Search

Satu Mare

Facebook Twitter Email

sursa: Laurentiu Balaceanu

 

Castelul Karolyi din Carei este de departe cel mai vizitat obiectiv turistic al județului Satu Mare, înregistrând anul trecut un număr de peste 36.000 de vizitatori, mai mul de jumătate din numărul total al turiștilor din județ. O restaurare făcută la cele mai înalte standarde, coroborată cu o arhitectură superbă amplastă în centrul unui valoros parc dendrologic, în asociere cu  un trecut istoric plin de culoare a făcut ca această fostă reședință a marilor grofi să devină atractivă pentru o arie mare de turiști.

Construcție impresionantă, poate una dintre cele mai frumoase din Transilvania și din România, Castelul Karolyi a fost în timpuri străvechi gazda unor cărturari precum Grigore Maior, a poeților Petőfi Sándor și Ady Endre, dar și fețe regale precum prințul moștenitor Rudolf al Austriei sau regele Ferdinand al României. Prestigiul câștigat prin intermediul acestor personalități marcante nu poate fi comparat însă cu notorietatea căpătată de Castelul Caroly prin intermediul legendelor țesute în jurul familiilor Karolyi și Racoczi.

Sursa foto: Ghid Video Turistic

Tunelele misterioase și pivniţa lui Rákóczi

Pornind de la numele faimosului conducător  Rákóczi Francisc, au apărut nenumărate legende asociate personalității sale, una dintre ele fiind cunoscuta sub denumirea de „pivnița lui Rákóczi”. Această legendă este răspândită la Carei, Ghenci, Tiream, Ardud și Beltiug, în acele localităţi care în secolul al XVII-lea aparţineau domeniului familiei Károlyi. Povestea pivniţei lui Rákóczi a fost notată la Ghenci în anul 1961, naratorul fiind Veres Pál de 87 de ani. „Pivniţa lui Rákóczi este întunecată şi foarte lungă, are mai multe ramificaţii. Se cunosc trei intrări: la cetatea de Ardud, lângă capela de pe Lyukashalom (partea dreaptă a şoselei Carei-Ghenci) şi al treilea sub castelul din Carei. Pivniţa este făcută din cărămidă și are o adâncime de 10 metri. La capătul pivniţei există un tunel cu intrarea zidită. Tunelul lega castelul din Carei cu cetatea Ardudului. Mai mulţi oameni au intrat în pivniţă și au găsit o uşă în mijlocul ei ferecată cu 99 de lacăte. Când au deschis-o au intrat într-o sală mare de unde se ramificau mai multe coridoare. În această sală au fost găsite multe arme vechi.

Pivniţa lui Rákóczi a fost construită de curuţi, la lucrări participând 12 unităţi, care s-au ascuns în pivniţă, iar cu ajutorul tunelelor au apărut prin surprindere, acolo, unde duşmanii nu se așteptau, în acest fel câștigând multe lupte. Austriecii nu şi-au putut închipui cum apar neaşteptat curuţii, atunci au apelat la şiletricuri. Au trimis un ofiţer chipeş la familia lui Rákóczi. Fata principelui, Vilma, s-a îndrăgostit de acest ofiţer şi a divulgat taina tatălui său, precizând momentele când tata vine acasă şi vizitează familia. După această trădare fata a avut remuşcări, a povestit totul lui Rákóczi dar deja au apărut soldaţii austrieci în frunte cu ofiţerul, să-l aresteze pe principe. Rákóczi s-a ascuns după uşă, iar duşmanii când au deschis uşa nu l-au observat şi a reuşit să se ascundă în galerii. Această trădare a fetei l-a supărat mult pe Rákóczi care a blestemat-o ca până când va fi dezlegată de cineva n-are voie să se pieptene şi să se spele decât o dată pe an. Nu poate să se mărite până când nu şi-a cusut cămaşa de mireasă, dar numai şapte puncte poate face pe an, şi la fiecare punct acul îi înţepeneşte degetul. Numai când va fi gata cămaşa atunci va fi dezlegetă de acest blestem.

Beneficiind de această legendă și de frumusețea locului, Castelul Károlyi din Carei și-a câștigat un loc de frunte în rândul bijuteriilor arhitecturale restaurate în ultimii ani.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Muzeul Județean Satu Mare deține colecții de arheologie preistorică, dacică și medievală, de istorie și etnografie, bunuri culturale clasate în Tezaurul Patrimoniului Cultural Național.

Captură Foto: (c) Adrian Stef / YouTube

Amplasat pe bulevardul Dr. Vasile Lucaciu nr. 21 din Satu Mare, muzeul este adăpostit de o clădire monument istoric, construită în anul 1936, după planurile arhitectului G.P. Liteanu. Aceasta a fost, în perioada interbelică, sediul administrativ al Prefecturii, iar apoi a servit ca sediu administrativ Consiliului Popular Județean sau Comitetului Județean Satu Mare. Muzeul funcționează în acest sediul din anul 1984 având organizate expozițiile de bază și sălile de expoziții temporare, așa cum arată www.muzeusm.rowww.portalsm.ro șiwww.ghidulmuzeelor.cimec.ro.

Captură Foto: (c) Adrian Stef / YouTube

Colecția muzeală are la bază, potrivit surselor amintite, obiectele adunate în anul 1890, în cadrul Cercului Kolcsey, o societate cu profil cultural ce funcționa pe lângă Gimnaziul Reformat din Satu Mare. Pe baza noilor cercetări a fost reorganizată în anii 1905, 1918 și 1958. În anul 1968, odată cu reforma administrativă, muzeul a dobândit statutul de muzeu județean, dar a continuat să funcționeze în centrul istoric al orașului până în anul 1984, când a a fost mutat în clădirea unde se află și în prezent.

Expoziția permanentă de arheologie preistorică, dacică, medievală, structurată cronologic și tematic, prezintă fiecare epocă istorică insistându-se asupra manifestărilor specific zonale ale culturii materiale, pentru o înțelegerea cât mai exactă a modului de viață al vechilor comunități din regiune. Expoziția a fost reorganizată între anii 2002-2007 și a fost distinsă cu premiul Ministerului Culturii și Cultelor, constituind principalul obiectiv vizitabil al instituției muzeale.

Captură Foto: (c) Adrian Stef / YouTube

Expoziția de istorie și etnografie continuă și completează cu aceeași concepție pe cea de arheologie. Sunt prezentate exponate legate de istoria breslelor, unelte, lăzi, sigilii, documente, carte veche, memorialistică, dar și instalații țărănești, mobilier tradițional românesc, șvăbesc, ucrainean și maghiar, podoabe, icoane pe sticlă și lemn, costume populare, textile utilitare și decorative, ceramică, sau fotografii.

Ambele expoziții permanente își propun să evidențieze specificul multicultural al civilizației sătmărene, să redea cât mai fidel imaginea trecutului zonal astfel încât fiecare membru al comunității să se simtă reprezentat.

Pot fi admirate de la căsuța neolitică, rugul funerar germanic, sanctuarul gotic al unei biserici medievale, atelierul fierarului sau al dogarului, biroul intelectualului, salonul monden, linia de front din cel de al doilea război mondial și până la interioarele unor case țărănești din diverse zone etnografice, toate reprezentând secvențe de viață din diverse medii sociale, reconstituite la scară reală în sălile expoziției.

Captură Foto: (c) Adrian Stef / YouTube

Sălile de expunere sunt prevăzute cu ghidaj sonor în patru limbi, accesibil printr-un panou de comenzi ușor de utilizat. De asemenea, fiecare sală este prevăzută cu un fundal sonor permanent, ales în deplină concordanță cu tematica sălii — muzică clasică în salonul monden, muzică populară în sala reconstituirilor de interioare țărănești.

Complexul Muzeului Județean actual cuprinde și o clădire anexă ce adăpostește Laboratorul Zonal de Restaurare și Conservare, cu multiple specializări: ceramică, metal, hârtie, lemn, textile și investigații.

În ultimii ani, expozițiile permanente ale muzeului s-au transformat într-unul dintre cele mai puternice obiective de interes pentru turismul cultural regional, instituția asigurându-și un rol de coordonator al vieții culturale din județ. Activitățile științifice, culturale și educaționale desfășurate în paralel asigură continuitatea relațiilor dintre muzeu și publicul vizitator.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un renumit producător de tărie din județul Satu Mare, Silviu Zetea, a reușit să scoată pe piață, împreună cu un producător de ciocolată, primele praline ce conțin lichior pe bază de țuică.

Foto: (c) Gheorghe PIETRAR/ AGERPRES

Silviu Zetea a declarat că noile praline au ingrediente 100% naturale și prind destul de bine alături de celelalte produse de lux sau premium pe care le face.

“Ca element de noutate, a apărut pe piață pralina Silvoriu, un produs Zetea. Mai nou am lansat pe piață un produs Silvoriu, care este o denumire proprie pentru un lichior din prune care are la bază țuica, concentratul din prune și mierea de albine, după o metodă proprie de mixare a acestora. Acest produs a prins foarte bine și în Asia și interesul a mers mai departe. Pentru prima dată s-au făcut Silvoriu praline, adică praline cu lichior de tipul acesta, în sensul că în miezul pralinei este o cremă 33% lichior. Este foarte apreciată. Este un parteneriat cu o fabrică de ciocolată”, a declarat, pentru AGERPRES, Silviu Zetea.

Noile praline, primele de acest gen, se regăsesc deocamdată în câteva magazine.

“A apărut deja pe piață, dar urmează să mai fie listat de foarte multe magazine de către producătorul de ciocolată. Această fabrică de ciocolată a făcut acest parteneriat cu noi datorită calității lichiorului și preluând numele nostru”, a mai spus Zetea.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Georgiana Tănăsescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cunoscută ca “biserica cu draci” pentru numeroasele scene pictate în care elementul central este diavolul ce pedepsește păcătoșii, biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din localitatea Corund este, înainte de toate, unul din cele mai importante elemente de arhitectură medievală din județul Satu Mare.

Fotografii: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Biserica este una dintre cele mai vechi așezări ecleziastice din județ și are un trecut ce i-a fascinat pe mulți credincioși ce i-au trecut pragul. Chiar dacă nu are mulți viziatori, vestea despre dracii de pe pereți s-a răspândit până în țările nordice, însă denaturată.

Valoarea acestui monument istoric este confirmată și prin includerea ei într-un proiect european transfrontalier Ungaria-România, “Circuitul bisericilor medievale din județele Szabolcs-Szatmar-Bereg și Satu Mare”, proiect prin care s-a dorit crearea unui traseu turistic cu caracter tematic, ce își propune prezentarea exhaustivă, celor interesați, a unui patrimoniu religios și cultural unic în Bazinul Carpatic, respectiv 33 de biserici din cele două țări.

Localitatea Corund se situează pe versantul dinspre Sălaj al Munților Codrului, în așa numită zonă a Codrului, la granița comitatelor istorice Satu Mare și Solnocul de Mijloc — ulterior Sălaj și a aparținut o perioadă, din punct de vedere administrativ, de cel din urmă. Potrivit datelor istorice, o capelă de lemn a românilor din Corund este menționată pentru prima dată în 1494, însă nu se cunoaște datarea precisă a bisericii de lemn actuale. Izvoarele mai vechi plasau construcția acesteia în anul 1750, dar cercetări mai noi indică anul 1723.

Ridicată inițial în mijlocul cimitirului, pe un deal, biserica a fost strămutată pe locul ei actual în cea de a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Procesul mutării a fost unul de durată, construcția fiind transportată cu ajutorul boilor. Conform tradiției locale, lăcașul s-a folosit și în perioada strămutării, slujba oficiindu-se acolo unde se făcea popas pentru odihnă. Coborârea bisericii “din deal în vale”, după mutarea mutarea vetrei satului, a durat mai bine de trei ani.

“Biserica de lemn a fost amplasată inițial pe un deal din apropiere, de unde a fost mutată pe amplasamentul actual. S-a mutat întreaga construcție, folosindu-se bușteni de lemn pe care s-a ridicat biserica și care, prin rotire, făceau posibilă deplasarea ei, cu ajutorul boilor. Nu se lucra în fiecare zi la mutarea ei, ci doar atunci când oamenii aveau, așa că totul a durat circa trei ani. Pe timpul mutării, slujba se ținea, duminica, acolo unde se afla biserica”, afirmă preotul Marius Perșe.

Biserica este construită de meșteri populari asemenea celor care existau în Țara Corului, din bârne fățuite cu barda pentru îmbinarea cărora s-au combinat mai multe tehnici de dulgherie. Ceea ce atrage atenția în decorarea bisericii la exterior este un brâu sculptat în relief, decorat cu motivul funiei. Interiorul bisericii este decorat cu compoziții murale pictate pe un fond de pânză groasă, tratată cu grund de ipsos, care acoperă aproape întreaga suprafață interioară. Fâșiile de pânză au fost fixate în așa fel încât să atenueze și să corecteze inegalitățile suprafeței generate de îmbinarea bârnelor. În cea mai mare parte, detaliile programului decorativ redau fidel iconografia bizantină cu semnificațiile sale teologice adânci, cristalizate de-a lungul secolelor.

Elementele care au făcut cunoscută această biserică atât în țară, dar și în străinătate sunt picturile de pe peretele apusean al pronaosului, ce ilustrează păcatele umane, respectiv pedepsele pentru acestea.

Consilierul responsabil cu cultura din cadrul Consiliului Județean Satu Mare, Felician Pop, susține că această biserică are o importanță deosebită, fiind una dintre puținele astfel de lăcașuri de cult care s-a mai păstrat. O biserică asemănătoare, dar care nu avea draci pe pereți, cea din Soconzel, a ars în anul 2009.

“Interesant este că picturile sunt cele originale, scenele pictate sunt din viața de apoi, sunt diavoli care pedepsesc păcătoșii, făcute cu scopul de a-i înfricoșa pe păcătoși”, a spus Felician Pop.

Așa cum se precizează într-o descriere a bisericii, postată pe site-ul proiectului european menționat — http://www.temple-tour.eu/ — compoziția dispusă de o parte și de alta a ușii precum și în registrul de deasupra acesteia este intitulată de obicei Judecata de apoi, cu toate că lipsesc numeroase elemente ale Judecăților din urmă tradiționale: nu apare Hristos care judecă împreună cu apostolii, lipsesc cei drepți, precum și reprezentarea detaliată a Raiului și a Iadului.

Pictura de față insistă asupra figurilor din Iad și a păcătoșilor. În colțul sudic apare figura uriașă a unui diavol negru, Lucifer, așezat în poarta de piatră a Iadului, deasupra căreia un drăcușor cu un steag în mână suflă în trâmbiță. Lucifer întâmpină păcătoșii, dintre care unii sunt purtați pe spate de către diavoli, alții conduși legați în fața sa.

Între figura lui Lucifer și ușa bisericii apar păcătoșii — înșelători, lacomi, calomniatori — ordonați în două registre și cărora dracii le aplică pedepsele de rigoare. “Muierile care strică pruncii” sunt silite să înghită copii, copiii “care-și suduie părinții” sunt spânzurați de limbă etc.

Al treilea registru — cel superior — al amplei compoziții continuă și deasupra ușii. Aceste scene sunt introduse prin figura unui diavol suflând în cimpoi care șade la capul patului unui cuplu dormind, în timp ce altul trage de plapumă. Conform inscripției, așa pățesc cei care adorm în timpul rugăciunii. În scena următoare apar doi draci îngenunchiați, fumând din pipă în timp ce întețesc focul sub ceaunul în care fierb 2biraiele care fac legile strâmbe”.

“Lacomul care taie pământul altuia” este prins în jug în fața plugului, asemenea boilor; morarului lacom i se agață o piatră de moară în gât; crâșmarul necinstit este legat, iar butoiul său confiscat. În jumătatea nordică a peretelui apar trei figuri alegorice mari: în vecinătatea ușii este înfățișată Moartea asemenea unui schelet, așezat lângă un ciubăr plin cu cranii și tibii încrucișate, ținând o cupă în mâna dreaptă și o coasă în stânga. Personificarea Ciumei, o femeie dezbrăcată pe spinarea unui măgar, se îndreptată spre Moarte. Are părul lung, negru, cu mâna dreaptă se ține de coama măgarului, iar în stânga duce niște unelte: mături, greble etc.

Ultima alegorie este cea a Lenei, o femeie dezbrăcată, cu părul scurt și zbârlit, așezată pe un ciubăr, ținând în mână o furcă de tors, iar la picioarele sale zace fusul aruncat pe pământ. Deasupra acestor figuri apare un grup de demoni care cântăresc crucea cu trei traverse, aparent foarte grea. Unul dintre ei aduce un buzdugan uriaș, în timp ce altul este preocupat să pedepsească un hoț. Programe iconografice asemănătoare împodobesc, sau împodobeau și bisericile de lemn din apropiere, însă niciuna dintre ele nu are decor pictat identic cu cel de la Corund.

“Datorită acestor scene pictate în interior, este cunoscută ca ‘biserica cu draci’. Trebuie însă să ne gândim și la contextul în care s-au realizat aceste picturi, acum 300 de ani. Probabil că preotul de la vremea respectivă a dorit să prezinte enoriașilor cât mai sugestiv ce îi așteaptă dacă păcătuiesc, însă eu cred că valoarea bisericii este dată de arhitectura ei și de ale elemente, nu de faptul că are draci pe pereți”, apreciază preotul din sat.

Tot el amintește și o întâmplare legată de modul în care unii turiști percep semnificația picturilor.

“Am avut în urmă cu ceva timp o vizită a unor turiști din țările nordice, care auziseră că la noi este o biserică cu draci. Și-au imaginat că aici se întâmplă ritualuri satanice sau alte grozăvii și au fost foarte dezamăgiți când au văzut că e vorba doar de niște draci pictați pe pereți. Mai că n-au spus că dacă știau despre ce e vorba, nici nu mai veneau atâta drum”, povestește Marius Perșe.

Autorii picturilor de la Corund nu s-au semnat, dar anul 1798 înscris în cartea ținută de Dumnezeu Tatăl, înfățișat pe bolta naosului indică anul finalizării unei părți a decorației.

“Deosebirile stilistice indică însă realizarea picturilor de la Corund în mai multe faze, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și la începutul veacului următor. Decorația bolții naosului și a altarului arată asemănări stilistice evidente în ceea ce privește modelarea figurilor, aplicarea fundalului colorat, policromia bogată a veșmintelor, cadrele și frizele decorative asemănătoare. Aceste asemănări sugerează că cele două picturi au fost realizate probabil concomitent, de către același meșter sau atelier.

Decorația pronaosului, pictura de pe pereții laterali ai naosului precum și anumite zone ale iconostasului par a fi la rândul lor strâns înrudite stilistic. Fundalul acestor picturi nu a fost colorat, personajele sunt schematice, cu figuri adeseori identice, cromatica este sobră, fiind accentuate în primul rând contururile, ornamentica pare simplistă în comparație cu pictura altarului și a bolții naosului. Nu e exclus așadar ca aceste decorații să fi fost realizate de un alt zugrav sau atelier, însă nu putem admite un interval de timp prea mare între pictarea diferitelor zone ale lăcașului de cult.

Scenele din Judecata de apoi sunt atribuite pictorilor Popa Țiple și Ioan Zugravul prin analogie stilistică cu pictura bisericii de lemn din Chieșd, unde au activat cei doi”, se arată pe site-ul www.temple-tour.eu.

Ridicarea, în anii ’60, a unei noi biserici, de zid, în apropierea celei de lemn, a făcut ca aceasta din urmă să fie abandonată de enoriași, fiind folosită în prezent doar ocazional, la cererea unor persoane ce țin ca anumite festivități religioase să se desfășoare în cadrul rustic al secolelor anterioare.

“Slujbe nu se mai fac aici. Am avut chiar recent o doamnă care a dorit să-și facă cununia în biserica de lemn, la lumina lumânărilor, pentru că nu este curent electric.

Ar mai fi nevoie de fonduri pentru refacerea picturii interioare și unele mici reparații. Mi-aș dori să facem aici un mic muzeu, pentru că avem obiecte bisericești valoroase care sunt acum la muzeul din Satu Mare, pentru că aici e periculos. Ar fi nevoie și de un sistem de alarmă”, conchide preotul.

AGERPRES / (A — autori: Sebastian Olaru, Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un centru tribal din mileniul I î.Hr. a fost descoperit pe raza comunei sătmărene Căuaș, prin scanare geomagnetică, cercetarea fiind continuată de arheologii sătmăreni împreună cu cei de la Universitatea Koln din Germania.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Potrivit unui comunicat de presă, Muzeul Județean Satu Mare desfășoară un amplu proiect de cercetare arheologică ce are ca principal obiectiv așezarea fortificată din mileniul I î.Hr. de la Căuaș-Sighet, proiectul de scanare fiind început în urmă cu șapte ani pe raza județului și în alte situri arheologice.

“Prin scanare geomagnetică s-a constatat că aici a existat un centru tribal, ce se întindea pe o suprafață de 56 ha, într-o zonă fortificată natural prin revărsarea a două pâraie în valea Ierului. Întreaga suprafață a fost fortificată printr-un efort ce dovedește posibilități impresionante ale comunității care a trăit în așezare. Un aspect extrem de important se desprinde acum la finalul cercetărilor: sutele de construcții de pe suprafața sitului sunt aranjate pe șiruri, dovedind că locuințele au fost construite după un plan prestabilit. Acest sistem complex de amenajare, ce a fost definit ca fiind protourban, este cunoscut doar la vestitul centru tribal din localitatea Biskupin (Polonia). Situația de la Căuaș dovedește că ar putea fi un fenomen european, databil în sec. X-VIII î.Hr., care însă s-a prezervat și poate fi reconstituit în puține cazuri”, se precizează în comunicat.

Un alt element deosebit surprins în acest an este acela al unor planuri de construcții cu o latură arcuită (absidate) de foarte mari dimensiuni. Construcții identice ca formă și dimensiuni au fost descoperite recent la Lăpuș, acest sit având clare conotații cultice.

“Clădirile absidate de la Căuaș (datate în sec. X-VIII î.Hr.) generează o legătură temporară între monumentele similare din epoca târzie a bronzului de la Lăpuș (sec. XII î.Hr.) și templele absidate din civilizația geto-dacică (sec. V î.Hr.—I d.Hr.)”, arată sursa citată.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un tânăr de 34 de ani din comuna sătmăreană Odoreu a reușit să dezvolte cea mai mare fermă din România specializată pe creșterea găinilor orpington. Cu multă pasiune și dedicație, hobby-ul sătmăreanului Iosif Barazsu a devenit o mică afacere, reușind să vândă exemplare excepționale la prețuri de câteva sute de euro.

Fotografii: (c) Gheorghe PIETRAR/AGERPRES

Dacă pentru mulți creșterea găinilor nu înseamnă mare lucru, pentru Iosif Barazsu înseamnă relaxare și satisfacție, mai ales după ce a câștigat respectul și recunoașterea colegilor de breaslă. Deși termenul de “găinar” a căpătat în ultimii ani mai mult un sens peiorativ, crescătorii de găini îl mai folosesc, nu de puține ori pentru a face glume.

Iosif Barazsu a început să crească porumbei de mic, a avut fel de fel de rase, iar în urmă cu câțiva ani a cumpărat o găină rasa orpington pentru a-i face o surpriză soției sale, și anume să-i poată oferi pentru gătit ouă provenite de la această găină cu totul specială, impozantă și colorată. Și după ce porumbeii i-au fost furați de uliu de pe casă, s-a horărât să se axeze pe păsări ce pot fi închise.

“M-am dus la o piață în Satu Mare, am văzut un orpington și am zis să cumpăr la nevastă să aibă ouă. Nevasta mea acuma cumpără ouă de la magazin, nu-i mai dau ouă pentru că un ou de orpington e undeva între doi și trei euro. Le pun la incubat, scot pui, sau le vând în Turcia, Ucraina, pe unde se poate”, a mărturisit Iosif.

De-a lungul anilor a construit în curtea casei sale din centrul comunei Odoreu o mini fermă în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare familie de găini are spațiul său, cu propria ieșire în curte pentru zilele în care sunt lăsate libere. Acum deține 80 de găini orpington din 10 culori: roșu, porțelan, lavanda, alb, galben, galben-negru, albastru, negru, kennfarbig (cu mai multe colori) și argintiu. Rasa este originară din Anglia, dar s-a dezvoltat mai mult în Germania. După cum știe el, în România nu mai există o fermă de dimensiunea celei pe care o deține.

“Lucrez undeva la două ore pe zi, dimineața și seara. Trebuie să stau printre ele pentru că necesită foarte multă atenție. Se îmbolnăvesc și dacă nu le observ la timp, mor. Am fost la expoziția națională cu o găină galbenă, i-am dat tratamente, injecții și nu am mai putut s-o salvez, a murit. Pasărea valora cam 100 de euro, dar îmi pare rău nu de valoarea ei, ci de ea, că mi-a fost cea mai dragă, cea mai frumoasă”, a mai mărturisit Iosif.

Munca de ani de zile a fost recompensată cu zeci de diplome, în ultimii trei ani fiind campion național la orpington galben. Deocamdată nu are adversar. “Găina campioană națională a României valorează între 200 și 250 de euro, restul cam la 100 de euro, dar și 100 de lei, depinde de varietatea de culori și cum s-a dezvoltat în 6-7 luni , cât ajunge la maturitate. Am undeva la 50 de cupe, dar cele mai valoroase sunt 12, ale campionilor naționali pe care i-am avut, la orpington galben, alb, galben-negru, argintiu”, a spus Iosif.

Cele mai mari probleme pentru crescători sunt bolile, dar și lipsa unor specialiști în domeniu. Cum nu există veterinari specializați pe multiplele boli ale găinilor, Iosif s-a specializat singur. A citit foarte mult despre boli, iar acum le aplică singur tratamentul, inclusiv injecțiile. “Eu le fac tratamentul. Medicii se orientează mai mult pe câini, pisici, nu-i interesează găinile mele.

Foarte mulți care încep cu lucrurile astea ‘falimentează’ în primul an din cauză că li se îmbolnăvesc. Merg la medic, medicul le dă un tratament, vinde ce are pe raft. De multe ori nu are niciun rost să dai medicamentația în apă cum se practică, dacă nu injectezi găina, se duce în două zile. Cea mai răspândită boală este micoplasmoza, începe să tușească și se sufocă din cauza traheitei. Găinile se îmbolnăvesc repede. Când începe să plouă, încep să se îmbolnăvească și au probleme”, a mai adăugat acesta.

Încet-încet, pasiunea sa s-a transformat în afacere, el reușind să scoată și profit. Desigur, nu crește păsări doar pentru bani, dar nu trebuie neglijat nici acest aspect, mai ales când ai o minifermă de întreținut. “Iese și profit. Păsările trebuie duse la o expoziție națională și abia atunci poți să vorbești de o afacere, dar până atunci nu. Când ieși campion național la orpington, toată România și zona de aici, Ucraina, Ungaria, Rusia, vrea de la tine ouă și pui. Atunci merită, pentru că săptămânal poți să vinzi 200 de ouă. Dacă îl dai la doi euro înseamnă 400 de euro pe săptămână. Asta ține doar trei luni, în februarie, martie și aprilie. În iunie nu mai vrea nimeni pentru că nu mai cresc puii pentru expozițiile din decembrie”, a mai spus Iosif.

După ce ani de zile a fost numărul unu pe plan național, Iosif are acum planuri mai mărețe. Va participa la competiția europeană de orpington, cu mari speranțe de a obține și aici premii. “Anul acesta vreau să merg la expoziție în Franța, la expoziția europeană. Majoritatea păsărilor mele fiind de la campionii europeni, am speranțe. Eu le-am cumpărat și le-am dezvoltat aici cu ce am avut, le-am încrucișat. De trei ani la galben eu sunt campion național în România”, a mai povestit Iosif.

Găinile orpington nu au nevoie de mâncare specială, doar până la trei luni trebuie să mănânce furaje, după care trec pe porumb, grâu, orz, ovăz, floarea soarelui.

În vreme ce majoritatea populației se uită la ele ca la niște păsări, crescătorii le analizează comportamentul și fac comparații cu al oamenilor. Astfel, Iosif a ajuns la concluzia că animalele nu sunt doar niște animale, prin urmare nici găinile lui nu sunt doar niște păsări. “Eu lucrez în construcții și îmi place când vin acasă să le las în curte, mă pun pe balansoar și mă uit la ele. Îmi place comportamentul lor. Foarte mulți oameni spun că animalele sunt animale, dar nu e adevărat. Dacă stai și te uiți la ele, au comportament ca oamenii.

De exemplu, și între oameni sunt bărbați cărora nu le ajunge doar nevasta lor. Acum noi vorbim de găini. Am cocoș care are patru găini, dar numai pe una o cocoșește și pe celelalte trei le lasă în pace, e rar acest lucru. La celelalte nu o să le fie bune ouăle niciodată. Atunci, găina aia trebuie să o iau, să o pun separat, știu că găina aia o să aibă ouă bune. Neavând alta, cocoșul se mai împerechează și cu altă găină, altfel nu. Sunt păsări foarte fidele”, a povestit acesta.

În plus, nici cocoșii nu se comportă toți la fel, spune fermierul. În opinia lui, găinile se atașează de om și au unele comportamente asemănătoare altor animale. “Eu de cinci ani le tot privesc. Mai sunt cocoși care nu s-ar bate cu niciunul, deși cocoșii se bat. Unii sunt retrași, ca oamenii, nu au treabă cu nimeni. Alții se bat cu toți. Mai sunt cocoși care nu au treabă nici cu alți cocoși, nici cu găinile altora, își văd de găinile lor. Și găinile se atașează de om. De exemplu, am un cocoș de galben și când îl las afară vine la mine ca un cățel, se reazemă de mine și ‘povestește’ cu mine”, a mai spus Iosif.

Cea mai mare satisfacție a crescătorului este atunci când din oul găinii sale iese un campion național, după ce el i-a urmărit atent toate etapele de creștere, de la ghemotocul în puf până la găina de câteva kilograme care primește diplomă. “E o satisfacție când știi că ai oul, îl pui la incubator, iese un pui, un ghemotoc mic, tu îl crești, îl vezi că se dezvoltă, mergi la o expoziție și vezi că ești campionul României. E un lucru frumos”, a povestit Iosif.

Și chiar dacă a reușit să cunoască de aproape secretele găinilor, a discutat cu ceilalți pasionați despre toate detaliile, Iosif spune că nu a putut răspunde unei vechi întrebări care i-a măcinat și pe filozofii antici: “Ce-a fost mai întâi, oul sau găina?”.

AGERPRES / (AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Comuna Beltiug din județul Satu Mare se poate lăuda cu o zonă unică în lume ce ar putea ajunge în patrimoniul UNESCO, având aproape 400 de pivnițe vechi de sute de ani în care localnicii își păstrează vinurile.

Foto. (c) GIL PIETRAR/ AGERPRES ARHIVA

Tradiția cultivării viței de vie și a producerii vinului este veche de circa o mie de ani în zona Beltiugului, dar un accent mai mare s-a pus după colonizarea șvabilor, în secolul XVIII. În prezent aproape fiecare familie are propriul vin, produs după metodă proprie.

Beltiugul este o așezare veche. În localitate a avut reședința câteva sute de ani familia voievodului maramureșean Dragoș, maghiarizat Dragfy, după care a mutat-o la Ardud. Potrivit unei legende, după o bătălie cu pecenegii, regele Ladislau I al Ungariei s-a oprit în zona localității, a cerut ceva de băut și a primit vin într-un dovleac.

Pantele domoale ale dealurilor cu expunere sudică și solul roșiatic, puțin nisipos, fac ca zona să fie foarte bună pentru cultivarea viței de vie.

Pe dealul din Beltiug, beciurile răcoroase, clădite din cărămidă, sunt la câțiva metri distanță unul de celălalt, săpate în stâncă pentru a ține răcoare. Multe sunt construite din secolul XIX, dar sunt și unele noi, acestea din urmă cu toate dotările anului 2014. Beciurile sunt spațioase, în care vinul se depozitează atât în butoaie de lemn, cât și în recipiente din inox pentru o mai bună păstrare peste timp. Câțiva orășeni și-au construit chiar case de vacanță în zonă, cu pivnițe în subsol, zona fiind ideală pentru petrecerea unui week-end.

Despre vinul de Beltiug se spune că este cel mai savuros din județ și este vestit pentru calitatea sa indiscutabilă. Mulți dintre localnici nici măcar nu vor să vândă vin, își pregătesc atât cât au nevoie pentru a bea peste an și de sărbători. Unii dintre producători au reușit să-l îmbutelieze și să-l comercializeze. Alți întreprinzători au reușit să-și creeze deja adevărate branduri și să vândă chiar și peste hotare.

Majoritatea soiurilor sunt cunoscute în întreaga țară, respectiv Riesling, Traminer, Chardonnay, Sauvignon, Pinot Gris, Cabernet Sauvignon, Merlot sau Pinot Noir, dar sunt și soiuri hibride sau vinuri a căror comercializare este interzisă în Uniunea Europeană din cauza cantității mari de substanțe dăunătoare organismului, fiind permis doar consumul propriu.

În scopul promovării intereselor viticultorilor mai mici a fost constituită Asociația Vini-viticultorilor din Podgoriile Tradiționale Sătmărene. Primul obiectiv al acesteia este obținerea dreptului de a folosi ca indicație geografică denumirea “Dealurile Sătmarului”, zonele viticole din județ fiind incluse în momentul de față în regiunea viticolă “Dealurile Crișanei și Maramureșului”.

“Cred că s-a creat o nedreptate că indicația geografică a vinului de aici din Beltiug este Dealurile Crișanei. Noi suntem în județul Satu Mare. Din păcate, unii din Direcția Agricolă trebuiau să fie mai atenți, nu trebuiau să lase ca numele de Dealurile Sătmarului să aibă o suprafață foarte mică. Am pornit demersul și îmi doresc din tot sufletul să reușim ca vinul produs în județul Satu Mare să fie sub indicația geografică ‘Dealurile Sătmarului’. Eu cred că așa este corect, avem peste 1.000 de ha de vie în județul Satu Mare”, a afirmat Adrian Ștef, președintele Consiliului Județean Satu Mare.

Producătorii au încercat în ultimii trei ani obținerea acestui drept de folosință a denumirii, dar a fost nevoie de o asociație care să se ocupe de problemele organizatorice. Un alt scop al noii organizații este de a promova vinurile sătmărene pe piața națională și internațională.

Foto. (c) GIL PIETRAR/ AGERPRES ARHIVA

În județ sunt peste o mie de hectare de viță de vie, producția medie fiind de 5.000 de litri/ha.

Primarul comunei Beltiug, Ioan Bartok Gurzău, a anunțat în cadrul Festivalului Vinului că se fac demersuri pentru includerea acestei zone unice în Europa pe lista UNESCO, astfel încât aceasta să fie protejată și promovată.

“Avem o tradiție de peste 1.000 de ani în vie, mai ales după venirea șvabilor, în 1730. Avem 690 de case și 390 de pivnițe. Cred că suntem unicat în Europa, încercăm să cuprindem pe lista UNESCO această zonă. Aici, tradiția viței de vie este de aproape 1.000 de ani. S-a dezvoltat foarte tare mai ales după colonizarea șvabilor în jurul anului 1730, tradiție care s-a menținut pe parcursul a două secole și jumătate. De altfel, pe timpul împărătesei Maria Tereza s-a cunoscut drumul vinului, din Beltiug foarte mult vin exportându-se în Viena”, a declarat primarul.

În perioada comunistă zona viticolă a avut de suferit, multe culturi s-au distrus. Viticultorii și-au revenit cu greu, au rămas în urmă în privința etichetării și prezentării vinurilor. În ultimii ani, producătorii mai mari s-au dezvoltat destul de mult, cu sprijinul fondurilor europene, și mai au mult de muncă până când zona viticolă își va recăpăta renumele de altădată.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Când spui Satu Mare printre primele lucruri care îți vin în minte este pălinca. Dacă în trecutul recent unii priveau cu amuzament sau cu ironie preocuparea și munca localnicilor de a-și pregăti o licoare magică ce să-i ajute să treacă peste greutăți sau să-i facă să se simtă și mai bine în momentele fericite ale vieții, astăzi subiectul este abordat cu seriozitate maximă, făcându-se studii, scriindu-se cărți despre palincă și investindu-se sume serioase în crearea unor branduri naționale. Ca să simtă cu adevărat spiritul locului, orice turist trebuie să deguste un păhărel de pălincă adevărată.

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Se știe că pălinca se fabrică din cele mai vechi timpuri, metoda preparării s-a transmis din generația în generație ca un ritual, însă doar din secolul al XVI-lea apare în documentele oficiale din Satu Mare. Astăzi, procedeul producerii pălincii este unul cunoscut de specialiști până în cele mai mici detalii, fiind scrise mai multe cărți. Una dintre acestea este ‘Producerea băuturilor alcoolice tradiționale în Țara Pălincii’ coordonată de prov. univ. dr. Nicolai Pomohaci, în care doctorul în oenologie Ioan Cioltean descrie metodele folosite de producătorii din Satu Mare. De asemenea, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare., Felician Pop, a încercat să afle secretele pălincii, dar să și explice rolul licorii în comunitățile din județ, scriind Povestea Pălincii.
Aflăm astfel că specialiștii sunt de părere că în Țara Oașului sunt cei mai buni pruni pentru pălincă, datorită poziției geografice și condițiilor pedoclimatice. Felician Pop susține că în mod obligatoriu românii trebuie să se definească prin produsul tradițional pălincă, așa cum rușii au vodca, grecii au ouzo, iar scoțienii whiskey.

Pălinca ‘Zetea de Transilvania’, produsă în Medieșu Aurit de către actualul primar al comunei, Silviu Zetea, ce a învățat tainele pălincii de la tatăl său, a obținut numeroase distincții pe plan național și internațional, chiar și medalia de argint de la Concursul Mondial de la Bruxelles din 2001. Prin urmare, Zetea a început să producă o gamă de lux, foarte des întâlnită la nivel de ambasade sau protocoale de nivel înalt.

În județul Satu Mare sunt aproape 5.000 de hectare de plantații de prun, mai mult decât celelalte specii de pomi împreună, din soiuri precum peneghei, albuțe, căiești, marghite sau coucine. Una din cele mai renumite, mai ales în perioada comunistă, era ‘pălinca de Turț’, obținută prin dubla distilare a prunelor peneghei având o tărie de 50 de grade. La începutul anilor 2000, Județul Satu Mare nu a reușit să țină pasul cu dezvoltarea piețelor, cu noutățile din marketing, și din cauza lipsei unor reglementări legislative s-a ajuns ca pălinca de Turț să fie produsă în Maramureș. Pur și simplu unii producători din județul vecin au profitat de brandul construit la nivel național în vechiul regim de către micii producători din Turț. Și-au înregistrat numele și au vândut ‘pălincă de Turț’ pe bani frumoși.

Pălinca din Țara Oașului are câteva caracteristici inconfundabile, este tare, dură și are o aromă aparte. Orice consumator știe că trebuie gustată cu măsură. Nu se știe nici astăzi cum s-a ajuns ca omul să distileze fructe pentru a obține această licoare. Autorul Poveștii Pălincii crede că distilarea ar fi fost inventată de călugării de la începutul Evului Mediu pentru obținerea de elixiruri și poțiuni în scop medicinal și că probabil alambicurile sunt creația neobosiților alchimiști în căutarea unor instalații care să le producă aur.

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRES ARHIVĂ

Cea mai bună și cea mai recunoscută este pălinca de prune, însă în ultimii ani se fabrică pălincă dintr-un mare sortiment de fructe. Foarte mare succes are pe plan local pălinca de pere pădurețe, care este însă și foarte rar întâlnită. Se mai face în cantități mici pălincă de gutui, vișine, piersici, caise, cireșe, mere, soc, măceșe, sau în ultima perioadă pălincă cu nuci.

Totuși, cea mai bună este pălinca de prune, asta deoarece, susțin specialiștii, condițiile pedoclimatice din județ conferă acestor fructe o savoare deosebită bazată pe o bogată compoziție în vitamine necesare organismului. ‘Calitatea pălincii este determinată în primul rând de calitatea prunelor. Solul din această zonă, ariditatea lui, pantele mai mult sau mai puțin însorite și umiditatea au un important efect asupra prunelor, de unde rezultă pălinca. O teorie spune că pălinca din această zonă este cea mai bună din lume, datorită condițiilor pedoclimatice și a soiurilor arhaice. Nordul țării este limita nordică în care crește prunul. Fructele se culeg la 100 de zile, când s-au copt integral. Astfel, se obține o pălincă având un timbru original, o anumită savoare și culoare ce nu se pot întâlni în altă parte”, spunea Felician Pop.

Calitatea fructelor nu este însă suficientă pentru un produs de calitate. Este nevoie de o distilare după metoda tradițională făcută de un specialist care știe cum și cu ce lemne se fierb prunele. În pălincile tradiționale unitatea de măsură a tăriei este numărul mărgelelor de pe marginea paharului. “În micile pălincii nu prea există posibilitatea determinării exacte a tăriei, a cantității de apă ce se adăugă în timpul fierberii. Pălincaroșii știu că atunci când după ce agită pălinca într-un pahar, iar mărgelele sunt multe, mărunte, se învârt și se deplasează spre margine, procesul de fierbere se apropie de final. Mărgelele trebuie să reziste cel puțin un minut într-un pahar agitat”, a mai arătat autorul Poveștii Pălincii.

De remarcat este faptul că în zonele rurale pălinca a avut și are în continuare un caracter ritualic, având un important rol în socializare, în viața comunității locale. Acest aspect este mult mai accentuat în Țara Oașului, unde viața întregii comunități este marcată de consumul de pălincă. Se servește atât la botezuri, cununii, zile de naștere, sărbători cât și la înmormântări. De asemenea, se servește la efectuarea unei tranzacții, la finalizarea unor lucrări în gospodărie, sau sunt serviți zilierii. În mod obligatoriu, pe lângă mâncare, muncitorii din Oaș trebuie să primească și un pahar de pălincă.

Din comunitățile locale lucrurile se văd puțin diferit, însă și aici părerile sunt împărțite. În general bărbații o consumă ca pe un lucru firesc, normal, dar femeile o blamează în general, deoarece consumată în exces a dus de multe ori la tragedii, la destrămarea unor familii, la crearea de dependență. “Pălinca are un caracter ritualic în Țara Oașului, spre deosebire de alte zone unde consumul de alcool este blamat. Menirea pălincii nu este să se transforme într-un viciu, printr-un pahar de pălincă se consfințea o târguială. Se bea în pahare mici pentru a sublinia rolul ei de esență, și acum există obiceiul ca bărbații să bea pe rând din același pahar, primul care servește este chiar gazda. Toată lumea consuma pălincă, dar cu măsură, iar cei care ajungeau victime ale consumului excesiv ajungeau ținta ironiei colective”, a mai punctat Felician Pop.

Dincolo de problemele vieții cotidiene, a tot ceea ce se spune despre consumul de alcool, scriitorul consideră că din când în când merită gustat un păhărel de pălincă adevărată deoarece mai are o calitate importantă: ‘dezleagă limbile și patimile’. “Oamenii se simt în general bine când au pălincă pe masă, sunt veseli. Băut cu știință și cu rost, un pahar de pălincă face parte din micile bucurii ale vieții”, susține Felician Pop.

Nici femeile din zonă nu se fereau de gustatul pălincii. În cultura populară s-au transmis și țâpurituri ale femeilor de la clacă, ironizându-se între ele când n-au știut să se oprească: ‘Pălincuță de cireșe/ Îmbătat-ai jupânese/ Și femei de cele alese’.

AGERPRES/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Unul dintre obiectivele turistice care merită vizitate în județul Satu Mare este cetatea din Ardud, învăluită de legenda prințesei blestemate, care a constituit și subiectul unui roman. Legenda spune că fiica lui Francisc Rakoczi al II-lea bântuie și astăzi prin pivnițele cetății din Ardud.

Foto: (c) GIL PIETRAR/AGERPRES ARHIVĂ

Despre Ardud se știe că este o așezare foarte veche, din perioada neolitică, după ce a fost găsit un topor de piatră șlefuită, dar prima atestare documentară datează din anul 1215. Conform monografiei orașului, majoritatea istoricilor sunt de părere că cetatea construită de Bartolomeu Dragfy a fost ridicată pe locul unei foste cetăți dacice, despre care se știu foarte puține lucruri.

Bartolomeu Dragfy (1447-1501), descendent al voievodului maramureșean Dragoș Vodă, a ajuns la vârsta de 21 de ani la rangul de ‘mare paharnic’ al regelui Matei Corvinul, ‘mare cămăraș’ al regelui Vladislav al II-lea, iar la vârsta de 46 de ani voievod al Transilvaniei. El se remarcă drept un iscusit comandant militar, luptând alături de Matei Corvinul, dar sprijinindu-l și pe Ștefan cel Mare, cu care era cuscru, în lupta împotriva invaziei poloneze din 1497, conducând o armată de 12.000 de ostași transilvăneni.

Familia Dragfy a obținut permisul de a construi cetatea din Ardud în anul 1456, una din cauzele ridicării acesteia fiind ‘primejdia otomană’. După aprobare, au mai trecut 25 de ani în care s-a făcut aprovizionarea cu materiale de construcții, astfel că în 1481 începe construirea unei cetăți sub formă de fortăreață din lemn și piatră întărită cu tunuri, ziduri și șanțuri de apărare care să poată fi umplute cu apă în caz de primejdie.

Pe frontispiciul clădirii exista o inscripție care atestă acest lucru: ‘Această cetate a Ardudului a fost începută la 1481, în ziua a 8-a a lunii lui Sfântu Gheorghe (Aprilie) de către Bartolomeu Drafi’. Construirea s-a întins pe mai mulți ani, din cauza faptului că săparea pivnițelor care există și astăzi a fost un lucru dificil la aceea vreme, dar și a faptului că piatra a trebuit adusă de la distanțe mari, din zonele muntoase.

Cetatea avea patru mari turnuri și era descrisă la vremea respectivă ca una dintre cele mai puternice cetăți seniorale din nord-vestul Transilvaniei. A rezistat bine până la stingerea marii familii a Drăgoșeștilor (Dragfy), în 1555, după care a fost asediată și a trecut de la un stăpân la altul, deteriorându-se foarte mult.

De abia în 1730, după ce a intrat în posesia marii familii Karolyi din Carei, este renovată sub formă de cetate-castel cu patru turnuri, clădiri cu mai multe nivele, în stil gotic și baroc, un pod suspendat și șanț de apărare. Încăperile grofilor aveau finisaje fine, cu stucaturi ornamentale, turnul de la intrare având acoperișul poleit cu aur.

Perioada cea mai ‘romantică’ a istoriei cetății, care este pomenită și astăzi de către localnici, este din perioada lui Francisc Rakoczi al II-lea (1676 — 1735), care și-a blestemat propria fiică deoarece ar fi divulgat secretele pivniței unui ofițer austriac. Conform legendei, austriecii nu știau cum să cucerească cetatea în care se afla Francisc Rakoczi și au trimis un tânăr chipeș să o seducă pe fiica principelui, Vilma.

Aceasta s-a îndrăgostit de ofițer și i-a divulgat secretele pivnițelor cetății. În momentul în care austriecii au mers să-l aresteze pe principe, Vilma a recunoscut ce a făcut, cuprinsă de remușcări, și a fost blestemată de tatăl său. Totuși, principele Francisc Rakoczi a reușit să scape. Legenda mai spune să fata lui Rakoczi trăiește și astăzi ascunsă în pivnițe, iar cel care vrea să o scape de blestem trebuie să o sărute de trei ori pe toate cele trei chipuri și pe urmă s-o urmeze în pivniță, unde prințesa îi va arăta tezaurul familiei.

Cel care se aventurează în pivnițe trebuie însă să aibă grijă să nu privească înapoi, altfel se va preface în piatră. Conform poveștii, de-a lungul timpului mai mulți tineri din localitate ar fi încercat să intre după prințesă, dar niciunul nu s-a mai întors. O altă variantă a legendei spune că Vilma apare în mijlocul cetății în noaptea de Paște îmbrăcată de mireasă. De asemenea, se spune că până nu va fi dezlegată de blestem nu are voie să se spele și să se pieptene decât o dată pe an.

În 1847, în capela din incinta cetății s-au căsătorit poetul maghiar Petofi Sandor și Iuliana Szendrei, fiica intendentului cetății.

Chiar dacă cetatea a fost refăcută, ea nu s-a mai ridicat niciodată la importanța pe care o avea în evul mediu. De-a lungul timpului, s-a degradat și a fost abandonată, mai rămânând un turn, misterioasele pivnițe și câteva ziduri. O parte a cetății din Ardud a fost reabilitată printr-un proiect cu finanțare europeană, fiind deschisă oficial publicului în 2012 și inclusă într-un circuit turistic. Astăzi, orice vizitator poate pătrunde într-o parte a pivnițelor și în turnul care și-a recăpătat strălucirea de odinioară.

AGERPERS/(AS — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva