Search

Valcea

Facebook Twitter Email

20160308_152918

    E locul unde oamenii  trăiesc minimum 90 de ani, e locul unde echilibrul de aerosoli este mai bun decât la Govora, este locul unde vara plouă câte puţin în fiecare zi, este locul unde corcoduşii înfloresc chiar pe 1 martie, este cel mai frumos loc din România, este, de departe, locul unde minunile se întâmplă cu adevărat.

    Firijba. Cel mai vechi sat din ţara noastră, loc care, după unii istorici, ar veni de pe vremea dacilor, mai jos de Firijba fiind satele Daia şi Meia, adică Dăeşti şi Meieni. Firijba este comoara  din mijlocul Vâlcii, satul aflat chiar în punctul geometric al axelor care străbat judeţul. Firijba l-a dat pe Dicu la NASA, copilul amărât al unei familii cu 7 fraţi, şi pe Dragoş, jurnalist la Paris Match.

    Firijba1Aceasta este Firijba…

    Povestea începe pe malul stâng al Luncavăţului, în mijlocul comunei Popeşti. Un drum care urcă pe dealurile moi ale marginii de sat duce într-un loc de mister. Habar n-ai că, la doar 4 km distanţă, după prima pădure de stejari, se află ceva unic în România.

    Se află satul tăietorilor de lemne. Satul firejurilor, al ferăstraielor, al celor care lucrau cel mai bine talpa caselor, talpa bisericilor. Primii uriaşi ai mileniului. Aici este legenda oamenilor de 2 metri, care cărau buştenii cu spinarea şi care arareori erau văzuţi coborând la lunca râului.

    Firijba2

    „Oamenii din Firijba erau aprigi. Muierile lor era vânjoase, masculine, femei care aveau o uitătură aspră. Era o comunitate extrem de închisă, de oameni ai codrilor”, se spune despre firijbeni.

    La început, colibele acestora erau printre copacii din pădure. Oamenii pădurii nu lucrau la câmp. Tăiau lemne, pe care le lăsau apoi să cadă spre Luncavăţ. Asta pe la 1.500. Apoi au defrişat pe alocuri pădurea să-şi facă o mică grădină. Aşa a apărut satul din mijlocul pădurii.  Departe de restul lumii, dar, de fapt, chiar în mijlocul lumii.

    Firijba devine cunoscută lumii abia după 1850, atunci când Cuza o aduce în nomenclator şi apare ca un cătun de sine stătător, care nu numără mai mult de 100 de suflete. Abia la 1900, cătunul ajunge la 150 de suflete. Atunci se decide crearea unie şcoli elementare, azi pustiită.  Tot acolo, în mijlocul pădurii. Aici a învăţat şi Dicu, cum îi spun bătrânii, 20160308_153134cel care a ajuns mai târziu la NASA.

    Azi, sunt 32 de case şi 11 famili. Restul caselor sunt părăsite. „Suntem numai babe. Toate avem peste 90 de ani. Da, ar fi o idee să ne ţină Dumnezeu încă pe atât, dar sănătoase ca acum”, spune tanti Dina, care are 91 de ani. De fapt, toţi bătrânii de aici lucrează câmpul, cară lemne şi sunt sănătoşi, nu au nevoie de doctor. Cel mai tânăr are 80 de ani.

    Până jos fac cam o oră. Vin mereu cu 30 de pâini. Că e iarnă, că e ploaie. Că e zăpadă. Oamenii muncesc singuri grădinile, au, pe lângă casă, pisoi, căţei, vite şi multă linişte.

    Ceva greu pluteşte în atmosferă. Aerul curat, zumzetul albinelor care au umplut corcoduşii. Aici nu se folosesc 20160308_153659îngrăşăminte chimice. Apa vine direct din fântână. Iar cei mai mulţi prisăcari aduc albinele la Firijba. Păi o lună de pastoral în Firijba produce miere cât trei jos, în alte părţi.

    Firijba este raiul Vâlcii şi al României. Este locul unde austriecii care au venit în vizită au rămas muţi.

    Unic, magic, autentic, pur… au fost cuvintele celor care au ajuns la Firijba.

    Azi se asfaltează drumul spre Firijba. Aici va fi satul de vacanţă al Vâlcii. Există zeci de cereri de pământ. Dar cei care vor veni aici trebuie să respecte Firijba. Pentru că acest sat a rămas aşa timp de 2000 de ani. Ar fi păcat să-l distrugem.

    Mihai IONESCU

    Sursa:ramnicuvalceaweek

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Una dintre cele mai frumoase cascade din Romania,
    Situata in Valea Latoritei, Ciunget, jud. Valcea si inconjurata de munti si padure este un loc de vis care merita vizitat.
    Pentru voi o scurta filmare.

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Soveja este un loc unde în drumeții de toamnă poți întâlni oamenii locului ocupându-se de preocupările lor tradiționale în care munca se asociază cu prilejul de a comunica, una dintre acestea fiind culesul de ghebe de pădure pentru gustoasa zacusă cu ciuperci, un aliment celebru al zonei.

    Oamenii din Soveja au bucuria să se întâlnească și să comunice nu numai pe ulițele comunei ori la un clondir de vin de Jariștea, Străoane, Panciu ori Odobești. Un asemenea prilej, căutat și așteptat, de a împărtăși gânduri, de a readuce din memorii legende și istorioare, de a râde în hohote pe seama ironiilor “șugubețe” slobozite reciproc, cu glas tare, dar și de a trăi aventura cunoașterii naturii în comun, îl constituie mersul împreună la cules de ciuperci.

    Mai multe detalii pe agerpres

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Clipboard011

    Salina Ocnele Mari se află în localitatea Ocnele Mari, situată în judeţul Vâlcea, în partea central-sudică a României, în zona Subcarpaţilor Vâlcii. După ce ajungi în localitatea Ocnele Mari vei vedea un nou indicator, “Spre Salină” iar la aproximativ 200 de metri, îți poţi parca mașina într-un loc special amenajat.

    Accesul se realizează cu un autobuz modern și confortabil, în care te urci chiar din fața casei de bilete. Pe site-ul oficial al salinei afli că mijlocul de transport circulă la un interval de 30 de minute, dar orarul nu se respectă întocmai. Adică se pleacă și la mai puțin de 30 de minute diferență de precedentul transport.

    Clipboard02

    Autobuzul trece, mai întâi, pe sub rampele pe care se transportă sarea, strecurându-se abil printr-un spațiu extrem de îngust. Apoi, ajungi în fața unui tunel care te determină să prevezi ce va urma: o cufundare într-o lume necunoscută, dar palpitantă în același timp. Acompaniaţi de muzică clasică de calitate, la un volum care nu deranjează, pătrundem  într-o lume stranie, cu lumini, forme şi culori ciudate, încărcată de gustul şi mirosul sării. În salină indiferent de anotimp temperatura este de 13-15 grade Celsius.

    Clipboard03

    Despre mina de sare de la Ocnele Mari există însemnări încă din perioada dacilor. Conform descoperirilor arheologice, aici s-ar afla centrul tribal Buridava. Exploatarea minei a continuat şi pe timpul ocupaţiei romane. In 1957 mina a fost inchisă din cauza unor surpări. Recent modernizată şi relansată în circuitul touristic, Salina Ocnele Mari continua să atragă turişti din toate colţurile lumii.

    Clipboard04 Clipboard06

    Să cobori în Salina Ocnele Mari, poate fi o simplă curiozitate de turist, însă, daca ai astm bronşic sau bronşita cronică, poate fi chiar soluţia suferinţelor tale. În pântecul sărat al Pământului, cu căteva sute de metri de mineral deasupra capului, intrăm într-o lume stranie, cu lumini, culori si forme ciudate, cu un aer special, încărcat de gusturile şi mirosurile sării.

    Clipboard05

    Temperatura constantă, aerul curat şi inhalaţiile sunt principalii factori pentru care oamenii aleg salina Ocnele Mari, ca un mijloc de a-şi menţine o bună stare de sănătate. Chiar aşa o şi recomandă medicii – ca un mijloc de întreţinere a stării de sănătate şi nu pentru a substitui tratamentul medical al unei anumite boli.

    Clipboard07 Clipboard08

    Interiorul saline este cu totul spectaculos, copleşind prin măreţie şi unicitate. Parcul turistic al Salinei Ocnele Mari are o biserica, un muzeu, restaurant, magazine de suveniruri, baruri, un teren de fotbal, de baschet, de tenis, masa de biliard, locuri de joaca pentru copii.

    Clipboard09

    Salina Ocnele Mari poate fi vizitată de luni până duminică, de la 9-17, preţul unui bilet pentru adulţi fiind 20 de lei, pentru studenţi sau elevi 10 lei, iar pentru pensionari 10 lei.

    Autor: OLOGU NEAGOE OANA ANDRADA

    sursa: turism istoric

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Primăria localității Scundu este implicată în ajutarea celei mai noi mănăstiri din județul Vâlcea, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, mizând pe un pelerinaj din ce în ce mai crescut în perioada următoare, a declarat, pentru AGERPRES, edilul Dumitru Blejan.

    “Ne-am angajat să realizăm drumuri de acces spre mănăstire, să ajutăm cu tot ce putem mica obște de maici de aici, de la mănăstire. A fost unul din visul meu și mă bucur că prinde contur. Vreau să spun că în zilele de slujbă sau sărbătoare vine lume multă și chiar din ce în ce mai multă. Zona este paradisul pe pământ, în mijloc de păduri care se întind până la Pesceana, Ionești, Băbeni. Discut aproape zilnic cu maica stareță pentru ca acest nucleu creștin să fie din ce în mai cunoscut pentru cei care vor cu adevărat să vadă zestrea spirituală a acestui județ”, a afirmat edilul Dumitru Blejan.

    Mănăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost înființată în această vară și a fost ridicată o biserică de lemn, urmând ca în viitorul apropiat să fie ridicată și o biserică de zid.

    Aceasta se află în satul Crâng din comuna Scundu și deja a devenit destinație de pelerinaj pentru vâlceni, dar și pentru turiștii care ajung în județ pentru a vizita mănăstirile de patrimoniu.

    De altfel, Vâlcea este județul cu cele mai multe astfel de mănăstiri din România, fiind considerat Athosul României.

    AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Buridava1

    Puţină lume ştie că Râmnicu Vâlcea a fost unul din cele mai mari oraşe de la începutul primului mileniu. Despre ce este vorba? Este vorba de Buridava romană, un port uriaş pe râul Alutus (Olt), aflat în prezent sub pământ în cartierul Stolniceni din Râmnic.

    Vorbim de un oraş cu aproape 10.000 de locuitori, respectând proporţiile cam 1.000 000 în zilele noastre. Acest oraş avea pe lângă nu mai puţin de 10 dane, adică zone unde se încărca sarea, spaţii de depozitare, un centru de comandă, fortificaţii. Era un oraş care avea şi un guveranator, clădiri militare, fortificaţii şi un amfiteatru care azi se întinde în curţile a nu mai puţin de 10 case.

    Sarea era cel mai de preţ produs al Imperiului Roman, (salariu fiind o parte din solda la romani) aceasta era încărcată pe ambarcaţiuni uşoare, transportată pe Istru (Dunăre) şi de aici în tot imperiul. Această cetate era legată direct de vechea Buridavă dacică, de fapt capitala dacilor buri, despre care se ştie că nu erau tocmai loaili conducerii de la Sarmisegetuza, dacii buri avînd afaceri cu Roma încă de dinainte de anii 100. De aceea în timpul războaielor daco-romane, cetatea Buridava nu a suferit, nu există urme de asediu, dacii buri neparticipând la război.

    Urme în Ocnele Mari există în zona de jos, acolo unde locuiau minerii care în urma unei revolte care s-a transformat într-un veritabil război, aceştia au rămas fără case, acestea fiind mistuite într-un incendiu uriaş.

    Revenind la Buridava romană, din păcate prea puţin de vorbeşte despre această cetate, care era cea mai mare la acea oră din Dacia Felix, mai mare decât oraşele aurifere din Transilvania

    Buridava deci avea port la Olt, terme romane, un castru imens, un amfiteatru, sute de locuinţe, clădiri administrative. Azi se poate vedea doar zidul termelor şi o parte din amfiteatru. Restul se presupune a fi exact sub tot cartierul Stolniceni. Buridava devine oraş după anul 103, crescând în doar 100 de ani la o populaţie care depăşeşte de exemplu  populaţia pe care o avea Râmnicul de la 1900.

    Partea proastă este că ruinele au început să se degradeze, situl este islaz comunal, piatra romană dispare fiind folosită de localnici la case, coteţe sau grajduri.  Ce înseamnă asta? Lipsă de respect faţă de unul din cele mai vechi oraşe ale antichităţii…

    autor AP

    Sursa: ramnicuvalceaweek

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Dincolo de munte, departe de orice așezare omenească, sub o cascadă care pare că vine direct din cer, există un loc unde întâlnim una dintre cele mai frumoase mănăstiri vâlcene, Stânișoara. Un lăcaș de cult care contribuie la definirea Vâlcii de sub munte drept Athos al României, datorită zecilor de ctitorii ecleziastice care se întind de la nord la sud în Țara Oltului de Vâlcea.

    “Călimăneștiul, dincolo de stațiunea vâlceană cu renume în balneologie, deține și un loc pe podium în privința localităților pe teritoriul cărora se află un număr mare de mănăstiri alese, din care una fiind necropola domnească Sfânta Mănăstire Cozia. La aceasta se adaugă Mănăstirea Turnu, Mănăstirea Ostrov, Mănăstirea Berislăvești și această bijuterie din inima Munților Cozia, Mănăstirea Stânișoara, loc de reculegere și loc sfânt încă de la finele secolului al XVI-lea”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu.

    Astfel, de pe malul stâng al Oltului, un drum care pleacă din Călimănești și urmează valea pârâului Păușa, poartă pelerinul spre inima și vârful ultimului versant al Făgărașilor, Munții Cozia.

    “Multă lume spune că muntele Cozia este de fapt muntele sfânt al dacilor, locul unde s-a născut Zamolxe și că steagul dacic urmează exact linia crestei vârfului Cozia. Există și teoriile de origine cumanică ale acestui nume de munte, cert este însă că este înconjurat de lăcașe de cult iar marele voievod Mircea cel Bătrân s-a simțit legat sufletește de aceste locuri. Aici a preferat să fie îngropat după moartea sa. Viața la Stânișoara începe în secolul al XVI-lea”, spune Rizea.

    Mănăstirea Stânișoara se află la capătul unui drum de 8 kilometri prin pădurea de fag și care urcă spre vârful Cozia. Un drum care merge pe valea îngustă a Păușei, care realizează pe alocuri chei pitorești și care, în imediata apropiere a lăcașului de cult, formează o cascadă de 9 metri înălțime, una dintre cele mai mari și mai frumoase din județul Vâlcea. Din spatele mănăstirii, drumul de munte se îngustează și duce turistul sus la cota 1.700, pe vârful Cozia.

    Primii sihaștri au venit în acest loc din sihăstriile Nucet și Ostrov, situate la numai câțiva kilometri distanță. Începând cu secolele XV-XVI, aici au început să se retragă și unii sihaștri din Mănăstirea Cozia. Aceștia din urmă, după mai mulți ani de nevoință în obște, se retrăgeau în liniște, fie pe muntele Nucet, fie pe alți munți din împrejurimi.

    Mult timp nu a existat în zonă o construcție, monahii alegeau să trăiască în peșterile și grotele din Munții Cozia. Aici se spune că erau ascunse odoare și alte lucruri sfinte de la mănăstirile “de jos”, de pe Valea Oltului.

    Primul nume al schitului a fost Nucet, după cel mai apropiat versant din apropiere. Pustnicii cunoscuți de tradiție, Meletie, Neofit și Isaia, au venit aici din Mănăstirea Cozia, în jurul anului 1671, și au fondat un mic schit pe locul actual al mănăstirii iar primii pelerini care veneau aici pentru a se închina lui Dumnezeu erau ciobanii, fie cei care au fugit din Transilvania, fie cei care locuiau deja în Valea Oltului.

    “De aici probabil și numele actual al mănăstirii. Atunci când erau zile mari de sărbătoare, toată poiana din căldarea muntelui era plină de oi, iar familiile de păstori veneau să se roage în sfântul lăcaș. Schitul începe să prospere, în 1747 clucerul Gheorghe și boierii Anghel și Petru din Pitești au poposit în zonă și au îndrăgit mica viață spirituală a muntelui și au zidit o biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și câteva chilii pentru călugări. Astfel, sihaștrii părăsesc peșterile din munte și formează prima obște mănăstirească cu rânduielile clasice dar cu o viață de austeritate”, spune Rizea.

    Din păcate, Mănăstirea Stânișoara a trecut și printr-o mare tragedie în existența sa. În timpul războiului din anul 1788, armatele turcești au ajuns până la schit, au dat foc bisericii și chiliilor, iar pe călugări i-au omorât. După aceasta, vreme de vreo douăzeci de ani, în chiliile incendiate și părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.

    Abia în 1807, odată cu sosirea a doi călugări, Sava și Teodosie, de la Muntele Athos, viața monahală revine la Stânișoara. Se ridică o nouă biserică, cu sprijinul episcopului de Argeș și noua mănăstire primește numele oficial de Stânișoara, în semn de respect pentru păstorii care au avut grijă de aceste locuri după marele prăpăd din 1788. În 1903, starețul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, a pus bazele bisericii celei noi, care a fost terminată și sfințită în anul 1909. Pisania bisericii spune “Întru slava Sfintei Treimi și a Sfântului Mucenic Gheorghe s-a ridicat din temelie această sfânta biserică, punându-se temelia la anul 1904, august 7 și s-a sfințit la anul 1909, aprilie 23 în zilele prea înălțatului nostru rege Carol I și cu binecuvântarea PS episcop de Argeș, dr. Gherasim Timuș, prin osteneală și stăruința starețului arhimandrit Nicandru Manu, împreună cu tot soborul mănăstirii și cu alți ctitori”.

    Arhitectul bisericii a fost italianul Debona Apoloni. Biserica cea mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, este o construcție masivă din piatră, având o turlă mare, pe naos. Împreună cu pronaosul formează un singur spațiu mare, pridvorul este deschis, fiind susținut de patru coloane din piatră, sculptate în partea superioară; biserica este acoperită cu tablă.

    Stânișoara, cu povestea ei și locurile de sihăstrie, cu așezarea ei la poalele Coziei sub cascada Păușei, contribuie la patrimoniul național ecleziast, dând noblețe județului Vâlcea, cunoscut prin faptul că deține cele mai multe lăcașe de cult din România.

    “Pentru cei care ajung la Călimăneștii Vâlcii, o plimbare de 40 de minute pe valea Păușei îi duce la 5-a minune a Munților Cozia, după mănăstirile Turnu, Cozia, Ostrov și Berislăvești. Merită să străbați pădurile Parcului Național pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, acolo sub cascada Păușei, la Stânișoara”, conchide Ligia Rizea.

    AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Vâlcea monahală sau patrimoniul Olteniei de sub munte, grupat în peste 32 de mari mănăstiri ctitorite de voievozi sau de înalți dregători valahi, a devenit destinație pentru tot mai mulți pelerini care sosesc din țară și nu numai.

    În imagine: Mănăstirea Turnu

    “Aceste lăcașe de cult, așezate de la nord la sud, sunt zestrea noastră spirituală, sunt moștenirea pe care o avem de lăsat generațiilor care vin. Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Buzeștii, Craioveștii, Zătrenii sunt cei care au lăsat urme adânci nu doar pe tărâmul Vâlcii, ci în sufletul nostru, în spiritul nostru, au pus crucea ca un blazon sacru asupra destinului nostru aici între Olt și munte, de la bolta Ardealului până spre Câmpia Română.

    Vâlcea este numit pe drept cuvânt Athosul României”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

    Dacă județul Vâlcea este definit ca un adevărat Athos al României, puțină lume știe că aceste mănăstiri sunt legate între ele de un drum care, cu timpul, aproape a devenit unul sacru, un drum pe care de secole au mers călugării, un drum al ”Athosului românesc” care începe de la Cozia și se termină la Hurezi.

    Acest drum sfânt, cum este considerat de ierarhii vâlceni, a intrat de curând în atenția autorităților locale și se dorește a fi reabilitat și transformat chiar într-un ”drum al pelerinului” astfel încât credincioșii care vin în Vâlcea să-l poată parcurge de la un cap la altul.

    Drumul pornește din zona mănăstirilor din Călimănești — Turnu, Cozia și Ostrov — trei ctitorii din Munții Cozia care, alături de Stânișoara și Berislăvești, pun stațiunea vâlceană pe harta destinațiilor de excelență a credincioșilor.

    În imagine: Mănăstirea Cozia

    De la chiliile în stâncă de la mănăstirea Turnu, mormântul lui Mircea de la Cozia sau schitul din mijlocul Oltului, pelerinul va pleca pe ‘Drumul Athosului’ spre cea mai severă mănăstire din România prin canoanele pe care le are.

    Este vorba de Frăsinei, unde femeile nu au acces, existând o piatră de hotar, unde ctitorul acestui lăcaș, Calinic, a interzis sub blestem accesul oricărei părți femeiești în zonă. ”Drumul Athosului” este un drum care merge pe sub culmea subcarpaților, este un drum de pământ știut doar de călugări și pelerini, de unde pot fi admirate Valea Oltului și dealurile înalte ale Runcului.

    Acest drum este propus deja de primăria comunei Muereasca pentru a intra în proces de reabilitare, pentru că de aici, trecând de Frăsinei, traseul urcă spre Olănești.

    În imagine: Mănăstirea Frăsinei

    “Am reușit să reabilitez această porțiune de drum. Vreau să spun că un turist, un om al credinței de aici, de sus, de deasupra are în față toată deschiderea Munților Builei, a Munților Cozia, se vede Negoiu acolo departe, se vede începutul defileului Oltului. Această rută a fost folosită de monahi pentru a duce odoare de la un schit la altul, un drum ferit, un drum prin pădurile subcarpaților din zonă. Este un drum sfânt pe care sper ca, împreună cu cei din Olănești, să-l putem prinde într-un proiect amplu, astfel încât turiștii care sunt cazați în stațiune să nu facă un ocol prin Râmnic pentru a ajunge aici. Sau cei care trec dincolo de Frăsinei să poată ajunge la mănăstirile din mijlocul județului”, spune Ion Ungureanu, edilul din Muereasca.

    ”Drumul Athosului” vâlcean ajunge astfel la Olănești, unde pelerinii pot trece pragul schitului Bradu și apoi, continuând pe drumul județean al Râmnicului, se poate continua cu Mănăstirea Sărăcinești, apoi schiturile Pahomie și Iezer.

    În imagine: Schitul Bradu


    De pe teritoriul comunei Păușești Măglași, unde se află Mănăstirea Sărăcinești, pelerinul ajunge la schitul Jgheaburi, lăcaș de cult aflat pe teritoriul comunei Stoenești, iar mergând mai departe, în comuna Bărbătești, la schitul Pătrunsa, supranumit și ”schitul copiilor”. Urmând cărarea muntelui, întâlnești comuna Costești unde patrimoniul lăsat de strămoși este unul generos — schiturile Peri, Păpușa, mănăstirile Bistrița, Grămești, Arnota, adevărate bijuterii monahale, tot aici afându-se și bisericile rupestre din Munții Vânturariței.

    Destinația finală a acestui drum mănăstiresc este Hurezi, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu, dar turistul poate urma și rutele către Mănăstirile Surpatele și Dintr-un Lemn.

    În imagine: Mănăstirea Hurezi


    Primarii localităților traversate de acest “drum al Athosului” au înțeles importanța nu doar spirituală a acestuia ci și latura economică, pentru că odată reabilitat ar crește numărul turiștilor în județ, fapt care s-ar reflecta evident și în economia locală și ar impulsiona apariția unor complexe hoteliere, pensiuni și tot orizontul care ține de acest domeniu.

    “Drumul Athosului este plin de legende, de istorie, de drame, avem voievozi asasinați, avem domnitori care au preferat sacrificiul suprem pentru apărarea Ortodoxiei, este un drum unde Dumnezeu a fost de partea călătorului. Acest drum este unic în România, un drum al crucii care trebuie pus în valoare și care cu siguranță va spori numărul celor care doresc să afle mai multe despre istoria și destinul nostru pe aceste meleaguri”, conchide Ligia Rizea.

    AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Vâlcea este un județ unde poți întâlni majoritatea formelor de relief, de la înălțimi de peste 2000 de metri, în Masivul Parâng, până la lunca Oltului, care colectează de la nord la sud toate râurile care izvorăsc din Munții Lotrului, Căpățânii, Cozia, Buila, Vânturarița.

    Aceste râuri, pe traseul lor montan, creează chei spectaculoase, canioane, lacuri, cascade, peșteri, oferind turiștilor care aleg să petreacă vacanțele în județul Vâlcea trasee și peisaje inedite, locuri de campare, versanți pentru alipinism amator, peșteri verticale ori orizontale, un complex geografic care situează județul Vâlcea printre primele zone ale României ca destinații turistice de excelență.

    Un astfel de loc, mai puțin cunoscut dar unic prin fenomenul carstic, se află la 25 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, în cheile râului Lotrișor, în imediata apropierea a defileului Oltului, la Cozia.

    Astfel, turistul care alege să facă o drumeție pe Valea Oltului, după ce părăsește zona Mănăstirilor Cozia și Turnu și intră în defileu, va avea o surpriză la doar 7 kilometri distanță. Imediat după ce traversează viaductul Cârligu Mic și un pod paralel cu versanții Munților Lotrului, lung de 800 de metri, în punctul Lotrișor, el va găsi un indicator al Parcului Național Cozia arată o abatere în stânga, spre Cascada Lotrișor.

    “Cheile Lotrișorului sunt de departe unele dintre cele mai spectaculoase din județul Vâlcea și care, prin grija Parcului Național, au conservat o vegetație și o faună aproape virgină. Râul de munte a tăiat efectiv acest granit în drumul său spre Olt. Lotrișorul nu este un râu mare, dar atunci când plouă, debitul său are o anvergură care antrenează cu el toate grohotișurile, are o viteză năucitoare și a dăltuit o adevărată dantelărie în pereții aproape verticali ai muntelui. Avem de a face cu un canion în toată regula, distanța dintre pereți, în anumite zone, nu depășește 5 metri și asta pe o înălțime uriașă. Pe aceste creste capra neagră și râsul pot fi des întâlnite”, spune profesorul de biologie Gheorghe Ploaie.

    Sunt cinci kilometri de mers prin acest canion al Lotrișorului, pe un drum îngust de munte, amenajat de administratorii Parcului Național Cozia, pe un drum care oferă turiștilor priveliștea dantelăriei săpate în munte, mici peșteri, dispunerea geologică a straturilor de sedimentare dar și vechi albii ale râului care au modelat versanții.

    După parcurgerea celor cinci kilometrii de chei, un zgomot din ce în ce mai profund își face simțită prezența iar după ultima curbă, apare pe malul stâng, pe versantul abrupt o cascadă uriașă de peste 50 de metri, de unde apele Lotrișorului se aruncă cu o viteză năucitoare, dislocând bucăți mari de rocă. Această prăbușire a apelor de la înălțimea muntelui produce un iureș care acoperă orice alt zgomot.

    “Este un vuiet continuu dar care nu se datorează doar înălțimii cascadei ci și altui fenomen”, spune prof. Ploaie.

    Drumul cotește prin două curbe, unde poate fi văzută urma vechii albii a râului, iar în spatele a doi colți de stâncă se află de fapt… minunea.

    “În anii 70, din câte știu, râul avea două ramuri, una mare, care continua drumul pe aici, pe lângă versanți, și un mic braț care străpungea muntele. S-a luat o decizie extrem de importantă. Pe vechea albie, atunci când ploua, tot drumul era blocat, nu se putea urca spre păduri, spre stâne, era închis complet. Și atunci s-au gândit autoritățile că cea mai bună soluție este devierea apei”, spune Ploaie.

    Astfel, a fost străpuns muntele orizontal, pe o lungime de 30 de metri, printr-un tunel înalt de 3 metri și lat tot de 3 metri, care să anuleze complet albia veche și tot râul Lotrișor să fie ghidat pe acest traseu.

    Accesul spre tunel se face din spatele a două stânci, prin coborârea pe trepte improvizate, cinci metri adâncime. Aici se pot vedea micile cascade din amonte și apoi panorama tunelului săpat în stânca muntelui. Un tunel prin care râul trece șerpuind și, după ce ajunge la margine, cade în cascada de 50 de metri înălțime. Astfel, este singura cascadă din România ale cărei ape trec, înainte de a se prăbuși, printr-un tunel.

    “Este un fenomen unic în țara noastră, un exemplu în care se vede cât de armonios a lucrat omul și natura în tandem, oferind un autentic spectacol de neregăsit în alte părți din țară. Complexul acesta de cascadă plus tunel de apă este o imagine de neuitat și, prin continuarea cu canionul, spun faptul Vâlcea are multe de oferit iubitorilor muntelui”, a adăugat profesorul Gheorghe Ploaie.

    Cascada și tunelul Lotrișor sunt declarate arii protejate, situate în Parcul Național Cozia.

    Cascada Lotrișor nu este singura din zonă, în Parcul Național Cozia mai există una spectaculoasă, de această dată în stânga râului Olt, în Munții Coziei. Este vorba de Cascada Păușa înaltă de peste 10 metri, în apropierea Mănăstirii Stânișoara.

    De altfel, Parcul Național Cozia este considerat unicat în România prin varietatea faunei și a vegetației. Pe versantul de sud, unde se resimt influențele submediteraneene, există o specie de gorun care crește până la 1000 de metri altitudine. Totodată, aici trăiesc ambele specii de vipere dar și scorpionul carpatic.

    AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

    Facebook Twitter Email
    Facebook Twitter Email

    Vâlcea este județul de sub munte al Munteniei cu un trecut împărțit între biserică și marile familii boierești, lăsând prezentului adevărate castele în miniatură, precum conacele Pârâienilor, Tetoienilor, Rudenilor, Zătrenilor, Măldăreștilor sau Otetelișenilor.

    Pentru unele dintre acestea din urmă, soarta a fost cruntă, devenind, după 1947, sediile noilor colhozuri sau IAS-uri.

    “S-au înregistrat adevărate crime ale ale demnității. Pian scos în curte, tablouri confiscate, cărți arse, biblioteci de carte veche au fost efectiv distruse, familii arestate sau trimise în exil. Vâlcea boierească a cunoscut cel mai mare dezastru, au fost prigoniți și s-a încercat efectiv ruperea legăturii omului de comunitate, mistificarea trecutului, demonizarea unui Duca sau Brătianu”, spune prof dr. Florin Epure, diectorul Direcției de Cultură Vâlcea.

    Câteva conace au scăpat miraculos, întreținute până în 1990 de instituțiile care au funcționat acolo. Conacul Bălcescu și conacul Brătianu pot fi admirate și în prezent, iar altele au devenit chiar hanuri turistice — Oteteliș, Maldăr, Zătreanu.

    Conacul Brătianu, un adevărat castel brâncovenesc în miniatură, veghează de pe cea mai înaltă colină a Mihăeștiului, lângă un frumos parc cu nuferi, lunca Oltului de jos de Râmnicu Vâlcea. Acesta a trăit și el, în 1949, o dramă când a fost “luat” de regimul comunist.

    “Conacul de la Mihăești — Vâlcea este o construcție boierească veche, ridicată de omul politic și de stat liberal Vintilă Brătianu, probabil în anul 1926, pe moșia moștenită de la mama sa, Caliopia, din satul Măgura. Acesta este un monument istoric, clasat în Lista Monumentelor Istorice din 1991-1992. Covoarele oltenești de la conac, din perioada interbelică, au fost lucrate la Mănăstirea Bistrița, iar textilele de interior și costumele populare au fost confecționate chiar la conacul de la Mihăești al Brătienilor. Conacul a fost una din cele mai importante reședințe din județul Vâlcea a familiei Brătianu”, spune prof. Epure.

    Acesta consideră că trebuie apreciată știința arhitectului de a armoniza artistic elementele occidentale pătrunse în arhitectura epocii cu elementele autohtone.

    “Aripa dinspre est este, de fapt, un turn pe plan pătrat, de fapt o culă lipită de ansamblu, arcadele în plin cintru, preluate din arhitectura bizantină și devenite specifice și stilului brâncovenesc. Intrarea principală este situată chiar lângă intrarea în curtea bisericii, amănunt care o înfrumusețează și îi dă prestanță, ba chiar mai mult, lângă ea se află un puternic izvor cu apă proaspătă, captat de localnici și amenajat ca troiță pictată. După ce ai trecut de poartă, trebuie să urmezi un drum umbros, străjuit de arbori înalți, drum abrupt, destul de lung, cu serpentine, până în curtea luminoasă, amenajată cu spații verzi și o mică fântână arteziană. Toată incinta este oxigenată de arbori bătrâni, maiestuoși, este chiar și un pâlc de brazi aproape. Curtea este străbătută de alei pavate, pentru plimbare, cândva plimbările familiei Brătianu și ale musafirilor. Alte alei leagă conacul de clădirile anexă, clădirile ‘din vale’ și cele ‘din deal’. Mai sus de toate, pentru că aici tot terenul este în pantă, urmând înclinația dealului, începe pădurea. Dar până la pădure este ‘lacul cu nuferi’. Sătenii mai în vârstă își amintesc și acum că exista, cândva, chiar o ‘sărbătoare a nufărului’, o zi în timpul verii când se strângeau la lac cu mic cu mare, pentru a petrece”, precizează directorul Direcției pentru Cultură Vâlcea.

    Istoricul vâlcean spune că, în timpul Brătienilor, Mihăeștiul s-a dezvoltat într-un ritm alert. Azi, localitatea este, cu cei aproape 10.000 de locuitori, cea mai mare comună din județ.

    “În această localitate, unde se desfășurau manifestări culturale, veneau boieri cu trăsuri pentru a participa la seratele de pe lacul cu nuferi al lui Vintilă Brătianu. Aici erau cele mai frumoase seri de Crăciun, localnicii veneau cu plăcere să-i colinde pe Brătieni. Se venea de la București, mai ales în perioada în care Vintilă a fost premier. Mihăeștiul avea acea trăsătură de reședință aristocrată. Prim-ministrul Vintilă Brătianu și soția sa, despre care bătrânii satului spun că erau oameni drepți și ajutau pe multă lume, aveau grijă și de copiii orfani pe care îi trimiteau la școală, pe cheltuiala lor. Dar acest sprijin nu se oprea aici. Pe mulți i-au ajutat să ocupe funcții înalte, iar pe alții să-și găsească serviciu. Familia Brătianu a adoptat un orfan de război, pe nume Gheorghe Crânguș, care avea să-i fie tovarăș de joacă unicului lor fiu, Vintilică”, spune prof.Epure.

    Aici, la conacul de la Mihăești, s-a stins omul politic Vintilă Brătianu, chiar în preajma Crăciunului (22 decembrie 1930), la vârsta de 63 de ani. După moartea sa, conacul a rămas soției Lia, fiica lui Anastase Stolojan, dar a fost naționalizat de statul comunist în anul 1949 și transformat în spital, cu 150 de paturi, pentru bolnavii  de plămâni. Dar “preluarea nu a fost una de bună voie”.

    Regimul comunist a căutat aproape un an pretexte pentru a scoate familia Brătienilor din conac și, după amenințări, presiuni, “incendii cu autor necunoscut”, au reușit. Sub motivația socială de a construi un “așezământ medical”, i-au obligat pe Brătieni să doneze moșia și palatul pentru a nu fi considerați “dușmani ai sănătății oamenilor amărâți”.

    “Lia Brătianu nu a avut încotro, plus că i s-au inventat niște datorii uriașe către stat. A donat proprietatea și a cerut prin actul de donație ca destinația palatului să fie cu adevărat una pentru sănătate publică, și nu altceva. Ce a urmat după naționalizare, în săptămâna după ce Lia a părăsit conacul, a fost un dezmăț. Se spune că focul în care a ars biblioteca lui Vintilă s-a văzut câteva zile pe deal, pianul dezmembrat, mobilier vechi luat și tablouri furate. Un maxim al defulării, oamenii din sat însă nu au dorit să participe la acest dezmăț, era încă prea mare respectul pentru cei care au locuit și trăit acolo”, spune Epure.

    Conacul devine astfel sanatoriu TBC, iar personalul medical care a lucrat aici a avut grijă de tot ce a găsit, a păstrat și chiar au reparat ce se stricase.

    “Poate că a fost și șansa acestui conac sau chiar miracolul de a rămâne peste timp, dacă ne gândim doar la soarta conacului Lahovary de la Slăvitești care a fost efectiv ras de pe fața pământului, după ce a ajuns sediu de IAS. Dacă se întâmpla să ajungă gospodărie agricolă sau sediu de IAS, am fi asistat poate în timp la ruinarea și a palatului Brătienilor de la Mihăești”, completează acesta.

    După 1990, sanatoriul TBC devine spital, primind numele de Spitalul de Pneumoftiziologie “Constantin Anastasatu”, pentru că toți medicii spitalului din acel moment fuseseră studenții profesorului Constantin Anastasatu. Se obțin bani de la Ministerul Sănătății pentru consolidarea construcțiilor care erau pe cale de a se prăbuși, dar și, ulterior, de la Consiliul Județean, pentru diverse lucrări de investiții. În ceea ce privește reabilitările și modernizările, trebuie menționat faptul că s-au făcut cu mare grijă, căutându-se să se păstreze cât mai mult din spiritul vechii construcții. Astfel, termopanele au fost montate prin interior, lăsând spre exterior vechea tâmplărie, s-au păstrat: uși, șemineul de la parter, porțiuni din lambriul original, balustrada scării interioare, lemnăria fiind unul din punctele cheie ale frumuseții construcției.

    Astfel, s-a reușit ca una dintre bijuteriile istoriei României, reședința lui Vintilă Brătianu, să fie salvată de la dispariție. Conacul Brătienilor de la Mihăești rămâne peste ani unul din obiectivele frumoase ale județului, aflat la doar 15 kilometri de Râmnic, pe una dintre cele mai înalte coline ale cele mai mari comune din județ.

    AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Vicențiu Purcărea)

    Facebook Twitter Email
    Cauta
    Articole - Romania pozitiva