Search

Folclor

Facebook Twitter Email

În a doua jumătate a deceniului 3 al secolului trecut, când tangoul, slowfoxul, foxtrotul, valsul, rumba și alte ritmuri și stiluri muzicale occidentale sau de peste ocean erau demult la ordinea zilei în restaurantele și localurile citadine din România, compozitorii români de muzică ușoară, voind să cultive o muzică originală și autohtonă, lansau un nou gen numit„cântec românesc” (chiar așa scria în continuarea titlurilor cântecelor pe discurile, cataloagele și partiturile epocii) sau ulterior „melodie în stil popular”. Inspirația erau, desigur, melosul și ritmurile populare, în special cele valahe. În general, pentru a da mai conturat senzația de stil popular, se cânta și înregistra cu orchestrele populare ale localurilor bucureștene care aveau în componența lor și țambal de concert: Victor Predescu, Frații Stănescu, Vasile Julea, Costică Tandin, Ionel Cristea. Primii cântăreți ai acestui gen au fost Cristian Vasile, duetul Petre Alexandru și Mia Braia, Ion Luican, Dorel Livianu, Silvian Florin și Gică Petrescu.

Câteva din aceste cântece sunt arhicunoscutele:

  • Ionel, Ionelule (C. Romano / N. Constantinescu, N. Vlădoianu)
  • Dar-ar naiba-n tine, dragoste (C. Romano / C. Romano, N. Boldur)
  • Mi-am pus busuioc în păr (I. Vasilescu / N. Vlădoianu)
  • Crâșmăriță din Buzău (P. Popescu-Peppo)
  • Țărăncuță, țărăncuță (I. Vasilescu / N. Vlădoianu, P. Maximilian)
  • Țac-țac-țac sau Morărița (V. Vasilache / P. Maximilian, N. Stroe)

Un astfel de cântec este și celebrul Sanie cu zurgălăi, compus în interbelic, dar ajuns un hit abia la începutul anilor ‘50, deseori socotit drept cântec popular, cu o poveste fascinantă și destul de întortocheată. Acest Jingle Bells românesc (vorba unui prieten) a fost creat în 1936 de compozitorul evreu Richard Stein (n. 1909, Roman, jud. Neamț – d. 1992, Israel), fratele traducătoarei Antoaneta Ralian, special pentru Maria Tănase, care l-a refuzat pentru că îi considera inferior textul scris de Liviu Deleanu, poet și dramaturg tot evreu. Luând în considerare naționalitatea autorilor, am putea spune fără rezerve că este de fapt o creație evreiască.

Ulterior, cântecul i-a fost încredințat diseurului Silvian Florin, care l-a lansat pe disc de gramofon His Master’s Voice (nr. cat. JB 163) și la Radio România. Se mai știe de un alt cântăreț, Ionel Pascu, care l-a înregistrat în același an la mai puțin cunoscuta casă de discuri Pan (fostă Lifa, nr. cat. P 9). Pe coperta partiturii originale, apărută cu întârziere în 1937 la Editura Țicu I. Eșanu, piesa avea subtitlul Cling, cling, cling și era etichetată dreptcel mai formidabil succes. Numele compozitorului era scris cu sau fără intenție incomplet și inversat: S. Richard.

Coperta partiturii Sanie cu zurgălăi (1937)Coperta partiturii Sanie cu zurgălăi (1937)

Nu este de găsit deocamdată înregistrarea cu Silvian Florin, nici cea cu Ionel Pascu, în schimb există o interpretare din 1960, apropiată de originalul uitat demult al lui Stein și Deleanu, cu Bela Chitaristul (pe numele real Bernard Dulzer, n. 1908, București – d. 1993, Tel Aviv), muzicant evreu stabilit în Israel în 1950. De observat că Sania lui Bela aveazurgălăi la propriu și că subtitlul Cling, cling, cling de pe coperta partiturii nu se regăsește în niciun vers. Un adevărat vestigiu!

Cântecul capătă o altă formă – cea pe care o știm cu toții – în 1949, când Maria Lătărețu, renumita cântăreață de muzică tradițională și populară din Gorj, îl folclorizează, renunțând la refren și schimbându-i textul cu versuri mai apropiate de lirica populară. Mai jos avem primele trei variante înregistrate de Maria Lătărețu, în ordine cronologică:

  1. Columbia, 1949, cu taraful soțului ei, Mihai (zis Tică) Lătărețu
  2. Supraphon, 1950, cu Orchestra „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor, dirijor Ionel Budișteanu
  3. Electrecord, 1956, cu Orchestra de muzică populară Electrecord, dirijor Ionel Budișteanu

Eticheta discului Columbia nr. cat. DR 435, 1949.Eticheta discului Columbia nr. cat. DR 435 (1949). De remarcat că Richard Stein nu era menționat.

Începând cu anul 1949, Maria Lătărețu devenea cântăreața curentului muzical impus de culturnicii noului regim: muzica populară (de ansamblu), un hibrid între muzica tradițională (țărănească, rurală, sau ceea ce am vrea să numim folclor muzical autentic) și muzica de larg consum. Observăm în înregistrarea din 1949 prezența țambalului de concert, care nu era specific deloc tarafurilor gorjenești (ele fiind compuse de regulă din viori, braci, bas și chitară), dar pe gustul muzical al capitalei. În același an se angaja solistă vocală la nou înființata Orchestră „Barbu Lăutaru” a Institutului de Folclor (transferată în 1953 la Filarmonica „George Enescu” și desființată în 1970), ansamblu imens de 80-100 instrumentiști populari alcătuit după modelul orchestrelor populare sovietice. Înregistrarea din 1950 a fost realizată la Praga, în timpul unui turneu cu această orchestră.

Varianta din 1956 este probabil cea mai cunoscută în România – a fost editată, reeditată și paraeditată pe albumele proprii antume și postume ale cântăreței (viniluri, CD-uri) și pe compilațiile de ieri și de azi. Putem spune că Maria Lătărețu i-a asigurat piesei adevăratul succes, odată cu impresia că ar fi cântec de sorginte populară. Cântăreții de muzică populară și ușoară de ieri și de azi varianta ei au cântat-o și o cântă.

Temă anticomunistă. Ajutat de actrița Elvira Popescu, cântărețul interbelic Jean Moscopol părăsea pentru totdeauna România în 1947 din cauza noului sistem politic răsăritean, pe care-l critica cu mult curaj prin recitalurile sale. Pentru că suferea de laringită, a ajuns prima oară la Paris pentru a se trata, apoi în München, unde s-a angajat la Radio Europa Liberă în anii ‘50, ca într-un final să stabilească în New York. Tot în anii ‘50 a scris și a înregistrat în exil multe cuplete anticomuniste pe teme populare, în care îi insulta pe mai marii comunismului românesc și sovietic: Gheorghiu-Dej, Groza, Iosif și Liuba Chișinevschi, Sadoveanu, Stalin, Hrușciov, Gheorghi Malenkov. Două dintre acestea, Foaie verde de cartelă și Falsă amnistie, au ca linie melodică Sanie cu zurgălăi. Tot în această perioadă a înregistrat și Tot ce-i românesc nu piere. Comuniștii l-au cenzurat și au încercat să-l șteargă din conștiința națională pentru aceste împotriviri, dar oare au reușit? Când îi enumeri pe cântăreții interbelici chiar nu-l poți omite pe Jean Moscopol. În 1993, la 13 ani de la moartea lui Moscopol, aceste cuplete au fost editate prima oară în România pe un album (LP, casetă) produs de Eurostar. Acum mai toate se găsesc pe YouTube. Căutați Jean Moscopol anticomunist.

Popularitatea piesei a provocat și o atracție pentru plagiat, astfel că, în 1953, chitaristul american de jazz, country și blues Les Paul (1915-2009) preia și își însușește melodia, dar nu după forma originală a lui Stein, ci mai degrabă după varianta fără refren a Mariei Lătărețu. Nu putem ști exact la cine a auzit cântecul. Textul, Johnny is the boy for me, care nu are nicio legătură cu sania și cu zurgălăii, a fost scris de Paddy Roberts (textier și cântăreț englez, n. 1910, Durban, Africa de Sud – d. 1975, Regatul Unit) și Marcel Stellman (producător și textier belgian trecut greșit pe disc Spellman). Cântăreața care i-a dat glas a fost Mary Ford (1924-1977), soția lui Les Paul până în 1963.

Ediția din 6 iunie 1953 a revistei săptămânale americane Billboard anunța apariția proaspătului disc cu Johnny (Is The Boy For Me), produs de casa de discuri Capitol (nr. cat. 2486). La următorul număr al Billboard-ului (13 iunie ‘53), discul deja apărea la rubrica Top Sellers, ajungând peste două săptămâni pe locul 1, dar nu pentru Johnny, cum ne-ar plăcea să credem, ci pentru piesa de pe cealaltă față a discului, Vaya Con Dios, care a fost hitul nr. 2 al anului 1953 în S.U.A.

Eticheta discului Capitol nr. cat. 2486 (1953)Eticheta discului Capitol nr. cat. 2486 (1953)

Peste câteva luni, Johnny ajunge la urechile lui Édith Piaf, pe care îl preia de la Les Paul și îl înregistrează 24 decembrie 1953 la casa de discuri Columbia cu textul în francezăJohnny, tu n’es pas un ange scris de Francis Lemarque (1917-2002). Desigur, pe eticheta discului (nr. cat. BF 596) la autorul muzicii apărea Les Paul.

Eticheta discului Columbia nr. cat. BF 596 (1954)Eticheta discului Columbia nr. cat. BF 596 (1954)

Se pare că Stein devenise între timp avocat și l-a dat în judecată pe Les Paul pentru plagiat încă din anii ‘50. Este unul din primele procese juridice pentru plagiat în muzică, dacă nu chiar primul. Avem mai jos un inedit și valoros document: o declarație manuscrisă de Maria Tănase din 23 februarie 1957 în care susținea că în perioada 1934-1936, când înregistra la casa de discuri Lifa, autorul a compus special pentru ea 3 piese, din care una a fost Sanie cu zurgălăi, pe care a refuzat-o. Mai mult, indica și nume care puteau confirma cele declarate: Tudor Mușatescu (alintat Tudorică în declarație) și Vasile Negru, care amândoi au fost directorii casei de discuri Lifa. În articolele de pe net se spune că Stein a câștigat procesul, dar nu și când. Probabil că tot în anii ‘50.

05 declaratie MTDeclarația manuscrisă a Mariei Tănase în care susținea că Sanie cu zurgălăi a fost compusă de Richard Stein (23.02.1957)

În 1988, trupa belgiană Vaya con Dios face un cover al lui Johnny cel care nu era un înger. Pe albumul produs de Ariola pe diverse suporturi (LP, casetă, CD) erau transcriși autorii de pe discurile lui Édith Piaf: Les Paul și Francis Lemarque. Abia în iulie 2001, la 9 ani de la decesul lui Stein, UCMR-ADA (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor Români – Asociația Drepturilor de Autor) se sesizează din oficiu pentru a face dreptate, intentând un proces pentru plagiat. Trupa plătea drepturi de autor lui Les Paul și nu pentru urmașii lui Stein, adevăratul compozitor.

Cu siguranță, preluăriprelucrări și reinterpretări românești și străine au mai fost, dar nu atât de notabile ca cele prezentate.

Posted on vineri, 26 decembrie 2014by Sursa: folclor muzical

 

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva