Search

Valcea

Facebook Twitter Email

Echipa de arheologi a prof. Constantin Bărbulescu a stabilit, în urma săpăturilor efectuate în această vară, că așezarea daco-romană situată pe malul pârâului Sărat în Ocnele Mari ar fi fost distrusă în urma unui incendiu devastator în secolul al II-lea d. Hr.

“Săpăturile noastre din această vară din perimetrul văii pârâului Sărat a scos la iveală mai multe artefacte daco-romane din secolelor I și II. Se știa că dacii buri din zona Ocnelor Mari avea stabilite relații comerciale cu Imperiul Roman înaintea războaielor. Pentru că obiectele găsite aici datează de dinaintea acestor războaie și sunt un amestec al celor două culturi. De la ceramică până la obiecte de uz casnic. Cert este însă că la toate locuințele găsite aici am găsit un strat de arsură iar deasupra nu mai există nimic. Dar vorbim de un incendiu de proporții. am găsit multe lucruri vitrificate. Nu știm acum cu exactitate dacă acest incendiu produs între anii 150-200 după Hristos a dus la dispariția acestei așezări, deși concluziile preliminare spre asta se îndreaptă”, a declarat vineri, pentru AGERPRES, prof. Bărbulescu.

În urmă cu patru ani, în imediata apropiere a acestui șantier, o echipă de arheologi a găsit centrul acestei așezări cu o clădire de tip administrativ având de asemenea urmele unui incendiu.

“Această așezare, dacă folosim datele pe care le avem acum și aproximăm matematic, ar rezulta peste 100 de locuințe dispuse în ava și amonte de aici în valea pârâului Sărat. Anul viitor vor fi reluate cercetările în zonă pentru a afla mai multe detalii despre istoria antică a Ocnelor”, a mai adăugat prof Bărbulescu.

Ocnele Mari este considerat cel mai vechi oraș al județului, fiind atestat de acum 2.000 de ani ca un important centru minier, sarea exploatată aici fiind transportată cu plutele pe Olt și apoi pe Dunăre în Imperiul Roman.

AGERPRES / (AS — Liviu Popescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mediana colinară a județului Vâlcea ascunde, de la est la vest, multe legende bazate fie pe fapte reale, fie doar pe imaginația oamenilor. Acestea sunt legate de existența a două cetăți dacice din care, azi, nu a mai rămas nimic, iar evenimentele la care se raportează atât istoricii vâlceni cât și localnicii din această parte de județ s-a r fi petrecut cu mai bine de 2000 de ani.

În istoriografia județului Vâlcea, în perioada preromană, sunt semnalate patru cetăți dacice sau fortificații, din care două pe aceeași mediană, apoi celebra Buridava, cetatea sării și ultima, cetatea Grădiștei, situată pe drumul comercial al Olteniei de sub munte, spre Ardeal.

Dacă ultimele două au fost cercetate de arheologi și oferă mai multe elemente care definesc istoria strămoșilor noștri, primele au rămas și în ziua de azi un mister, locul lor fiind doar aproximat, însă, se pare că existența lor a definit numele a două păduri în două comune învecinate, Popești și Pesceana.

“‘La Cărămizi’ — așa se numesc ambele locații, este numele celor două pâlcuri de copaci atât în Cotoșmanu, cât și în pădurea Higi din Pesceana. Distanța între ele este destul de mică, nu cred să fie mai mult de patru kilometri. Oricum, denumirea este posibil să vină tocmai de la cărămizile cetăților dacice găsite în urmă cu ceva vreme în mijloc de pădure. Toată lumea vorbește de aceste zone și, cel puțin în cătunul Valea Caselor din Popești, există în fundația anumitor locuințe vechi un tip de cărămidă care nu se face în această zonă”, spune profesorul Claudiu Tulugea, directorul Muzeului Județean de Istorie.

Dacă cetatea dacică din Cotoșmanu nu a putut fi localizată cu exactitate, cea din pădurea Pescenei a fost mai ușor de găsit, după forma colinei montane, a stâncilor aduse aici în mijlocul codrului și a perimetrul șanțului, dar mai ales, datorită izvorului care ia naștere în mijloc de pădure. Cetatea dacică din pădurea Pescenei se afla în apropierea unei rute comerciale care traversa zona viticolă din sudul județului spre Buridava (Ocnele Mari), un drum extrem de circulat în urmă cu peste 2000 de ani, spun istoricii.

“Categoric că nu erau pădurile de acum, aici. Cetatea dacică se afla chiar deasupra izvorului Pescenei, pe un vârf de deal de unde avea asigurată toată priveliștea și putea oricând să ia măsuri fie de apărare, fie de atac. Acum, da, accesul spre zona respectivă este foarte greoi dar dacă se ține poteca prin pădure, de-a lungul Pescenei, se ajunge la zona Cetății”, povestește, Nicolae Iulian, pensionar, în vârstă de 70 de ani și ocazional ghid turistic în comuna Pesceana.

De fapt, la intrarea în localitate, după ce se traversează pădurea Șirineasa, până la primele locuințe, în dreapta, se așterne pe valea Pescenei un drum forestier care ajunge la râu și de acolo merge paralel până la izvorul cu același nume.

“Sunt multe legende aici, când străbunii noștri au găsit izvorul Pescenei, un izvor care iese de sub o stâncă uriașă și apoi trece prin trunchiul unui copac, au spus că un bou a lovit cu copita pământul și a țâșnit apa de aici. Alte legende vorbesc despre un fel de Dochia de aici, pe nume Pesceana, care, la fel, fiind fugărită de romani, s-a transformat în apă curgătoare, ea curmându-și viața în mijlocul pădurii decât să fie victima acestora. Din locul unde a murit ea, a apărut izvorul Pescenei”, spune Iulian.

Drumul forestier ajunge în zona fânețelor localnicilor, după care o potecă, prin pădure, urmează firul Pescenei, din ce în ce mai mic, printr-o pădure de fag. Când plouă puternic, nu se poate ajunge aici, micul izvor iese din matcă și distruge poteca.

După trei kilometri de mers prin pădure, se ajunge sub o costișă, de unde privitorul poate vedea un fenomen aparte. De sub o stâncă de munte, nu se știe cum adusă în mijlocul unei păduri de fag și stejar, iese un izvor care, însă, imediat, se ascunde la rădăcina unui copac iar de acolo, o apă limpede se lasă să curgă prin covorul de frunze uscate.

“Izvorul Pescenei, probabil că și pe daci, i-a determinat să-și ridice aici cetatea, la 100 de metri înălțime. Zona nu este un bogată în ape multe, vara e secetă aspră în zonă, dar aici, exact pe perimetrul unde a fost fortul dacilor, există o umiditate în sol. Mai la vest, există un iaz care adună alte infiltrații de apă. De fapt, acest iaz, situat într-o poiană de mijloc de pădure este locul unde se adapă și căpriorii sălbatici și jderii și mai ales mistreții. Localnicii numesc această parte a pădurii Higi, țara porcilor. De aici, din păcate pentru culturile de porumb, se formează grupurile de mistreți care prăpădesc totul”, spune primarul Ion Vasile.

Așadar, cetatea dacică localizată de istoricii Muzeului Județean se afla la 100 de metri deasupra izvorului Pescenei, pe o colină înaltă, în punctul numit la Cărămizi, în pădurea Higi. În afara unor șanțuri și a stâncilor aduse de la munte, în prezent nu mai este nimic din cetatea de acum 2.500 de ani, care străjuia drumul dinspre sudul viticol spre nordul cu sarea de la Ocnele Mari.

Râul Pesceana a dat ulterior viața unei întregi văi — comunele Pesceana, Glăvile, Amărăști, Crețeni, localități cu mii de locuitori, cu grădini de legume cu sute de vite, un întreg fir de așezări care depinde de acest mic izvor ce izvorâște de sub pietrele dacilor din pădurea Higi.

Primăria Pescena lucrează deja la un proiect cu fonduri europene “Legende cetății dacice la izvorul Pescenei”, un proiect menit a revigora turismul în zonă, într-o comună unde există o biserică de zid cu patru turle, unicat în județ, o biserică de lemn veche de 300 de ani și o comunitate greco-catolică.

“Ne dorim amenajarea celor 3 kilometri până la izvor, cu o potecă aranjată, cu băncuțe din loc în loc, cu troițe, cu foișoare, cu icoane pictate de localnici. Iar acolo, la izvorul dacilor, al Pescenei, să montăm un steag dacic de luptă, acel dragon care, când șuiera, alunga pe orice musafir nepoftit. Este istoria noastră care, cu cât ne depărtăm de ea în timp, cu atât noile generații par a o uita. Este o piedică împotriva uitării. Aici unde trăim noi, unde folosim tablete, internet, mașini etc, aici, în urmă cu 2.500 de ani, au fost strămoșii noștri. Dacă nu erau ei, noi nu eram aici cu tabletele în mână”, conchide primarul din Pesceana.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea Govora cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, mănăstire de maici, este amplasată la poalele dealului Coșul Mare, pe raza comunei Mihăiești din județul Vâlcea, la 6 km de Băile Govora și la 18 km de Rm. Vâlcea, pe fosta moșie Hința, potrivit site-ului oficial al Arhiepiscopiei Râmnicului, www.arhiram.ro.

Sursa: arhiram.ro

Așezământul monahal de la Govora se numără printre cele mai vechi din țară, fiind ridicat parțial în secolul al XIV-lea și al XV-lea, sub domnia lui Vlad Dracul. În 1440 a fost distrusă de boierul Albu cel Mare în perioada domniei lui Vlad Țepeș, ca după aceea, între anii 1492-1496, să fie refăcută de Vlad Călugărul și Radu cel Mare.

Între anii 1640-1645, domnitorul Matei Basarab face mănăstirii o reparație totală în vederea instalării tiparniței dăruite de mitropolitul Petru Movila de la Kiev.

Așezarea tipografiei în incinta mănăstirii s-a făcut din porunca și cu cheltuiala voievodului Matei Basarab și cu osteneala egumenului Meletie Macedoneanul, care o adusese de la Kiev.

Sursa: arhiram.ro

Mănăstirea Govora rămâne în istoria neamului ca fiind gazda primei tipărituri în limba română — “Pravila de la Govora” — după tipăriturile din Ardeal ale lui Coresi. Încăperile în care a funcționat vechea tipografie mai există și astăzi, menționează sursa citată.

Această valoroasă lucrare, “Pravila de la Govora. Întâiul cod de legi din țara Românească (1640)”, a fost prezentată în aprilie 2015, la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), în cadrul micro-expoziției “Exponatul lunii”.

Pravila Bisericească sau Pravila Mică a fost tipărită în limba română, cu alfabet chirilic în anul 1640. Lucrarea reprezintă prima culegere de legi juridice, canonice și civile, în limba română. Traducerea s-a făcut după o ediție slavonă care are la bază un nomocanon bizantin, arăta MNȚR într-un comunicat cu prilejul deschiderii expoziției.

După perioada lui Matei Basarab, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în anii 1710-1711, mănăstirea a fost restaurată și extinsă. Trapeza i-a fost adăugată în 1775, iar clopotnița și clădirile de pe latura stângă, cât și pe cele de pe latura nordică, i-au fost ridicate la începutul secolului al XVIII-lea, cu unele modificări în secolul următor.

Sursa: arhiram.ro

În interiorul bisericii, pe lângă valoroasa pictură se găsește o frumoasă catapeteasmă originală, din lemn, sculptată în stil brâncovenesc.

Cutremurele din 1940, 1977 și 1986 au adus mari pierderi acestui lăcaș. Întregul ansamblu a fost renovat între anii 1957-1969, ultima reparație făcându-se în anii 1986-1988.

Printre valorile de artă ale Mănăstirii Govora sunt menționate de către Arhiepiscopiei Râmnicului: un Epitrahil dăruit de Radu cel Mare, cu o broderie lucrată în fir de aur, argint și mătase (sunt brodați: Mântuitorul Iisus, Maica Domnului, Sfântul Ioan și alți sfinți); icoana Maicii Domnului Hodrighita; icoana Maicii Domnului Îndurerată ș.a.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Piramidele din Valea Stăncioiului, sau Piramidele de la Goranu, reprezintă o rezervație geologică spectaculoasă, un fenomen geomorfologic activ, unic în țara noastră.

Sursa: ctmsomesul.ro

Acestea se află într-un cadru natural impresionant, pe valea pârâului Stăncioi în județul Vâlcea, pe teritoriul administrativ al municipiului Râmnicu Vâlcea. Goranu este un cartier din Vâlcea, iar rezervația se găsește în partea estică a acestuia, la 4 km de centrul orașului.

Sursa: timpuldevalcea.net

Rezervația, monument al naturii, declarată arie protejată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000, se întinde pe o suprafață de 12 hectare între Valea Stăncioiului și Dealul Cornetu. Locul este denumit de localnici “La Ciuroaie”. Aici poate fi observat un ansamblu de piramide, constituite din rocă sedimentară, nisipuri, argile, pietrișuri, formate în urma eroziunii diferențiate a solului prin acțiunea apei (spălare, șiroire) și a aerului (îngheț, dezgheț, vânt), așa cum arată site-urilewww.voceavalcii.ro. și www.viatavalcii.ro.

Sursa:aradeanca.com

Conglomeratele slab cristalizate au o înălțimi ce depășesc, uneori, 80 de metri și oferă un peisaj neobișnuit, îmbinat cu zone de adâncituri de peste 10 metri în versantul văii și forme cu aspectul unor imense tuburi de orgă. Structurile au culori diferite. Unele sunt gri, altele sunt galbene sau roșii.

Sursa: panoramio.com

Piramidele din Valea Stăncioiului au fost descrise pentru prima dată de profesorul universitar Gheorghe Niculescu, în anul 1957. De asemenea, sunt descrise de profesorul Gheorghe Ploaie, într-una dintre cărțile sale: “Șiroirile sau piramidele de pământ de la Goranu sunt formațiuni specifice, unice în Romania. Deosebit este chipul uman modelat în una din râpele de pe versantul drept al văii. Această râpă, de mici dimensiuni, este deosebită de celelalte 11 din cuprinsul văii prin prezența celor două formațiuni asemănătoare căpățânilor de zahăr. Pe cea din stânga distingem, cu puțină imaginație, un chip uman, iar pe cea din dreapta observăm șiroiri incipiente deja adâncite în versant, care pot închipui degetele adunate ale unei mâini. În cele zece sectoare de eroziuni de pe Valea Stăncioiului se întâlnesc diferite forme: creste, piramide, turnuri, jgheaburi etc”.

Sursa: cartitaplimbareata.ro

Rezervația naturală unde se află Piramidele din Valea Stăncioiului rămâne unul dintre cele mai atractive obiective turistice din zona Râmnicului.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În municipiul Râmnicu Vâlcea, în cartierul Bujoreni, printre casele ascunse de tei și frasini, pe o stradă îngustă care urcă de la Muzeul Satului, într-o curte mică se află un…alt muzeu.

Un muzeu care privindu-l te face să mergi cu mintea dincolo de marginile lumii, pe mări și oceane, acolo unde doar Adrian Șuiu a vrut să trimită privitorul impresionantei colecții de vapoare, galioane, goelete, mici miniaturi ale frumoaselor corăbii de demult. Aici pot fi admirate galionul St. Francisco II, goeleta Independence, Nava Dnow sultan, galionul Sf. Ioan Botezătorul, crucișătorul Bismark, nava Gat’s II, un drakkar viking etc.

“Am visat de când mă știu să ajung marinar. Ăsta a fost visul meu. Am dat de două ori examen la institutul de marină și am picat. Tatăl meu fugise în Serbia și Austria și au umblat la dosar, m-au picat cu 20 de sutimi, primul sub linie. Dar nu am renunțat să ajung pe mare. În toamna când am venit supărat acasă de la Institutul de Marină m-am dus la Comisariatul Militar și am cerut să vorbesc direct cu tovarășul comandant și, la 18 ani, i-am spus ‘orice ar fi, eu vreau să fac armata la marină’. M-a privit mirat, toată lumea voia să facă armata aproape de Vâlcea, de casă, eu voiam departe, acolo, pe mare. Cred că impresionat de naivitatea și entuziasmul meu, imediat am fost încorporat și am ajuns în aceeași zi la Constanța, la Institutul Militar, ca soldat în termen”, spune Șuiu.

Aici începe povestea tânărului marinar pe cea mai veche navă militară din flota românească, “Eugen Stihi”, oferită Marinei Regale a României în 1920 de către Franța.

“După primele două luni de instrucție militară, în 1985 am fost repartizat marinar pe NMH 112 — ‘Eugen Stihi’. Istoria acestei nave care făcuse operațiuni în Al Doilea Război Mondial, nu știu cum să spun, era compleșitor totul pentru un ‘bulache’ ca mine. Apropos, așa eram numiți noi pe vas. Când ne cunoștea comandantul ni se adresa fie cu bulache, fie cu abțibild. Deveneai abțibild dacă te pricepeai la ceva, dacă nu rămâneai la stadiul de bulache, adică un un fel de prostovan. Și acum retrăiesc momentul când am intrat sub puntea de la prova, unde erau dormitoarele noastre cu 10 paturi suprapuse și cu televizorul în mijloc pe masă”, spune marinarul.

Așa l-a cunoscut pe maistrul militar Timofciuc, cel care făcuse războiul pe canoniera românească, dar și “aprigul maistru Durac Vasile”.

“A fost momentul în care eram triați, să vadă unde ne pricepem. Eu eram recomandat de fruntașul nostru pentru electromecanic. Nu știu, cred că am fost inspirat când m-a întrebat maistrul militar Durca despre legea lui Ohm și eu i-am răspuns: ‘ești om cu mine, sunt om cu tine’. A râs, m-a băgat sub punte și când a văzut că eu de fapt cunosc fizică, electricitate, mi s-a dat în primire sala mașinilor. Nu spun din nou cum am receptat acea imagine, eu un novice care intram ca într-un muzeu. În dreapta bateriile navei, în stânga și dreapta motoarele mai înalte decât mine, scările pe care nu se cobora pe trepte, ajunsesem sincer ca în câteva secunde la un moment dat să mă deplasez pe navă. Din sala mașinii era uzina cu generatoarele și panourile electrice”, spune Șuiu.

Viața de marinar începe evident de “jos, chiar de la coastele vaporului, cu curățenia santinelor”, iar Șuiu a evoluat în timp la stadiul de “abțipild”.

“Pot spune că a fost cel mai frumos an jumătate din viața mea, am cunoscut oameni deosebiți, am dat și foc vaporului, evident nu era vina mea, dar am stat cu spaimă. Am mers pe mare, am dat barba jos la vapor, mă refer la acea curățenie în docuri, când toată carena este bărbierită de alge și scoici. Am avut doi comandanți minunați. Trebuie spus că atunci când a jucat Steaua București finala Cupei Campionilor am picat de cart. Devenisem carcalete, nu mai eram șobolan sub punte, noi mecanicii așa eram numiți. Am pierdut meciul, dar domnul comandant a venit la mine, mi-a luat banderola de cart și m-a trimis jos la televizor să văd reluările de la șuturile apărate de Duckadam. Știa că este un moment istoric și era păcat să îl pierd”, spune Adrian Șuiu.

Despre comandantul Echimov, marinarul vâlcean își amintește și despre gestul acestuia în ziua următoare accidentului de la Cernobâl.

“Cred că a fost unic în cazul flotei românești, când dimineața ne-a trezit comandantul și ne-a obligat pe toți să bem iod. Nu știam de ce, era secret totul, dar ulterior am aflat de accidentul nuclear și am înțeles că inițiativa lui Echimov fusese singulară și ulterior au repetat-o toți. Îmi amintesc tărăboiul iscat când s-a pierdut o mină pe mare, evident o mină falsă, dar tot la fel a fost agitația. Și nu pot uita nici toxiinfecția alimentară din port când toți marinarii efectiv am fost cărați cu camioanele militare pe saltele la spital, de la niște macaroane. Eu trebuia să plec și în concediu”, mai spune marinarul.

Poveștile marinărești ale lui Adrian Șuiu de pe nava care a făcut istorie alături de bricul Mircea mai includ și antena cu semnul pirat prin care se prindeau programele TV din Bulgaria, furieratul, tunurile care nu funcționau pentru că la fiecare splălare a lor se mai pierdea în mare câte un element,.

Cariera de marinar al lui Șuiu a fost încheiată prin ordinul lui Nicolae Ceaușescu din 1987, când a hotărât ca toții militarii să fie aduși la canal să grăbească lucrările.

“Din păcate, așa s-a încheiat legătura mea cu Eugen Stihi. Nu trebuie uitată această navă. Alături de ‘Mircea’, ‘Eugen Stihi’ a făcut istorie, este cea mai veche navă din flota noastră, este bătrâna doamnă care obligatoriu trebuie să fie făcută muzeu”, spune Șuiu.

Canoniera ‘Eugen Stihi’ a fost construită în 1916 șilivrată statului român de Franța, în 1920, în cadrul contractelor de război încă nelichidate în urma încheierii Primului Război Mondial, împreună cu alte trei nave din aceeași clasă. Navele făceau parte din așa numita serie (clasa) ‘B’, lansată la apă între anii 1916 — 1917, inițial utilizate în escortele antisubmarine, Franța însăși păstrând patru unități din aceeași clasă.

Inițial, Friponne, cea mai mare dintre nave, a primit numele Eugen Stihi, în cinstea soldatului român care și-a pierdut viața în luptele de la Turtucaia.

Eugen Stihi a fost una dintre cele mai active canoniere în cel de-Al Doilea Război Mondial, participând la bătăliile de pe Marea Neagră și la operațiunile de retragere din Crimeea.

Ulterior celui de al Doilea Razboi Mondial, ‘Stihi’ ajunge în mâinile sovieticilor, care au înapoiat-o românilor după câțiva ani.

‘Stihi’ a mai servit apoi ca navă hidrografică și ca navă de instrucție pentru Școala de Aplicație. Transformarea sa într-un muzeu ar presupune montarea la bord a întregii tehnici de luptă și de navigație, toate aparatele fiind acum într-un depozit.

În prezent, ‘Eugen Stihi’ se află în zona Portului Militar Mangalia. Nava a fost salvată de la ‘tăiere’ și se așteaptă repararea ei, autoritățile locale din Mangalia intenționând să o transforme într-un muzeu.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Haiducii au însemnat personajele a sute de legende ale Țării Românești, la acest capitol folclorul având multe povești despre acei “tâlhari de codru” sau “de drumul mare”, care atacau poștalioanele, curțile boierești și trăiau ca răzvrătiții.

Județul Vâlcea, fiind situat pe drumul de legătură între Ardeal și Oltenia și ca zonă de trafic comercial, nu putea să nu aibă un rol important în această istorie a haiducilor. În Vâlcea, haiducii s-au numit lotrii, celebrii tâlhari de pe Valea Oltului care atacau comercianții și caravanele cu mărfuri.

În zona subcarpatică legendele cetelor de haiduci ai lui Irimia, Cotoșman, Dragu au stat la baza unui întreg repertoriu de doine, legende. Au dat denumiri de locuri și mai mult de atât, sunt cunoscute zeci de lăcașe de cult construite din banii acestor haiduci. Numai lui Dragu îi sunt atribuite cel puțin zece biserici de lemn, iar schitul Pahomie este cunoscut prin faptul că primii călugări au fost haiduci care la un moment dat în viață au înlocuit pistolul cu crucea.

Dar dacă despre haiduci s-a scris mult, alte personaje strâns legate de viața haiducilor au fost mai puțin descrise și deși au jucat un rol important, lumea se pare că nu le-a îndrăgit.

“Potecașii sau vătafii nu prea au fost la inima omului de rând, al creatorului de folclor, potecașul fiind dușmanul hoțului de codru, al răzvrătitului, deși în realitate este vorba tot de un tânăr, dar unul care să spunem era de partea legii, al autorității”, spune sociologul Ligia Rizea.

Potecașii sau vătafii erau vânătorii de haiduci, vânători de recompensă, buni luptători și erau angajați fie de boieri, fie de curtea domnească sau negustori pentru a curăța codrii și pădurile de haiduci. Potecașii au lăsat și ei la rândul lor ctitorii de cult, au apărut în istorii și în legende, dar înfățișați de multe ori ca personaje negative, deși în realitate, din punct de vedere legal, era invers.

“Un reper de marcă pe harta culturală a județului Vâlcea este Biserica din Urșani, sat aflat pe teritoriul orașului Horezu. Este o biserică armonioasă ca proporții, are planul treflat și două turle svelte cu elegante arce în retragere, în dreptul ferestrelor. Renumele de care se bucură se datorează amplei dezvoltări a tabolului votiv pe trei pereți ai pronaosului (sud, vest, nord), în care, practic, este înfățișată întreaga comunitate ce și-a adus aportul, după posibilități, la ridicarea bisericii în anul 1800 și înfrumusețarea ei cu pictură murală interioară și exterioară, lucrare realizată în 1805-1806”, spune Ligia Rizea.

Ctitorul principal al bisericii este “cunoscutul vătaf de plai al Hurezilor, Ioan Popescu, (…), alături de mulți alți ctitori mărunți pictați în emblematicul lăcaș al cărui interior adăpostește, în pronaos, pe pereții de sud, vest și nord, 37 de personaje rurale, rânduite parcă voievodal, unele numite ‘prisoase’, într-un tablou ctitoricesc colectiv unic pe care l-am comentat de mai multe ori”, spune acad. Răzvan Theodorescu în ‘Episcopi și ctitori în Vâlcea secolului al XVIII-lea’.

Pentru că potecașii (vătafii) nu erau însă peste tot urâți de comunitate, în zona comunelor înstărite din depresiunea Horezu — Slătioara, Măldărești, Vaideeni, Tomșani, Costești — aceștia erau chiar apreciați și plătiți de oamenii din localitate ale căror gospodării erau prădate de haiduci.

Astfel, biserica din Urșani, ca orice biserică a cărei vârstă se numără în secole, are legenda ei. Preotul paroh Constantin Mănescu, datorită strădaniei căruia biserica a fost consolidată, iar pictura interioară restaurată, vorbește despre această legendă, menționând consemnările unui țăran luminat din Urșani, Petre Dichel. Acesta povestește că pe vremuri trăiau în zonă doi haiduci, Corcodel și Florea Urșanu, care jefuiau boierii și negustorii bogați și își țineau banii împreună. La un moment dat, cei doi haiduci s-au despărțit, Corcodel și-a ascuns partea sa în scorbura unui fag, iar Florea Urșanu într-o nișă săpată în peretele bisericii sub chipul unuia dintre ctitori.

Cei doi haiduci au fost prinși de potecași, au fost uciși, iar banda lor a fost trimisă la ocnă. Se mai spune că I. G. Duca, pornind de la această legendă, ar fi descoperit banii ascunși în perete, o parte din ei ar fi fost folosiți pentru construirea căminului cultural, iar altă parte pentru acțiunile filantropice făcute în Urșani de soția sa, Nadia Duca. Lucru adevărat este însă că, în pronaos, unde își are mormântul și I. G. Duca, pe peretele de vest, chipul pictat al unuia dintre ctitori a fost, la un moment dat, desprins din perete.

“Revenind însă la Biserica din Urșani, ‘acestea ce se nunesc prinoase au ajutatu, cine cu ce au putut, mai multu cu (a)lergătura’ — stă scris deasupra celor 15 personaje înșiruite de-a lungul peretelui de nord, preoți, diaconi, țărani și soțiile acestora, ceea ce te duce cu gândul la o exemplară mobilizare a întregii comunități pentru a construi o biserică mare și frumoasă (de altfel, înscrisă în Lista monumentelor istorice, la categoria valorică A — ce indică patrimoniul cultural construit de valoare națională excepțională). Din inscripțiile păstrate în biserică se cunosc mai multe nume de zugravi: Milcu zugrav, Gheorghe ucenicul, Preda zugravul din județul Gorj, zugravul Dinu din Craiova. Cel din urmă semnează fresca ce împodobește registrul superior al fațadelor, unde sunt pictați prooroci, sibile și filosofi, după tradiția statuată deja la începutul secolului al XIX-lea în pictarea bisericilor vâlcene și, probabil, și ampla scenă a Judecății de apoi, plină de detalii surprinzătoare, creionate de o mână cu vădit talent și unde, în Paradis, este pictată o acvilă cruciată în zbor deschis, amintind stemele valahe”, spune prof. Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

În prezent ceea ce aduce, deopotrivă, în prim plan Biserica din Urșani este faptul că în pronaosul ei a fost reînhumat ilustrul om politic I. G. Duca, parlamentar, ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), președinte PNL (1930 — 1933), prim-ministru (14 noiembrie și 30 decembrie 1933), asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia, în 29 decembrie 1933, după ce fusese într-o audiență la regele Carol al II-lea. Tot aici se află și mormântul soției sale, Nadia Duca, iar de câțiva ani comemorarea marelui om politic a devenit o manifestare la care participă întreaga localitate.

Biserica din Urșani nu este singura ctitorie ridicată de vătafi în județul Vâlcea, mai sunt cunsocute cinci astfel de biserici de zid în zona Horezu și pe Valea Oltețului. “Însă evident că sunt mai puține astfel de ctitorii decât cele construite de haiduci, vătafii sau potecașii era plătiți cu simbrie, spre deosebire de haiduci care aveau tot interesul să câștige popularitate și simpatie între oamenii simpli”, conchide prof. Ligia Rizea.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cașcavalul de Horezu produs după o rețetă tradițională a Olteniei de sub munte a cucerit Spania, a declarat pentru AGERPRES primarul stațiunii vâlcene, Ilie Fârtat.

“Anul trecut eram în Barcelona la o întâlnire cu ceramiștii catalani și într-o seară când am fost la cumpărături surpriza plăcută a fost când pe rafturile din Spania am văzut eticheta cu numele ‘Horezu’. Noi, vâlcenii, avem nativ o anumită mândrie, dar atunci când am văzut la mii de kilometrii distanță acest produs, chiar am avut toate motivele să mă simt mândru că sunt de aici din România și nu doar din capitala ceramicii. Știam eu că fabrica noastră de cașcaval este una de renume, dar am avut și confirmarea”, a precizat Fârtat.

Cașcavalul produs la fabrica din Horezu este un produs tradițional, laptele fiind ales funcție de zonele unde pasc animalele.

“Sunt multe diferențe între iarba care este păscută la munte, în podiș, pe platou alpin sau iarba păscută de animale în diferite momente ale anului. Implicit laptele este diferit de aceea rețetele cu care se realizează acest cașcaval diferă și se aplică funcție de materia primă, am înțeles din discuția pe care am avut-o cu cei care lucrează în fabrică”, a spus Fârtat.

Laptele folosit în producerea cașcavalului de Horezu este colectat din Vaideeni (Vâlcea), din Mărginimea Sibiului și din zona Mediașului, ambele din județul Sibiu.

Fabrica de cașcaval de la Horezu a fost realizată în urmă cu trei ani, proprietarii cumpărând fostele spații ale fabricii vechi de brânzeturi de dinainte de 1989. Fabrica a fost realizată din fonduri europene, iar toate automatizările sunt după standarde europene. În prezent la această fabrică lucrează 15 salariați, iar producția merge în proporție de 98% pe piețele din Spania și Portugalia.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La 15 kilometri de Râmnicu Vâlcea, pe drumul care merge spre Sibiu, se află una din cele mai cunoscute comune din România, Muereasca, renumele ei venind de la faptul că pe teritoriul acestei așezări se află cea mai riguroasă în reguli mănăstire din România – Frăsineiul, cunoscut și sub numele de Athosul României.

Despre Frăsinei s-au scris multe articole, materiale, studii, care au pus în evidență viața monahilor de aici, o viață canonică, extrem de dură, mai ales prin faptul că femeile nu au ce căuta în acest sfânt lăcaș.

Pelerinii care vin la Frăsinei nu cunosc însă o mare taină a locului, un alt miracol care vine de sub munte, chiar în apropierea mănăstirii, este mai exact o terapie pe care doar localnicii o cunosc și care, spun ei, “are legătură prin divinitatea cu sfântul lăcaș din apropiere”.

Muereasca este o comună care se întinde pe valea râului cu același nume, pornind dinspre vărsare până aproape de Muntele Buila, urcând în trepte și înghesuindu-se între cei doi versanți muntoși care i-au obligat pe oameni să prețuiască fiecare colț de pământ drept și i-au făcut să respecte și piatra și lemnul.

“Casa din Muereasca nu este o casă cu specific brâncovenesc, cum o vedem în tot județul Vâlcea. Dacă ar fi să definim un stil de arhitectură al locului, am spune clar că acesta este stilul muereștean. În ce sens? Casele din Muereasca au obligatoriu un etaj și cerdac de lemn sau pridvor. Parterul este construit pe o temelie de piatră de munte, de 70 de cm grosime și dă senzația unei fortărețe. La parter obligatoriu este magazia și bucătăria. Deasupra este etajul care are între trei și camere de dormit funcție de starea socială și de numărul de copii. Tot etajul are un pridvor de lemn frumos lucrat. Aici, în pridvor serile de vară răcoroase sunt o încântare. Se aude de peste tot cum curge pârâul jos în vale”, spune Ion Ungureanu, primarul comunei Muereasca.

De altfel la bază, Muereasca a avut trei comunități sau bresle — crescătorii de animale, tăietorii de lemne și zidarii în piatră.

“Zidarii în piatră de munte doar aici la Muereasca puteau fi găsiți, erau cei mai buni meseriași. Aceste comunități au pus bazele comunei noastre, am putea spune că era o comună în secolele trecute tipic de munte, adică una închisă cu reguli interne. Poate și de aceea Frăsineiul a fost ales să fie ridicat aici. După Al Doilea Război, din păcate, fiecare familie avea cel puțin un membru la Canal sau la Sighet”, mai spune primarul Ungureanu.

De altfel, se spune că activiștii colectivizării au fost bătuți de câte ori încercau sau intre în sat, iar a doua zi nimeni nu recunoștea nimic. Chiar dacă erau luați localnici, torturați sau purtați prin temniță.

Dar miracolul din Muerească se află într-un canion de peste 300 de metri înălțime, pe drumul mănăstirii. Astfel, după ce se părăsește ultimul sat al comunei, Andreești, pentru a ajunge la miracol, trebuie să te abați de la drumul principal și să cobori spre râu. Jos la baza râului, traversat de zeci de punți începe satul Șuta. Un sat atârnat pe niște culmi stâncoase, pe sub care curge râul Muereasca.

De aici începe un canion cu pereți verticali, lat de 3-4 metri și înalt de 250 — 300 de metri. La intrarea în canion se simte imediat mirosul de sulf. Un miros care amețește în primă fază pe oricine se abate neînsoțit, pentru că potecile sunt destul de periculoase, se merge doar pe pietre de râu, multe din ele alunecoase.

“La căpătul din aval sunt două — trei dar cu cât se intră mai mult în canion cu atât numărul lor crește. Aceste izvoare sulfuroase au fost de fapt medicamentul bătrânilor de aici de sute de ani. Se spune că ăsta e secretul pentru care zidarii în piatră de munte și la 70 de ani spărgeau și dăltuiau stânca. Oamenii veneau aici ca și acum cu sticluțele și luau apă miraculoasă. Medicul personal de la Băile Olănești al Elenei Ceaușescu a venit aici și a făcut analize la o parte din izvoare și a rămas surprins când a descoperit că proprietățile terapeutice ale acestora sunt exact ca cele ale izvorului 24 din stațiune”, spune primarul din Muereasca.

Iar dacă izvoarele din aceste chei sunt similare cu cele din Băile Olănești atunci acestea ar putea trata litiaza reno-ureterală, litiaza renală operată, infecții urinare, diateza urică si oxalică, guta, hiperuricemie, diabet zaharat, hepatite cronice, insuficiență hepatică și multe alte boli.

Medicul specialist Samoil Teleki, cel care a studiat aceste izvoare și a confirmat calitatea lor medicală are propria explicație în cazul izvoarelor din Cheile Șutei: “Există aceeași pânză freatică, una care se întinde de la Călimănești până spre Olănești și evident Muereasca se află între cele două stațiuni, deci automat aceste izvoare pleacă din această pânză. Se impune obligatoriu însă un studiu asupra acestor izvoare sulfuroase. Ele sunt diferite de la stâncă la stâncă”.

Localnicii însă susțin teoria miracolului care ține de prezența în apropierea a “celei mai sfinte mănăstiri din apropiere”, miracolul Frăsineiului. Oricare dintre variante ar fi, primăria și-ar dori valorificare acestor izvoare în scop medical și turistic, mizând în acest sens pe interesul investitorilor în domeniu.

“Mai ales că da, știm din bătrâni că această apă este una tămăduitoare dar totuși trebuie să existe medici care să spună cu ce anume boli nu este compatibilă”, mai spune edilul din Muereasca.

Asemenea izvoare minerale au fost descoperite și în localitățile Mihăești, Tomșani, Pietrari și Costești.

De altfel, județul Vâlcea este cunoscut prin cele patru stațiuni balneologice renumite pentru izvoarele lor medicale — Călimănești-Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora și Ocnele Mari, unde anual mii de turiști din România și din afara țării vin la tratament.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Existența cetăților dacice de pe teritoriul actualului județ Vâlcea se situează între legendă și adevăra istoric, deoarece, din păcate, curgerea anilor a șters urmele acestora. Ele au rămas numai la nivelul unor șanțuri de apărare (Buridava), fie doar în mentalul colectiv sau scrierile unor istorici, cum ar fi cetatea de Cărămizi (Popești) sau cetatea de la Grădiștea.

Profesorul Ilie Fârtat spune că două drumuri tranzitau actualul județ Vâlcea de la sud la nord, spre Sarmisegetuza, unul pe firul Oltului, pe care au înaintat romanii în anul 103 î.H., dar și unul pe valea Oltețului, care venea dinspre zona sucilor (Corabia) pe actuala Transalpina, direct spre Sarmisegetuza.
“Și atunci este evident că pe parcursul acestui traseu au existat mai multe cetăți dacice cum este cea din Grădiștea. În apropierea satului Valea-Grădiștei, sat component al comunei Grădiștea, pe culmea Dealului Muierii (478 m), în punctul numit “La Cetate”, se găsesc urmele unei cetăți dacice, ce a dat și numele comunei vâlcene ce se găsește așezată la poalele ei. Conform DEX, “Grădiște, grădiști, este o formă de relief de dimensiunea unei movile sau a unui deal rămasă în lunca unui râu, în urma eroziunii. Sau locul sau urmele unei vechi cetăți sau localități preistorice””, relatează prof. Fârtat.

De altfel, mai spune el, Grigore Tocilescu, în anul 1880, află dintr-o comunicare făcută de Prefectura Vâlcea despre Cetatea de la Grădiștea. Ca urmare, face o vizită de documentare la Grădiștea, unde rămâne plăcut surprins că cetatea era bine cunoscută inclusiv în rândul copiilor.

“A fost condus la cetate de către un grup de copii ce pășteau vacile în apropierea cetății, dovadă a transmiterii acestei informații din generație în generație. De altfel, despre cetatea de la Grădiștea, Dumitru Berciu spune, în Arheologia preistorică a Olteniei, că datează din perioada de trecere de la cultura Hallstatt la cultura La Tëne. Tot Berciu reliefează faptul că sub cetate sunt urme ale culturii Coțofeni (2500-1800 î.Hr.)”, precizează profesorul Fârtat.

Cetatea Grădiștei, aflată pe o înălțime dominantă, beneficia de o vizibilitate deosebită asupra împrejurimilor. Aceasta era situată pe culmea celui mai înalt deal din cele trei care se adună și formează un platou. Alți istorici menționează existența unor izvoare cu apă potabilă pe platoul și în împrejurimile cetății și avansează ideea că aceasta ar fi fost distrusă prin incendiere, de către romani, în urma unor puternice operațiuni militare, dovadă stratul gros de arsură.

Poziția strategică a cetății asigura și securitatea drumului dacic ce făcea legătura între Sucidava (Corabia de azi) și Sarmisegetuza, capitala dacică din Munții Orăștiei. Ea se înscria în ansamblul de cetăți și fortificații de pe acest vechi drum comercial și militar, Sarmisegetuza, cetatea de la Polovragi — Gorj, Pelendava — Dolj, Malva și Sucidava de la Dunăre.

“În Revista Muzeului Militar Național nr.1 din 1991, Floricel Marinescu publică un studiu mai amplu despre cetatea grădișteană: “De formă aproape circulară, cu diametrul interior aproximativ 85 metri, această fortificație se află pe una din prelungirile sudice ale Dealului Muierilor și este mărginită spre est-nord-est de abrupta Vale a Grădiștei, care a și erodat o parte din incintă, iar spre sud-vest, de o serie de alunecări de teren. Spre sud se prelungea creasta dealului în pantă ușor descendentă, pe ea găsindu-se, la circa 200 de metri depărtare de cetate, așezarea contemporană deschisă. Înspre nord, cetatea era amplasată în imediata apropiere a unuia dintre cele mai importante drumuri de plai care făceau legătura între câmpia Dunării și zonele subcarpatice și, peste munți, cu podișul Transilvaniei, așa numitul Drum al Muierilor, una din importantele artere de comunicație din regiune de până acum un secol. Până în prezent, cercetările au demonstrat că pe dealurile de nord, est și sud, incinta, lată de circa 5 metri era formată dintr-un zid de pământ, lemn și piatră până la înălțimea de 2 m, din care 1 m păstrat în situ-peste care se ridica numai o construcție din lemn lipit cu lut și, ca element adiacent, calupuri relativ paralelipipedice din lut bine ars”, a citat din studiul publicat în 1991 prof. Fârtat.

La mică distanță de cetate, înspre valea Oltețului, se află un pisc de deal numit  Straja, pe care se afla un punct de observare.

În iulie 1999, Muzeul Militar Național a reluat cercetările pe acest șantier. Obiectivele vizate au fost stabilirea clară a sistemului constructiv al fortificației, stabilirea raportului stratigrafic dintre fortificație și nivelurile antropice din incinta cetății, depistarea și sondarea așezării corespunzătoare fortificației și datarea cu exactitate a întregului obiectiv.

Din păcate, a fost deschisă o singură secțiune, perpendiculară pe latura sudică a fortificației. Zidul are o lățime de peste 5 metri, cu paramenți din blocuri de piatră prinse cu lut. Materialul arheologic descoperit nu a fost numeros datorită faptului că fortificația de la Grădiștea a fost una de refugiu. Lipsa acestora nu a permis o încadrare cronologică a fortificației alta decât cea stabilită în urma vechilor cercetări.

“Succesiunea scenelor de pe Columnă ar indica faptul că o parte din legiunile romane, spre Sarmisegetuza, ar fi trecut pe acest drum, drum păstrat în memoria localnicilor ca Drumul Dacilor — o prelungire a Drumului Muierii — și că cetatea a fost cucerită și arsă de aceștia. Acest lucru este ilustrat de scenele 94 — 98 de pe Columna Traiană”, a mai spus profesorul Ilie Fârtat.

Din păcate, Cetatea dacică de la Grădiștea nu a reușit să atragă interesul specialiștilor, dovadă slaba preocupare a acestora în a face o cercetare profundă a sitului, timpul (dar mai ales oamenii) distrugând iremediabil și ultimele urme ale trecutului dacic de pe meleagurile vâlcene.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru) 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Comuna vâlceană Lădești, situată aproape de mijlocul județului, în zona dealurilor Olteniei de sub munte, este locul unde s-a născut unul din cei mai renumiți climatologi ai României, Gheorghe Neamu.

Antarctica

Lădești are, susțin localnicii, cea mai blândă climă din zonă, care aduce “zăpezi cuminți și veri plăcute la respirat”.

De fapt, nu există localnic care să nu vorbească despre “al nostru Ierunca”, spune primarul Ion Lixandru.

“Aici se asculta altfel Europa Liberă. Și nu doar cei cu carte, ci toți spuneau că e timpul să vorbească doamna Lovinescu și domnul Ierunca. Lădeștiul îl are pe Ierunca în suflet, e al nostru, dar nu doar pe Ierunca, că aici în Oltenia de sub munte se știe poate cel mai bine despre cum arată Polul Sud, despre Antarctica. Primele diapozitive cu Antarctica au fost prezentate aici, în anii ’70. Eram elevi de școală primară când ne uitam la acele imagini absolut fabuloase cu țara unde e zăpadă mereu”, spune edilul din Lădești.

Gheorghe Neamu, unul din cei mai renumiți geografi și cercetători din România, s-a născut la Lădești. El este al doilea român care a ajuns în Antarctica și primul român care a atins polul frigului.

“În 1971, Neamu reușește în urma unor relații cu Academia de Științe din URSS să plece într-o expediție polară cu nava Profesor Vize, o navă uriașă construită strict pentru cercetări polare. O navă care avea un deplasament de 7.000 de tone care aparținea Institutului Arcticii și Antarcticii din Leningrad. Nava s-a deplasat spre sud ajutată de spărgătorul de gheață Obi. Cu această navă, după Emil Racoviță, al doilea român, Gheorghe Neamu, atinge Antarctica”, precizează prof.dr. Gheorghe Ploaie.

Profesorul Gheorghe Ploaie era elev în clasa a X-a la liceul din Horezu când l-a întâlnit prima dată pe Neamu.

“În anul 1965 a fost mare vâlvă la noi la Horezu când a apărut profesorul Gheorghe Neamu. Omul se ocupa cu studiile climatice în Oltenia de sub munte, adică în zona deluroasă. Am fost primul elev care m-am oferit să-l ajut în acest sens. Mai ales că eram pasionat de tot ce scrisese dumnealui și eram și eu un idealist. Neamu a montat cu acordul liceului din Horezu mai multe termometre pe tije înalte de doi metri. Termometre care erau fixate din 20 în 20 de centimetri. Profesorul avea nevoie de cineva care să vină să monitorizeze temperaturile din oră în oră. Nu spun că nu i-am supărat pe profesorii mei când le spuneam că trebuie să ies să mă ocup de instrumente, dar era pentru mine fascinant totul”, spune biologul Ploaie.

De altfel, potrivit profesorului, Neamu a creat noțiunile de topoclimat și microclimat, astfel de instrumente fiind montate în toată zona deluroasă a Olteniei, aceste date apărând ulterior în studiile de doctorat ale cercetătorului.

“Neamu a făcut realizat măsuri climatice și în timpul expediției la Polul Sud. Aceste măsurători le-a făcut în Oceanul Indian până în Australia, la Perth. De altfel, în 1971, Neamu a vizitat trei stațiuni de cercetare ale URSS la Polul Sud, ajungând la polul frigului, aproape chiar de pol, la 3.500 de metri altitudine, la Vostok, loc în care s-a înregistrat o temperatură de—88,3 grade Celsius. A fost un tip respectat și apreciat de colegii săi sovietici pentru activitatea sa de cercetare. Politica nu avea legătură cu cercetarea sau așa părea atunci”, a adăugat profesorul Ploaie.

A doua întâlnire cu Neamu, profesorul Ploaie a avut-o în 1982, la Voineasa, când exploratorul vâlcean a ținut o prelegere despre schimbările climaterice.

“M-a recunoscut, pe mine elevul de liceu și a fost mândru că am urmat o carieră de cercetare. Autograful dat pe cartea ‘Am fost în Antarctica’ are un simbol aparte pentru mine. Nu spun că datorită lui Neamu am ales să iubesc natura, să o simt la detaliu, să-i urmăresc transformările să monitorizez ecosistemele și implicațiile schimbărilor climaterice asupra acestora, dar am un respect deosebit pentru acest om”, a menționat Ploaie.

Cercetarea românească în domeniu are însă premise bune, spune profesorul vâlcean și dă exemplul primului român care a ajuns la Polul Nord, Teodor Liviu Negoiță.

“Stațiunea românească permanentă de dezvoltare ‘Law Racoviță’ din Antarctica spune că suntem și noi acolo, printre cele 30 de state de la Polul Sud. Efortul lui Liviu Negoiță concretizat prin această stațiune ne facem să fim mândri și să respectăm această muncă de cercetare și implicit să respirăm acest aer, acest pământ și poate vom deveni mai umani cu natura. Și poate că statul român se va ocupa mai mult de această stație de cercetare pe care am primit-o cadou de la australieni și care funcționează pe timpul verii australe”, conchide profesor dr. Gheorghe Ploaie.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva