi pastrasera denumirile latinesti sau grecesti si numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rara îsi conservau vechile nume dacice.

De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasa, daca nu, chiar imposibila.

Trebuie adaugat ca nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasa, dar însasi identificarea stiintifica dupa canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridica probleme neasteptate.

Astfel, aiul de padure, pe care Z. Pantu îl identifica cu Alium ursinum sau leurda, la bulgari levurda, ceea ce îndreapta spre un fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeasi planta apare însa în alta lucrare de botanica sub numele de Chelidonum majus, rostopasca, iarga-de-begi.

Asemenea discordante sunt frecvente, ceea ce ne obliga sa credem ca exista o mare variatie regionala a denumirilor populare ale plantelor de leac, ca poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns sa le confunde.

Nici indicatiile date de diversi autori de folclor medical, cu privire la afectiunile în care se recomanda o anume planta nu concorda. Bunaoara „iarba-grasa” (greceste = andrachne, latineste elecebra, în daca (ax) este identificata de Pantu ca fiind Sedum maximum si recomandata de un autor de medicina populara ca utila în cataplasme iar de altul ca vermifug.

si totusi cea de-a doua denumire populara a ierbii grase este „iarba de urechi” care credem ca trebuie sa prevaleze, fiindca da direct indicatia folosirii ei în medicina populara.

Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale, trebuie mentionat si subliniat faptul, ca ele au reprezentat o interesanta si indiscutabila dovada a existentei medicilor în fosta Dacie.

Am aratat ca aceste denumiri au fost introduse prin secolele al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele redactate anterior de Dioscoride si Pseudo-Apuleus. Daca denumirile dacice ar fi aparut numai într-unul dintre tratatele botanice mentionate, s-ar fi putut spune ca a fost o initiativa întâmplatoare, lipsita de o semnificatie deosebita. Dar aparând în doua opere copiate la interval de secole, ni se prezinta o situatie care se cere explicata. De la început trebuie sa admitem ca introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea unei necesitati. Ele trebuiau sa foloseasca cuiva: dar anume cui? Oamenilor fara carte? Fara îndoiala ca nu!…

Beneficiari nu puteau fi decât mestesugarii medicinii, oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îsi cunosteau plantele, ci ceilalti veniti de undeva din afara si care lucrând cu acele plante trebuiau sa le cunoasca numele si în limba populatiei locale pentru a le recomanda bolnavilor.

În secolul al VI-lea calugarul Cassiodorus (486-452) dadea în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta folosire a plantelor medicinale. Erau notiuni pe care medicii trebuiau sa le cunoasca, sa se familiarizeze cu proprietatile fiecareia în parte si asociate. El mai spunea: „Daca nu stiti greceste, cititi traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a descris si a desenat ierburile câmpului cu o minunata precizie”. Este evident ca aceste herbarii se adresau stiutorilor de carte si bineînteles în primul rând acelora care practicau medicina.

În codicele constantinopolitan, numit si Codex Aniciae Julianae, pastrat la Viena, datând din anul 512 se gaseste textul lucrarii lui Dioscoride, însotit de numeroase sinonime „dacice”. Faptul ca ele sunt scrise cu alte caractere dovedeste ca avem de-a face cu interpolari târzii, provenind si din limba primilor slavi care s-au asezat în timpul acesta în Dacia Aureliana, întâlnim aici si unele denumiri de factura greaca, latina si traco-dacica.

Este însa interesant ca primele carti apusene care pomenesc de numirile „valahe”, considera românesti cuvintele presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Asa procedeaza Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila, propodula) si Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), dupa care autori le enumera si Mentzelius în dictionarul lui din 1682.

Desi lipsa unei documentatii mai extinse asupra medicinei geto-dacice, ca si raritatea extrema a scrisului, nu au îngaduit sa fie pastrate texte în limba stramoseasca, totusi „cultura stramosilor geto-daci, de un grad si o calitate superioara – atât în medicina cât si în astronomie constituie – arata C. Daicoviciu – un motiv de legitima mândrie si avem datoria de a o face cunoscuta”.

Dupa cucerirea Daciei de catre romani, ia nastere pe teritoriul tarii noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea autohtona, medicina provinciala, bogata sub aspect terapeutic.

Sunt de amintit cele doua stampile de oculisti, confectionate din piatra si gasite pe teritoriul tarii noastre. Ele se aplicau pe coliruri proaspete, preparate din substante de origine vegetala si minerala fiind folosite în tratamentul afectiunii trachomatoase. De la romani s-a pastrat obiceiul întrebuintarii unui mare numar de plante utilizate pâna nu de mult. Acum aproape un secol Hasdeu atragea atentia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale folosite de romani si descrise de Pliniu si mijloacele de tratament, asa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav chiar în teza sa de doctorat.

În ce priveste medicina care a luat nastere pe teritoriul Daciei dupa cucerirea ei de catre romani este interesanta remarca facuta de profesorul V. Bologa: „Medicina provinciala din Dacia sclavagista romana a avut unele caracteristici care îi dau o nuanta locala. Prin elementele ei stravechi de practici si credinte medicale, ca si prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componenta importanta în alcatuirea medicinei populare românesti de mai târziu”.

Ulterior, odata cu asezarea slavilor pe teritoriul tarii noastre, acestia au adus cu ei bogate cunostinte asupra plantelor medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sanatatii si au influentat în mod substantial fondul lexical primitiv, privitor la plantele medicinale (hrean, mac, pelin, rachita, rapita etc).

Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizarii remediilor vegetale pe teritoriul tarii noastre, exista putine informatii. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia si etnografia, pot fi folosite în acest scop.

Sursa: istoria dacilor

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Originară din China și Japonia, consumată cu mai bine de 3.000 de ani în urmă, astăzi, alături de orez, grâu, orz și mei, soia este una dintre cele mai hrănitoare plante.

Foto: (c) JAROSLAV PAP/ TANJUG ARHIVA

Soia (Glycine max) aparține familiei leguminoaselor pentru boabe, din care mai fac parte fasolea, mazărea, lintea. Florile sunt mici și au culoare albă sau violetă iar fructul este o păstaie, care conține boabe.

Soia conține până la 40% protide (comparativ cu carnea, care are doar 15-20%), toți aminoacizii esențiali (lizină, glutamină, triptofanul), lipide, glucide, săruri minerale (calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu, sulf), enzime, lecitine, rezine, ceruri, vitamine (A, B1, B2, C, D, E), fitohormoni și lecitină. Soia conține trei substanțe fitochimice foarte complexe ce se numesc izoflavone sau flavonoide: genisteina, daidzeina și glicetina ce au multiple acțiuni.

Boabele sunt folosite în scop fitoterapeutic. Acestea folosite în alimentația curentă, dar și în industrie, au și proprietăți medicinale, alături de rădăcină sau chiar planta întreagă. Pentru uz medicinal se prepară lapte de soia, făină de soia, germeni de soia.

Datorită conținutului său bogat în proteine integrale este un aliment de bază pentru dieta vegetarienilor, care poate suplini absența proteinelor animale. În plus, în perioadele de post, soia capătă o importanță aparte și este consumată de foarte multe persoane. O găsim într-o varietate de produse, de la mezeluri până la pateuri, iaurturi, lapte și brânzeturi.

Proteinele din soia sunt cele care aduc multe beneficii sănătății întregului organism, dar și substanțele numite izoflavonoide. Acestea cresc flexibilitatea vaselor de sânge și ajută la diminuarea cantității de colesterol rău din corp, prevenind depunerea lui pe vasele sanguine. Cercetările recente au arătat că în țările în care este consumată soia cu regularitate, rata afecțiunilor cardiovasculare este scăzută.

Tot izoflavonoidele din soia, care au o structură asemănătoare hormonilor estrogeni, reduc simptomele apărute după instalarea menopauzei. Cum în această etapă a vieții, femeile au un nivel scăzut de hormoni estrogeni, substanțele din soia compensează lipsa lor.

Laptele de soia conține foarte mult calciu, iar izoflavonoidele reduc riscul apariției osteoporozei, prin întărirea oaselor. Mai mult, proteinele din soia sunt mult mai bune pentru organism decât cele animale, pentru că ajută la fixarea calciului în oase, pe când proteinele animale îi permit să fie eliminat cu ușurință prin urină.

Soia este o sursă excelentă de fibre, iar laptele de soia are mai multe fibre decât laptele de vacă. După cum se știe, fibrele au un aport important în menținerea unei bune diete, în îmbunătățirea tranzitului intestinal, în reducerea riscului de apariție a constipației și în prevenirea cancerului de intestin sau a hemoroizilor.

Consumul de soia este recomandat în caz de astenie, surmenaj, convalescență, hepatită, diabet, gută, reumatism, dislipidemii, ateroscleroză, hipertesiune arterială, cardiopatie ischemică, obezitate.

În Asia, unde se consumă soia de mii de ani, patologia cardiacă și neoplazică este foarte scăzută. În China, unde soia este aliment tradițional, infarctul de miocard e de 10 ori mai rar ca în America. Japonezii au o viață lungă, consumând soia pe plan național. S-a constatat după studii bine documentate, că neoplaziile de sân, prostată, colon, și chiar de plămân se întâlnesc mult mai rar la cei ce consumă în mod regulat soia.

Contraindicații Chiar dacă are un conținut important de nutrienți, soia nu este tolerată întotdeauna de organism. Unii cercetători susțin că soia consumată în cantități prea mari, mai ales de copii, poate face rău organismului. Prea multă soia poate provoca dezechilibre hormonale, poate afecta buna funcționare a glandei tiroide sau poate duce la apariția unor probleme de digestie a proteinelor în exces, de aceea consumul trebuie să fie moderat.

AGERPRES /(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Vâscul, planta care nu lipsește din case de Crăciun, considerată aducătoare de noroc și belșug, este știută ca o plantă de leac din cele mai vechi timpuri.

Foto: (c) VLAD STAVRICA/ AGERPRES ARHIVA

Vâscul (Viscum album) este o plantă ce parazitează pomii fructiferi și unii arbori. În popor, această plantă este numită vâsc de brad, stoletnic, vâsc de păr. Ca plantă parazit, crește pe ramurile sau trunchiul unui copac și, de fapt, își trimite rădăcini care penetrează copacul pentru a-și lua substanțele nutritive. Vâscul parazitează de preferință plopul, salcia, mesteacănul, părul, mărul, păducelul, prunul, cireșul, salcâmul, arțarul, castanul, teiul, în general toate foioasele, coniferele și foarte rar frasinul, carpenul și arinul.

Frunzele vâscului se află în perechi opuse, cu marginile întregi, de culoare verzuie-galbenă. Fructele sunt de formă rotundă, la început de culoare verde, apoi albă, așezate câte 2-3 la un loc, prezentând 2 semințe acoperite cu o substanță cleioasă. Coacerea lor se termină în luna decembrie.

De la această plantă se folosesc frunzele împreună cu ramurile tinere, ce conțin vitaminele C și E, acidul oleanolic și o serie de principii active ca sponine, alcooli, colina, acetilcolina etc. Recoltarea se poate face tot timpul anului. Uscarea vâscului se face numai pe cale naturală, în încăperi bine aerisite, ferite de lumină. Fructele (bobițele) nu sunt pentru consum.

Trebuie știut însă că vâscul care are efecte benefice se dezvoltă doar în pomi cum ar fi măr, păr, prun, brad, gutui, pin, mesteacăn, trandafir și frasin. Cel mai valoros vâsc este cel crescut pe măr. Vâscul care crește în copaci precum arțar, salcie, tei, stejar și nuc este toxic și nu poate fi consumat, deoarece poate fi fatal organismului.

Tratamentul cu vâsc se face numai sub control medical.

Vâscul întărește sistemul imunitar și este eficient în dereglările hormonale.

Tratamentul cu vâscul macerat încetinește evoluția cancerului. Vâscul are proprietatea de a inhiba creșterea tumorilor canceroase. O serie de studii efectuate în Germania au demonstrate că injecțiile subcutanate cu extract de vâsc stimulează sistemul imunitar și îi ajută pe bolnavii de cancer.

Ceaiul de vâsc tratează și hipertensiunea arterială. Aceasta plantă poate diminua simptomele hipertensiunii arteriale: senzația de amețeală, vâjâitul în urechi, tulburările de vedere, tahicardiile. Acesta fortifică activitatea cardiacă, care este legată de tensiunea arterială anormală. Ulterior, s-a constatat că vâscul poate scădea și nivelul tensiunii arteriale. Este un leac foarte bun, vindecă sechelele în urma unui accident vascular.

Este recomandat în tratarea bolilor de inimă (ateroscleroza, ischemie cardiacă, hipertensiune, palpitații). Menopauza determină tulburări circulatorii, cardiace, stări nervoase care sunt tratate cu această plantă, folosind pulberea de vâsc.

Ceaiul de vâsc este recomandat în cazurile de hemoragie sau de sângerări, datorită efectului hemostatic. Se consumă zilnic o cană cu ceai de vâsc. Tratamentul se face pe o durată scurtă de timp.

Vâscul reglează nivelul glicemiei. Ceaiul de vâsc are efecte stimulatoare asupra metabolismului și o acțiune benefică asupra pancreasului, iar o cură de câteva luni cu ceai sau macerat de vâsc reglează nivelul glicemiei.

Vâscul sub formă de ceai este benefic și în cazul bolilor de ficat. Nutrientul conținut de vâsc împiedică acumularea de grăsimi în ficat.

Pulberea de vâsc este indicată în cazul balonărilor, a problemelor digestive, a ulcerului.

Calmează crizele respiratorii, fiind benefic pentru cei care suferă de astm. S-a constatat că frunzele acestei plante fluidizează secrețiile bronșice, măresc rezistența la stres (ce declanșează crize astmatice) și calmează spasmele.

Alte preparate din vâsc se foloseau în trecut în tratamentul crampelor și chiar al epilepsiei.

O altă virtute terapeutică a vâscului, evidențiată de pe poziții științifice în ultimele decenii, ține de efectele benefice exercitate de această plantă în domeniul combaterii “bolii secolului”, cum pe bună dreptate este denumită ateroscleroza sau ateromatoza.

În trei țări, și anume în Austria, Germania și Elveția, există medicamente anticanceroase extrase din vâscul alb.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Produs unic în lume. Brânza care nu se strică, creată special pentru război, obţinută într-o fabrică din Satu Mare

Această brânză este extrem de nutritivă, astfel că 100 de grame consumate ţin de foame o întreagă zi. Într-o mică fabrică din comuna Odoreu, judeţul Satu Mare, se produce un aliment unic în lume, gândit special pentru perioadele de război. Este vorba despre brânza care nu are termen de valabilitate şi care poate fi păstrată la temperaturi foarte ridicate

 Un interprinzător din Satu Mare produce, într-o fabrică situată la 15 km de Satu Mare, în comuna Odoreu, un produs unic în lume, extrem de nutritiv, gândit special pentru perioade de război. Gabriel Iuga prepară, în fabrica a cărui proprietar este, brânză care nu are termen de valabilitate şi care poate fi păstrată la temperaturi de peste 25 de grade Celsius.

“Ce facem noi aici nu seamănă nici pe departe cu ceea ce se produce în momentul de faţă pe piaţă. Mereu le spun oamenilor: toate brânzeturile care au sub un an şi jumătate de maturare şi sunt puse pe piaţă intră în categoria alimentelor de risc la boli foarte grave”, spune Iuga.

Brânza care se produce în fabrica de la Odoreu din 2009 este un încă produs încă experimental, care nu are termen de valabilitate, adică poate fi consumat la câteva decenii după ce a ieşit de pe porţile fabricii.

De menţionat este că acest aliment extrem de nutritiv, unic oriunde în lume, este realizat pentru a servi drept o provizie în caz de calamitate sau război, pentru a cărui finalizare sunt necesari nu mai puţin de cinci ani.

Proprietarul fabricii Naturlact, Gabriel Iuga, este cel care a descoperit reţeta. Procedura care trebuie urmată pentru a obţine acest produs este îndelungat.

Gabriel Iuga explică că laptele este adus la o stare a purităţii foarte înaltă, cu o valoarea de 200.000 de colonii formatoare bacteriene/ml de lapte, în comparaţie cu producţia clasică de brânzeturi care începe de la 18, 20 de milioane de astfel de colonii.

“E o procedură extrem de lungă care durează aproximativ nouă luni, plus procesul de maturare. La finalul procedeului brânza devine foarte tare pe dinafară şi va avea o carcasă de circa 10 mm care poate fi păstrată până la 25 de grade celsius”, explică Gabriel Iuga.

Acest produs care, speră inteprinzătorul, va marca istoria, este realizat în cantităţi mici, un lot, o dată pe săptămână. Apoi este dus într-o cămăruţă, special amenajată pentru procesul de maturare a brânzei, unde temperatura nu este mai mare de şase grade Celsius.

Se ţine cinci ani până când poate fi consumată.  Această brânză este extrem de nutritivă, astfel că 100 de grame consumate ţin de foame o întreagă zi.

După încheierea procesului de maturare şi finisare, brânza ajunge să coste 430-440 de lei/kg. Costurile de realizarea a fabricii de la Odoreu s-au ridicat la aproape două milioane de euro, bani europeni.

Zer preparat odinioară pentru Casa Regală

 La fel ca şi brânza minune, în fabrica de la Odoreu se realizează un alt produs care reprezintă un aliment-medicament cu rezultate remarcabile în dietele de slăbit.  Zerul obţinut în fabrică se face după o reţetă foarte veche, de sute de ani.

Gabriel Iuga a moştenit reţeta de la bunica sa “baba doroftoaie” Nastasia Runcar, cea care prepara acest zer odinioară pentru Casa Regală a României. Gabriel Iuga explică că zerul fabricat de ei este un produs obţinut la viteze foarte mari, proces în urma căruia structura moleculară a acestuia se dezbină. Dintr-o componentă se obţine brânza, iar din celalaltă zerul, acel lapte fără conţinutul alb, fără cazeină. Etapele parcurse fac ca toate componentele nutritive să rămână în zer.

“Este un proces total diferit celui clasic, în care toate substanţele trec în brânză iar zerul este aproape o apă chioară, puţin colorată. Zerul făcut de noi este de două ori mai dulce ca laptele de pe piaţă şi are extrem de multe proprietăţi vindecătoare, în aproape orice afecţiune”, a declarat Gabriel Iuga, proprietarul Naturlact.

Produs care tratează diferite afecţiuni Potrivit omului de afaceri, foarte multe persoane au trecut pragul fabricii şi cunosc zerul fabricat aici. Circa 97% din cei care au şi consumat acest zer după un program bine stabilit au avut rezultate îmbucurătoare. Cele mai spectaculoase rezultate însă au fost cele care-i vizează pe copiii până în cinci ani care se confruntau de diferite disfuncţii digestive dar nu numai.

“Astăzi este cea de-a 11-a zi în care nu am consumat nimic înafară de alimentul minune, zerul din lapte de vacă. Mă simt excelent. Îl recomand cu căldura în curele de detoxifiere, precum şi în tratatea diferitelor boli. Are aportul suficient de vitamine, încât nu provoacă foamea, ci din contra, saţietate maximă”, spune una dintre clientele care consumă zerul de la Naturlact într-un program bine stabilit.

Un alt caz concret este al bucureşteanului Sorin Petre care, timp de doi, stătea mai mult prin spitale decât acasă, iar doctorii nu reuşeau să-i pună un diagnostic. Problema era că nu putea să mânânce abia deloc şi toată ziua vomita.

“După ce doi ani am stat mai mult prin spitale şi nimeni nu-mi spunea ce am m-am hotărât să apelez la altceva. Am auzit de zerul care se face la fabrica Naturlact, după care l-am contactat pe domnul Iuga. El mi-a recomandat un program care prevedea ca timp de trei luni să nu consum altceva în afară de zer, plus un covrig pe zi. După această perioadă nu am mai avut nicio problemă”, ne-a declarat bucureşteanul Sorin Petre.

Produse care ţin “vie” fabrica

Din gama de lactate produsă la Odoreu fac parte şi alte tipuri de lactate care ajung pe rafturile magazinelor din ţară. Produsele pe care companie le produce sunt 100% naturale, obţinute prin fermentarea naturală a laptelui nepasteurizat şi pasteurizat, omogenizat şi ultrafiltrat, laptele, materie primă, provenind din fermele proprii. Gabriel Iuga explică că laptele, de exemplu, îşi păstrează identitatea din ugerul vacii şi are de până la 50 de ori mai puţini germeni, decât orice alt lapte netratat termic şi este singurul aliment viu pe care omul îl poate consuma în mod natural.

Toţi banii pe care proprietarul Naturlact îi încasează din comercializarea acestor produse se investesc în procesul ce vizează realizarea acestui produs unic, brânza pentru vreme de război.

Pasionat de “o altfel de artă a vindecării”

Povestea fabricii de la Odoreu din care ies aceste produse minune începe prin anii 2009 când o grupare economică din ţările arabe solicitau un parteneriat pentru producerea unor brânzeturi puţin mai speciale pentru condiţiile lor climaterice.

Gabriel Iuga explică că în specificaţiile tehnice ale acestora era prevăzută posibilitatea păstrării acestor brânzeturi fără frigider, la temperature mai înalte. “O variantă care m-a inspirat a fost una veche, cea romană, pentru că exista această tentă de producere a brânzeturilor şi la romani”, povesteşte Gabriel Iuga.

Deşi s-au arătat interesaţi de realizarea unor astfel de produse, din cauza costurilor de producţie arabii au rămas în stand by. Însă Iuga a continuat cu această afacere, fiind pasionat de tot ceea ce înseamnă vindecare cu produse din natură.

De mic copil s-a arătat interesat de proprietăţile vindecătoare ale pantelor şi a tehnicilor de meditaţie laya. Azi el practică acest gen de meditaţii, prin intermediul cărora află care sunt cauzele ce duc la declanşarea unei boli şi poate, prin acest fel, să propună o schemă de tratament cu acest produse bio, pentru fiecare persoană în parte.

Studiul efectelor biologice

Profesorul Ioan Mărcuş de la USAMV a realizat în cadrul disciplinei de fiziopatologie un studiu al efectelor biologice ale zerului produs de Naturlact. Studiul a fost efectuat pe 20 de şobolani şi a constat în administrarea extractului proteic din lapte de vacă timp de cinci luni.

Ca o concluzie generală, profesorul Ioan Mărcuş susţine că nu există indicii care să sugereze prezenţa unor efecte secundare adverse generate de consumul exclusiv de zer la animalele din loturile experimentale comparativ cu loturile de control, şi respectiv cu datele din literatura de specialitate.

De asemenea, se poate concluziona că la animalele care au consumat exclusiv zer, intervalul de apariţie al tumorilor este semnificativ mai mare (dublu), rata de creştere tumorală este mai redusă iar volumul tumoral final este mai mic comparativ cu lotul de control.

“Este greu de spus în acest moment dacă aceste efecte biologice sunt rezultatul proprietăţilor intrinseci pe care le are extractul proteic studiat, sau ele sunt rezultatul restricţiei calorice implicite care rezultă din consumul exclusiv de zer, cu eliminarea completă din alimentaţia animalelor a oricărei alte surse de glucide, lipide, proteine. Pentru asta ar trebui identificat posibilul mecanism de acţiune al unor compuşi din compoziţia extractului proteic asupra funcţiei şi metabolismului celulei normale şi tumorale, ceea ce înseamnă, în primul rând, o continuare a studiului în cadrul unui proiect de cercetare finanţat din fonduri private sau guvernamentale, şi desfăşurarea lui pe un număr mai mare de animale, şi într-o perioadă mai îndelungată de timp”, explică profesorul Mărcuş.

de Cristina Cîcău
Sursa: adevarul

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Hreanul, o plantă aromată aflată la hotarul dintre sălbatic și domestic, cu o istorie de peste 3000 de ani, folosită ca remediu natural încă din preistorie, este recomandat de medicina populară românească în peste o sută de afecțiuni, majoritate de natură infecțioasă și specifice iernii.

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FLUX

Hreanul (Armoracia rusticana), cunoscut și sub numele de usturoi, rădăcină-sălbatică sau tormac, este o plantă legumicolă perenă, din familia Brassicaceae, fiind o rudă foarte apropiată a verzei și a conopidei, dar și a muștarului. Preferă solurile umede cu poziție însorită. Se presupune că hreanul este originar din sud-estul Europei și din vestul Asiei, însă în prezent este popular în toată lumea. Este cultivat în special pentru rădăcina mare și alb-gălbuie, însă chiar și frunzele sale sunt comestibile. Rădăcina se recoltează fie primăvara timpuriu, fie toamna în lunile septembrie-octombrie, de la plantele de peste un an.

Florile sunt de dimensiuni reduse, au culoare albă și sunt formate din patru petale dispuse în formă de cruce. Hreanul înflorește vara, din luna iunie până în august. Din florile de hrean se pot prepara ceaiuri împotriva răcelii.

Cunoscut de greci și de romani ca un leac cu efecte sigure în răceli, hreanul s-a răspândit și în gospodăriile dacilor, care îl foloseau frecvent. Ei coceau rădăcina și o foloseau ca remediu contra gâlcilor, florile legumei le foloseau sub formă de ceaiuri, bune pentru răceli, iar frunzele crude, aplicate pe frunte sub formă de compresă, erau leacul lor sigur pentru limpezirea minții și alungarea migrenelor. Farmacologul grec Dioscoride, născut în anii ’40, pomenește într-unul dintre tratatele sale de medicină naturistă despre beneficiile incontestabile ale acestei plante.

Rădăcina este partea cea mai valoroasă a hreanului nu numai din punct de vedere gastronomic, ci și medicinal. Este foarte bogată în vitamina C și B, dar și în minerale fier, potasiu,calciu, magneziu. Hreanul conține de 2 ori mai multă vitamina C decât lămâia. Cercetările au arătat că ea conține substanțe antibiotice naturale, triglicozizi sulfurați, enzime, fitohormoni, uleiuri volatile și peroxidază, o substanță antioxidantă foarte valoroasă. Mirosul înțepător și gustul iute, de foc, al hreanului se datorează unor compuși chimici, unii dintre ei numiți glucozin.

Datorită iuțelii sale, hreanul este folosit și ca medicament. Este un foarte bun afrodisiac, conținând câteva substanțe care echilibrează hormonii. Hreanul are calități diuretice, digestive, antibiotice, antiseptice, vermifuge, expectorante, tonice, hipotensive, stomahice. Se poate folosi în stare crudă, proaspăt, ras, pentru a da gust mâncărurilor, fiind apreciat pentru aroma specială și pentru gustul picant, dar și sub formă de tinctură, energizant, sirop sau vin tonic, ca medicament natural. La noi, există tradiția amestecului de hrean cu sfeclă roșie și servirea alături de carne de vită sau de miel.

Hreanul este un condiment valoros, contribuind la revigorarea organismului. Datorită compoziției chimice, acțiunea sa de tonifiere este de lungă durată. De aceea, terapia cu hrean este indicată în combaterea oboselii cronice.

Cercetările recente au scos la iveală că iuțeala conținută de rădăcina de hrean are și proprietăți citostatice foarte puternice, glucozinolații fiind eficienți în multe forme de cancer, precum cel de piele, plămâni, de colon sau de stomac. Un studiu recent făcut la Universitatea Illinois, Statele Unite, arată că administrarea zilnică de hrean crește rezistența organismului uman la boala canceroasă, atât în ce privește prevenirea îmbolnăvirii, cât și la tratamentul bolii deja instalate.

Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI / AGERPRES FLUX

Hreanul este planta recomandată împotriva răcelii și gripei. Rădăcina nu are un miros puternic, însă dată pe răzătoare devine iute, parfumată și lacrimogenă. Nasul se desfundă în scurt timp, elimină secrețiile, curățând astfel căile respiratorii. Această terapie, cu efecte imediate, ajuta și la curățarea glandei oculare. Un pic mai tare ca ceapa face lăcrimarea inevitabilă. Hreanul este un inamic natural al conjunctivitei. Hreanul ras, în combinație cu miere, luat dimineața înainte de masă, este foarte bun pentru tuse. Hreanul, având calitatea de a descongestiona aparatul respirator, este recomandat și în tratamentul astmului.

Specialiștii recomandă hreanul în tratamentul bronșitei cronice și în afecțiuni ale căilor respiratorii, cum ar fi cele pulmonare. Ca și usturoiul, este un foarte bun antibiotic tratând infecțiile respiratorii. Pentru a scăpa de necazurile create de sinuzită, se folosesc cataplasme cu hrean pe zona frunții.

Ca tratament intern, hreanul este recomandat și persoanelor care suferă de reumatism sau gută.

Anumite substanțe pe care le conține hreanul au efecte benefice asupra circulației sângelui în zonele periferice. Astfel, consumul de hrean normalizează tensiunea arterială și previne riscul formării de cheagurilor de sânge. Totodată, substanțele sulfurate din hrean îmbunătățesc elasticitatea vaselor de sânge cerebrale și coronariene, reducând astfel riscul apariției unui infarct sau accident vascular cerebral.

În compoziția hreanului se găsesc din belșug vitamine din complexul B, necesare pentru funcționarea sistemului nervos și pentru îmbunătățirea memoriei. Hreanul are și acțiune tonifiantă și de scădere a colesterolului, dar este foarte bun și pentru menținerea sănătății pielii și a părului.

Hreanul are multe calități terapeutice, fiind utilizat și la stimularea poftei de mâncare, tratarea gastritei și echilibrarea tranzitului intestinal. Substanța care dă gustul picant al hreanului crește secreția de suc gastric și redă pofta de mâncare persoanelor anemice sau anorexice. Digestia lentă și gastrita hipoacidă se tratează în mod eficient cu câte două-trei linguri de hrean ras, care se consumă în timpul meselor principale.

Având efecte diuretice, este unul din alimentele recomandate în curele de slăbire. Consumat simplu, doar ras și opărit sau crud amestecat într-o salată de sfeclă, adăugat la o maioneza ușoară de lapte, face deliciul fiecărei mese.

Hreanul este contraindicat în caz de: gastrită, ulcer gastric, enterită acută, nefrită acută, macrolitiază urinară, hemoragii interne, hemoroizi, hipercorticism. Se recomandă, evitarea administrării de hrean, în timpul fluxului menstrual. Substanțele din hrean pot interacționa negativ cu antiinflamatoarele analgezice de sinteză precum și cu corticoizii sintetici. Principiile din hrean sunt incompatibile cu unele substanțe din medicamente sau suplimente, ca: bicarbonați și carbonați, nitrat de argint, biclorură de mercur (J. Valnet). Hreanul nu se administrează copiilor mai mici de 4 ani. Este contraindicat și în perioada alăptării, deoarece unele principii ajung în lapte. Pacienții care au suferit de infarct este bine să nu consume hrean. Supradozajul poate determina iritații renale, diaree, hemoragii digestive, scăderea brusca a tensiunii arteriale, diaree.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Salvia este una dintre plantele care nu ar trebui să lipsească din casele românilor. Deşi este folosită mai mult ca şi condiment, cercetările efectuate de-a lungul timpului au demonstrat faptul că această minunată plantă este şi un excelent medicament, având calităţi terapeutice extraordinare, asupra sistemului digestiv, nervos, şi multe altele.

Această plantă aromată era considerată a fi sacră în Antichitate, şi pe bună dreptate. Un vechi proverb chinezesc ne spune că „cine are salvie în casă nu lasă bătrâneţea să se apropie”, aşadar aceasta este una din plantele cu efecte mai mult decât benefice asupra organismului.

 

  • Ce este Salvia ?

 Salvia este o plantă originară din regiunea mediteraneană şi de aici s-a extins în întreaga Europă centrală şi Asia. Salvia este o plantă minunată, ce creşte până la 80 cm înălţime, şi este de menţionat faptul că este o plantă perenă. O scurtă descriere a salviei ar suna în felul următor – această plantă are frunzele ovale, acoperite de perişori, de culoare verzuie, care cresc în mlădiţe lemnoase, iar florile sunt de culoarea cerului, bleu deschis, sau a cerului la amurg, un violet minunat.

Tufa de salvie poate ajunge la o înălţime de 60 de cm şi la o lăţime de 60 de cm.Salvia, deşi este o plantă perenă, înfloreşte abia în al doilea an de când e cultivată. Frunzele salviei sunt folosite pentru asezonarea diverselor preparate, având un gust amărui şi aromat, picant. Salvia se poate găsi în ţara noastră în regiunile joase ale ţării. Aceasta creşte spontan dar de asemenea este şi cultivată, şi cel mai mult se foloseşte salvia cultivată datorită temperaturilor foarte joase din timpul iernii şi sensibilităţii acesteia la îngheţ.

In limba română, salvia mai este cunoscută şi sub denumirea de jale, jaleş, salbie sau şerlai. Salvia se poate planta şi în ghivece, aşadar are nevoie doar de sol umed şi de lumină multă, de un loc cald. Planta este înmulţită fie prin butaşi, fie prin seminţe sau transplantare.

  • Ce conţine salvia?

Aşa cum am menţionat, salvia este considerată drept o plantă miraculoasă cu proprietăţi tămăduitoare, datorită conţinutului său bogat în vitamine. Salvia conţine un complex de vitamine, printre care enumerăm vitamina A, B, vitamina C, minerale precum calciu, potasiu, magneziu, fier, zinc şi sodiu, fiind un adevărat izvor de substanţe folositoare organismului.

De la salvie se folosesc frunzele şi florile, şi acestea sunt foarte bogate în uleiuri volatile. Salvia se poate folosi sub formă de infuzie, cataplasme, vin, ulei, pulbere, tinctură, şi oţet. În gastronomie, salvia are nenumărate întrebuinţări. Aşadar, salvia se poate folosi ca şi condiment în cârnaţi, la friptură, la cartofi, la tocane, la aromatizarea brânzeturilor sau a băuturilor. De asemenea, salvia este întrebuinţată şi pentru a da savoare salatelor, gustărilor, sau pentru ornare.

 

  • Scurt istoric al salviei

Salvia este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri. În Evul Mediu, spre exemplu, salvia era considerată o plantă cu proprietăţi magice, care îi putea face pe oameni nemuritori. Însăşi numele plantei, salvie, are o însemnătate deosebită. Salvie provine din latinescul salvare, ce înseamnă a fi sănătos, a salva, a vindeca.

Aşadar, şi romanii o considerau o plantă sacră, considerând-o o regină a plantelor cu proprietăţi tămăduitoare, dar şi cu efecte de protecţie magică. În Roma Antică salvia era culeasă cu mare fast, cu un întreg ritual am putea spune.

Aşadar, salvia era un remediu nelipsit fiind considerată un detoxifiant excelent pentru organism, şi de asemenea trata diferite infecţii, era un tonic nervos, psihic, cu capacităţi de reîntinerire. Salvia este una din plantele căreia i s-a acordat o atenţie deosebită, şi a fost şi este încă cercetată intens de-a lungul timpului, având foarte multe utilităţi practice. Menţinerea sănătăţii de cele mai multe ori depinde de această plantă.

Medicina tradiţională românească nu a omis în niciun fel salvia, aceasta având diverse întrebuinţări de-a lungul timpului. Aşadar, salvia poate fi găsită la farmaciile naturiste, la plafar, sub diverse forme- de ceai, de pulbere, de tinctură, ulei sau ulei volatil, dovadă incontestabilă a necesităţii acestei plante miraculoase în casele românilor.

  • Preparate pe bază de salvie

Ca orice altă plantă cu proprietăţi benefice asupra organismului, şi salvia se poate găsi sub formă de diferite preparate, sau se poate prepara în casă. Aşadar, există pulbere din salvie, vin, tinctură, oţet, infuzie, ulei, etc.

Ceaiul de salvie. Ceaiul de salvie poate fi întrebuinţat intern sau extern. Aşadar, pe plan intern acesta tratează diabetul, faringitele, bronşitele, dischinezia biliară, iar pe plan extern este un remediu excelent împotriva aftelor, gingivitelor, stimatitelor, abceselor dentare, dacă se fac spălături. De asemenea, tenul acneic, gras, transpiraţia picioarelor pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de salvie.

Cum se prepară ceaiul de salvie? Ei bine, există mai multe modalităţi de preparare. Aşadar, infuzia de salvie se prepară din o linguriţă de frunze de salvie uscate la o ceaşcă de apă clocotită, ce se lasă la infuzat vreme de 10 minute, şi astfel aceasta poate scădea febra şi stimula sistemul nervos dacă e consumat de trei ori pe zi.

De asemenea, decoctul de salvie se prepară dintr-un pumn de frunze ce se fierb vreme de zece minute într-un litru de apă, şi acesta poate fi folosit ca şi metodă de tratare a aftelor, gingivitelor, stimatitelor, abceselor dentare, dacă se fac spălături.

Ceaiul de salvie are numeroase beneficii asupra organismului uman, aşadar vindecă rănile, ameliorează durerile de gât, afecţiuni ale gurii, reduce teranspiraţia excesivă, îmbunătăţeşte memoria, reduce durerile articulare, tratează afecţiuni ale ficatului şi rinichilor, stimulează scalpul, etc.

Pulberea de salvie

Pulberea de salvie se obţine într-o manieră extrem de simplă, prin măcinarea fină a plantei uscate cu ajutorul râşniţei de cafea. Pulberea de salvie se ţine în borcane închise ermetic, de sticlă, în locuri reci şi întunecoase, vreme de câteva săptămâni. Pulberea se administrează de trei ori pe zi, câte o jumătate de linguriţă.

Tinctura de salvie

Tinctura de salvie se obţine prin macerarea a 20 de linguri de pulbere, peste care se adaugă jumătate de litru de alcool alimentar de 70 de grade şi se lasă vreme de două săptămâni într-un borcan închis ermetic, la loc călduros. Apoi se filtrează şi se toarnă în sticle mici închise la culoare. Se ia câte o lingură diluată în ceai sau apă, de trei-patru ori pe zi pentru a echilibra sistemul nervos, hormonal, pentru a stimula memoria şi activitatea cerebrală.

Uleiul de salvie

Uleiul de salvie are proprietăţi miraculoase, aşa cum vom prezenta în acest articol. Uleiul de salvie se poate procura cu uşurinţă de la un magazin de produse naturiste sau de la un plafar sau se poate prepara în casă printr-un procedeu minuţios. De asemenea, mai este şi uleiul volatil de salvie, un exelent tonic nervos.

Vinul şi oţetul de salvie

Nu v-aţi fi aşteptat şi la aceste întrebuinţări ale plantei dar, da, salvia este excelentă în combinaţie cu vinul şi oţetul. Aşadar, vinul de salvie se obţine prin macerarea a 20 de linguri de pulbere de salvie la un litru de vin alb, natural, vreme de 2 săptămâni, după care se strecoară. Se pot consuma câte trei linguri înainte de masă şi aceste este un remediu excelent pentru stimularea apetitului şi înviorare.

Oţetul de salvie, pe de altă parte este folosit ca un elixir pentru sistemul nervos şi digestiv. aşadar, oţetul se obţine prin macerarea a 50 de grame de frunze de salvie mărunţită la un litru de oţet de mere. Acesta se poate folosi la salate, sau se poate face frecţie împotriva răcelii, a durerilor reumatice şi articulare, a stărilor de oboseală.


  • Beneficii ale uleiului de salvie

Uleiul de salvie are numeroase beneficii. Acesta creşte rezistenţa şi imunitatea organismului, reglează activitatea tiroidei, stimulează pofta de mâncare, calmează durerile de cap şi de stomac. De asemenea, combate cu succes transpiraţia, vindecă iritaţiile, eczemele şi infecţiile cutanate şi ajută la îndepărtarea celulitei.

Uleiul de salvie este şi un excelent remediu pentru păr, aşadar combate căderea părului, reduce procesul de albire, nuanţează culoarea părului. De asemenea, uleiul de salvie mai are şi alte proprietăţi tămăduitoare, îmbunătăţind memoria, circulaţia sângelui la nivel cerebral, combate infecţiile, microbii, tratează gastrita. Previne formarea celulelor canceroase, reduce dependenţa de tutun şi de alcool,vindecă dermatitele şi tratează ciupiturile de insecte şi dismenoreea.

  • Beneficii ale ceaiului de salvie

Ceaiul de salvie are numeroase beneficii asupra sistemului nervos, digestiv şi a sănătăţii pielii şi a părului. Ceaiul de salvie poate fi consumat ca atare sau poate fi folosit ca şi gargară pentru tratarea abceselor dentare, a aftelor, a amigdalelor umflate, a durerilor în gât şi a stomatitelor. De asemenea, este excelent pentru albirea danturii şi a respiraţiei proaspete.

Mai mult decât atât, ceaiul de salvie întăreşte inima, nervii, reglează circulaţia sângelui, previne şi tratează diabetul, tratează dismenoreea, disconfortul creat de menopauză şi tulburările asociate acesteia.

De asemenea, vă puteţi clăti pe faţă cu ceai de salvie dacă aveţi acnee şi ten seboreic. Se poate aplica infuzia sub formă de comprese. Din punct de vedere psihic, ceaiul de salvie tratează palpitaţiile, surmenajul psihic, stresul, astenia, oboseala, ameţelile, de asemenea din punct de vedere digestiv ceaiul de salvie stimulează secreţia bilei, tratează digestia lentă, balonarea, gazele intestinale, crampele, arsurile gastrice. Mai mult decât atât, ceaiul de salvie ajută la slăbit şi la eliminarea celulitei, şi uşurează digestia. Se beau două căni de ceai pe zi.

  • Ce afecţiuni tratează salvia?

Salvia tratează şi previne o serie de afecţiuni, iar consumată în cantităţi normale, nu provoacă efecte adverse.

Afecţiuni ale aparatului digestiv

Salvia tratează colitele, enterocolitele, colitele de fermentaţie, indigestia, balonarea, prin administrarea de pulbere de salvie câte patru linguriţe la zi, vreme de trei săptămâni, cu pauze de zece zile. De asemenea, se poate face o cură cu infuzie de salvie, câte trei căni de infuzie pe zi.

Afecţiuni ale aparatului respirator

Bronşitele, rinitele, răceala şi gripa pot fi tratate cu ajutorul salviei datorită proprietăţilor sale antivirale şi de asemenea de reducere a febrei şi a secreţiilor în exces din căile respiratorii. Se administrează infuzia de salvie, vreme de o săptămână, trei ceşti pe zi. De asemenea, puteţi face frecţii cu oţet de salvie pe tot corpul. Dar şi astmul şi bolile respiratorii cu secreţii abundente pot fi tratate cu ajutorul pulberii de salvie, administrată vreme de o lună, de patru ori pe zi jumătate de linguriţă rasă.

Afecţiuni ale sistemului nervos

Sistemul nervos prezintă mai multe tulburări precum anxietatea, tulburările de memorie, stresul, astenia, stările de nervozitate excesivă, iar acestea pot fi tratate cu ajutorul unei cure de o lună, cu pulbere de salvie, patru linguriţe la zi, urmată de o pauză de o lună.

Afecţiuni ale aparatului genital feminin

Probleme precum dismenoreea, tulburări ale menopauzei, ciclul menstrual neregulat, abundent, dureros, pot fi prevenite şi tratate cu ajutorul unei cure de trei luni cu ceai de salvie, câte două căni pe zi.

Diabetul

Salvia sporeşte receptivitatea organismului uman la insulină, aşadar se administrează câte o cană de decoct de salvie pe zi.

Cancer

Diferite tipuri de cancer precum cancerul de colon, de sân pot fi tratate cu ajutorul infuziei de salvie, în cure de câte trei luni, câte trei căni pe zi. De asemenea, ceaiul de salvie este excelent şi pentru oprirea lactaţiei.

Salvia trateaza ranile externe

La nivel extern, salvia are de asemenea numeroase beneficii. Aşadar, aceasta poate fi folosită pentru tratarea rănilor ce se vindecă greu, prin aplicarea de cataplasme cu salvie. Cataplasmele se prepară prin înmuierea unei mâini de frunze mărunţite vreme de două ore în apă caldă şi apoi se scurg şi se pun într-un tifon steril.

Acesta se aplică pe rana cu pricina, zilnic, vreme de o oră, câte trei săptămâni. De asemenea, pentru eliminarea mirosului neplăcut şi a transpiraţiei abundente se foloseşte infuzia de salvie, fie băută, fie comprese pe locul afectat (axile, mâini) sau băi de picioare. De asemenea, se poate clăti părul cu un decoct de salvie şi ceai negru, şi tenul pătat, seboreic, se poate trata cu ajutorul infuziei de salvie. Dinţii frecaţi cu salvie vor deveni mai albi.

  • Precauţii la administrarea Salviei

Trebuie să aveţi mare grijă atunci când începeţi o cură cu salvie. Această plantă este contraindicată epilepticilor, mamelor care alăptează, a femeilor însărcinate, a persoanelor sensibile la stomac. De asemenea, uleiul volatil de salcie nu se administrează copiilor sub 10 ani iar diabeticii trebuie să îşi ţină glicemia sub atentă supraveghere dacă încep o cură cu salvie.

Luca Cătălin

sursa: financiarul

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva