Search

Romani celebri – traditie

Facebook Twitter Email
Avram Fitiu cu prietenii oieri vlahi din Polonia, la Sanok in regiunea administrativa Sandacia, august 2016: Foto Ileana Fitiu

În filmul de mai jos se poate vedea prestația Ansamblului VATRA din Polonia format din urmașii oierilor vlahi plecați de secole din Carpații României de astăzi până în Carpații păduroși din Polonia, Cehia și Slovacia.

Vă așteptăm pe cei interesați de acest subiect fie din punct de vedere cultural, economic sau turistic să ne urmăriți activitatea legată de acest subiect pe site-ul: www.oieriivlahi.ro

O primă provocare pentru voi cititorii ar putea fi petrecerea unui Wekend sau concediu cu familia în Carpații Păduroși. Pentru cei interesați vă putem ajuta cu contacte în zonă.

Sursa: romanianoastra

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Autor: Alexandra Chiric

Imagini de o frumuseţe frapantă din satele retrase ale României surprind condițiile medievale în care localnicii muncesc, sărbătoresc și trăiesc, fără interferența tehnologiilor moderne, exact la fel ca strămoșii lor.

Fotografiile arată cum localnicii din câteva sate retrase se bazează încă pe animale, folosesc căruțele și se bucură de petrecerile tradiționale românești. Fotografiile au fost realizate de Alex Robciuc în diferite sate din Maramureș, precum Bârsana, Strâmtura sau Breb, notează tabloidul britanic Daily Mail.

 

Mai multe detalii pe evz

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un sat, o casă pe un deal, o româncă şi un francez care fac dulceaţă şi gem! Iată ingredientele unei reţete simple si de success din Târnava Mare. Anca şi Charlie Dalmasso sunt doi tineri care combină cultura tradiţională cu cea modernă pentru a oferi produse cu valoare adăugată. Pe scurt, povestea visului românesc spusă de un francez şi o româncă din Saschiz.

Anca şi Charlie Dalmasso, şoţul său cu nume de francez şi suflet de român, muncesc de dimineaţa până seara. Anca ar fi putut trăi în Bordeaux, dar a preferat să se întorcă la Saschiz, locul în care s-a născut şi a crescut. A cules prin viu grai reţetele de dulceţuri şi gemuri de la bunica şi mama sa şi le-a rugat să o înveţe să le facă. Aşa a reuşit în câţiva ani de muncă să facă un brand din produsele ei.

“De la bun început de câd ne-am întâlnit, Charlie si cu mine, la Sibiu, am avut un moment în care ne-am întrebat ce alegem, Franţa sau România. Am văzut deschiderea de a rămâne aici, îi plăcea foarte mult, îi plăcea natura, îi plăceau oamenii şi atunci am spus că România este ţara cea mai interesantă pentru doi tineri la început de drum”, povesteşte Anca.

Charlie Dalmasso împlineşte un deceniu de când fiecare dimineaţă de primăvară şi vară îl găseşte cu sapa în mână, în curtea casei de pe dealul din Saschiz. La finalul zilei, urcă în spatele curţii şi aruncă o privire spre sat. Este momentul lui unic, când nu mai simte oboseala. De mult timp, pentru tânărul crescut la Bordeaux, aici este acasă.

“Cred că am trecut direct de la studii la muncă, dar nu neapărat în ce am studiat exact, dar am învăţat aici de zece ori mai mult decât dacă făceam altceva. Am învăţat că, în viaţă, pur şi simplu atunci când încerci ceva ratezi şi mai încerci şi reuşeşti”, ne spune Charlie.

Anca a terminat turismul, Charlie, agricultura. Aşa că în familia Dalmasso sarcinile sunt împărţite în funcţie de pricepere. Charlie se ocupă de cultivarea fructelor şi legumelor pentru gemuri, dulceaţă şi murături picante, iar Anca este cea care le dă gust. Tot ce pune Anca la fiert sunt fructele amestecate cu zahăr. Nu uită să adauge multă răbdare, cel mai important ingredient. Ţine întotdeauna cont că piaţa poate să fie cucerită şi de notele franţuzeşti. Dulceaţa de căpşuni cu mentă, de coacăze, de nuci, de rabarbăr, dar mai ales cea de lapte, făcută după o reţetă din Franţa, sunt produsele care au cucerit turiştii, care calcă pragul casei de pe deal din Saschiz.

În ultimii ani, cuplul a muncit zi şi noapte pentru a pune pe picioare un mic laborator în care să prepare dulceaţa ca la mama acasă, dar cu respectarea tuturor normelor europene. Au fost primii din Saschiz care au obţinut certificat de producător local. Nu a fost un drum uşor, recunosc cei doi.

“Oportunităţile în România sunt mult mai multe, asta e clar… trebuie numai să vrem şi să încercăm, câteodată merge, câteodată nu merge”, spune Charlie.

Acum, Charlie şi Anca visează să amenajeze şi câteva camere de oaspeţi pentru turiştii din toată lumea care vin în vizită. Anul trecut, au primit în casa de pe deal oaspeţi din toate ţările Europei, dar mai ales din Franţa, dar şi din Honk Kong şi chiar Australia. De fiecare data când vin la casa de pe deal, oamenii nu uită să plece cu un suvenir: un borcan de dulceaţă sau gem făcut cu dragoste, la Saschiz.

Sursa: digi24

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Pe lângă faptul că este cântăreț de muzică folk, crescător de păsări și practică jurnalismul, cel mai mare hobby al unui tânăr de 25 de ani este colecționarea de mașini vechi, în special bătrânele Dacii.

În curtea casei sale, de la marginea municipiului Satu Mare, se plimbă liniștiți în libertate doi păuni și zeci de porumbei albi, printre două Dacii vechi și o bătrână Volga rusească. În ciuda vârstelor înaintate, toate mașinile pornesc la prima cheie și sunt mândria lui George Negrea, coordonatorul clubului Drum Bun România.

Mai multe detalii pe agerpres

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Nu departe de municipiul Sfântu Gheorghe, în localitatea Dobârlău, se află Muzeul etnografic ‘Maria’. E muzeul lui Viorel Luca sau moș Luca, cum îi spuneau localnicii, care a adunat aici peste 8000 de obiecte vechi. Ca să facă acest muzeu, moș Luca a fost în stare să-și lase casa neterminată, să ia bani cu împrumut și chiar să-și vândă animale din gospodărie.

Moș Luca nu mai trăiește, dar familia lui îi duce mai departe visul, acela de a păstra obiecte străvechi pentru generațiile viitoare.

“Doamne, cât și-a mai dorit el muzeul ăsta, foarte mult și l-a dorit. Se ducea și căuta la fiecare om din sat să găsească lucruri vechi și frumoase, să le adune, să le puie el, să le rânduiască. (…). Asta i-a fost visul, să lase ceva în urma lui, pentru copii, să lase ceva pentru comuna asta. Ce s-a mai zbătut, Doamne, ce s-a mai zbătut’, spune soția acestuia, Melania.

În muzeul lui moș Luca se găsesc de toate, de la degetare până la opinci, căruțe, lăzi de zestre, instrumente muzicale, războaie de țesut, piepteni de descâlcit câlți, o piuă din anul 1700, un darac de lână, uniforme militare, arme, gramofoane, televizoare cu lămpi, clopote, lămpi cu gaz și multe alte lucruri prăfuite și poleite de timp. O parte le-a adăpostit în casa bătrânească moștenită de la părinți, altele sunt expuse în curte, în șoproane, ori pe pereții unor magazii din lemn construite special pentru a-și adăposti ‘comoara’.

Bătrânul Viorel Luca avea de gând să catalogheze cele peste 8000 de obiecte adunate de-a lungul anilor de prin gospodăriile oamenilor din zonă, ca să știe toată lumea ale cui au fost și la ce au folosit, dar n-a mai apucat, ‘prăpădindu-se’ în urmă cu câteva luni. Îi plăcea să spună că tot Dobârlăul, cu terenuri, case și livezi nu face cât muzeul lui.

Tanti Melania recunoaște că nu se prea ‘pricepe să le numească pe toate’, în schimb Maria Sabrina, nepoata cea mare, și-a luat foarte în serios rolul de ghid. În timp ce descuie lacătele povestește într-una despre bunicul ei, despre obiectele preferate și despre planurile de viitor.

‘Era un om harnic și foarte bun, nu o să îl uit niciodată. Niciodată nu lăsa pe mâine și era tare strângător (…) Stăteam mult împreună, iar când veneau vizitatorii mereu mă chema și pe mine, eu știu cam toate lucrurile de pe aici (…) Le-a adunat greu, le-a căutat, s-a tocmit cu oamenii. Mergea prin sat și, care îi plăcea, făcea cumva să le ia (…). De muzeu ne ocupăm acum eu și familia mea, iar atunci când vin turiștii eu îi întâmpin de cele mai multe ori. O să mai adunăm și noi lucruri. Pe viitor, aș vrea să renovez muzeul, să îl fac mai mare, să fie totul așezat la locul lui’, spune Maria Sabrina.

La 11 ani, nu știe să-ți spună care e cel mai valoros obiect din întreaga colecție, dar dacă ar fi să aleagă, cu sufletul atunci, după părerea ei, e ‘Roata vieții’, o roată veche expusă în fața muzeului, pe care bunicul ei a scris cuvintele ‘Vor veni, vor vedea, vor întreba, vor afla, urmașii mei și ai altora’.

‘Suntem într-o încăpere în care sunt numai lucruri de țesut, un război de țesut, mașini de tors lână foarte vechi, toate adunate de bunicul (…) Aici a pus o cască de război pe care a avut-o bunicul lui, arme, pistoale care au fost la război (…) Sunt foarte multe lucruri, după cum vedeți, iar dacă stați aici o săptămână să le luați pe fiecare în parte, nu mai plecați de aicea deloc’, mai spune Maria Sabrina, care nu uită să-i roage pe cei care trec pragul muzeului să scrie câteva rânduri în ‘caietul cu impresii’.

Muzeul etnografic ‘Maria’ din Dobârlău se află la aproape 20 de kilometri de municipiul Sfântu Gheorghe și 30 de kilometri de Brașov și poate fi vizitat la orice oră din zi. Sunt o puzderie de obiecte, unele îngrămădite unele peste altele, care încă își mai caută locul. Moș Luca le-a adunat ca ‘să nu se piardă istoria și să nu pierim ca neam’, după cum obișnuia să spună, dar și pentru ca cei care ‘se vor clona ori se vor naște în vreo eprubetă ori într-o navă spațială să știe cum a fost viața înaintea lor’.

AGERPRES (A-autor:Oana Mălina Negrea, editor:Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Gabor Tibor este unul dintre ultimii potcovari din județul Covasna, un bărbat în jurul vârstei de 60 de ani, născut într-o familie de meșteșugari din Valea Ghimeșului, care se ‘încăpățânează’ să păstreze o meserie aproape pierdută.

În poarta micii sale fierării din localitatea Ilieni, unde cuptorul cu jăratic toarce mocnit, mai oprește uneori câte o căruță cu cai să le schimbe ‘încălțările’ și atunci focul prinde a se dezmorți însuflețit de foale, iar nicovala începe să țipe ascuțit sub loviturile ciocanului. E un sunet pe care îl știe din copilărie, ca o muzică fără de care nu poate trăi.

‘Noi suntem un neam de meșteri și vis-a-vis cu noi, unde m-am născut, era un fierar și de mic copil mereu umblam acolo. Avea și o nepoată în clasă cu mine (…) De-atunci îmi sună mereu nicovala (…) Am terminat școala profesională, acolo am bătut prima dată fierul și m-a infectat meseria asta. Pe urmă ne-am mutat la Ilieni, am făcut prima dată atelierul, să am eu atelierul meu. Aveam 19 ani când am bătut prima dată cuiul în copita calului, îl chema Hallo, cum ar veni Corbul din limba maghiară, iar prima potcoavă făcută de mine am bătut-o pe un cal pe care îl chema Adam. Ăștia au fost primii’, își amintește potcovarul din Ilieni.

Când a venit în sat, în urmă cu 40 de ani, mai erau încă patru fierari, dar a rămas singurul. Potcovar ca el nu știe să mai fie vreunul prin satele din jur.

‘Numai eu sunt aici care potcovesc din cald, așa se zice. Că sunt mai multe meserii — fierar de potcovit, fierar artizanal, care face căruțe, care numai bate potcoave pentru caii sportivi, deci cumpără potcoava și o pune, dar din foc să facă potcoavă numai eu sunt. Știu că ar mai fi unul mai departe, la Bicfalău, dar alții nu mai cunosc (…) Și îmi pare rău că se pierde meseria asta. Am doi băieți, dar nici unul nu practică. Ala micu’ face o potcoavă ca mine, dar nu-i plac caii și atunci, dacă nu îți plac, nu ai ce căuta în meserie. Calul mișcă, e nervos, aici trebuie să ai o răbdare de nedescris’, a declarat pentru AGERPRES, Gabor Tibor.

Brațele îi sunt ciupite de scânteile fierbinți sărite din cuptor și e evident că n-are o meserie ușoară, dar pentru el e cea mai frumoasă din lume. ‘Mă ocup și cu altele, sunt și mecanic, dar munca de fierărie e, cum să vă zic, vârful inimii. Eu de asta nu mă despart decât la capătul vieții (…) E o meserie frumoasă. Am un prieten la Tokaj în Ungaria, fierar și el, care mereu zice că trebuie să sufli suflet în fier și apoi o să fie fierul cum trebuie, să poți scoate ceva din el (…) Eu trebuie să aud sunetul nicovalei, altfel totul e mut (…) După mine și dacă m-aș naște a doua oară, tot fierar m-aș face’, mai spune Gabor Tibor.

Își demonstrează îndemânarea la toate târgurile din țară și străinătate la care e invitat, face parte și dintr-o asociație meșteșugărească prin intermediul căreia a expus la Budapesta, dar visul lui e să deschidă un muzeu al fierăriei la Ilieni. ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, că asta e prima dată, vrem să facem un muzeu, pentru că la Ilieni vin mulți străini și să le arătăm și noi că știm ceva (…) Am vorbit cu primarul, ne dă un spațiu, dar ne trebuie niște bani ca să cumpărăm un set de unelte, astea nu le pot da, că lucrez cu ele (…) Vrem să facem un muzeu, dar un muzeu viu, când vine cineva acolo să demonstrăm, să arătăm cum se face, cum se îndoaie fierul’, afirmă meșterul din Ilieni.

Gabor Tibor spune că pe 5 septembrie la Sfântu Gheorghe va avea loc o întâlnire internațională la care vor participa 80 de fierari din cinci țări.

Înainte de a ne lua rămas bun îmi dă de grijă să-l anunț din timp când vin data viitoare, să-mi pregătească o ‘mâncare de fierar’, așa cum n-am mai mâncat vreodată. ‘Este o tradiție, (…) punem pâine pe o tavă frumoasă, punem ceapă, brânză, am un clește mare din două bucăți de fier, pe care nu vi l-am arătat, pe ăla îl încălzesc în foc și între ăla bag slănina și când strâng așa țâșnește afară și cade pe pâine și puteți mânca cu o poftă ce n-ați văzut’, mai spune Gabor Tibor.

Meseria de potcovar n-o găsești în nici unul din ghidurile de orientare profesională, așa cum nu găsești nici alte meserii dispărute, cum ar fi sitar, bărbier, șelar, sacagiu, bragagiu sau ceaprazar, ale căror semnificații mulți le căutăm în dicționar. Dar, din fericire, mai sunt oameni precum Gabor Tibor, ultimul potcovar din Ilieni, care încă mai pot spune povestea și pot transmite mai departe aceste meserii.

Luna trecută, Centrul de cultură al județului Covasna a demarat un proiect, finanțat din fonduri norvegiene, care își propune să cartografieze, să revitalizeze și să popularizeze meșteșugurile tradiționale din zonă. Directorul Centrului de Cultură, Imreh Marton Istvan, a declarat pentru AGERPRES că în județul Covasna se mai păstrează 36 de meșteșuguri tradiționale practicate de peste 250 de meșteri populari, iar dr. Kinda Istvan, muzeograf la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe spune că în aproape fiecare localitate din județ mai există cel puțin un meșter popular.

Prin acest proiect va fi realizată o bază de date digitală care va oferi informații referitoare la meșteșugurile tradiționale și meșterii populari din zonă, vor fi realizate zece filme documentare și va fi realizată o strategie de marketing pentru atragerea turiștilor și valorificarea produselor meșteșugărești. De asemenea, va fi realizat un muzeu virtual, care va prezenta obiecte folosite sau realizate în ateliere meșteșugărești astăzi părăsite, fie pentru că meșterii nu mai trăiesc, fie pentru că sunt prea bătrâni să mai lucreze, iar în toamna acestui an, la Sfântu Gheorghe, va fi organizată Ziua Meșteșugurilor Tradiționale.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În creierii munţilor Orăştie, la cetatea Sarmizegetusa, străjer de 25 de ani este Vladimir Brilinski sau Nunu, cum îi spune toată lumea. Turiştii, localnicii şi autorităţile îl ştiu drept ultimul dac. Apără cetatea când cu vorba, când cu bâta de care este nedespărţit. Datorită lui, hoţii, vandalii şi căutătorii de comori ocolesc acum situl arheologic. Lucrurile au început să intre acum pe un făgaş normal, însă străjerul crede că lupta e departe de a fi terminată.

„Dacă în Biblie spune că la început a fost cuvântul, eu cred că în conştiinţa fiecărui român ar trebui să scrie că la început a fost Sarmizegetusa Regia”.

Acest gând i-a călăuzit ultimii 25 de ani de viaţă.

Îndrăgostit de Sarmizegetusa încă din copilărie, Nunu a devenit cel mai aprig susţinător şi cel mai înfocat admirator al cetăţii. Pentru Nunu, zilele trec aproape la fel. E mai mereu sus, în cetate, pregătit să rezolve eventuale probleme. Primii care îl întâmpină de fiecare dată când urcă acolo sunt cei 3 căţei pe care îi creşte de mici şi cărora nu uită niciodată să le aducă mâncare.

Cetatea este în patrimoniul UNESCO, însă legislaţia naţională e prea stufoasă, iar, de multe ori, birocraţia îngreunează treaba bătrânului străjer.

Vladimir Brilinski: „Îmi place să cred că sunt o treaptă, o treaptă pe care alţii, care vor veni din urmă, vor călca, şi vreau să fiu o treaptă solidă, pe care să se poată călca, şi să se poată continua demersurile pe care le-am început aici”.

N-a fost singur în demersul lui. A avut alături prieteni, turişti, familia. Şi bâta cu care i-a întâmpinat mereu pe vizitatori – fie ei bine intenţionaţi sau nu.

Vladimir Brilinski: „Am avut 9 miniştri ai culturii în vizită aici, şi cu bâta în mână le-am explicat, mai frumos sau mai urât, că Sarmizegetusa trebuie ajutată. Din păcate, ajutor am avut foarte puţin din partea lor, mai mult promisiuni”.

În urmă cu doi ani, Consiliul Judeţean Hunedoara l-a făcut pe Vladimir administratorul oficial al cetăţii. El a acceptat, convins că doar aşa va putea sprijini locul pe care îl iubeşte atât de mult.

Vladimir Brilinski: „Mai de frica amenzilor, mai de frica bâtei, mai de frica jandarmilor, mai de frica firmei de pază, pot să spun că procentul celor tentaţi să se urce pe monumente a scăzut simţitor”.

Nunu a avut parte la Sarmizegetusa şi de una dintre cele mai frumoase surprize din viaţa lui. Se întâmpla acum 2 ani, în iulie 2013, după o furtună puternică.

Vladimir Brilinski: „La rădăcina unui copac am descoperit o piesă fabuloasă, o piesă care nu poate fi evaluată, are o valoare inestimabilă, o matriţă de bronz în care dacii turnau bijuterii, sau probabil meşterii chemaţi aici, în capitala Daciei”.

Nunu îi cunoaşte pe turiştii care revin de dragul zonei.

Iar pentru cei care ajung pe aceste plaiuri prima oară, devine cel mai bun ghid.

„Se cam luptă cu morile de vânt, din câte am putut observa ca turist. Oamenii oricum rămân la stadiul de da, hai să facem, numai că el este singurul care chiar a făcut ceva. L-am văzut în urmă cu vreo 2 ani cărând cu maşina personală gunoaiele din Sarmizegetusa”.

„Un om care a început curăţenia cetăţii, un om care a început să protejeze siturile, un om mai dac decât dacii”.

Sarmizegetusa Regia, prima formaţiune statală de pe teritoriul ţării noastre, mai are multe secrete de dezvăluit. Arheologii au scos la lumină abia 5 la sută din aşezările civile, amplasamentele militare sau din templele de sacrificii ale dacilor. Odată ce săpăturile vor continua, ele vor dezvălui o civilizaţie fabuloasă, comparabilă cu cea grecească şi cea romană, spune cu convingere Vladimir Briliniski.

Sursa: digi24

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Românul care a făcut înconjurul lumii în opinci înainte de Primul Război Mondial, Dumitru Dan, a fost declarat joi, în unanimitate, de Consiliul Local Buzău, cetățean de onoare al municipiului.

Foto: (c) Dorin IVAN / Arhiva AGERPRES

Unul dintre cei mai cunoscuți globetrotteri ai lumii, Dumitru Dan (1890-1978), a făcut în perioada 1910-1916, ocolul lumii în opinci, în cadrul unui concurs organizat de Touring Club de France. El s-a născut în 1890, la Buhuși, și a murit în 1978, la Buzău, oraș unde s-a stabilit și a predat geografia.

În anul 1910, patru tineri români — Dumitru Dan, Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu — studenți în Capitala Franței, primii doi la geografie, iar ceilalți doi la conservator, au participat la un concurs organizat de Touring Club de France, care presupunea efectuarea înconjurului lumii pe jos prin mijloace materiale proprii.

“Premiul era de un franc per kilometru, în total 100.000 de franci francezi. S-au înscris 250 de concurenți, iar noi ne-am propus să mergem îmbrăcați în costume populare românești, căci, pe lângă frumoasa sumă care ni s-a oferit, am dorit să facem cunoscute lumii întregi bogățiile folclorului românesc, inegalabilele cântece și dansuri populare din țara noastră”, rememorează Dumitru Dan, în memoriile sale aflate în colecția Bibliotecii V.Voiculescu din Buzău.

Dumitru Dan a fost singurul supraviețuitor al expediției, după ce a străbătut timp de 2.200 de zile, cinci continente și trei oceane, trecând prin 74 de țări, 30 de colonii și 1.500 de orașe. Pe parcursul călătoriei lui, au fost rupte 497 de perechi de opinci și 28 de costume naționale.

AGERPRES/(AS/A-autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Este unul dintre motivele pentru care te poate bate gândul să pleci din ţară: vrei să le oferi copiilor şansa de a creşte într-o altă lume. Să îi fereşti de experienţele tale pe care vrei să le uiţi şi pe care n-ai avut cum să le eviţi. Pentru că „aşa stau lucrurile în România”, nu? Cel puţin deocamdată. Lavinia şi soţul ei au şi făcut-o. Au luat copiii şi s-au dus în Olanda. Era acum patru ani. Ea fusese jurnalist. Acum e cofetar.

„Am început să gătesc nu doar pentru familie, ci și pentru ceilalți, în scurt timp tot mai multă lume a început să mă întrebe despre produsele mele. Îmi place mâncarea, mult de tot, visez tot timpul mâncare (râde), și îmi place să așez obiecte, îmi place să creez o scenă, sa dau un pic de culoare acelui moment în care luăm masa, nu doar mâncăm”, spune Lavinia Tănase.

La început, bucătărea doar de plăcere. Apoi, a învăţat să facă asta ca la carte. Acum, are propria afacere pe care a pornit-o de la zero. Lavinia face şi vinde torturi ornate cu orhidee, bujori sau te miri ce personaj de desene animate, dar şi tarte, macarons ori dulciuri franţuzeşti.

„Școala de la Paris a fost experiența mea de suflet, știam că mai voi întoarce cu magia savoir faire- ului francez. De atunci pun un pic de magie în torturile mele, un pic de magie franțuzească. Este foarte interesant când decorezi un tort de ciocolată, pentru că rezultatul este ca un bibelou”, mai spune Lavinia Tănase.

Lavinia mai face ceva în Olanda: îi învaţă pe străini să gătească mâncăruri româneşti, pâine şi dulciuri. Ţine astfel de cursuri la Şcoala Americană din Haga: „Este interesant pentru cei care vin, pentru că au surpriza să le deschidă ușa cineva îmbrăcat în costum tradițional românesc, este o ocazie să le povestesc cine sunt, cine suntem noi, ce înseamnă România”.

„Sunt cursuri care au pornit nu neapărat din nevoia de a face o afacere sau de a face bani, ci de a umple spațiul social pe care îl am la dispoziție”, spune Florian Niţu, sociolog.

Deloc în ultimul rând sunt cursurile de limba română pentru copii.

„Iată ca petrec sâmbătă de sâmbătă cu acești copii, vorbim românește, gătim uneori românește”, mai spune Lavinia Tănase.

Toate s-au legat în Olanda pentru Lavinia şi familia ei. A câştigat şi a economisit bani, iar acum plănuieşte să îşi deschidă o cafenea.

Sursa: digi24

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Gustul inconfundabil al pâinii la țest se reinventează în județul Teleorman, această tradiție fiind încă păstrată cu sfințenie în comuna Beuca, din vecinătatea municipiului Roșiorii de Vede.

Fotografii: (c) George DUMITRU

Țestul, aparent un suport ușor de realizat și la îndemâna oricui, era tot mai rar întâlnit în casele gospodinelor în vârstă, deoarece tot mai multe persoane folosesc mijloace moderne pentru coacerea pâinii și tot mai puține sunt dispuse să realizeze astfel de accesorii.

Dintr-o pură întâmplare la început, un tânăr student la Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor, în vârstă de 23 de ani, s-a specializat și acum realizează cu migală suportul de lut ars, sub formă de clopot, care acoperă pâinea, mălaiul ori alte preparate puse la copt pe vatra încinsă, iar nevoia s-a transformat apoi rapid într-o pasiune și chiar și o sursă de venit.

Povestea studentului care îmbină utilul cu plăcutul, și atunci când nu este la facultate confecționează țesturi, a început într-o vară când țestul bunicii sale a cedat odată cu trecerea timpului, iar pâinea caldă pe care o mânca în fiecare zi nu a mai avut același gust. Împreună cu tatăl său s-a decis să realizeze un țest nou pentru bunica sa, însă planul inițial nu a fost și cel care a dus la rezultatul final. După ce s-au documentat, stâlpii familiei Dumitru s-au apucat de treabă, întocmai ca la carte. George și Ion Dumitru s-au înarmat, în primul rând, cu răbdare și pricepere. Pregătirea pământului cu picioarele, modelarea acestuia cu mâinile și uscatul la soare au condus la perpetuarea tradiției aflată la limita dispariției.

Procedeul în sine stă însă sub semnul magiei și al simbolurilor. Deoarece pâinea este sfântă, pe țest se realizează o cruce, iar până se ajunge la acest stadiu, lutul trebuie frământat cu picioarele de nouă ori, această cifră având caracter fermecat.

‘Se procură materia primă de la marginea satului, este vorba de un material mai special, de o argilă roșie, la care se adaugă celebra balegă de cal, care îi dă caracterul tradițional. Acest pământ se pune la înmuiat cu o seară înainte, ziua următoare se amestecă compoziția respectivă și se calcă de nouă ori pentru a se omogeniza cât mai bine. Numărul ăsta reprezintă o cifră magică în tradiția românească. Se spune că dacă nu îl calci de nouă ori, țestul va crăpa, nu se va face bine și se va sparge foarte repede. După ce s-a călcat de nouă ori, sunt luate niște guguloaie, părți egale, se transportă pe niște mușuroaie amenajate în principal din pământ, dar mai nou sunt făcute din ciment sub formă de matriță. Sunt făcute din ciment deoarece nu mai există riscul de a fi mișcat și totodată să își păstreze dimensiunile, adică să nu varieze diametrul, înălțimea și în același timp, grosimea buzei să fie una constantă’, a povestit, pentru AGERPRES, tânărul George Dumitru.

În acest fel tradiția a fost reluată, îmbunătățită și folosită cu scopul de a conduce la realizarea unor preparate a căror savoare rămâne neschimbată din generație în generație. Studentul a început treptat să dăruiască rezultatul muncii sale rudelor și prietenilor, iar din această pasiune obține deseori și venituri. Țesturile pe care le execută cu pricepere urmează, de regulă, calea Capitalei ori a județelor din nordul țării prin curierat. Experiența i-a demonstrat rapid că și tinerii sunt preocupați de păstrarea vechilor obiceiuri, deși nu cunosc prea multe detalii în acest domeniu.

“Totul a început dintr-un joc pentru că trebuia să îi fac bunicii așa ceva și făcând un număr mai mare de astfel de obiecte am zis să mai și încerc să vând din ele deoarece nu am ce face cu acestea. Nu am stat mult pe gânduri, am pus anunțul și după o săptămână, două, a venit primul telefon. Solicitările vin în mare parte din București, asta se poate justifica și prin numărul semnificativ al populației acestui oraș, dar vin și din zona Olteniei, am avut solicitări și din Satu Mare, Oradea, Iași, Constanța. Oamenii caută din ce în ce mai mult o alimentație cu caracter bio și în același timp tradițional. Modelul este unul standard și vrem să ne diferențiem față de ceilalți care nu prea există. Vrem să demonstrăm că încă se poate face așa ceva și să ne punem amprenta. Oamnii sunt surprinși de faptul că încă se mai construiesc asemenea obiecte, ne întreabă deseori care este modul de utilizare deoarece nu mai sunt persoane care să facă pâine la țest, pui la țest și alte feluri de mâncare și cei care vin din urmă, generația tânără, nu cunosc foarte bine acest obiect și cum se utilizează. Deci întrebările vin, în mare parte, cu privire la modul de utilizare, de întreținere, depozitare și transport’, a completat, George Dumitru.

Când o persoană intră în posesia unui țest nou, neutilizat, este informat că acesta trebuie să treacă printr-un proces de ardere înainte de utilizarea obișnuită. Țestul se pune pe vatra din cărămidă, fie rezemat de două cărămizi formând un unghi de aproximativ 45 de grade cu vatra, fie înclinat cu ?fierul țestului’, acesta la rândul lui sprijinindu-se pe un lanț. Pentru o rezistență mai bună este recomandat ca arderea să se facă utilizând prima metodă, adică arderea cu ajutorul cărămizilor. După aceasta, se aprinde focul sub țest. Focul trebuie făcut timp de două ore, două ore și jumătate, la intensitate mică. Se pot folosi vreascuri, bețe de floarea-soarelui sau lemne subțiri. Focul nu trebuie grăbit pentru terminarea procesului de ardere mai repede. Țestul se lasă la răcit pe vatră până ziua următoare.

Procedeul se repetă și a doua zi. După ce a fost ars de două ori, țestul se poate utiliza, trebuind însă păstrat într-un loc uscat și ferit de orice urmă de umiditate.

AGERPRES / (AS — autor: Luisa Abu-Salem, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva