Search

Castele

Facebook Twitter Email

Sursa: Laurentiu Balaceanu

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

sursa: Laurentiu Balaceanu

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

sursa: Laurentiu Balaceanu

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

sursa: Laurentiu Balaceanu

 

Castelul Karolyi din Carei este de departe cel mai vizitat obiectiv turistic al județului Satu Mare, înregistrând anul trecut un număr de peste 36.000 de vizitatori, mai mul de jumătate din numărul total al turiștilor din județ. O restaurare făcută la cele mai înalte standarde, coroborată cu o arhitectură superbă amplastă în centrul unui valoros parc dendrologic, în asociere cu  un trecut istoric plin de culoare a făcut ca această fostă reședință a marilor grofi să devină atractivă pentru o arie mare de turiști.

Construcție impresionantă, poate una dintre cele mai frumoase din Transilvania și din România, Castelul Karolyi a fost în timpuri străvechi gazda unor cărturari precum Grigore Maior, a poeților Petőfi Sándor și Ady Endre, dar și fețe regale precum prințul moștenitor Rudolf al Austriei sau regele Ferdinand al României. Prestigiul câștigat prin intermediul acestor personalități marcante nu poate fi comparat însă cu notorietatea căpătată de Castelul Caroly prin intermediul legendelor țesute în jurul familiilor Karolyi și Racoczi.

Sursa foto: Ghid Video Turistic

Tunelele misterioase și pivniţa lui Rákóczi

Pornind de la numele faimosului conducător  Rákóczi Francisc, au apărut nenumărate legende asociate personalității sale, una dintre ele fiind cunoscuta sub denumirea de „pivnița lui Rákóczi”. Această legendă este răspândită la Carei, Ghenci, Tiream, Ardud și Beltiug, în acele localităţi care în secolul al XVII-lea aparţineau domeniului familiei Károlyi. Povestea pivniţei lui Rákóczi a fost notată la Ghenci în anul 1961, naratorul fiind Veres Pál de 87 de ani. „Pivniţa lui Rákóczi este întunecată şi foarte lungă, are mai multe ramificaţii. Se cunosc trei intrări: la cetatea de Ardud, lângă capela de pe Lyukashalom (partea dreaptă a şoselei Carei-Ghenci) şi al treilea sub castelul din Carei. Pivniţa este făcută din cărămidă și are o adâncime de 10 metri. La capătul pivniţei există un tunel cu intrarea zidită. Tunelul lega castelul din Carei cu cetatea Ardudului. Mai mulţi oameni au intrat în pivniţă și au găsit o uşă în mijlocul ei ferecată cu 99 de lacăte. Când au deschis-o au intrat într-o sală mare de unde se ramificau mai multe coridoare. În această sală au fost găsite multe arme vechi.

Pivniţa lui Rákóczi a fost construită de curuţi, la lucrări participând 12 unităţi, care s-au ascuns în pivniţă, iar cu ajutorul tunelelor au apărut prin surprindere, acolo, unde duşmanii nu se așteptau, în acest fel câștigând multe lupte. Austriecii nu şi-au putut închipui cum apar neaşteptat curuţii, atunci au apelat la şiletricuri. Au trimis un ofiţer chipeş la familia lui Rákóczi. Fata principelui, Vilma, s-a îndrăgostit de acest ofiţer şi a divulgat taina tatălui său, precizând momentele când tata vine acasă şi vizitează familia. După această trădare fata a avut remuşcări, a povestit totul lui Rákóczi dar deja au apărut soldaţii austrieci în frunte cu ofiţerul, să-l aresteze pe principe. Rákóczi s-a ascuns după uşă, iar duşmanii când au deschis uşa nu l-au observat şi a reuşit să se ascundă în galerii. Această trădare a fetei l-a supărat mult pe Rákóczi care a blestemat-o ca până când va fi dezlegată de cineva n-are voie să se pieptene şi să se spele decât o dată pe an. Nu poate să se mărite până când nu şi-a cusut cămaşa de mireasă, dar numai şapte puncte poate face pe an, şi la fiecare punct acul îi înţepeneşte degetul. Numai când va fi gata cămaşa atunci va fi dezlegetă de acest blestem.

Beneficiind de această legendă și de frumusețea locului, Castelul Károlyi din Carei și-a câștigat un loc de frunte în rândul bijuteriilor arhitecturale restaurate în ultimii ani.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cetatea Sarmizegetusa from Gabriel Grofu on Vimeo.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La marginea unui sat din Covasna, departe de ochiul drumetului, se ascunde castelul Arcus. Pe la 1900, pe cand poza in salonul ei, delicatei baronese Maria Florescu-Bibescu de Szentkeresti nici nu-I trecea prin cap ca averea familiei sale avea sa fie disputata prin tribunale si ca plangerile penale vor ajunge pana la procurorii anticoruptie.

Un avocat angajat sa demonstreze ca o familie din Africa de Sud nu e mostenitoarea castelului se infrunta cu unul care se zbate sa evacueze din castel un centru cultural instalat de statul roman. O batalie cu miza mare: imobilul de 1.000 de metri patrati si 9 hectare de parc englezesc, cu lac si livada. Executorii si portareii se intalnesc cu pianisti si violonistri.

Centrul Cultural Arcus e de fapt o mana de oameni inimosi care, sub patronajul Ministerului Culturii, au redat unui castel mort si demult uitat, viata, iar oamenilor din zona acces gratuit la arta de calitate. Din anii ’90 si pana de curand, sala de bal, saloanele si gradina au fost scena de teatru sau concert. Castelul de la Arcus e cunoscut in intreaga lume pentru evenimentele sale de arta. Intr-un singur an, aici vin in jur de 450 de artisti plastici, muzicieni sau scriitori. Poetii maghiari si romani ai momentului s-au imprietenit si si-au tradus reciproc volume intregi, studentii de la Arte Plastice au fost 7 ani la rand in tabere de restaurare.

Vechile grajduri sunt azi galerie de arta, in care au expus artisti din intreaga lume. Sub comunisti, castelul a fost staul de oi pentru CAP, pana cand un activist de partid mai cu educatie si-a facut mila si a transformat frumosul edificiu in institut si a organizat aici tabere de sculptura. Abia in anii ’80 castelul a fost restaurat si mobilat – dupa gusturile vremii – si a servit drept resedinta de vacanta Ceausestilor, care nu au ajuns insa niciodata aici.

A devenit centru de cultura dupa ’89, sub mandatul lui Andrei Plesu. Dupa calculele functionarilor, statul roman a investit aici 3,5 milioane de euro. Iar dupa calculele expertilor imobiliari, valoarea proprietatii a crescut azi semnificativ, fiind evaluat la 11 milioane euro.

Batranii din Arcus mai tin minte cum ultimul baron Sentkeresti, inglodat in datorii, si-a luat viata in 1944, iar satenii furiosi au dat navala in castel si au pradat tot. La arhivele statului din Sfantul Gheorghe ar mai exista un act, care atesta ca dupa razboi o sora de-a baronului Skentkeresti a incercat sa preia domeniul, insa cererea i-a fost respinsa, fiindca plecase sora medicala pe front pentru armata Ungariei horthyste.

Argumentul ca proprietatea n-a fost luata cu japca, asa cum au patit mai toti nobili deposedati pe nedrept de comunisti, nu a fost adus in fata judecatorilor decat in 2013, dupa un deceniu de procese care au ajuns pana la Inalta Curte de Casatie. Sefii centrului de cultura Arcus se plang ca in mod misterios, avocatii angajati de Ministerul Culturii i-au abandonat chiar in momentele decisive.

Domnul Kincses reprezinta descendentul unei alte surori din familia baronului Szentkeresti. Cetateanul african poarta un nume extreme de complicat si si-a ales domiciliul chiar la cabinetul avocatesc. Nu e prezent la procese, spune avocatul, fiindca e in Africa.

Dar membrii centrului cultural si-au pierdut increderea in justitie. Banuiesc ca judecatorii care au retrocedat castelul sunt corupti, unul dintre ei fiind, de altfel, cercetat pentru coruptie in cazul retrocedarilor de paduri din Moldova. Au reclamat si notarul care a eliberat certificatul de mostenitor, iar biroul acestuia a fost intre timp desfiintat, pentru un fals in acte.

DNA a clasat plangerea Centrului Cultural iar cererea de stramutare a procesului a fost respinsa. Oamenii de cultura se simt abandonati. La fel de nemultumit e insa si avocatul care a castigat castelul. Spune ca a fost generos: s-a oferit sa preia mobila din castel si sa scada in schimb din chiria pe care o percepe retroactiv centrului cultural, dar ca nu a primit raspuns la oferta.

Centrul cultural spune ca intretinut castelul su ca proprietatea ar fi ajunso ruina fara cele 3,5 milioane pe care statul roman le-a investit aici. Deocamdata, centrul cultural si-a anulat concertele, taberele de creatie au fost amanate, festivalul tinerelor talente in muzica e incert. Cei care au declansat procedurile de evacuare sunt la fel de incrancenati, mai ales ca primul care a cerut retrocedarea nu a supravietuit proceselor.

O institutie cu o traditie de 20 de ani, in care oamenii zonei aveau o oaza de cultura fara granite, risca sa dispara. Pe de alta parte, un mostenitor acuza statul roman ca tergiverseaza la infinit retrocedarea. Amandoua taberele cer dreptate, iar justitia romana e inca odata pusa serios la indoiala.

 Sursa: Pro TV

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Vâlcea este județul de sub munte al Munteniei cu un trecut împărțit între biserică și marile familii boierești, lăsând prezentului adevărate castele în miniatură, precum conacele Pârâienilor, Tetoienilor, Rudenilor, Zătrenilor, Măldăreștilor sau Otetelișenilor.

Pentru unele dintre acestea din urmă, soarta a fost cruntă, devenind, după 1947, sediile noilor colhozuri sau IAS-uri.

“S-au înregistrat adevărate crime ale ale demnității. Pian scos în curte, tablouri confiscate, cărți arse, biblioteci de carte veche au fost efectiv distruse, familii arestate sau trimise în exil. Vâlcea boierească a cunoscut cel mai mare dezastru, au fost prigoniți și s-a încercat efectiv ruperea legăturii omului de comunitate, mistificarea trecutului, demonizarea unui Duca sau Brătianu”, spune prof dr. Florin Epure, diectorul Direcției de Cultură Vâlcea.

Câteva conace au scăpat miraculos, întreținute până în 1990 de instituțiile care au funcționat acolo. Conacul Bălcescu și conacul Brătianu pot fi admirate și în prezent, iar altele au devenit chiar hanuri turistice — Oteteliș, Maldăr, Zătreanu.

Conacul Brătianu, un adevărat castel brâncovenesc în miniatură, veghează de pe cea mai înaltă colină a Mihăeștiului, lângă un frumos parc cu nuferi, lunca Oltului de jos de Râmnicu Vâlcea. Acesta a trăit și el, în 1949, o dramă când a fost “luat” de regimul comunist.

“Conacul de la Mihăești — Vâlcea este o construcție boierească veche, ridicată de omul politic și de stat liberal Vintilă Brătianu, probabil în anul 1926, pe moșia moștenită de la mama sa, Caliopia, din satul Măgura. Acesta este un monument istoric, clasat în Lista Monumentelor Istorice din 1991-1992. Covoarele oltenești de la conac, din perioada interbelică, au fost lucrate la Mănăstirea Bistrița, iar textilele de interior și costumele populare au fost confecționate chiar la conacul de la Mihăești al Brătienilor. Conacul a fost una din cele mai importante reședințe din județul Vâlcea a familiei Brătianu”, spune prof. Epure.

Acesta consideră că trebuie apreciată știința arhitectului de a armoniza artistic elementele occidentale pătrunse în arhitectura epocii cu elementele autohtone.

“Aripa dinspre est este, de fapt, un turn pe plan pătrat, de fapt o culă lipită de ansamblu, arcadele în plin cintru, preluate din arhitectura bizantină și devenite specifice și stilului brâncovenesc. Intrarea principală este situată chiar lângă intrarea în curtea bisericii, amănunt care o înfrumusețează și îi dă prestanță, ba chiar mai mult, lângă ea se află un puternic izvor cu apă proaspătă, captat de localnici și amenajat ca troiță pictată. După ce ai trecut de poartă, trebuie să urmezi un drum umbros, străjuit de arbori înalți, drum abrupt, destul de lung, cu serpentine, până în curtea luminoasă, amenajată cu spații verzi și o mică fântână arteziană. Toată incinta este oxigenată de arbori bătrâni, maiestuoși, este chiar și un pâlc de brazi aproape. Curtea este străbătută de alei pavate, pentru plimbare, cândva plimbările familiei Brătianu și ale musafirilor. Alte alei leagă conacul de clădirile anexă, clădirile ‘din vale’ și cele ‘din deal’. Mai sus de toate, pentru că aici tot terenul este în pantă, urmând înclinația dealului, începe pădurea. Dar până la pădure este ‘lacul cu nuferi’. Sătenii mai în vârstă își amintesc și acum că exista, cândva, chiar o ‘sărbătoare a nufărului’, o zi în timpul verii când se strângeau la lac cu mic cu mare, pentru a petrece”, precizează directorul Direcției pentru Cultură Vâlcea.

Istoricul vâlcean spune că, în timpul Brătienilor, Mihăeștiul s-a dezvoltat într-un ritm alert. Azi, localitatea este, cu cei aproape 10.000 de locuitori, cea mai mare comună din județ.

“În această localitate, unde se desfășurau manifestări culturale, veneau boieri cu trăsuri pentru a participa la seratele de pe lacul cu nuferi al lui Vintilă Brătianu. Aici erau cele mai frumoase seri de Crăciun, localnicii veneau cu plăcere să-i colinde pe Brătieni. Se venea de la București, mai ales în perioada în care Vintilă a fost premier. Mihăeștiul avea acea trăsătură de reședință aristocrată. Prim-ministrul Vintilă Brătianu și soția sa, despre care bătrânii satului spun că erau oameni drepți și ajutau pe multă lume, aveau grijă și de copiii orfani pe care îi trimiteau la școală, pe cheltuiala lor. Dar acest sprijin nu se oprea aici. Pe mulți i-au ajutat să ocupe funcții înalte, iar pe alții să-și găsească serviciu. Familia Brătianu a adoptat un orfan de război, pe nume Gheorghe Crânguș, care avea să-i fie tovarăș de joacă unicului lor fiu, Vintilică”, spune prof.Epure.

Aici, la conacul de la Mihăești, s-a stins omul politic Vintilă Brătianu, chiar în preajma Crăciunului (22 decembrie 1930), la vârsta de 63 de ani. După moartea sa, conacul a rămas soției Lia, fiica lui Anastase Stolojan, dar a fost naționalizat de statul comunist în anul 1949 și transformat în spital, cu 150 de paturi, pentru bolnavii  de plămâni. Dar “preluarea nu a fost una de bună voie”.

Regimul comunist a căutat aproape un an pretexte pentru a scoate familia Brătienilor din conac și, după amenințări, presiuni, “incendii cu autor necunoscut”, au reușit. Sub motivația socială de a construi un “așezământ medical”, i-au obligat pe Brătieni să doneze moșia și palatul pentru a nu fi considerați “dușmani ai sănătății oamenilor amărâți”.

“Lia Brătianu nu a avut încotro, plus că i s-au inventat niște datorii uriașe către stat. A donat proprietatea și a cerut prin actul de donație ca destinația palatului să fie cu adevărat una pentru sănătate publică, și nu altceva. Ce a urmat după naționalizare, în săptămâna după ce Lia a părăsit conacul, a fost un dezmăț. Se spune că focul în care a ars biblioteca lui Vintilă s-a văzut câteva zile pe deal, pianul dezmembrat, mobilier vechi luat și tablouri furate. Un maxim al defulării, oamenii din sat însă nu au dorit să participe la acest dezmăț, era încă prea mare respectul pentru cei care au locuit și trăit acolo”, spune Epure.

Conacul devine astfel sanatoriu TBC, iar personalul medical care a lucrat aici a avut grijă de tot ce a găsit, a păstrat și chiar au reparat ce se stricase.

“Poate că a fost și șansa acestui conac sau chiar miracolul de a rămâne peste timp, dacă ne gândim doar la soarta conacului Lahovary de la Slăvitești care a fost efectiv ras de pe fața pământului, după ce a ajuns sediu de IAS. Dacă se întâmpla să ajungă gospodărie agricolă sau sediu de IAS, am fi asistat poate în timp la ruinarea și a palatului Brătienilor de la Mihăești”, completează acesta.

După 1990, sanatoriul TBC devine spital, primind numele de Spitalul de Pneumoftiziologie “Constantin Anastasatu”, pentru că toți medicii spitalului din acel moment fuseseră studenții profesorului Constantin Anastasatu. Se obțin bani de la Ministerul Sănătății pentru consolidarea construcțiilor care erau pe cale de a se prăbuși, dar și, ulterior, de la Consiliul Județean, pentru diverse lucrări de investiții. În ceea ce privește reabilitările și modernizările, trebuie menționat faptul că s-au făcut cu mare grijă, căutându-se să se păstreze cât mai mult din spiritul vechii construcții. Astfel, termopanele au fost montate prin interior, lăsând spre exterior vechea tâmplărie, s-au păstrat: uși, șemineul de la parter, porțiuni din lambriul original, balustrada scării interioare, lemnăria fiind unul din punctele cheie ale frumuseții construcției.

Astfel, s-a reușit ca una dintre bijuteriile istoriei României, reședința lui Vintilă Brătianu, să fie salvată de la dispariție. Conacul Brătienilor de la Mihăești rămâne peste ani unul din obiectivele frumoase ale județului, aflat la doar 15 kilometri de Râmnic, pe una dintre cele mai înalte coline ale cele mai mari comune din județ.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Vicențiu Purcărea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cetățile dacice din Munții Orăștiei vor putea fi vizitate din săli multimedia dotate cu echipamente de înaltă tehnologie, dar și de pe calculatorul sau tableta de acasă, grație unui proiect ce își propune să realizeze un muzeu virtual ce va include prezentarea detaliată a acestor monumente UNESCO.

În paralel, 500 de piese arheologice, ce au fost descoperite cu ocazia săpăturilor sistematice din Munții Orăștiei, vor fi scanate de specialiști cu ajutorul tehnologiei 3D și vor completa “zestrea” muzeelor virtuale ce vor fi realizate, în colaborare, de către ingineri, informaticieni și istorici.

Proiectul este unicat în România și propune înființarea, la Muzeul Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva și la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, din Cluj Napoca, a două săli multimedia dotate cu tehnologie de înaltă performanță, care va permite vizualizarea în format 3D a monumentelor istorice și a pieselor arheologice descoperite de specialiști. Cele două săli vor funcționa apoi ca un spațiu virtual în care publicul va putea interacționa cu monumentele și piesele prezentate în format tridimensional, grație unor proiectoare și ecrane de înaltă rezoluție și de mari dimensiuni. Din aceste săli se va putea “intra” în incinta unui monument istoric, vor putea fi văzute locuințele celor care au trăit acolo sau obiectele pe care dacii le foloseau acum 2.000 de ani.

“Mi se pare un proiect foarte important pentru că va aduce informația istorică mai aproape de public, cu mijloacele cele mai accesibile. Vom folosi toate rezultatele cercetărilor de acolo. Proiectul are caracterul unei premiere muzeistice pentru că sălile hi-tech vor fi materializate în aprilie anul viitor și vor constitui, după părerea mea, un element de atracție pentru foarte multă lume, în special pentru tineri”, a declarat conf.univ.dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, coordonatorul științific al șantierului arheologic de la cetatea Sarmizegetusa Regia.

Proiectul va permite punerea în valoare a unui patrimoniu muzeistic imposibil de prezentat în formatul unor expoziții clasice, dat fiind numărul diferit de piese care se pot expune în mediul real și în cel virtual. De asemenea, specialiștii vor reconstitui virtual monumentele descoperite în zona cetăților dacice, pe baza informațiilor colectate în urma cercetărilor științifice.

“Încercăm să aducem în fața publicului reconstituiri ale acestor monumente și alături de ele să așezăm și piesele descoperite în astfel de construcții. Prin unele aplicații vor putea fi create chiar și vase similare celor care le foloseau dacii din Munții Orăștiei”, a explicat cercetătorul științific Cristina Bodo, de la MCDR Deva.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, piesele selectate sunt scanate cu ajutorul unor lasere de înaltă tehnologie, în paralel cu digitizarea la precizie de un milimetru a zonei sacre din cetatea Sarmizegetusa Regia.

Proiectul, intitulat ‘Când viața cotidiană antică devine patrimoniu UNESCO. Scanarea, restaurarea digitală și contextualizarea artefactelor dacice din Munții Orăștiei’, este finanțat printr-un grant norvegian în valoare de un milion de euro și este realizat de Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei, Universitatea Babeș-Bolyai și Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva.

Primele expoziții virtuale vor putea fi văzute în luna aprilie 2016.

AGERPRES/(A, AS — autor: Sorin Blada, editor: Vicențiu Purcărea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un castel construit în secolul al XVI-lea la Cetatea de Baltă și care a avut o istorie zbuciumată, fiind când donat sau pierdut la cărți, când moștenit sau naționalizat, este în prezent în proprietate privată, respectiv a uneia dintre cele mai importante companii producătoare de vinuri din România, deținută de Claudiu Necșulescu. Omul de afaceri mai are încă un castel, situat la 15 kilometri distanță, la Sînmiclăuș, ambele fiind în perioada comunistă secții de îmbuteliat șampanie.

De patru secole și jumătate, castelul în stil renascentist francez înălțat pe o colină domină Cetatea de Baltă, localitate aflată în extremitatea estică a județului Alba. În formă rectangulară, cu ziduri înalte și masive, castelul impresionează prin turnurile de colț, în formă cilindrică, și poarta de acces.

Construit în 1560 de cancelarul Transilvaniei, Bethlen Miklos, castelul și-a căpătat forma actuală în 1770, când acesta trecuse în posesia familiei Haller. La început a existat și un pod mobil care făcea trecerea peste șanț, dar care nu a fost umplut niciodată cu apă.

‘A fost construit ca un castel de vânătoare, ca un castel de agrement și nicidecum ca și un castel de apărare’, spune intendentul castelului, Irina Incze. Potrivit acesteia, 1560 este menționat ca anul în care a fost construit castelul inclusiv într-o enciclopedie, în limba maghiară, din 1887.

Inițial, castelul a avut doar cele patru turnuri, fiind construit după castelul Chambord, de pe valea Loarei.

‘De abia în 1770 s-a construit frontispiciul castelului, în timpul grofului Haller. De aceea se numește castelul Bethlen-Haller. Bethlen este cel care a construit castelul, iar Haller a fost ultima familie care a locuit în castel până la naționalizare. Între aceste două familii, castelul a aparținut la vreo patruzeci de familii de nobili, a avut o viață aventuroasă, a fost donat, a fost moștenit, a fost pierdut la cărți, iar în timpul comunismului, castelul fiind naționalizat, aici s-a făcut șampania de Jidvei, fiindcă aparținea de IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat — n.r.) Jidvei’, explică Irina Incze.

Ea a precizat că în perioada comunistă, când ‘francezii erau departe’, se folosea denumirea de șampanie, acum aceasta fiind cea de vin spumant.

‘În perioada aceea (a regimului comunist — n.r.), castelul era într-o stare deplorabilă. Nu existau nici uși, nici geamuri, nici podele, în curte nu era nici măcar un fir de iarbă’, spune intendentul castelului, care precizează că știe foarte bine aceste lucruri deoarece lucrează la Cetatea de Baltă de trei decenii.

După 1989, castelul în care era îmbuteliat vin spumant a devenit proprietate privată odată cu privatizarea fostului IAS. În 1999, activele combinatului de vinificație de la Jidvei, inclusiv castelul de la Cetatea de Baltă, au fost achiziționate de familia Necșulescu. Revendicat de descendenții familiei Haller, castelul a fost retrocedat acestora, care apoi l-au vândut omului de afaceri Claudiu Necșulescu.

Acesta a investit până în prezent câteva sute de mii de euro în restaurarea castelului, fiind refăcute pivnița, parterul și unul dintre etaje, precum și fostele grajduri, care au fost transformate în camere. În viitor se are în vedere restaurarea unui alt etaj și amenajarea în spatele castelului a unui teren de golf, a spus Irina Incze.

Castelul este cu circuit închis, destinat oenoturismului. El este utilizat, prin degustările care au loc aici, organizate deseori atunci când județul primește vizita unei delegații de oficiali străini, și nu numai, pentru promovarea celebrelor vinurilor din podgoria de pe Tîrnave.

Încă de la intrarea în monumentalul edificiu, îți atrage atenția poarta veche a castelului, care datează din 1560, din care s-a păstrat inclusiv scripetele care ajuta la ridicarea podului mobil. ‘În timpul comunismului, această poartă a fost zidită. De abia după ce am început în 2000 renovarea castelului am depistat această poartă frumoasă’, precizează Irina Incze.

Oaspeții pătrund apoi în sala mare, în care se găsesc inclusiv armuri de cavaleri, dar și un tablou cu intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, care, aparent, pare o pictură, dar care, de fapt, este un colaj făcut din 1887 de bucăți de material.

Într-o parte a sălii tronează o piatră cu blazonul familiei Bethlen, care a scăpat de vitregiile regimului comunist doar pentru că a fost răsturnată, în curtea castelului, cu fața pe pământ, partea din spate arătând ca o rocă obișnuită. ‘S-a păstrat pentru că a fost cu partea cu blazonul pe pământ. Din spate apare ca o piatră obișnuită și atunci nu a fost distrusă’, spune Irina Incze.

Potrivit acesteia, șarpele de pe blazonul familiei Bethlen reprezenta înțelepciunea, coroana arăta gradul de noblețe al familiei — cu cât coroana avea mai multe proeminențe cu atât gradul de noblețe era mai înalt—, mărul reprezenta proprietatea, glia, iar crucea arăta că erau creștini. Tot pe blazon este sculptat și un cap de iobag.

Alături de blazon mai este expusă o piatră din 1745, pe care este inscripționat numele lui Bethlen Miklos.

Mobilierul, care este autentic și refăcut, a fost achiziționat de noul proprietar, deoarece din vechiul castel nu s-a mai păstrat absolut nimic.

În schimb, se păstrează încă de la 1560 o ușă, frumos sculptată în piatră, în spatele căreia există o scară interioară, din lemn, extrem de bine conservată. ‘În perioada aceea, astfel de scări se făceau doar din piatră. În toată Europa există doar patru-cinci de scări de genul acesta, construite din lemn’, menționează intendentul castelului de la Cetatea de Baltă.

De-a lungul scării care duce de la parter până la etajul doi se află expusă pe perete o colecție de 52 de vechi orologii, fiecare cu povestea sa, dăruite lui Claudiu Necșulescu, de ziua sa de naștere, de către angajații castelului. La început acestea au fost în număr de 45, colecția îmbogățindu-se an de an cu câte un alt orologiu.

Tot din 1560 datează și scara de lemn de intrare în pivnița de la subsol. Dacă în timpul grofului Haller aici era bucătăria castelului, unde, de exemplu, se curăța vânatul, acum pivnița este amenajată ca o sală de degustare, cu o capacitate de 62-64 de locuri.

La castel este gătită zilnic mâncarea pentru cei 150 de copii care frecventează grădinițele din Jidvei, Bălcaciu și Sînmiclăuș, precum și pentru 80 de muncitori ai societății, precizează Irina Incze.

Sub castel se găsește un tunel care se zice că ar duce la castelul de la Sînmiclăuș, traversând și râul Tîrnava Mică.

Construit de contele Bethlen Miklos, conform planurilor proprii, și acest castel reflectă, în general, principiile arhitecturii renascentiste. Are două niveluri în formă de patrulater și turnuri de colț ce flanchează latura de nord. Pe un frontispiciu la intrarea în castel s-a păstrat intact blazonul princiar. Era apărat de un zid cu bastioane și șanț cu apă.

Castelul în care odinioară aveau loc baluri fastuoase a ajuns în, 1856, în proprietatea familiei Bruckenthal. Rând pe rând, castelul a servit ca școală agricolă, grădiniță, închisoare, cantină, carmangerie și secție de șampanizare.

Și castelul de la Sînmiclăuș, aflat tot în proprietatea omului de afaceri Claudiu Necșulescu, va fi restaurat în următorii doi-trei ani, după cum apreciază Irina Incze.

AGERPRES/ (A,AS — autor: Marinela Brumar, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cetatea sau castelul Mikó din Miercurea Ciuc a fost, de-a lungul vremurilor, cazarmă pentru mai multe armate, iar în prezent găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului și este clădirea emblemă a municipiului reședință de județ.

PUBLICITATE

Sursa: Cetatea Mikó / MUZEUL SECUIESC AL CIUCULUI

Oricine poposește în Miercurea Ciuc trebuie să viziteze și cel mai vechi și mai important monument al orașului, care atrage ca un magnet prin simplitate și eleganță. Cetatea are ziduri groase, bastioane de colț în stil italian și o curte interioară frumoasă și liniștită, unde se organizează, periodic, evenimente culturale.

Construcția castelului renascentist a avut loc în prima treime a secolului 17, începută probabil în 1623, fiind ridicat de Mikó Ferenc de Hăghig, căpitan al zonei. Clădirea nu a fost terminată în timpul vieții sale, iar urmașii au continuat ceea ce a început Mikó Ferenc, dar cetatea este jefuită și incendiată de tătari, chiar înainte să fie finalizată.

“În 1661 a fost distrusă de către armatele tătare, care au invadat toată zona Ciucului și Gheorgheniului, în după-masa zilei de 21 octombrie 1661, când aproape o treime din populația Ciucului a fost luată prizonieră. E unul din momentele cele mai triste din istoria acestei zone”, explică pentru AGERPRES Kósa Béla, istoric de artă la Muzeul Secuiesc al Ciucului, care se află în cetatea Mikó.

Din acest moment, până la începutul secolului 18, clădirea a fost o ruină, nefiind folosită. Uneori, se adăposteau aici unii călători, dovadă stând mesajele găsite pe pereții unor încăperi.

Reconstrucția a avut loc între 1714-1716 și revine forțelor austriece, mai exact generalului Stephan Steinville, care era conducătorul armatelor austriece nou instalate în Transilvania și anul reconstrucției a rămas cioplit în piatră, deasupra porții de intrare.

De altfel, generalul și-a dat seama de importanța strategică a zonei Ciuc, aflată la granița estică și foarte aproape de trupele otomane din Moldova, el fiind cel care a comandat și refortificarea cetății Deva și a cetății Alba Iulia, explică Kósa Béla.

De altfel, clădirea a fost folosită în marea majoritate a timpului drept cazarmă, în funcție de evenimentele istorice care au avut loc în zonă de-a lungul secolelor.

“Din 1714 până în a doua jumătate a secolului 19 a fost folosită ca și cazarmă. Prima dată pentru armata austriacă, apoi pentru regimentul grăniceresc secuiesc, după aceea, în perioada Revoluției din 1848-1849, a fost folosită de armatele revoluționare secuiești, conduse de Gál Sándor, care au avut centrul în această clădire, apoi forțele austriece au venit din nou și au stat până în anii 1870, când deja majoritatea forțelor austriece și mai apoi austro-ungare au fost mutate în zona graniței de pe Valea Trotușului și de pe Valea Oituzului”, spune Kósa Béla.

Din a doua jumătate a secolului al XIX, o perioadă de 30 ani, clădirea este un fel de centru administrativ și cultural al orașului, unde au loc diverse ședințe și unde se prezintă, uneori, spectacole de teatru. După începerea Primului Război Mondial devine iarăși cazarmă, mai mult pentru ofițeri, întrucât capacitatea ei nu este foarte mare și nu-și pierde importanța militară până în 1970.

Sursa: Cetatea Mikó / MUZEUL SECUIESC AL CIUCULUI

“Deci, până atunci, în majoritatea timpului clădirea a fost folosită de diverse armate — prima dată de armata austriacă, după aceea de armata română, de armata maghiară, de Armata Roșie o scurtă perioadă, după aceea Armata Populară Socialistă, iar după 1970 devine sediul muzeului”, a mai spus Kósa Béla.

Clădirea din piatră nu a fost dărâmată niciodată, fiind doar incendiată și jefuită de tătari. Explicația este că în această parte a locului toate casele erau din lemn și oamenii nu aveau nevoie de piatră pentru construcții.

La vremea construirii ei, cetatea era cea mai mare construcție privată din acea perioadă, din Transilvania, dar dimensiunea ei era mult mai mică decât clădirile comandate de principe.

“Pentru zona noastră este o clădire destul de mare și impozantă, dar e mult mai mică decât construcțiile de stat, comandate de principe, cum ar fi cetatea de la Oradea. (…) O latură a unui bastion de la cetatea respectivă, construită în aceeași perioadă, are o lungime de peste o sută de metri, iar aici, la clădirea noastră, distanța cea mai mare de la un colț al unui bastion până la celălalt este de 75 metri. Deci, se poate observa diferența, între o construcție privată și una de stat”, a precizat istoricul de artă.

De-a lungul vremii, cetatea a fost martoră a diverselor evenimente istorice, a găzduit unele figuri importante ale vremii, iar în temnița sa au fost aruncați cei considerați dușmani de puterea instalată în funcție.

Potrivit lui Kósa Béla, principele Gheorghe Rákóczi a venit aici de mai multe ori, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, pentru a vizita armatele secuiești. Printre cei care au trecut pragul castelului se mai numără împăratul Iosif al II-lea sau Carol al IV, succesorul tronului austro-ungar, după moartea împăratului Franz Jozef. De asemenea, din această clădire au plecat armatele austriece care au participat la masacrarea secuilor din Siculeni, în 1764 și tot aici au fost întemnițați, la sfârșitul anilor ’30, mai mulți membri ai Gărzii de Fier, care au fost ulterior executați.

Clădirea emblemă a municipiului Miercurea Ciuc a trecut, în perioada 1969-1973, printr-un amplu proces de restaurare, iar din 1970 găzduiește Muzeul Secuiesc al Ciucului, care își are originile în perioada interbelică. Al doilea mare proces de restaurare a avut loc în perioada 2011-2013, atunci când s-a amenajat și parcul din fața clădirii, pentru a o pune cât mai bine în valoare.

Tot cu această ocazie s-a vernisat o expoziție permanentă, despre istoria cetății, realizată într-o manieră mai puțin obișnuită, folosind prezentări multimedia și alte elemente unice în România.

Pe lângă această expoziție, care este mândria muzeului, mai există alte două expoziții permanente, respectiv una etnografică și o alta care prezintă activitatea legătoriei de cărți din mănăstirea franciscană de la Șumuleu Ciuc.

Cetatea Mikó din Miercurea Ciuc reprezintă, însă, mai mult decât muzeul pe care-l găzduiește. După cum spune directorul Muzeului Secuiesc al Ciucului din Miercurea Ciuc, Gyarmati Zsolt, castelul are o curte interioară, o secție etnografică în aer liber, reprezintă un loc primitor și plin de viață, unde se organizează evenimente culturale.

Sursa: Cetatea Mikó / MUZEUL SECUIESC AL CIUCULUI

“Castelul Mikó este puțin mai mult decât muzeul. Castelul are o curte interioară, o secție în aer liber în spate, este o locație primitoare, pentru că și atunci când muzeul este închis, castelul este un loc pentru evenimente culturale, funcționează o terasă, este un loc foarte primitor. Contrar aspectului mai modern al orașului, zona aceasta cu clădirea Primăriei, cu alte clădiri din zonă, are un aspect mai vechi, e o microzonă, și atrage turiști”, a declarat Gyarmati Zsolt.

Turiștii, veniți atât din România, cât și din străinătate, sunt impresionați de frumusețea cetății, de clădirile vechi care o înconjoară, de ospitalitatea localnicilor.

AGERPRES/(A, AS — autor: Gina Ștefan, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva