Search

Romani celebri – istorie

Facebook Twitter Email

George Pomuț a fost un general american de origine română, care s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg.

George Pomuț este românul care a făurit America modernă. De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUA de la Rusia țaristă.

George Pomuț a fost militar și diplomat de origine română care vorbea curent opt limbi străine. El s-a evidențiat în războaie din America și Europa.

Generalul Walter O. Gresham despre Generalul Pomuț

“L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Bill Clinton: La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Un cuirasat american poartă numele românului: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

Scurtă biografie

S-a născut la data de 31 mai 1818, într-o familie românească din orașul Gyula aflat în comitatul Békés (astăzi pe teritoriul Ungariei). Tatăl său era fierar pe moșia grofului Wenckheim. Familia Pomuț (uneori apare în registre drept Pumnuț) se pare că provine din satul Săcele, pe atunci în comitatul Brașov, de unde bunicul său, Dinică Pomuț, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, din cauza nivelului economic scăzut din Transilvania de atunci. Copilul a fost botezat de către preotul ortodox Atanasie Georgievici din Gyula, cu numele de Georgie Pomutz. Actul de botez se păstrează și în microfilm de către Biserica Mormonilor din Salt Lake City, Utah, SUA și indică, conform transcrierii din graiul local, în limba română, cu caractere chirilice:

„No. 63, 1818 mai 31, prunc.

S-au născut pruncul parte (bărbătească) Georgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomuț Ioann și muma Victoria, lăcuitori (ai) oraș(ului) Jula. S-au botezat și s-au ouns cu sfântul mir prin mine preotul, Atanasie Georgievici, parohialnic a sfintei bisearici, H(ram) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în orașul Jula în luna și zioa cea, ce s-au pus supt anul, și s-au dat în sfântul botez pruncului numele Georgie. Nașul lui au fost Pluha Elena lăcuit(oare în) oraș(ul) Jula. Ecstract au căpătat Iunie 27, 858.”

Părinții, români de religie ortodoxă, probabil înstăriți, i-au asigurat accesul la învățătură, încât a putut studia arta militară la Academia Militară din Viena și la cea din Saint Etienne (Franța). După absolvirea studiilor universitare, a devenit procuror regal, iar mai târziu și-a deschis un birou de avocatură.

La izbucnirea Revoluției de la 1848, era în vârstă de 30 ani și sub influența mișcării de înnoiri politice și sociale care a cuprins întreaga Europă, a participat la revoluția pașoptistă ungară, iar la scurt timp, s-a înrolat ca voluntar în armata de honvezi. A lucrat o perioadă ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluționar în mișcarea lui Lajos Kossuth.

Unitatea militară în care a luptat a obținut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuț a fost ridicat la rangul de căpitan. Entuziasmul lui Pomuț pentru revoluția maghiară s-a datorat în principal educării sale în școlile ungurești.

Emigrant în America

George Pomuț a părăsit fortăreața de la Komárom în perioada 1-3 octombrie 1849, după ce fortăreața a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau. Spre sfârșitul anului 1849, pentru a scăpa de condamnarea hărăzită lui de guvernul austriac, s-a refugiat mai întâi în Italia și apoi în Germania. Fiind încă tânăr și fără obligații, a ales să emigreze în Statele Unite ale Americii.

Împreună cu un mic grup de 30 de camarazi, George Pomuț a părăsit portul Hamburg, ajungând la New York la 24 februarie 1850, unde a rămas numai câteva luni. De aici, împreună cu un alt român, bănățeanul Drahoș (Dragoș), cu câțiva revoluționari maghiari, emigranți și ei, au hotărât să se îndrepte spre Vest. Grupul de emigranți s-a stabilit în localitatea Keokuk din statul Iowa, unde au primit în stăpânire un loc sălbatic. Mica lor colonie a primit numele de „New Buda” și se afla la sud de localitatea Burlington. Acest oraș era doar plănuit de către emigranți, el neexistând niciodată ca așezare urbană.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite ale Americii. Fire întreprinzătoare, George Pomuț a cumpărat, sprijinit de către un om bogat, Tall, pe care l-a cunoscut atunci, terenuri întinse de pământ. Începuse să trăiască chiar în lux, când în anul 1859 a oferit găzduire unui prieten venit din Europa. La începutul războiului de secesiune, Pomuț putea fi considerat un om bogat: era proprietarul unor întinse suprafețe de pământ, avea o fermă, realiza venituri frumoase din concesionarea unor exploatări miniere, construise o șosea pentru o mai bună circulație în Vestul încă sălbatic. In anul 1860 apare in recensamantul american pentru Decatur, Iowa, ca avocat de 40 ani, nascut in Ungaria, cu o avere imobiliara de 1000 dolari si o avere personala de 200 dolari.

Voluntar în armata americană

Generalul George Pomuț

În anul 1861 Pomuț explica necesitatea ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun față de minoritățile sale etnice, precum și nevoia de cooperare cu Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Aceste idei nu au mai putut fi dezvoltate, din cauza izbucnirii Războiului de Secesiune din America, război care a divizat nordul aboliționist de sudul care dorea menținerea sclaviei. El a cerut să se înroleze ca voluntar în Armata Uniunii (nordul aboliționist) pentru a-și susține ideile sale generoase.

Este acceptat în anul 1861 ca locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, compus din peste 1.000 soldați și 37 ofițeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuț a fost promovat ca locotenent major și apoi adjutant. Era apreciat în mod particular datorită calmului și curajului său. A devenit erou încă din viață prin faptele sale de arme din luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, Savannah.

În vara anului 1863 este promovat la gradul de maior, iar apoi în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru orașul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste și îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17. În august 1864 Pomuț cere permisiunea să se întoarcă la Regimentul 15 Iowa, i se aprobă transferul și i se oferă comanda Regimentului, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel. Aflat mereu în prima linie, Pomuț a luptat în numeroase bătălii grele.

Cu privire la capacitățile militare ale lui George Pomutz în Bătălia de la Atlanta, generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea și regimentul lui Pomuț, a scris odată: “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos ofițer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor și soldaților săi. El nu este doar un ofițer valoros, versat în toate problemele militare, ci și un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

Generalul Pomuț a fost de asemenea membru al Organizației Foștilor Voluntari, al Legiunii Credincioase și al Ordinului Săgeata Albastră („Blue Arrow Order”). Peste doi ani, în 1865, ca o recunoaștere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

Consul în Rusia

După război George Pomuț se întoarce la Keokuk. Aici primește vestea numirii sale în funcția de consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg (Rusia), numire care are loc la data de 16 februarie 1866. Succesorul președintelui Ulysses Grant, președintele Rutherford B. Hayes îl promovează pe Pomuț la rangul de consul general în anul 1874.

Motivele păstrării sale în această poziție timp de 12 ani l-au reprezentat calitățile și abilitățile sale diplomatice. El a fost foarte mult apreciat deoarece cunoștea bine nu mai puțin de 8 limbi străine.

Pomutz a rezolvat un incident grav între Rusia și SUA. În calitate de consul, a avut meritul de a participa la negocierile pentru cumpărarea peninsulei Alaska de către Statele Unite, de la ruși, cu suma modestă de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

Deși a fost rechemat în America, după ce și-a încheiat misiunea diplomatică în anul 1878, dar nu se știe de ce, el a rămas în Rusia. Chiar și moartea lui este enigmatică. În SUA nu se știe altceva decât că a murit într-o mare sărăcie la 12 octombrie 1882 în orașul Sankt Petersburg. A fost înmormântat în cimitirul Smolensk din orașul Sankt Petersburg, capitala Rusiei din acea vreme.

Omagieri postume

Unul dintre senatorii statului Ohio i-a menționat pe cei doi eroi români, generalul George Pomuț și căpitanul Nicolae Dunca, printre luptătorii care și-au vărsat sângele pentru păstrarea unității Statelor Unite ale Americii și au gravat numele lor cu litere de aur în paginile de istorie ale Americii.

În anul 1913 Congresul american a emis Decretul 775/1913, prin care a dispus ca rămășițele pământești ale lui George Pomuț să fie aduse și înmormântate în Cimitirul Național din Arlington. Din cauza începerii Primului Război Mondial și revoluției bolșevice planurile au fost abandonate. În anul 1944 cetățeni americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: „General George Pomuț”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.

La 9 iulie 1997, cu ocazia vizitei președintelui american Bill Clinton în România, acesta a evocat în discursul său personalitatea generalului american de origine română George Pomutz ca pe unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

La data de 14 august 2004 a fost dezvelită o statuie a generalului Pomutz în fața Catedralei ortodoxe române cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Cleveland (Ohio, SUA).

Sursa: oficialmedia

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

Încă de la începutul secolului XVIII, oricine ar fi citit statisticile lipsite de obiectivitate întocmite de către autoritățile acelor vremuri ar fi putut să afle că ungurii erau mai numeroși decât românii, în Ardeal. Lucru neadevărat, fără urmă de îndoială, dar pe care nu oricine se încumeta să-l contrazică.
Stephan Ludwig Roth (1796-1849) a fost un sas transilvănean, de profesie pastor (luteran) și cadru didactic, ce a participat la Revoluția de la 1848. Inițial, Roth a lucrat și ca profesor la liceul sașilor din Mediaș, iar printre altele (psihologie, matematică, fizică, chimie) s-a ocupat și de studiul istoriei. Studiile universitare de teologie și le-a efectuat la Tübingen. Din cauza fermității manifestate în exprimarea opiniilor sale, Stephan Ludwig Roth a fost exclus din învățământ.

a

Ulterior a devenit pastor, așa cum fusese și părintele său. Având de-a face cu oamenii din „talpa țării”, le-a înțeles necazurile. A fost preocupat de rezolvarea problemelor plugarilor ardeleni și era dornic să-i vadă ridicați pe o treaptă mai înaltă de evoluție social-culturală. Roth era pe deplin conștient că prosperitatea nu poate fi creată decât într-o comunitate de oameni superior instruiți. Era preocupat de activitatea pedagogică, de instruirea țărănimii, oferindu-i cunoștințele necesare sporirii producției agricole și îmbunătățirii calității vieții. Sasul Stephan Ludwig Roth ni se înfățișează ca un om cultivat, curajos, cu simț al istoriei și respect pentru adevăr.

Unde, până la 1842, limba oficială de stat fusese latina, în acel an exista intenția, în cadrul Dietei clujene, ca maghiara să fie declarată limbă oficială în Transilvania. În aceste condiții, Stephan Ludwig Roth a alcătuit o vestită broșură, „Confruntarea limbilor în Ardeal”.

Riposta sa fermă are o mare importanță pentru noi, românii, deoarece Roth risipește, cu doar câteva cuvinte, un puhoi de afirmații false, nedrepte și de interpretări răuvoitoare ale unor „cărturari” tocmiți în slujba unor interese străine. Iată ce spunea pastorul Roth, omul care, aparținând unei etnii și religii minoritare în Transilvania secolului XIX, nu poate fi acuzat de lipsă de obiectivitate:

„Domnii din Dieta de la Cluj vor să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că pruncul a fost adus pe lume. Nu e nevoie a declara o limbă drept limbă oficială a țării. Căci noi avem deja o limbă a țării. Nu este limba germană, nici limba maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am suci și ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea. […] Această realitate nu poate fi contestată.

De îndată ce se întâlnesc doi cetățeni de naționalități diferite și niciunul nu știe limba celuilalt, le servește ca tălmaci limba valahă. Când faci o călătorie, când te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaște oricine. Înainte de a face încercarea dacă cineva știe limba germană sau celălalt pe cea maghiară, conversația începe în valahă.

Cu valahul oricum nu poți altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu folosește decât graiul lui. Este explicabil: ca să înveți limba maghiară sau germană, ai nevoie de cursuri școlare. Limba valahă o înveți singur, pe stradă, în contactul zilnic cu oamenii. […] Azi se prinde de tine un cuvânt, mâine un altul și după o vreme observi că poți vorbi românește, fără ca de fapt să fi învățat.

Chiar dacă cuiva nu i-ar fi atât de ușoară învățarea ei, e de preferat să o facă, din mii și variate motive. Vrei să discuți cu un valah, trebuie să folosești limba lui, dacă nu dorești să te alegi cu un „nu știu” ridicat din umeri!”

b

Din relatarea realistă și nepărtinitoare a lui Roth reiese clar care era națiunea majoritară și limba predominantă în Transilvania anului 1842, cu toate eforturile de maghiarizare și cu toată oprimarea pe care au suportat-o românii vreme de secole.

Despre Stephan Ludwig Roth, activitatea sa favoarabilă românilor și împotrivirea sa față de abuzurile la care erau supuși iobagii transilvăneni ar fi necesară o discuție foarte amănunțită. Aici, ar mai trebui spus că, în 1849, Roth a fost arestat de către Lajos Kossuth, judecat și grabnic condamnat pentru „înaltă trădare”. Stephan Ludwig Roth a fost executat prin împușcare, în mai 1849. În urma sa au rămas cinci copii, orfani de ambii părinți!slr

Autor: Tomi Tohaneanu

Sursa: cunoastelumea

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Autor: Bogdan Iancu

Astăzi, peste o mie de elevi învaţă în acest colegiu

Astăzi, peste o mie de elevi învaţă în acest colegiu
Clădirea în care acum funcţionează un renumit liceu din Arad (“Moise Nicoară”) a fost construită după planul arhitectului Jozsef Diescher din Pesta între 1869-1873 parţial din fondurile fundaţiei „Bibici”. Văduva magnatului Iacob Bibici a donat întreaga sa avere pentru sprijinirea învăţământului arădean, în urmă cu aproximativ 150 de ani.

Încă de la începuturi, şcoala avea să fie una renumită, lucru valabil şi de-a lungul istoriei indifferent de numele primit de unitatea şcolară.

Clădirea cu un etaj de stil eclectic are o faţadă principală purtând elementele stulului neoclasic, un hol impozant cu trepte din marmură şi o sală festivă cu o bogată ornamentaţie.

Gimnaziul regal superior şi-a deschis porţile în 1873, adunând intelectualii de seamă din oraş şi judeţ. Printre profesorii de seamă ai şcolii se numărau istoricul academician Sándor Márki, lingvistul academician Ioan Goldiş, autorul unui vocabular latin-maghiar, János Burián, istoricul literar D. Panaitescu-Perpessicius, poetul-redactor Al. T. Stamatiad, Ascaniu Crişan, Iulian Toader. Liceul a avut o valoroasă bibliotecă cu cărţi franceze din sec. XVIII. şi o colecţie arheologica, donate bibliotecii şi muzeului. În parcul din faţa şcolii au fost dezvelite busturile eminentului pedagog Moise Nicoară (1785-1862) şi prozatorului român Ioan Slavici (1848-1925), fost elev al şcolii.

Începuturile liceului „Moise Nicoară” coincid cu cele ale primei şcoli elementare din Arad, înfiinţată în 1707 de călugărul de origine bavareză Camil Nöffrich. Şcoala s-a dezvoltat an de an, în 1762 devenind gimnaziu, iar 15 ani mai târziu, în 1777, Gimnaziu regal.

Şcoala funcţiona în încăperile modeste ale unei improvizate şcoli primare. În condiţiile în care populaţia şcolară creştea, se impunea construirea unui nou local. Folosind pentru început o parte din fondurile Fundaţiei Margareta Bibits, la care s-a adăugat apoi o contribuţie substanţială a statului, s-a construit între anii 1869 – 1873 actualul edificiu şcolar.

Operă a arhitectului Jozef Diecher din Budapesta, clădirea este zidită în stil renaissance şi se compune din două părti: clădirea principală cu etaj şi corpul scund, în partea de apus, unde se află şi sala de sport. Sunt impresionante intrarea principală, scările principale şi sala festivă, în care predomină elementele în stil baroc. Clădirea a intrat în proprietatea statului în 1895, iar din 1934 a fost preluată de statul român.

În toamna anului 1919 instituţia şcolară găzduită de actuala clădire devine Liceul „Moise Nicoară”, primul liceu de băieţi din Arad, liceu românesc, care şi-a propus să formeze oameni de înaltă ţinută morală şi profesională.

Reforma învăţământului din 1948 a marcat începutul generalizării învăţământului. Fostul liceu „Moise Nicoară” este denumit Şcoala Medie nr. 1 din Arad, iar în 1957 primeşte numele de „Ioan Slavici”, iar în anul 1965 i se acordă titulatura de liceu. Se revine la vechiul nume „Moise Nicoară” în 1991, iar, începând cu anul şcolar 2000 – 2001, se va numi Colegiul Naţional „Moise Nicoară”, continuând prin rezultatele deosebite obţinute de elevii săi aceeaşi tradiţie de şcoală de elită, punct de referinţă în învăţământul preuniversitar, recunoscut atât în plan local, naţional cât şi internaţional.

Cine este Moise Nicoară?

Moise Nicoară a fost un iluminist reprezentant al Şcolii Ardelene şi a mişcării culturale româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Împreună cu Dimitrie Ţichindeal şi Samuil Vulcan, Moise Nicoară a fost fondatorul Preparandiei româneşti din Arad (1812), prima şcoală pregătitoare de învăţători pentru şcolile româneşti din Banat şi Crişana.

S-a remarcat şi ca om de înaltă cultură, elaborând scrieri istorice, filologice, geografice, medicale, agronomice, matematice, traduceri din autori clasici. Ca poet, a fost autor al celor dintâi fabule din literatura română.

Sursa: adevarul

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

ih

Pe 6 august 1456, Papa Calixt al III-lea emite o bulă prin care decretează ca toate bisericile catolice din lume să tragă clopotele la ora 12.00, ca omagiu adus lui IANCU DE HUNEDOARA, cel care oprise invazia otomană la asediul Belgradului. După mai bine de 500 de ani, practica stă, încă, în picioare

Pe 8 aprilie 1455, după o dispută îndelungată între familiile Orsini și Colonna, capetele luminate reunite în Conciliu decid ungerea drept Suveran Pontif a lui Alfonso de Borja y Cavanilles, primul Papă de origine spaniolă de la Roma. Sub denumirea de Calixt al III-lea va fi cel care va cere revizuirea celebrului proces al Ioanei dArc, pe care o va reabilita.

Dar mintea lui stătea la organizarea unei cruciade împotriva Imperiului Roman, condus deMahomed al II-lea ”Cuceritorul”, cel care călcase în picioare Constantinopolele cu două sezoane în urmă. La 15 mai 1455, Calixt al III-lea trimite depeșe tuturor statelor creștine, chemându-le la luptă. Nimeni nu se prea îngrămădește, însă, cu excepția luiIANCU DE HUNEDOARA, cel care este de acord să ia parte la ridicarea asediului Belgradului. Iancu fusese ban al Severinului, acum se găsea regent al Ungariei. Tatăl său era Voicu, bunicul Șerb, iar mama Elisabeta. 

Asediul Belgradului a început pe 4 iulie 1456. Unele surse vorbesc despre o oaste otomană de 150.000 de soldați, ajutată de 60-65 galere venite pe Dunăre și alte ambarcațiuni mai mic. Iancu avea, în total, 30.000 de suflete. Practic, în afara sa, doar băieții lui Ioan de Capistrano, trimis de-al Papei, mai luptau alături de el. La 14 iulie, flota creștină cauzează mari pagube adversarilor. Turcii reușesc să pătrundă, de două ori, în oraș, dar sunt respinși. La 22 iulie armata lui Iancu de Hunedoara, pe care chiar el o conducea, trece Sava, declanșând atacul general. Tunurile turcilor sunt capturate, dezastrul e mare, sultanul e rănit de o săgeată și salvat doar prin sacrificiul suprem al unui ienicer, Hassan. Victoria lui Iancu e totală, creștinii pierzînd doar 3-4.000 de oameni, conform istoricului Camil Mureșan.

Pe 6 august vestea ajunge la urechile lui Calixt. ”Este cel mai fericit moment din viața mea”,spune el. Pe loc, emite o enciclică prin care cere ca toate clopotele bisercicilor catolice din întreaga lume să fie trase, zilnic, la 12.00, în semn de omagiu adus marelui Iancu de Hunedoara, practică utilizată și astăzi.

Din păcate, acesta nu apucă să se bucure prea mult de succes. Moare la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, răpus de ciumă. 

Sursa: nationalisti.ro

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva