Search

Ilfov

Facebook Twitter Email

Mănăstirea Cernica, așezământ monahal aflat în apropierea Bucureștiului, pe teritoriul administrativ al comunei Pantelimon, este zidită pe un ostrov în mijlocul unui lac.

Mănăstirea Cernica

Cernica este singura mănăstire care a dăinuit de-a lungul istoriei din întreaga salbă de ctitorii de pe malurile Colentinei și care a sporit în importanță de-a lungul timpului. Celelalte, fie că au dispărut, ca Tanganu, fie că au rămas biserici de mir, ca Ghica, Mărcuța, Pantelimon, Fundeni, potrivit site-ului Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național  Ilfov.

Așezământul este atestat documentar la 1608 prin hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Șerban. La aceea dată vornicul Cernica Știrbei construia o biserica din lemn cu hramul “Sfântului Nicolae”, înzestrând lăcașul cu pământuri, păduri și sate, spre veșnica pomenire a numelui și a neamului său.

Mănăstirea Cernica

De la mica obște de călugări, de pe ostrovul “Sf. Nicolae” s-a ajuns la complexul mănăstiresc de astăzi care se întinde și pe ostrovul “Sf. Gheorghe”.

Cercetări arheologice mai recente au demonstrat că vornicul Știrbei și-a stabilit ctitoria pe locul unei așezări monahale mai vechi, pierdută aici, în desișurile codrilor Colentinei. Denumită la început Grădiștea Floreștilor, ea și-a schimbat cu vremea numele, adoptându-l pe acela al întemeietorului său, nume pe care îl păstrează și astăzi.

Pe ostrovul Sf. Nicolae, vechea biserica cu hramul “Sf. Nicolae” a vornicului Cernica Știrbei a fost adaptată în decursul timpului nevoilor crescânde ale comunității monahale, de către stareții care s-au succedat.

Actuala biserica a fost construită după cutremurul din 1802, de către starețul Timotei, fiind terminată în anul 1815, în timpul domnitorului Ion Gheorghe Caragea. În forma inițială avea opt turle și un pridvor deschis, pictura interioară fiind realizată de zugravul Fotache, unul dintre ultimii meșteri ai picturii medievale.

După cutremurele din 1838 și 1840 care au afectat-o foarte grav a fost refăcută în mai multe rânduri, ultima mare restaurare din 1965-1967 s-a făcut prin grija patriarhului Iustinian.

Mănăstirea Cernica a cunoscut, datorită starețului Gheorghe, unul dintre ucenicii Sfântului Paisie de la Neamț, o intensă viață culturală. Aici erau copiști de manuscrise și zugravi care au pictat numeroase biserici din țară.

Venirea arhimandritului Gheorghe la Cernica, în anul 1781, a însemnat și o nouă viață a acestui așezământ. Acesta a refăcut obștea de monahi care se risipise din pricina războaielor și a ciumei și a ridicat din ruină biserica și tot ce însemna moștenire materială.

Mănăstirea Cernica


Starețul Gheorghe a ridicat în anul 1804 și cea de-a doua biserică din ostrovul Sf. Nicolae, Biserica “Sf. Lazar”. De dimensiuni reduse, cu o decorațiune exterioară bogată, piatră sculptată, cu interiorul pictat de I. Keber și Frujinescu (iconostasul), biserica reprezintă o adevărată bijuterie, asimetrică, zveltă, plan trilobat, două coloane la intrare și scară pe stânga. Este biserica de cimitir, în partea de jos (demisol) se află camera mormintelor.

Sfântul Ierarh Calinic care a urmat în stăreție la Cernica, între anii 1818 și 1850, este unul dintre sfinții pentru care credincioșii au o evlavie deosebită, sărbătorit la 11 aprilie. Sfântul Calinic a fost preocupat în permanență de zidirea sau de refacerea unor lăcașuri de închinare, de spitale, școli și case pentru orfani.

În vremea sa au fost ridicate pe ostrovul Sf. Gheorghe (numit așa după numele starețului Gheorghe) zidurile împrejmuitoare, Biserica “Sf. Gheorghe”, clădirea stăreției și aproape toate casele și chiliile, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță.

Înălțată între anii 1831-1832, biserica cu hramul “Sf. Gheorghe” a fost distrusă la scurt timp de cutremurul din 1838. Starețul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842 sub domnia lui Alexandru Ghica. A fost restaurată împreună cu tot ansamblul mănăstiresc între anii 1965-1967 de patriarhul Iustinian.

Iubitor de cultura, Sfântul Calinic a pus bazele unei valoroase biblioteci și a deschis aici o școală de pictură bisericească.

De asemenea, a întemeiat mai multe ateliere în care monahii își pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte. Cei care știau carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinților Părinți și ale marilor îndrumători ai vieții călugărești.

Sub oblăduirea sa obștea monahală creștea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350.

Starețul Calinic era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor.

Vechea chilie în care a trăit Sfântul Calinic este situată pe ostrovul Sfântului Gheorghe și a devenit cu timpul casă memorială. Acolo se păstrează obiecte care i-au aparținut. În jurul chiliei sale broaștele nu cântă niciodată. Legenda spune ca într-o seară, pe când Sfântul Calinic era cufundat în rugăciune, liniștea i-a fost tulburată de orăcăitul broaștelor. Atunci el s-a dus pe malul apei și, delimitând cu privirea o porțiune din lac, atât cât “zgomotul” să nu ajungă la chilie, a binecuvântat broaștele și le-a spus: “Duceți-vă în stânga și în dreapta, de cântați cât vreți! Dar aici voi să nu-mi mai cântați!”. Din acea zi, în zona binecuvântată de Sfântul Calinic broaștele au încetat să mai orăcăie.

La Cernica a funcționat un timp Seminarul Monahal, printre absolvenți numărându-se și patriarhul Teoctist, care timp de opt ani a învățat în această școală.

Odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial au fost închise atât seminarul cât și tipografia mănăstirii. Seminarul Teologic Monahal s-a redeschis din anul 1995.

În incinta ansamblului mănăstiresc se mai află un paraclis cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” zidit în anul 1790 de Dan Brașoveanul; un altul în casa starețului Gheorghe cu hramul “Intrarea în Biserică”, ctitor Gheorghe arhimandritul, construit în stil athonit; paraclisul cu hramul “Sfântul Ioan Apostolul”, ctitor Sfântul Ierarh Calinic, 1842; moaștele Sfântului Iererh Calinic de la Cernica, canonizat în 1955; casa memorială a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica și casa memorială a scriitorului Gala Galaction; muzeul de icoane ferecături și broderii din sec. XVII-XIX, manuscrise, obiecte de cult din argint, tablouri, vase și relicve din ceramica.

De remarcat este și cimitirul mănăstirii, printre cei înmormântați aici se află, mitropolitul Nifon, scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Țuculescu, istoricul Ion Lupaș, marele teolog Dumitru Stăniloae, Alina Știrbei, Maria Romanoff și multe alte figuri ilustre, istorice sau duhovnicești.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Cerasela Bădiță)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul actual al județului Ilfov datează din Neolitic și aparțin culturilor Boian (mileniul IV î.Hr.) și Gumelnița (mileniile IV-III î.Hr.). Neoliticul este bine reprezentat prin vestigiile scoase la iveală în arealele localităților Bălăceanca (com. Cernica), Glina și mai ales Vidra, unde s-au găsit topoare, cuțite, dălți, vârfuri de săgeți ș.a. din piatră șlefuită, precum și fragmente și vase ceramice cu decor spiralo-meandric (caracteristic este vasul cu chip de femeie, numit ”Venus de la Vidra”).

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA
Vernisajul expoziției ‘O civilizație ‘necunoscută’ Gumelnița’; Zeița de la Vidra

Continuitatea de locuire pe teritoriul ilfovean de astăzi este strâns legată de existența triburilor tracice și, apoi, geto-dacice, care au deprins meșteșugul topirii și prelucrării bronzului și, mai târziu, a fierului. Epocile bronzului timpuriu și mijlociu (secolele XX-XVI î.Hr.), aparținând Culturii Glina III, ca și cele din prima (Hallstatt) și a doua (La Tene) Epocă a fierului sunt bine ilustrate de descoperirile de pe teritoriul comunei Glina, din care s-au recuperat vase ceramice din pastă fină, multe dintre ele ornamentate cu decor pictat în culori ”crude” (roșu și alb), figurine antropomorfe și zoomorfe din lut ars, precum și o mare cantitate de obiecte de uz gospodăresc sau arme de luptă (topoare din bronz, râșnițe, lame, răzuitoare etc.).

Cucerirea (101-102 și 105-106) și apoi ocupația romană (106-271/275) a Daciei au influențat meleagurile ilfovene de astăzi, iar năvălirile sau ocupațiile temporare ale altor popoare din secolele III-VII au lăsat urme în viața locuitorilor, fără însă să-i disloce din locurile pe care le ocupau. Unele dovezi arheologice atestă existența mai multor așezări omenești (cu populații stabile) înainte de năvălirile popoarelor migratoare.

În arealul satului Fundeni (comuna Dobroești) s-au descoperit urme ale populației autohtone din secolul al VI-lea, în cadrul cărora au fost identificate elemente slave aflate într-un stadiu avansat de asimilare. În Evul Mediu, printre așezările cu populații stabile, apare consemnat în hrisoavele vremii Snagovul, legat de Mănăstirea Snagov (azi pe teritoriul satului Siliștea Snagovului), ctitorie din secolul al XIV-lea a domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA
Clădirea țesătoriei Mănăstirii Țigănești, de maici, 1939

În secolele XVII-XVIII au fost întemeiate noi mănăstiri (Cernica, Căldărușani, Țigănești ș.a.), în jurul cărora s-au format ori s-au concentrat sate de supuși sau de oameni liberi, determinând intensificarea locuirii meleagurilor ilfovene.

Prima mențiune documentară despre județul Ilfov apare într-un hrisov din 23 martie 1482, emis la Gherghița de domnul Basarab cel Tânăr (Țepeluș), prin care voievodul dăruiește Mănăstirii Snagov unele sate și munți și-i oferă unele privilegii (…”Și iarăși oricâte sate are Sfânta mănăstire în județul Elhov, iar la ele să se ia birul de la vecinii mănăstirii”…). De atunci, județul a evoluat și s-a dezvoltat în limite variate, fiind, în ultimele decenii ale secolului XX, cel mai forfecat și mai ajustat județ al țării.

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / AGERPRES ARHIVA
Muzeul Curtea Veche (Palatul Voievodal) din Capitală; muzeul păstrează vestigiile fostei Cetăți de Scaun a Bucureștiului, 1995

În toate formele administrative mai vechi, orașul București, aflat în partea centrală a județului Ilfov era înglobat în teritoriul acestuia. La ultima modificare administrativă-teritorială majoră, din 17 februarie 1968, orașul București (capitala) a fost declarat municipiu și a devenit unitate de sine stătătoare, cu rang de județ, evoluând în afara limitelor județului Ilfov.

Teritoriul actual al județului Ilfov, în limitele căruia sunt cuprinse 8 orașe (Buftea, Otopeni, Popești Leordeni, Pantelimon, Voluntari, Măgurele, Bragadiru, Chitila), 32 de comune și 91 de sate, cu reședința în municipiul București, reprezintă o relicvă a județului Ilfov de odinioară, cu rădăcini ancorate în secolul al XV-lea.

De-a lungul timpului, și cu precădere în a doua jumătate a secolului XX, județul Ilfov a cunoscut cele mai mari amputări teritoriale, ajungând până la cea mai mică suprafață de doar 1.593 km pătrați în prezent, față de 5.176 km pătrați în 1937 (când avea 10 plăși, 2 orașe și 419 sate) și 8.225 km pătrați în 1972 (cu 2 municipii, 2 orașe, 125 de comune și 418 sate).

În urma Legii nr. 5 din 8 septembrie 1950, când au fost desființate vechile județe, teritoriul fostului județ Ilfov a fost integrat (alături de porțiuni din județele vecine) și a evoluat (până la 17 februarie 1968) în cadrul regiunii București (cu unele pendulări ale teritoriilor limitrofe în limitele altor regiuni), care se extindea pe o suprafață de 20.480 km pătrați (în 1964) și cuprindea 15 raioane, 10 orașe și câteva sute de sate.

Prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968 au fost reînființate județele (înlocuind regiunile și raioanele), între care și județul Ilfov, cu reședința în municipiul București. Sub această formă a evoluat până la 23 ianuarie 1981, când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 15, județul Ilfov a fost desființat, cele mai mari suprafețe din teritoriul său trecând în componența județelor nou înființate (Călărași și Giurgiu), o mică porțiune din suprafața sa fiind înglobată în județul Ialomița, iar ceea ce a rămas a fost trecut sub administrarea municipiului București ca sector de sine stătător, numit Sectorul Agricol Ilfov (la 23 ianuarie 1981, acest sector avea un oraș — Buftea—, 26 comune și 73 de sate), cu reședința la Balotești.

Ulterior, prin mai multe Decrete ale Consiliului de Stat (nr. 368/27 noiembrie 1985, nr. 209/18 iunie 1986 ș.a.), Sectorul Agricol Ilfov a pierdut sau a primit mai multe comune cu satele aferente. Ca urmare a Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 (Art. 124), denumirea Sectorului Agricol Ilfov a fost înlocuită cu cea de județul Ilfov, iar în urma aplicării Legii nr. 50 din 10 aprilie 1997 a fost trecut în categoria județelor, fiind cel mai mic dintre cele 41 de județe ale țării.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva foto: Mihaela Tufega; editor: Anca Pandea

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Photo credit: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARCHIVE
Total area: 1,583 square kilometres
Number of towns: 8
Number of rural towns: 32
Number of villages: 91

The Ilfov County is located in the south-southeastern part of Romania, right in the middle of the Romanian Plain. The county surrounds Bucharest and neighbours Prahova County to the north, Dambovita County to the west, Giurgiu to the south-west and Ialomita to the east.

Ilfov is the smallest of Romania’s counties, but with no less than eight towns on its covered surface, namely Bragadiru, Buftea, Chitila, Magurele, Otopeni, Pantelimon, Popesti Leordeni and Voluntari. The county’s administrative headquarters are to be found in Bucharest.

According to the 2011 Population and Housing Census, the permanent population of Ilfov County numbered 388,738 people, which means that it grew by 88,615 people from the previous census. As to the towns, Voluntari numbered 42,944 inhabitants, Pantelimon 25,596, Buftea 22,178 and Popesti Leordeni 21,895. The largest rural towns in the county are Chiajna, with 10,367 people living here, Jilava, 12,223 people, Cernica, 10,886 people and Branesti, with 10,367 inhabitants. They are 167,028 people living in the urban area, which means a degree of urbanization of the county of 43 pct. Ethnicity information was available for 360,841 people, among whom the largest majority said they were Romanians, 341,895 (94.7 pct) respectively, 15,634 said they were Roma (4.3 pct), 681 were Chinese (0.2 pct), 538 were Turks (0.1 pct). Other ethnic groups that numbered over 100 people were: the Hungarians (242), the Greeks (120), the Jews (114) and the Germans (111).

In terms of relief, the county is situated in the plains, with its elevation between 50 and 120 m. It belongs to the subunits of the Vlasia Plain (including parts of the Snagov Plain, Movilita Plain, Calnau Plain and others, as well as the entire Bucuresti Plain), with large interfluves (48 km), depressions, mounds, narrow valleys and lakes. In the past, here they were the Vlasia Woods, which later became the Vlasia Plain, crossed by Ialomita, Arges, Sabar and Dambovita rivers. There are also a series of smaller rivers in Ilfov: Pasarea, Mostistea, Ilfov, Calnau, Cociovalistea, Slotea, Cocioc, Vlasia etc. The natural and anthropocentric lakes are mostly to be found in the northern, western and eastern parts of the county, with the most important of them being: Snagov (575 hectares), Caldarusani (224 hectares), Buftea (307 hectares), Buciumeni (60 hectares), Mogosoaia (92 hectares), Pantelimon (313 hectares) and Cernica (360 hectares).

Photo credit: (c) Simion MECHNO / AGERPRES PHOTO

Underground resources are limited, with only some deposits of crude oil and natural gas existing in Peris, Moara Vlasiei, Pasarea, Catelu, Bragadiru and Jilava localities. Exploitations of sand and ballast are carried out into the beds of the large watercourses, especially in the Arges-Sabar meadow (between the Bragadiru and Jilava localities).

The Scrovistea protected natural area covers a surface of 3,400 hectares, as following: Cioplani (27 pct), Peris (29 pct). The area was declared Natura 2000 site for natural habitats and protected wild fauna species. The woods in the Scrovistea area (mixed plain forests of oak, white lime, hornbeam) are a part of what was left of the Vlasia Woods. The Scrovistea site represents a complex mosaic of natural habitats; Eutrophic natural lakes, eutrophic lakes and ponds, subatlantic and medio-European oak forests, alluvial alder and ash forests etc.

The Gradistea-Caldarusani-Dridu Natura 2000 site includes Caldarusani and Balta Neagra lakes, the neighbouring forests and the accretions on Cociovalistea and Vlasia, stretching on the land of rural towns Moara-Vlasiei, Gruiu, Nuci and Gradistea. There are 83 species of protected wild birds living here, 22 among which are strictly protected at European level.

The Snagov Forest and the Snagov Lake are also protected areas in the conty. The most important leisure lake close to the capital city of Bucharest, the Snagov Lake (5.75 sq km) is like a river edge, the most important on the lower course of the Ialomita River. With a maximum depth of 9 m, the Snagov Lake is the deepest in the Romanian Plain.

Photo credit: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARCHIVE

A former agricultural sector, Ilfov turned in the latest years to such sectors of activity that are most specific to the capital city, such as the small industry and the development of residential areas. However, agriculture continues to play an important role in this county’s economy. One can notice for instance the development of the small farms, ecological agriculture and industry and packaging industry and also the trade with agrifood stuffs. AGERPRES

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia sau, simplu, Palatul Mogoșoaia, situat în apropiere de București, pe malul lacului Mogoșoaia, este un complex construit în stil arhitectural brâncovenesc, ce include clădirea principală, o curte vastă, cuhnia (bucătărie), cavoul familiei Bibescu, precum și biserica “Sfântul Gheorghe” aflată în apropiere.

Palatul Mogoșoaia, 2006.
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Palatul Mogoșoaia este ctitoria domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și a fost unul dintre locurile cele mai dragi acestuia. Nu se cunoaște data începerii construcției Palatului din Mogoșoaia, ci doar data terminării ei — anul 1702, conform pisaniei existente în foișorul de pe latura de răsărit a palatului. Istoricii cred că denumirea Palatului este dată de numele văduvei boierului Mogoș, proprietara pământului pe care imobilul a fost ridicat.

Palatul este structurat pe trei nivele: subsol (pivniță), parter și etaj. Parterul palatului cuprindea opt încăperi destinate slujitorilor voievodului. Etajul era ocupat în întregime de familia Brâncoveanu, fiind format din apartamentul Domnului (cuprinzând două încăperi și marea sală a spătăriei, loc de desfășurare a ceremoniilor și a Divanului domnesc), apartamentul soției acestuia, Maria Brâncoveanu, și un alt apartament mai mic.

La etaj se află și splendida loggie de pe fațada dinspre lac, inspirată după modelele venețiene.

Loggia de la Mogoșoaia, cu cele șase coloane din piatră care sprijină cinci arcade în acoladă, este încadrată de două foișoare (adăugate la renovarea din 1860-1880), care se remarcă prin coloanele lor cu bogate capiteluri sculptate în piatră. Fațada de răsărit a palatului are și ea un element particular, anume foișorul, sprijinit pe opt coloane de piatră și cu o balustradă bogat decorată, la care se accede din exterior printr-o scară monumentală. Curtea vastă era destinată petrecerilor fastuoase.

Palatul Mogoșoaia, 2013.
Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES ARHIVĂ

La Palatul de la Mogoșoaia au fost executate în timpul lui Brâncoveanu și numeroase picturi. Spre exemplu, bolta foișorului de pe latura de răsărit a palatului a fost acoperită cu pictură murală cu motive geometrice și vegetale, din care se mai păstrează câteva fragmente. De asemenea, în anul 1703 Constantin Brâncoveanu a poruncit să se picteze pe bolțile salonului scene din călătoria lui la Constantinopol.

Palatul a aparținut lui Constantin Brâncoveanu și descendenților săi timp de 120 de ani. După execuția lui Brâncoveanu, în 1714, palatul a fost transformat în han. Ștefan Cantacuzino a răscumpărat apoi proprietatea de la Mogoșoaia, care a revenit ulterior marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, ai cărui urmași au stăpânit complexul de clădiri până la începutul secolului al XIX-lea. Ultimul proprietar în linie directă din familia Brâncoveanu care a stăpânit Palatul de la Mogoșoaia a fost Grigore Brâncoveanu (1767—1832).

Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia a fost devastat în mai multe rânduri, precum în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 și în vremea Revoluției din 1821, dar a rezistat de-a lungul vremurilor, având ziduri puternice.

Din 1832, palatul a trecut în proprietatea familiei Bibescu, prin căsătoria lui Zoe Mavrocordat (fiica adoptivă a lui Grigore Brâncoveanu) cu domnitorul Gheorghe Bibescu. Palatul va rămâne în proprietatea familiei Bibescu până în 1947, timp în care imobilul a fost supus mai multor lucrări de renovare, inițiate de Nicolae Bibescu și continuate de Martha Bibescu.

Palatul Mogoșoaia, 2005.
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Martha Bibescu a început în 1912 lucrările de restaurare a palatului, apelând la o echipă de meșteri italieni, condusă de arhitectul venețian Domenico Rupolo. De la Veneția au fost aduse și materialele necesare decorării interioarelor palatului.

Lucrările de restaurare au fost întrerupte în timpul Primului Război Mondial, iar în noiembrie 1916 palatul a fost bombardat de aviația germană.

În 1920, Martha Bibescu a reluat lucrările de restaurare, sub conducerea aceluiași arhitect venețian Rupolo, apoi sub conducerea arhitectului George M. Cantacuzino. Lucrările de amenajare a interioarelor au continuat și între 1930-1935, sub conducerea lui George M. Cantacuzino. Martha Bibescu a strâns în încăperile palatului obiecte de artă dintre cele mai valoroase legate de familiile Brâncoveanu, Bibescu, Mavrocordat.

Domeniul de la Mogoșoaia a fost naționalizat de comuniști în anul 1949.

AGERPRES/ (Documentare — Ruxandra Bratu; editor — Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva