Search

Mehedinti

Facebook Twitter Email

Dunărea formează, din momentul în care intră în România pe la Baziaș, unul dintre cele mai fascinante trasee din cei 2.860 km ai săi, pe care îi străbate de la izvoare până la vărsarea în Marea Neagră.

Dunărea la Cazanele Mari

Este vorba despre Defileul Dunării cu o lungime de 135 km, pornind de la Baziaș și până la barajul lacului de acumulare ”Porțile de Fier” (Gura Văii), construit în perioada 1964-1971.

Cel mai lung defileu din Europa este alcătuit dintr-o succesiune de lărgiri și îngustări (clisuri) determinate de alternanța rocilor, zona cea mai spectaculoasă fiind cea a Cazanelor (9 km) cuprinsă între gurile de vărsare ale râurilor Plavișevița și Ogradena și formată din Cazanele Mari și Cazanele Mici, despărțite între ele printr-un golf semicircular, bazinetul Dubova, potrivit www.cazaneledunarii.com.ro.

În această zonă, Dunărea este forțată să treacă printre munți îngustându-se până la lățimi cuprinse între 180-250 m. Adâncimea apei în această zonă poate atinge 100 m. Totodată, curenții din adâncuri sunt extrem de puternici, la suprafață apa părând că fierbe. Barajul de la Porțile de Fier a mai încetinit din viteza curentului, care depășea 5 m/s (18 km/h).

Zona Cazanelor Mari și Cazanelor Mici din Defileul Dunării a fost declarată de specialiști monument unic al naturii în Europa.

Intrarea în Peștera Ponicova, din apropierea Cazanelor Mari ale Dunării

Cazanele Mari și Cazanele Mici fac parte din rezervația naturală cu același nume, de tip mixt, ce acoperă o suprafață totală de 215 ha, și care este amplasată pe teritoriul localității Dubova, între Valea Ogradena și Ogașul Turcului. Rezervația naturală Cazanele Mari și Cazanele Mici a fost declarată prin Decizia 18/1980 a Consiliului Județean Mehedinți, potrivit www.portiledefier.ro.

Cazanele Mari se întind pe o lungime de 3,8 km, între Plavișevița și bazinetul Dubova, fiind formate din masivul calcaros Ciucaru Mare (318 m), ai cărui pereți abrupți mărginesc latura stângă a fluviului și dealul Știrbatul Mare (Veliki Strbac — 768 m), pe malul sârbesc.

Cazanele Mici, cu o lungime de 3,6 km, se află între bazinetul Dubovei și Ogradena. Ele sunt străjuite de Ciucaru Mic (313 m) și Știrbatul Mic (Mali Strbac — 626 m) pe teritoriul Serbiei.

Cazanele Mici din defileul Dunării, comuna Dubova, jud. Mehedinți

Flora din zona Cazanelor conține multe elemente submediteraneene în amestec cu cele central-europene, printre care: arborete de fag, frasin negru, alun turcesc, gorun, liliac sălbatic, tisa (taxus baccata), considerată un monument al naturii. Alte plante ocrotite în cadrul rezervației mai sunt: laleaua galbenă (tulipa hungarica), stânjenelul de stâncă, clopoțeii Cazanelor, săpunarița roșie, cornutul, colilia, etc.

Mănăstirea Mraconia din zona Cazanelor Dunării — Orșova

În Defileul Dunării mai pot fi vizitate, pe lângă zona Cazanelor, și alte obiective turistice, precum: Statuia regelui dac Decebal, cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa (55 m); Tabula Traiana, care se află pe malul sârbesc al Dunării, un monument vechi de 2.000 de ani, care evocă pe de o parte victoria Împăratului Traian în urma războaielor cu dacii, iar pe de altă parte efortul considerabil depus în realizarea unui drum, în stânca din zona Porților de Fier, pentru ca armata romană să poată ajunge în zona Daciei, înainte de primul război, în anul 101.

Placă memorială romană ‘Tabula Traiana’, inscripție care confirmă terminarea drumului edificat de împăratul Traian pe malul sudic al Dunării

Peștera Ponicova cunoscută și sub numele de Peștera de la Gura Apei sau Peștera liliecilor, are o lungime de 1.666 m și se află pe malul stâng al Dunării, în masivul muntos Ciucaru Mare; accesul în peșteră se poate face prin trei puncte, unul fiind situat la nivelul actual al Dunării, la care se ajunge numai cu barca; Mănăstirea Mraconia se află la 15 kilometri de Orșova, pe malul stâng al Dunării și a fost ridicată pe locul unui fost punct de observație și dirijare a circulației navale în Cazanele Mici.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

O expoziție cu vânzare cu produse obținute din smochine a fost amenajată în comuna Svinița, județul Mehedinți, la Festivalul smochinului, organizat sâmbătă.

Primarul Nicolae Curici a declarat, pentru AGERPRES, că la mare căutare pentru cei aproximativ 300 de turiști veniți la manifestarea aflată la ediția a XVI-a este dulceața și țuica de smochine.

“Țuica se vinde cu 50 lei/litru, iar borcanul de dulceață, de 800 grame, cu 350 lei. Mai există și producători care expun smochine proaspete sau uscate, în pungi vidate. Chiar și primăria noastră dispune de echipamente achiziționate cu sprijin american pentru prelucrarea acestui fruct exotic. Dulceața de smochine este pentru noi un brand, am înregistrat marca la OSIM”, a precizat Curici.

El a mai arătat că programul evenimentului mai cuprinde întreceri sportive, spectacole folclorice la realizarea cărora își dau concursul ansambluri de muzică populară din localitățile riverane Dunării din Serbia și România, în Svinița trăind una dintre cele mai puternice minorități sârbe (90,27%).

Potrivit sursei citate, pe versanții muntoși ai comunei Svinița, din cauza climei mediteraneene, sunt aclimatizați peste 3.000 de arbori de smochin. Smochinul a fost adus în Clisura Dunării în urmă cu 500 de ani, fiind plantat pe zeci de hectare, fiecare din cele peste 500 de gospodării din Svinița având în proprietate între trei și cinci smochini.

AGERPRES/ (A-autor:Florian Copcea, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Rețeta uneia dintre cele mai savuroase prăjituri pe care le fac gospodinele din zona riverană Dunării, respectiv prăjitura de vară, a fost preluată de la laboratoarele de cofetărie din Serbia.

Prăjitura de vară sau de sezon, cum mai este ea cunoscută, se bucură de popularitate atât prin modul rapid în care se pregătește, cât și prin aroma pe care o capătă.

Ciolacu Elena din Șimian spune că delicioasa prăjitură, bine ambalată, ajunge lunar cu avionul și în Elveția, unde are o fiică.

Pentru a face o tavă de prăjitură sunt necesare 500 grame de foietaj, cinci albușuri de ouă, 70 grame de zahăr pudră, 40 grame fulgi de cocos și 40 grame de făină albă de calitate, precizează gospodina.

Crema care se va folosi între straturile de foietaj, pentru a fi cât mai delicioasă prăjitura, trebuie să aibă în compoziție: un pachet de budincă de vanilie, 250 mililitri de lapte, 70 grame de zahăr pudră, 100 grame de unt, 100 grame ananas, 40 grame ciocolată.

“Decorul va fi realizat cu un albuș de ou, 80 grame de zahăr pudră, cinci picături de zeamă de la o lămâie stoarsă, 60 grame fulgi de cocos, 40 grame ciocolată și câte trei bucăți de ananas pentru fiecare felie de prăjitură”, a adăugat Elena Ciolacu.

Modul de preparare al prăjiturii necesită răbdare, dar nu este complicat. Astfel, se bat albușurile și zahărul pudră pentru blat, după care se adaugă, amestecând de jos în sus, făina și fulgii de cocos. Aluatul se toarnă într-o tavă în care a fost așternută deja o hârtie de copt și se introduce pentru aproximativ zece minute la cuptor, la o temperatură moderată.

“După ce blatul de albuș este scos de la copt, se împarte foietajul în două și se întind foile în aceiași tavă pentru a se coace timp de 20, 30 de minute”, spune gospodina.

Până când foile vor fi coapte, praful de budincă se amestecă cu laptele și zahărul și se fierbe până se îngroașă. După ce se răcește se introduce untul moale, tăiat bucăți, apoi crema se împarte în două, într-una se adaugă ananasul tăiat, în cealaltă ciocolată topită. Mai întâi, pe o foaie foietaj se întinde crema albă cu ananas, peste care se suprapune blatul de albușuri și crema cu ciocolată, după care se acoperă cu a doua foaie și se apasă ușor cu palmele.

“Următoarea operațiune este decorarea. Aceasta se face cu o glazură obținută din albușul bătut spumă cu zahărul pudră și zeama de lămâie. Se presară fulgii de cocos și cu ciocolată topită se fac diferite ornamente”, dezvăluie Elena Ciolacu taina preparării uneia dintre cele mai savuroase prăjituri preluată de la cuscrii ei din Serbia.

În final, tava cu prăjitura de vară se lasă la răcit, după care se feliază. Pe fiecare felie, când se servește, se pun trei bucăți de ananas.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea Strehaia cu hramul “Sfânta Treime” se află în centrul localității Strehaia, județul Mehedinți, în imediata apropiere a drumului european ce leagă Drobeta Turnu Severin de Craiova.

Mănăstirea Strehaia

Așezământul, o ctitorie a lui Matei Basarab (1632-1654) din l645, se remarcă prin sistemul de fortificații care face din mănăstire o adevărată fortăreață, potrivit Direcției județene pentru Cultură Mehedinți (http://www.mehedinti.djc.ro/).

Matei Basarab, descendent din puternica familie a boierilor Craiovești, a ajuns să stăpânească moșia Strehaia. În această situație, a dispus în 1645 rezidirea din temelie a vechii ctitorii a acestora.

Domnitorul a hotărât ca biserica să fie împrejmuită cu o fortificație, având cinci turnuri rotunde. Zidurile, deși măcinate de vreme, împresoară și în prezent Mănăstirea Strehaia. Dintre turnuri, a mai rămas doar cel de la intrare.

În 1693, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu (1654 — 15 august 1714) adăugă la biserică un pridvor și ușa de intrare, care se păstrează și astăzi.

Poză Mănăstirea Strehaia
Sursa: episcopiaseverinului.ro

Peste pictura originală din 1645, în 1826 s-a adăugat un alt strat de pictură, tot în frescă, și care copiază în cea mai mare parte aceleași scene originale. Tot atunci au fost reparate casele și chiliile dărăpănate și înălțat zidul de incintă din secolul al XVI-lea

Construită din piatră, biserica acestei mănăstiri prezintă o ciudățenie care îi conferă un statut de particularitate între restul construcțiilor de acest fel.

Spre deosebire de toate celelalte lăcașuri care își au altarul la răsărit, ea are altarul orientat la sud. Se pare că motivul ar fi următorul: palatul domnesc (stăpânire a Craioveștilor, azi ruinat), fiind legat cu biserica printr-un culoar, i-a determinat acesteia întreaga așezare, potrivit prezentării obiectivului făcută de către Direcția județeană pentru Cultură Mehedinți.

Poză Mănăstirea Strehaia

Un alt punct de vedere asupra acestui fapt este redat de legenda, preluată și de Nicolae Iorga, ce spune că Mihai Viteazul ar fi făcut o primă biserică, ridicând-o noaptea și, orientându-se greșit, a asamblat biserica cu altarul spre sud, iar Matei Basarab, a păstrat și el aceeași orientare, arată istoricul acestui așezământ aflat sub jurisdicția Episcopiei Severinului și Strehaiei (http://www.episcopiaseverinului.ro/).

De asemenea, în această privință, a orientării bisericii, s-au mai emis și alte ipoteze: nu ar fi fost loc suficient între clădirea palatului domnesc și corpul de chilii; este o amplasare strategică (și turcii știau că ortodocșii își ridicau bisericile cu altarul spre răsărit, și, ca să nu devină punct de orientare pentru aceștia, “oltenii isteți” au schimbat direcția de amplasare pentru introducerea în eroare a năvălitorilor); este amplasată după solstițiul de iarnă, căci la 22 decembrie orele 8.30 — 9.00 a.m., raza de soare care pătrunde pe fereastra de la Sfântul Altar prin Sfintele Uși, împarte biserica în două părți egale.

În concluzie, toate aceste teorii sunt veridice în felul lor, arată sursa citată.

Mănăstirea Strehaia a fost desființată în urma Legii de Secularizare a averilor mănăstirești din 1863 și a rămas ca biserică de mir până în 1958 când s-a dat în folosință noua biserică a localității Strehaia.

După 1989, la propunerea Arhiepiscopiei Craiovei, în urma aprobării Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și a recunoașterii de către Stat, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, mănăstirea s-a reînființat, reluându-se astfel viața monahală după o întrerupere de 127 de ani pe aceste meleaguri, arată Episcopia Severinului și Strehaiei.

Mănăstirea Strehaia

Printre cei care au trecut porțile Sfintei Mănăstiri Strehaia, s-au aflat și patriarhul Macarie al Antiohiei și arhidiaconul sirian Paul de Alep, însoțitor al marelui ierarh. Aceștia au lăsat o frumoasă descriere a așezământul și a locurilor dimprejur: “Noi n-am întâlnit, desigur, nici o altă mănăstire deopotrivă cu aceasta. Priveliștea larg deschisă asupra locurilor din jur este deosebit de înveselitoare pentru suflet”, potrivit Episcopiei Severinului.

Aspectul de cetate întărită a Mănăstirii Strehaia l-a făcut pe Tudor Vladimirescu să-i confere o importanță strategica deosebită în mișcarea revoluționară din 1821. Tudor Vladimirescu, în marșul său spre București, a ocupat mănăstirea, unde a rămas câteva zile pentru odihnă și refacerea oștii.

Ansamblul Mănăstirii Strehaia, format din biserica monument istoric, beciurile palatului domnesc, fundațiile vechilor chilii și zidul de incintă al vechii cetăți medievale, este nominalizat în Legea 5/2000, secțiunea III, zone protejate, ca obiectiv istoric de interes național cu valoare excepțională.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Istoria cetății din peștera Veterani se pierde în negura mileniilor, aici arheologii descoperind urmele unor armate care, fiecare la rândul ei, au supravegheat o vreme sectorul fluvial al Dunării din Cazanele Mari.

Cetatea se află situată la 70 de metri deasupra apei, singurul acces la aceasta fiind doar dinspre fluviu, din cauza pereților abrupți din calcar, cu o înălțime de 200 metri.

Directorul Parcului Natural ,,Porțile de Fier”, Marian Jiplea, a declarat pentru AGERPRES că peștera și cetatea, cunoscute în atlasuri și istorii sub denumirea de Veterani, după numele generalului austriac de origine italiană, Friedrico Veterani, aghiotantului lt. col. Ianovici, comandatul armatei austriece cantonată la Caransebeș, au fost reamenajate la sfârșitul secolului al XVII-lea din rațiuni politice, mai bine zis pentru a opri coborârea pe Dunăre a convoaielor de nave turcești și, astfel, a invaziei teritoriilor de dincolo de Orșova.

“Înainte de anul 1.400, când cetatea cade sub stăpânirea imperiului austriac, aceasta a fost botezată Peth. Aici cu mult înainte, romanii își aduseseră în jur de 200 de soldați și au ridicat noi ziduri de apărare. S-a constatat că și dacii au utilizat peștera, probabil tot pentru a observa navigația pe Dunăre, dovadă sanctuarul descoperit pe care aduceau ofrandă lui Zamolxis, specialiștii descoperind aici mai multe oase de păsări”, a afirmat Jiplea.

Potrivit acestuia, cetatea-grotă, care putea fi închisă prin rostogolirea unei stânci, este compartimentată, mai multe spații fiind destinate proviziilor de hrană, muniției, dormitului și studiului hărților.

,,Există legende care susțin că în interiorul peșterei-cetate, cunoscută și sub denumirea de Piscabara, atât Maria Tereza, cât și țarul sârb Obrenovici și-ar fi ascuns comorile. De aceea, de câțiva ani, ea a ajuns ținta căutătorilor de comori, ocazie cu care unele ziduri au fost distruse”, a explicat Jiplea.

El a arătat că în anii 1692 și 1788, pe Dunăre, în vecinătatea cetății-peșteră, s-au dat lupte crâncene între trupele turcești și austriece. Peste ruinele fortăreței romane se construiesc ziduri groase de 2 metri și înalte de 4 metri. Fortăreața a fost amplasată pe trei nivele, pe cel din fața peșterii s-a amenajat o forjă, grajduri pentru cai și o mică cazarmă, pe cel de-al doilea nivel s-a păstrat peisajul natural care camufla intrarea în grota-cetate, iar pe al treilea, în interior, au fost executate o cămăruță, un jgheab de piatră, o fântână și un punct de observare și apărare.

,,Un tratat de istorie menționează că în urma unui zvon potrivit căruia principele Transilvaniei, Imre Thököly și oastea curuță urmau să atace Banatul, generalul austriac Frederico Veterani ordonă întărirea cetăților Lipova, Lugoj, Caransebeș și fortificarea peșterii Piscabara. De aceea, la 25 februarie 1692, căpitanul baron d’Arnau (regimentul 24 Mansfeld), pornește în fruntea unei armate de 300 de ostași, dotată cu cinci tunuri, să instaleze în cetatea Peth o garnizoană militară pentru paza Dunării și împiedicarea deplasării flotilei turcești prin defileul Dunării. El ajunge în Caransebeș la 7 martie, ia legătura cu comandantul trupelor austriece cantonate în raionul Almăj, locotenent-colonelul Inovetz și înaintează spre peșteră pe drumuri aproape impracticabile, tunarii fiind trecuți peste munți, abisuri și lunecușuri. După nouă zile, ajunge la cetatea Peth, dar, din păcate, turcii ocupaseră deja Grebenul, circulația dintre peșteră și trupele lui Inovetz fiind astfel restricționată. În urma unei confruntări eroice și cu multe sacrificii, un căpitan, Schröckengast, a reușit să trimită alimente și muniție ostașilor lui d’Arnau. Luptele în preajma peșterii-cetate s-au desfășurat neîntrerupt, până în 20 aprilie, când 15-20 de șăice, venite din Orșova, au acostat pe malul sârbesc. Turcii au amplasat tunuri aici și au început, chiar în aceeași zi, bombardarea pozițiilor austriece de la Piscabara/Peth. Baronul d’Arnau a fost obligat să se retragă în peșteră, dar căpitanul Michl reușește să ajungă (printr-o altă peșteră, Ponicova) în spatele trupelor otomane și îi forțează pe turci să părăsească locul de deasupra platoului. Patruzecișicinci de zile a durat bătălia”, a povestit Jiplea.

În context, el a mai spus că cetatea-peșteră Peth a jucat un rol deosebit și în timpul războiului austro-turc, pe la începutul lunii august a anului 1788, după ce au cucerit Orșova, turcii îndreptându-se spre Clisura Dunării, cu intenția vădită de a o cuceri și de a controla traficul naval pe fluviu.

“Cu misiunea de a-i opri și a recuceri cetatea din peșteră a fost însărcinat, de către generalul Wartensleben, căpitanul de grăniceri al regimentului valaho-iliric, Adam Maovecz.Armata lui, de 280 de infanteriști și zece tunuri, s-a alăturat soldaților maiorului baron Ludwig Stein care supraviețuiseră luptelor de la Orșova din două dintre batalioanele Regimentului “Graf Brechainville” nr.25 Infanterie și își așezaseră din 4 iulie tabăra în apropierea fortificațiilor peșterii”, a completat Jiplea.

Potrivit sursei citate, în jurnalul său de război, din perioada 10-31 august 1788 aflat în Arhivele Istorice Militare din Budapesta (VII, fond XXXV, pag.14), maiorul Stein, aflat pe câmpul de luptă, avea să redea astfel luptele pentru cucerirea cetății-peșteră asaltată de pașa Mehmed Memis, aflat în fruntea a 7.000 de infanteriști și 1.000 de călăreți: “10 august. După-amiază, în jurul orelor două, inamicul îndrăznește un asalt asupra Dubovei, cu 36 de șăice (…) și la peștera lui Veterani (…).La orele șapte seara au încetat focul; 11 august: La orele patru dimineața a început o sângeroasă confruntare. Armata noastră a fost atacată din patru direcții(…) Au căzut peste 2.500 de oameni, batalionul a pierdut 346 de oameni, 2 caporali de artilerie și 15 tunari; 13 august: De la orele patru ale dimineții până la orele șapte seara, turcii au atacat reduta nr.1, care a fost fortificată cu șapte tunuri și au azvârlit 344 de bolovani, rănind doi oameni…”.

Șeful Parcului Natural ,,Porțile de Fier” a concluzionat că după 20 de zile de asediu, la 30 august, maiorul Stein a fost obligat să capituleaze, situație care a transferat cetatea din peșteră Imperiului Otoman, însă, de-a lungul timpului, a fost pierdută în favoarea austriecilor.

Actualmente cetatea Peth/Veterani este prima din sud-vestul județului Mehedinți în care s-au efectuat lucrări de amenajare. Și acum, ca în vechime, ea poate fi vizitată numai dinspre Dunăre. De aceea administrația ariei protejate menționate a executat un ponton pentru acostarea ambarcațiunilor și o alee de acces pentru a fi vizitată de miile de turiști atrași în Clisura Dunării de istoria cetății ascunse în creierii Muntelui Ciucarul Mare.

AGERPRES/(A, AS — autor: Florian Copcea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Castrul Zewrini este menționat în Diploma Cavalerilor Ioaniți, act de danie prin care regele Bela al IV-lea al Ungariei oferă acestora în anul 1247 ținutul dintre Dunăre și Carpați.

În schimbul acestei “mărinimi” cavalerii se obligau să apere granițele Țării Severinului și a Cumaniei de invazia unor popoare ostile maghiarimii aflată într-o continuă expansiune și de numele căreia se leagă construcția cetății de piatră, deloc întâmplător între castrul roman și podul lui Apollodor din Damasc, zona oferind un punct strategic important de supraveghere a Dunării.

Directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier” din Drobeta Turnu Severin, Doinița Chircu, susține că după ce la începutul secolului XX în incinta Castrului Zewrini a fost descoperită de arheologi ruinele unei cetăți dacice și a unei biserici gotice, se poate trage concluzia că acesta are trei posibile origini: una latină, asociată împăratului roman Traian Septimiu Severus, a doua slavă — “severnai”, însemnând “din nord” sau “nordic”, ultima — religioasă, probabil inspirată de numele lui Severin de Noricum, sfânt protector în Evul Mediu al călugărilor misionari catolici migrați din regiunea Austriei superioare.

“Cercetările istorice consemnează faptul că pentru apărarea cetății și a hotarului delimitat de aceasta au murit Litovoi, care în anul 1272 se răscoală împotriva regelui ungar Ladislau al IV-lea, ce intenționa să cucerească teritoriul Banatului de Severin. Litovoi este înfrânt și ucis în jurul anului 1277, locul lui fiind luat de fratele său, Bărbat, bineînțeles, după ce își răscumpără cu bani grei libertatea, el în aceiași bătălie căzând ostatic”, a precizat Doinița Chircu.

Campaniile arheologice din perioada 2013-2015 au scos la lumină o serie de vestigii istorice și nu numai, care atestă presupunerea de odinioară a unor specialiști că Cetatea Severinului sau cum mai este ea cunoscută în epocă — Castrul Zewrini, a fost zidită în mai multe etape, gloria ei durând până în anul 1524, când Suleyman Magnificul trece prin foc și sabie firava formațiune statală vlahă formată la Dunăre.

“În urma săpăturilor efectuate în cadrul unui proiect european de aproximativ 25 milioane de euro al cărui obiectiv este refacerea zidurilor de apărare a celor două incinte, s-au descoperit o serie de turnuri pătrate de strajă și observație, la cel din partea de nord-est se mai păstrează un perete cu înălțimea de 11 metri, lungimea de 9 metri și lățimea de 2,5 metri, actualmente acestuia spunându-i-se Turnul lui Sever”, a explicat Chircu.

Potrivit acesteia, Cetatea Severinului devenise cea mai importanta redută strategică de pe Dunăre, de aceea pentru apărarea ei și menținerea controlului la Dunăre, la sfârșitul secolului al XIII-lea, regele Ștefan al Ungariei a purtat cinci războaie cu țaratul bulgar.

“Tot pentru ea, Basarab I, în 1330, la Posada, s-a bătut cu Carol Robert de Anjou, iar Mircea cel Bătrân, pentru a o proteja a înființat Bania Severinului, iar în 1406 avea să încheie aici un tratat de alianță cu Sigismund al Ungariei. Mai târziu, Iancu de Hunedoara a preluat Banatul de Severin și a întărit cetatea. De fapt, timp de 300 de ani zidurile acesteia, după fiecare atac al turcilor, bulgarilor și ungurilor, au fost refăcute”, a adăugat directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier”.

Cetatea fortificată, parte a sistemului defensiv de apărare a Țării Românești, avea forma dreptunghiulară, zidurile fiind construite din pietre de râu neprelucrate, lipite cu mortar. În interiorul ei era amenajată o capelă cu pietre luate din zidurile castrului roman Drobeta, asemănătoare bisericii de pe colina Trapezița din Târnovo. Nu departe de aceasta s-a descoperit un cuptor-vatră utilizat pentru făurirea armelor. Intrarea în cetate se făcea printr-o poartă boltită, cum constatase Cezar Bolliac, situată în partea de sud-est, orientată către Dunăre, iar de jur împrejurul zidului exterior se mai zăresc urmele unui șanț cu apă.

“De senzație a fost descoperirea în anul 2014 a unei fântâni pe latura vestică, foarte probabil săpată de Cavalerii Ioaniți între 1247 și 1254, amănunt care întărește convingerea specialiștilor că la zidirea cetății au contribuit și aceștia. Incinta interioară, datând din prima jumătate a secolului al XV-lea, indică faptul că a fost întărită după ce a fost luată în stăpânire de către Ungaria, în 1419. Spre sfârșitul aceluiași secol se mai fac unele adăugiri, indicii care demonstrează că după distrugerile din 1505-1506 produse de turci cetatea a fost restaurată”, a mai spus Chircu.

Lucrările de refacere parțială a Cetății Severinului au început în 2011. Cu acest prilej arheologii au descoperit un tezaur monetar format din 160 de monede turcești și maghiare, săgeți de arc și de arbalete, resturi ceramice și de sticlă medievală, oseminte umane, ghiulele, o țeavă de tun pe care s-a identificat blazonul unui cavaler reprezentând un scut de cruciat pe care se observă un arbore cu trei ramuri, pe fiecare dintre acestea fiind stilizată câte o frunză de stejar.

“Descoperirile făcute au scos în evidență și un fapt pe care deocamdată nu ni-l putem explica: existența a trei ziduri de protecție a cetății. În nicio altă cetate de pe teritoriul României nu s-a mai întâlnit această situație”, a tras concluzia Doinița Chircu.

În context, managerul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier” este de părere că după finalizarea lucrărilor de reconstrucție al căror termen este anul 2015, Cetatea Severinului, renăscută ca pasărea Phoenix din propria ei cenușă, va fi cea mai atractivă destinație turistică de pe fluviul Dunărea.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În perimetrul localității Firizu circulă una dintre cele mai interesante rețete de preparare a unui remediu naturist împotriva durerilor reumatismale. Oamenii spun că aceasta a fost moștenită de la Ilie Stamate, zis Mandău, cel mai vârstnic bărbat din România, care a murit în anul 1966 la vârsta de 138 de ani.

Foto: (c) Radu CONSTANTINESCU / Arhiva AGERPRES

Printre secretele longevității sale se află și utilizarea florilor de culoare mov și a frunzelor de liliac, arbust care crește din abundență în zona munților Mehedinți. Aici el era considerat, în timpurile când trăia bătrânul, ,,elixirul tinereții’, calitățile terapeutice ale florii contribuind la acest ,,statut’.

Un localnic, Constantin Negoiță, mărturisește că moș Mandău, om fără carte, dar înțelept, a folosit cele mai năstrușnice mâncăruri din ierburi comestibile și cele mai eficiente ,,medicamente’ preparate din plantele situate în flora locului, în arhiva British Pathe fiind chiar o peliculă de film în care el dezvăluie o parte din secretele vieții.

Florile mov de liliac, se spune la Firizu, sat așezat sub o sprânceană de pădure la aproximativ 50 kilometri de Drobeta Turnu Severin, în preajma căruia Sf. Nicodim de la Tismana a înălțat Mânăstirea Coșuștea-Crivelnic, sunt utile pentru prepararea unei alifii pentru alinarea durerilor la încheieturi.

Se culeg de pe ciorchine 100 grame de flori, obligatoriu acestea trebuie să aibă petalele deschise și nici să nu fie trecute. Se introduc într-o oală de pământ și se adaugă un litru de ulei de floarea soarelui. De regulă, acesta trebuie să fie brut, adică nerafinat. Timp de două săptămâni se lasă la macerat într-un loc întunecos și cald. Se obține o alifie care se întrebuințează pentru masarea ușoară a părților dureroase.

Procedeul acesta l-a făcut pe Ilie Stamate să nu se vaite vreodată de reumatism când mergea la clacă sau cu oile în câmp.

AGERPRES/ (AS-autor: Florian Copcea, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Sute de apicultori din județul Mehedinți, aflați cu albinele în arealul pădurilor cu salcâm, prepară, în taberele provizorii pe care le așează în vecinătatea stupinelor, o mâncare mai puțin cunoscută: chiftele din flori de salcâm.

Salcâm înflorit
Foto: (c) Marina Bădulescu / Arhiva AGERPRES

Unul dintre aceștia, Georgică Filip, a declarat pentru AGERPRES că mâncarea respectivă nu numai că este gustoasă, dar se păstrează bine, deci nu se alterează, în condițiile în care niciun apicultor nu poate avea în respectivele zone izolate un frigider.

Rețeta de preparare pentru trei chiftele este foarte simplă. Se culeg 13 flori de salcâm cu petalele desfăcute. De pe fiecare ciorchine se desprind corolele albe cu pistil cu tot și se pun într-un castron. Peste ele se adaugă șase ligurițe de ulei, cinci de făină de grâu, una de zahăr, sare după gust și o jumătate de pliculeț de praf de copt. Se amestecă până compoziția devine consistență și se poate face turtițe. Acestea se introduc în tigaia cu ulei încins la foc molcom și se lasă la fript până se rumenesc.

Apicultorul a mai arătat că floarea de salcâm are calități terapeutice — ea vindecă arsurile gastrice, poate trata insomnia și combate stresul și tusea.

Potrivit lui Georgică Filip, în bucătării, chiftele se pregătesc în același fel, doar că în pasta obținută se poate adăuga un ou și un păhărel de lapte.

AGERPRES/ (A-autor:Florian Copcea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Misteriosul castel al lui Gheorghe Pleșa, fiul cojocarului satului Obîrșia de Cîmp din sudul județului Mehedinți, a fost construit între anii 1875-1882 după asemănarea unuia văzut pe Valea Loirei. Ctitorul său, devenit boier însemnat după ce și-a luat licența în drept în Franța, a fost îndrăgostit până peste cap de o frumoasă și bogată franțuzoaică. Pentru a o impresiona, acesta i-a promis că dacă vine în țara lui, la Obîrșia de Cîmp, avea să-i construiască un castel ,,măreț și aparte’, pe care îl va acoperi cu monezi de aur.

Foto: (c) mehedinti.djc.ro

Deși se trăgea din neam de sărmani, tatăl său avea, peste noapte, să devină posesorul unei averi impresionante. Spune legenda că un zapciu turc obișnuia, în timpul când strângea birurile la Dunăre, să doarmă la acesta. În timpul cînd se pregătea să plece spre Ada-Kaleh, cojocarul i-a văzut sacii cu galbeni și pe loc în mintea lui și-a făcut locul un gând necurat. L-a urmărit pe turc și la o cotitură de drum, împreună cu câteva calfe, l-au înjunghiat și i-au luat banii de aur.

,,Așa se explică cum un biet cojocar a reușit să cumpere în mai puțin de o săptămână de la dispariția reprezentantului Imperiului Otoman 500 de hectare de pământ în Obîșia de Cîmp și în comuna doljeană de azi — Cetate. Datorită averii pe care a făcut-o și-a trimis pe unul dintre fii, pe Gheorghe, la studii înalte, în Franța, nu la București, să intre la bănuieli ocârmuirea’, spune directorul Direcției Județene Mehedinți a Arhivelor Naționale, prof. Tudor Rățoi.

El a adăugat că nimeni nu a sesizat dispariția turcului, iar în ceea ce privește averea lui Pleșa, toți au pus-o pe seama acului, a aței și a meșteșugului cu care croia cojoace pentru boierimea din Craiova.

După ce a ieșit la iveală povestea de dragoste a lui Gheorghe Pleșa și tatăl său a trecut în lumea drepților pe urmele turcului, a început lumea să vorbească de ,,originea bănetului pe care răposatul îl întorcea cu lopata’. ,,Între timp a intervenit și dorința boierului care devenise Gheorghe Pleșa și se întorsese acasă să înalțe castelul pentru frumoasa franțuzoaică, pe care însă îl comandase la câțiva zidari din Italia, aici urmând doar să-l ansambleze’, a adăugat Rățoi.

Toate piesele componente ale clădirii au fost transportate cu corăbiile până în portul Gruia, iar de aici aduse la Obîrșia de Cîmp cu carele cu boi. La decorațiile interioare, care se păstrează și astăzi, au lucrat pictori renumiți din Veneția și Paris. Coloanele din marmură albă, scările din lemn sculptat, șemineul, oglinzile venețiene și bibelourile dădeau castelului un plus de frumusețe și un aer aristrocatic nemaiîntâlnit prin părțile acestea în epocă.

,,Unică în România acelor timpuri era și centrala termică pe lemne, care asigura căldură în toate camerele prin intermediul țevilor și caloriferelor masive.

Acestea se pot vedea și astăzi. În fața clădirii, Gheorghe Pleșa a amplasat și o fântână. Legenda spune că pretențioasa franțuzoaică a refuzat însă căsătoria cu acesta deoarece castelul nu avea toaletă interioară în niciuna dintre cele 33 de camere, iar acoperișul nu fusese executat din monezi de aur. De fapt, iubita lui Pleșa nu a călcat niciodată la Obîrșia de Cîmp. Din păcate, proprietarul castelului s-a reîntors în Franța, unde a și murit la vârsta de 90 de ani, și — neavând moștenitori, a rămas al nimănui, lumea justificând că din cauza blestemului galbenilor’, a mărturisit prof. Tudor Rățoi.

În vremea regimului comunist, mai precis în toamna anului 1948, castelul Pleșa din Obârșia de Cîmp a devenit sediul SMT-ului care asigura mașini agricole locuitorilor din regiunea de sud a județului Mehedinți. În anul 1971 trece de la Ministerul Culturii în patrimoniul public al Primăriei Obîrșia de Cîmp. Aceasta, printr-o hotărâre de consiliu local, îl concesionează cu 80.000 lei pe o perioadă de 25 de ani unui primar din comuna vecină — Dărvari, el obligându-se să-l renoveze pentru a-l introduce în circuitul internațional de turism, angajamentul contractual rămânând doar intenție fiindcă investitorul american cu care convenise să-l restaureze, din nu se știe ce pricină, a refuzat să trimită banii necesari.

,,Multă vreme s-a așteptat ca vreun descedent al familiei boierului Pleșa să revendice castelul. Nu a apărut nimeni și la 25 februarie 2004 impunătorul castel este concesionat pentru 49 de ani belgianului Michel Cappellen. I s-au dat și 32 hectare de pământ pentru amenajarea unui teren de golf, toate contra sumei de 479 milioane lei vechi. Noul administrator nu avea nici el să-și respecte obligațiile, așa că Primăria Obîrșia de Cîmp avea prin mai multe instanțe de judecată să rezilieze contractul’, a afirmat Tudor Rățoi.

La rândul său, actualul primar din Obîrșia de Cîmp, Florea Stănaia, a precizat că se va încerca reabilitarea cu fonduri europene a acestui frumos castel. ,,Este singura soluție, singura care îl va salva de la dispariție, el aflându-se acum într-o accentuată stare de degradare. Hoții au distrus o parte din decorațiuni și au furat multe lucruri din interior, chiar și biblioteca cu cărți’, a spus Stănaia.

Există astfel șanse ca peripețiile Castelului Pleșa, cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de Palatul neoclasic Pleșa din Obîrșia de Cîmp, localitate aflată la 65 kilometri de Drobeta Turnu Severin, străbătută de drumul județean DJ 562, să ia sfîrșit și să revină la splendoarea de altădată. Clădirea este monument istoric, aflat pe lista obiectivelor de patrimoniu național clasificat.

AGERPRES / (A — autor: Florian Copcea, editor: Marius Frățilă) 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Sute de locuitori din zona montană a județului Mehedinți au participat, duminică, la sărbătoarea câmpenească “Liliacul de la Nadanova”.

Foto: (c) Radu CONSTANTINESCU / Arhiva AGERPRES

Directorul Centrului Cultural “Nichita Stănescu” din subordinea Consiliului Județean (CJ) Mehedinți, Emilia Mihăilescu, a declarat pentru AGERPRES că manifestarea, intrată în tradiția locului, prilejuiește organizarea unui târg de produse alimentare și de uz gospodăresc, acestea din urmă fiind foarte căutate de crescătorii de animale din localitățile situate în nordul județului Mehedinți.

“Artiștii ansamblului nostru, Danubius, susțin aici un spectacol de dansuri și cântece populare, fiind alături de cei care îmbracă straie de sărbătoare și cinstesc floarea de liliac, aceasta fiind numită aici și floarea tinereții”, a precizat Mihăilescu.

Potrivit sursei citate, sărbătoarea “Liliacul de la Nadanova” este organizată în fiecare an pe 10 mai, de CJ Mehedinți și de autoritățile locale ale comunei Isverna, cunoscută în partea de sud a României prin monumentele naturale de interes științific și turistic: Cornetul, Piatra încălecată, Stâncările de Isverna, Vârful lui Stan, Stâncările de deasupra peșterii Isverna, valea Coșuștei, Poiana Beletina, Pădurea de liliac, Turtaba, Valea Cernei, Peștera Isverna, elemente de artă populară și etnografică.

Un eveniment similar se desfășoară la începutul lunii mai în comuna mehedințeană Ponoare, unde în perioada 2-3 mai are loc “Sărbătoarea liliacului”, manifestare desfășurată fără întrerupere din anul 1965. La Ponoare se află cea mai mare rezervație botanică de liliac din România, aceasta întinzându-se pe o suprafață de 20 hectare, la aproximativ șase kilometri sud-est de orașul Baia de Aramă și 90 kilometri de Drobeta Turnu Severin.

AGERPRES/(A-autor:Florian Copcea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva