Search

Bauturi Romanesti

Facebook Twitter Email

Pălinca, renumita băutură tradițională din Ardeal, s-a intersectat într-o localitate din Sălaj cu un alt element esențial în cultura rurală românească – lemnul, grație pasiunii și migalei cu care pălincarul satului “împistrează” (împodobește prin tăieturi n.r.) lemnul, reproducând obiecte din gospodăria proprie, pe care le introduce mai apoi, cu dexteritate și cu o răbdare infinită, în sticlele cu licoarea aurie.

Localitatea Fildu de Sus este renumită în Sălaj dar nu numai pentru biserica de lemn, monument istoric având cea mai zveltă și mai înaltă turlă din zonă, simbolistica ei fiind preluată, de altfel, și pe stema județului. Biserica, având hramul ”Pogorârea Sfântului Duh”, a fost ridicată, conform inscripției crestate deasupra ușii, în anul 1727, de către meșteri din zonă: “Să se știe și ceasta cine au fost meșterii acestei sfinte biserici Freanț Nicoară din Agrij și unul Chendre a Petrii Brudului, fecioru Grigorie, Anu Domnului 1727”. Cele patru turnulețe care se găsesc în jurul turnului mare al bisericii, dispuse la colțuri, la baza coifului, au contribuția lor deosebită în silueta acestui exemplar al arhitecturii sacre de lemn.

Lemnul este, de altfel, un material de construcție îndrăgit de locuitorii din zonă, vestiți pentru măiestria cu care și-au realizat porțile gospodăriilor.

Nelu Mangău nu este doar pălincarul din Fildu de Sus, ci și un împătimit în “împistrarea” sau dacă vreți decorarea lemnului.

“De mic mi-a plăcut să împistrez lemne, cu un briceag. Maica tot îmi zicea: nu împistri toate lemnele. Meream cu oile și pe o botă făceam diferite modele”, își amintește acesta.

Pasiunea din copilărie o combină astăzi cu “ocupația” de bază, dacă se poate spune, realizând cu răbdare și migală mici obiecte din lemn, reproduceri la scară mică a unor obiecte din gospodărie, pe care le asamblează direct în sticlele în care mai apoi pune pălinca. Miniaturile din lemn nu au doar rol decorativ ci și colorează în diferite nuanțe pălinca, în funcție de esența folosită. În plus, de când face sticle cu lemn împistrat, a constat că a crescut și interesul cumpărătorilor.

“Cam de opt ani lucrez cu lemnul, pentru sticle. Având în vedere că-s și pălincar, o îmbuteliez în sticle cu mici obiecte din lemn și o vând în special la cei care merg în străinătate și vor să ducă un cadou mai deosebit. Îmbuteliată așa, o vând mai bine. Am pus și tricolorul care să arate că e din România. Folosesc lemn de dud, care dă o nuanță galbenă pălincii, de prun, ce dă o nuanță mai roșiatică și lemn de paltin ce o lasă cum e ea. Pot să fac vârtelniță, fântână, jug de boi, scară, furcă și greblă și chiar coloana infinitului. În general, fac lucruri din gospodărie. De obicei fac una pe seară. Toate le lucrez manual”, afirmă Nelu Mangău.

Gospodar în adevăratul sens al cuvântului, Nelu Mangău crește animale și lucrează pământul fără a se plânge de secetă, de subvenții sau de alte greutăți inerente traiului la țară. Iubește sincer ceea ce face și crede din tot sufletul că dacă muncești cu adevărat, pământul te va răsplăti cu un trai îmbelșugat. Drept urmare, în casa lui vei găsi mereu o bucată de caș proaspăt, o cană de lapte de bivoliță, un colț de pâine de casă și găină “galbenă de grasă”, numai bună pentru o supă cu “bănuți” de grăsime și togmaji (tăiței n.r.). Iar înainte de orice mâncare, vei fi servit, invariabil, cu un păhărel de pălincă de prune, producție proprie.

Deși produce anual sute de litri de pălincă pentru toți sătenii din zonă, Nelu Mangău nu consumă băuturi alcoolice, cu excepția pălincii pe care trebuie să o guste atunci când o prepară. “Lucrez cu pălinca din 1994 și sunt pălincărașul satului. Cazanele sunt moștenire de familie, de la tatăl meu. Eu am doi muncitori la cazan. Când vin clienții, borhotul se deversează în cazan, iese votca la prima fiebere, după care se trece la cazanul doi, și iese pălinca. Din trei cazane de votcă iese unul de pălincă. Cel mai bun lemn cu care se face foc la cazan este cel de arin. Se mai folosește și răchita sau mesteacănul. Salutul pălincii este: apă rece, foc încet, adică apă rece în răcitorul instalației de distilat și foc la cazan nu foarte intens. Avem un sistem de răcire cu apă din Valea Fildului. Prima dată la pălincă iese așa numitul razalău, care se separă, pentru că nu e bun de băut și are circa 90 de grade. După ce se îndepărtează razalăul, iese pălinca. Aceasta trebuie adusă mai apoi la starea în care se poate consuma, diluându-se cu apă până ajunge la 50-52 de grade. Înainte de a o “tomni”, are 58-60 de grade. Pălinca trebuie să fie băubilă, să nu strângă de gât. Sunt care fac pălinca și la 54 de grade, dar eu spun că nu e băubilă. După mine, cea mai bună e cea la 50 de grade. Cel mai bine se păstrează în vase de sticlă sau în butoaie de lemn, dar în butoi pierde la 100 de litri, un litru la an”, precizează acesta.

În sticle o păstrează și pălincarul din Fildu, dar nu în orice fel de sticle ci în recipiente “îmbăgățite” cu miniaturi de lemn care dau culoare, aromă și un aspect, în cele din urmă, mai comercial renumitei băuturi ardelenești.

AGERPRES/ (A — autor: Sebastian Olaru; editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cercetătoarea Maria Ivașcu, doctor în horticultură și fostă cercetătoare la Stațiunea viti-vinicolă Pietroasele din județul Buzău, susține că bucătăria din flori cunoaște o revitalizare în țara noastră și ne propune două rețete de sezon din cea mai populară plantă, socul.

‘Există peste 150 de flori comestibile în câmpuri și grădini care se dezvoltă bine în climatul nostru temperat, le putem contempla, dar le putem folosi și în hrana noastră, acest tip de hrănire se poate adăuga celui vegetarian, pentru că florile pot fi utilizate cu orice ingrediente’, a declarat, pentru AGERPRES, Maria Ivașcu, autoare a unui studiu despre florile comestibile.

Ea ne propune două rețete pe baza unei plante de sezon existente aproape în fiecare grădină: florile de soc.

‘Florile de soc se prepară în aluat, se confiază, se cristalizează, se adaugă în salate, tarte, parfumează vinul sau băuturile răcoritoare. Ele împrumută parfumul lor fructelor’, a mai declarat Maria Ivașcu.

Flori de soc în aluat: se iau 20 de flori de soc și se face un aluat din 125 de grame de făină, două ouă, o lingură mare de ulei, un pahar de bere blondă, o lingură de zahăr pudră, o lingură de coniac. Mod de preparare: se umectează florile cu albuș de ou, se pudrează cu zahăr, se trec apoi inflorescențele prin aluat, ținându-le de codiță și se coc în uleiul încins până se auresc ușor. Se servesc calde, pudrate cu zahăr. Se servesc cu bere rece.

Socata: Se iau 10-15 flori mari de soc, 1 kg de zahăr, două lămâi, 8-10 grame drojdie proaspătă și se amestecă într-un borcan de 10 litri plin cu apă. Mod de preparare: se spală florile de soc și se pun pe fundul borcanului. Se adaugă zahărul, sucul de lămâie, la care se adaugă cojile de lămâie tăiate și se lasă la macerat.

După 24 de ore, se umple borcanul cu apă, se adaugă drojdia și se lasă circa 48 de ore într-un loc cald și însorit, răstimp în care se amestecă lichidul din borcan. Când amestecul a ajuns la nivelul de aciditate dorit, se strecoară, se pune în sticle și se păstrează la rece.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorin Ivan, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Considerat de secole ca fiind Athosul României, Muntele Ceahlău oferă, în locuri știute doar de călugări, o plantă cu proprietăți miraculoase asemănătoare ginsengului. Schinducul, așa cum se numește această plantă, a fost adusă de călugări chiar de pe Athos și aclimatizată pe Ceahlău, aici fiind de altfel singurul loc din România unde poate fi găsită.

Foto: (c) CRISTIAN LUPASCU/Arhiva AGERPRES

Chiar și așa, locurile în care se găsește schinducul nu este la îndemâna oricui. Doar monahii din Durău știu unde, în urmă cu mai bine de o sută de ani, au fost plantate răsadurile aduse din Grecia. Iar acest secret este transmis doar în mediile monahale.

Călugării pun această plantă la macerat în țuica de prune, iar băutura devine, în urma acestui proces, un întăritor al organismului, datorită proprietăților miraculoase ale plantei.

”Schinducul este o plantă întăritoare, folosită mai ales în perioadele de post sau primăvara când omul iese slăbit din iarnă. Țuica de prune se face toamna, apoi planta respectivă este culeasă de pe Ceahlău și se pune în sticlă, la macerat, câteva luni. Țuica cu schinduc are o culoare gălbuie și un gust deosebit pentru că dispare gustul de prune și capătă un parfum delicat. Această băutură se face în special în mediile monahale.

Se spune despre schinduc că este ginsengul României. Dar schinducul este o plantă care crește doar în anumite zone de pe Ceahlău, știute în special de călugări, care păstrează însă secretul”, a declarat, pentru AGERPRES, Florentina Buzenschi, directorul Muzeului Județean de Etnografie.

Schinduc este o plantă erbacee cu florile alb-verzui, cu fructe ovale, aromatice, cu un miros care are o tentă de pătrunjel. La prepararea băuturii se folosesc în special rădăcina plantei și o mică parte din tulpină, fără frunze și fructe.

Această băutură nu se găsește în comerț și este oferită pelerinilor de către călugării de la Schitul de la Dochia sau de la Mănăstirea Durău. De asemenea, unii dintre proprietarii de pensiuni din zona masivului Ceahlău au schinduc pe care îl scot și îl oferă turiștilor doar la momentele festive din an.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Georgiana Tănăsescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Țuica de smochine i-a făcut cunoscuți ”peste mări și țări” pe locuitorii comunei mehedințene Șvinița.

Foto: (c) Gil PIETRAR / Arhiva AGERPRES

Apariția pe aceste meleaguri a acestei plante exotice — smochinul — își are originile undeva, în vremurile de demult. Comunitatea sârbă din Clisura Dunării este atestată documentar acum 900 de ani. Cu actuala sa poziție, localitatea a apărut pentru prima oară pe o hartă din anul 1723, când autoritățile austriece au amenajat prin Cataractele Dunării un canal navigabil. Se spune că din antichitate navigatorii își pregăteau aici ambarcațiunile și luau cu simbrie un ”lup de fluviu” pentru a-i trece prin Cazane, unde, după fiecare val, pândea o primejdie.

De numele acestora este legată și apariția în această zonă a smochinului. De atunci, se crede, majoritatea locuitorilor trăiesc, în special, din prelucrarea smochinelor, aici existând cea mai mare plantație de smochin din țară, cu aproximativ 3.000 de asemenea arbuști.

În folclorul regiunii transfrontaliere circulă și o glumă, nu se știe însă cât adevăr sau câtă legendă conține ea: șvinițenii și-au păstrat graiul vechi tocmai datorită țuicii de smochină, cică atât de delicioasă și parfumată este încât, băută fără măsură, te împiedică să mai vorbești, adică să-ți diversifici sau modernizezi vocabularul.

”Datorită țuicii din smochină comuna noastră a devenit celebră. Suntem cunoscuți peste mări și țări cu acest elixir care l-a făcut și pe Hercule, plecat pe Dunăre în căutarea lânii de aur, să poposească mai mult timp într-o corabie ancorată la marginea fluviului, cam în locul unde, după mii de ani, a fost construită biserica noastră”, povestește primarul Nicolae Curici, el însuși un producător renumit de țuică.

El spune că, pentru a obține această băutură cu calități curative deosebite, ea fiind utilizată chiar și de suferinzii de boli de inimă și stomac, fructele se culeg când sunt răscoapte, adică ți se adâncesc unghiile în ele, și se pun în butoaie de lemn. ”Înainte de a așeza capacul la acestea se pune un strat din foi de hrean peste care se pune nisip, smochinele să nu intre în contact cu aerul. Se țin șapte zile la macerat, după care se scot la cazanul de făcut rachiu și se fierb la foc domol aproape o oră”, ne explică primarul din Șvinița.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva