Search

Castele

Facebook Twitter Email

Când spui Valea Prahovei, gândul fuge la stațiunea Sinaia, la Casa Regală și la Castelul Peleș, o construcție impresionată considerată o perlă a turismului românesc, ea fiind unicată prin premierele marcate odată cu realizarea sa.

PUBLICITATE

Este un “must” ca turistul care ajunge la Sinaia să își ia porția de regalitate, să se piardă în istorie, urcând pe vechea alee pavată cu dale de piatră ce poartă urmele vremii și ascultând susurul pârâului Peleș care pare să aibă multe de povestit, pentru a ajunge apoi în luminișul în care se odihnește, de peste o sută de ani, Castelul Peleș.

Nu mulți sunt aceia care știu despre reședința de vară a regelui Carol I că aceasta a marcat multe premiere pentru vremea la care a fost construită, că este un muzeu “viu” ce a putut fi vizitat încă de pe vremea regelui sau că a găzduit ședințe de spiritism despre care Carol a afirmat că “îți fac părul măciucă”.

V-ați întrebat vreodată cum au fost aduse la Sinaia faimoasele oglinzi venețiene, care au dimensiuni impresionante, sau în ce condiții speciale a fost transportat aici serviciul de cafea de porțelan japonez numit “coajă de ou”?

Înainte de a dezvălui câte ceva din toate acestea, trebuie menționat că piatra de temelie a acestui impresionat castel aflat în topul celor mai vizitate muzee din România a fost pusă în anul 1875, clădirea care are 160 de încăperi, dintre care 30 sunt săli de baie, fiind complet finalizată în anul 1914.

“Este construit în amfiladă, tocmai pentru a permite accesul publicului. El a fost gândit ca muzeu și vizitat încă de pe vremea regelui Carol I, deschis publicului încă de pe vremea sa. Se plătea o taxă, se vizita doar partea oficială, respectiv parterul, iar banii din aceste taxe erau folosiți pentru ajutarea săracilor, iar regina Elisabeta își desfășura activitatea de caritate din aceste sume. Suprapapucii se purtau încă de pe vremea lui Carol I ca să protejeze covoarele”, explică muzeograful Ionuț Banu.

Și pentru că vorbim despre o reședință a familiei regale, nu lipsesc, desigur, premierele și “superlativele” care nu sunt puține la număr.

Astfel, Castelul Peleș a fost prima clădire din România ridicată pe o fundație din beton armat și prima construcție din țară care a beneficiat de curent electric, de apă curentă rece și caldă, de un sistem de încălzire centrală, care funcționează și în prezent, însă cu gaz, nu cu lemn, așa cum se întâmpla în epoca suveranului, dar și de un sistem mural pentru aspirația prafului, care este și acum utilizat.

Totodată, Peleșul este unicul depozitar din țară al picturilor semnate de Gustav Klimt, fosta reședință de vară a regelui Carol I având și o colecție de aproximativ 800 de vitralii lucrate atât în Germania, cât și în Austria, cea mai mare din țară.

Revenind la întrebările de mai sus, muzeografii spun că oglinzile venețiene au o istorie aparte. Este vorba despre șase oglinzi cu dimensiuni mari, de peste trei metri pătrați, cea mai mare dintre ele având cinci metri înălțime și fiind formată dintr-o singură foaie.

Chiar și în zilele noastre, transportul unor astfel de obiecte fragile în condiții de siguranță pe distanțe atât de lungi poate pune probleme. La acea vreme, oglinzile realizate în Veneția pentru Castelul Peleș au fost transportate pe Dunăre cu vaporul până la Brăila, din Brăila până la Sinaia cu trenul, iar din gara Sinaia până la Castelul Peleș au fost transportate în care cu fân trase de boi.

Rămânem pe aceeași linie și ne îndreptăm privirile și curiozitatea spre atelierul de pictură al reginei, unde se găsește un serviciu de cafea din porțelan japonez numit “coajă de ou”, caracterizat prin faptul că este atât de subțire, încât este translucid. Se presupune că a fost transportat în… unt, pentru ca finul porțelan să nu fie afectat pe parcursul traseului.

“Fiecare ceșcuță și fiecare farfurioară sunt pictate manual cu motive florale. Te poți uita prin interior și vezi modelul de la exterior, atât este de subțire materialul. Se presupune că serviciul a fost transportat în unt. Untul cald era turnat peste piesă, se lăsa într-un cub ca să se întărească și transportul era astfel mult mai ușor”, explică muzeograful Corina Dumitrache.

Un subiect de “culoare” puțin cunoscut este cel legat de ședințele de spiritism ale reginei Elisabeta, care le organiza cu ajutorul Elenei Văcărescu, domnișoara sa de companie, pentru a “vorbi” cu fiica sa Maria, decedată la o vârstă fragedă.

“Regina își nota aceste ședințe într-un caiet special, iar Carol este de-a dreptul șocat când află: Caietul cu însemnările reginei este ars de dentistul Casei Regale Române, dar lui Carol îi parvin niște copii ale acestui caiet. Carol declară către Leopold că e în posesia copiilor notițelor reginei Elisabeta care ‘îți fac părul măciucă’. Nu se știe ce s-a întâmplat cu acele copii pe care le avea Carol I”, povestește Corina Dumitrache.

Castelul Peleș adăpostește aproximativ 60.000 de obiecte de artă care fie au fost moștenite, fie achiziționate pe parcursul domniei sau primite în dar de la diverse oficialități care au trecut pragul castelului.

Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară, între care menționăm colecția de arme, de mobilier, de artă decorativă, de artă plastică, de vitralii, de textile, dar și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase).

Camerele de la Peleș sunt amenajate acum ca pe vremea regelui, astfel că timpul pare să fi stat pe loc, iar vizitatorul poate avea impresia că de undeva, din spatele vreunei uși, poate oricând să apară suveranul…

AGERPRES/(AS — autor: Anamaria Toma, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cetatea lui Mircea cel Bătrân din orașul fortificat de la Dunăre, Giurgiu, care a făcut față atâtor războaie și cuceriri, ar putea fi refăcută printr-un joc de lasere în cadrul unui proiect transfrontalier româno-bulgar, finanțat din fonduri europene. În urma realizării proiectului, cetatea ar putea fi inclusă într-un traseu turistic care va face legătura monumentelor istorice din Giurgiu cu capitala, dar și cu orașul vecin de peste Dunăre, Ruse din Bulgaria.

Sursa: giurgiu.djc.ro

“Proiectul și finalizarea amenajării Cetății din insulă — Cetatea Giurgiului este de o importanță majoră pentru municipalitate pentru că acel punct este gândit ca bază de plecare a tuturor proiectelor turistice în municipiu, ca trasee turistice, ca zonă turistică. Deci Cetatea este punctul cel mai important pentru depunerea proiectelor privind turismul în municipiul Giurgiu. Este nevoie de a pune în valoare ceea ce mai există din cetate pentru că știm că, în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, s-a luat decizia să se dărâme total acea cetate, dar în urma săpăturilor au mai reieșit anumite vestigii, de aceea zona pe care o vedem acum nu mai are un statut de cetate, ci doar de un loc unde a fost cetatea”, a precizat pentru AGERPRES primarul municipiului Giurgiu, Nicolae Barbu.

El a precizat că prin proiectul al cărui finanțare ar putea fi asigurată prin programul transfrontalier România-Bulgaria cetatea ar putea fi pusă în valoare.

“Deci nu va fi reconstruită cetatea în sine, zidurile cetății, pentru că nimeni nu mai știe cum a fost și e greu să faci acest lucru și nici nu ar avea vreo utilitate dacă am face o construcție supraterană, de aceea am avut o primă discuție cu arhitecți de la Universitatea de Arhitectură ‘Ion Mincu’ că ar fi binevenit dacă finanțarea proiectului ne va permite o exemplificare a cetății printr-un joc de lasere”, a afirmat primarul.

El spune că proiectul se va realiza în comun cu bulgarii, cu orașul Ruse, iar traseul turistic ar urma să aibă și o componentă ecumenică, traseu urmând să cuprindă Bisericile Sfântul Nicolae și Buna Vestire, Catedrala Episcopală cu hramul Adormirea Maicii Domnului și Biserica Sfântul Gheorghe, dar și să pună în valoare zona istorică strada Gării-strada Ștefan cel Mare.

Costurile proiectului se ridică, a menționat Nicolae Barbu, la aproximativ două milioane de euro.

Primarul municipiului Giurgiu spune că acest proiect va fi depus până în luna septembrie acest an și crede că în vara anului viitor se va semna contractul de finanțare pentru ca în următorii trei ani de zile să fie implementat.

Potrivit istoricilor, prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, când aceasta apare sub forma de Zorio, însemnând ‘loc pustiu’. Aceasta a sugerat specialiștilor că cetatea fusese distrusă în timpul campaniei otomane din 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.

În 1420 a fost cucerită de Imperiul Otoman care deținea astfel controlul traficului pe Dunăre.

Prin existența Cetății lui Mircea cel Bătrân, orașul fortificat de la Dunăre a fost de multe ori atacat pentru importanța strategică la Dunăre, Giurgiu fiind un cap de pod în drumul spre capitala țării. Mihai Viteazu a reușit, prin marea victorie de la Giurgiu, din 1595, să păstreze pentru câțiva ani cetatea, dar după numai doi ani, turcii au revenit, au refăcut și au mărit cetatea, astfel încât, după alți doi an de la recucerire, în 1599, puteau încăpea aici aproximativ zece mii de oameni față de trei sute cât era capacitatea acesteia la jumătatea secolului al XV-lea.

Mihnea al III-lea este ultimul voievod român care încearcă recucerirea cetății în septembrie 1659, dar, după o lună de asediu, află de înfrângerea aliaților săi și se retrage în interiorul țării. Cetatea lui Mircea cel Bătrân își păstrează importanța la aproape patru sute de ani de când a fost construită, astfel încât, în timpul luptelor ruso-otomane, (1768-1774) are rolul de bastion de apărare.

Cetatea a fost cucerită de ruși dar prin înțelegere a revenit tot turcilor, care au fortificat orașul, iar în cetate au depozitat muniții.

În toate războaiele ruso-austro-otomane, cetatea a fost asediată. Giurgiu a fost retrocedat Țării Românești în 1829, dar turcii, înainte de retragere, au distrus complet zidurile și fortificațiile.

La mai bine de șase sute de ani de la ridicarea Cetății, în apropiere funcționează Zona Liberă, iar din această primăvară câteva sute de giurgiuveni au primit repartiții în noi blocuri ANL construite în zonă. În jurul cetății urmează să se amenajeze o zonă pentru petrecerea timpului liber, cu alei pietonale, terase de flori, parcări, zonă de agrement pentru ambarcațiuni ușoare și restaurante cu specific pescăresc.

AGERPRES/(A — autor: Camelia Bigan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Existența cetăților dacice de pe teritoriul actualului județ Vâlcea se situează între legendă și adevăra istoric, deoarece, din păcate, curgerea anilor a șters urmele acestora. Ele au rămas numai la nivelul unor șanțuri de apărare (Buridava), fie doar în mentalul colectiv sau scrierile unor istorici, cum ar fi cetatea de Cărămizi (Popești) sau cetatea de la Grădiștea.

Profesorul Ilie Fârtat spune că două drumuri tranzitau actualul județ Vâlcea de la sud la nord, spre Sarmisegetuza, unul pe firul Oltului, pe care au înaintat romanii în anul 103 î.H., dar și unul pe valea Oltețului, care venea dinspre zona sucilor (Corabia) pe actuala Transalpina, direct spre Sarmisegetuza.
“Și atunci este evident că pe parcursul acestui traseu au existat mai multe cetăți dacice cum este cea din Grădiștea. În apropierea satului Valea-Grădiștei, sat component al comunei Grădiștea, pe culmea Dealului Muierii (478 m), în punctul numit “La Cetate”, se găsesc urmele unei cetăți dacice, ce a dat și numele comunei vâlcene ce se găsește așezată la poalele ei. Conform DEX, “Grădiște, grădiști, este o formă de relief de dimensiunea unei movile sau a unui deal rămasă în lunca unui râu, în urma eroziunii. Sau locul sau urmele unei vechi cetăți sau localități preistorice””, relatează prof. Fârtat.

De altfel, mai spune el, Grigore Tocilescu, în anul 1880, află dintr-o comunicare făcută de Prefectura Vâlcea despre Cetatea de la Grădiștea. Ca urmare, face o vizită de documentare la Grădiștea, unde rămâne plăcut surprins că cetatea era bine cunoscută inclusiv în rândul copiilor.

“A fost condus la cetate de către un grup de copii ce pășteau vacile în apropierea cetății, dovadă a transmiterii acestei informații din generație în generație. De altfel, despre cetatea de la Grădiștea, Dumitru Berciu spune, în Arheologia preistorică a Olteniei, că datează din perioada de trecere de la cultura Hallstatt la cultura La Tëne. Tot Berciu reliefează faptul că sub cetate sunt urme ale culturii Coțofeni (2500-1800 î.Hr.)”, precizează profesorul Fârtat.

Cetatea Grădiștei, aflată pe o înălțime dominantă, beneficia de o vizibilitate deosebită asupra împrejurimilor. Aceasta era situată pe culmea celui mai înalt deal din cele trei care se adună și formează un platou. Alți istorici menționează existența unor izvoare cu apă potabilă pe platoul și în împrejurimile cetății și avansează ideea că aceasta ar fi fost distrusă prin incendiere, de către romani, în urma unor puternice operațiuni militare, dovadă stratul gros de arsură.

Poziția strategică a cetății asigura și securitatea drumului dacic ce făcea legătura între Sucidava (Corabia de azi) și Sarmisegetuza, capitala dacică din Munții Orăștiei. Ea se înscria în ansamblul de cetăți și fortificații de pe acest vechi drum comercial și militar, Sarmisegetuza, cetatea de la Polovragi — Gorj, Pelendava — Dolj, Malva și Sucidava de la Dunăre.

“În Revista Muzeului Militar Național nr.1 din 1991, Floricel Marinescu publică un studiu mai amplu despre cetatea grădișteană: “De formă aproape circulară, cu diametrul interior aproximativ 85 metri, această fortificație se află pe una din prelungirile sudice ale Dealului Muierilor și este mărginită spre est-nord-est de abrupta Vale a Grădiștei, care a și erodat o parte din incintă, iar spre sud-vest, de o serie de alunecări de teren. Spre sud se prelungea creasta dealului în pantă ușor descendentă, pe ea găsindu-se, la circa 200 de metri depărtare de cetate, așezarea contemporană deschisă. Înspre nord, cetatea era amplasată în imediata apropiere a unuia dintre cele mai importante drumuri de plai care făceau legătura între câmpia Dunării și zonele subcarpatice și, peste munți, cu podișul Transilvaniei, așa numitul Drum al Muierilor, una din importantele artere de comunicație din regiune de până acum un secol. Până în prezent, cercetările au demonstrat că pe dealurile de nord, est și sud, incinta, lată de circa 5 metri era formată dintr-un zid de pământ, lemn și piatră până la înălțimea de 2 m, din care 1 m păstrat în situ-peste care se ridica numai o construcție din lemn lipit cu lut și, ca element adiacent, calupuri relativ paralelipipedice din lut bine ars”, a citat din studiul publicat în 1991 prof. Fârtat.

La mică distanță de cetate, înspre valea Oltețului, se află un pisc de deal numit  Straja, pe care se afla un punct de observare.

În iulie 1999, Muzeul Militar Național a reluat cercetările pe acest șantier. Obiectivele vizate au fost stabilirea clară a sistemului constructiv al fortificației, stabilirea raportului stratigrafic dintre fortificație și nivelurile antropice din incinta cetății, depistarea și sondarea așezării corespunzătoare fortificației și datarea cu exactitate a întregului obiectiv.

Din păcate, a fost deschisă o singură secțiune, perpendiculară pe latura sudică a fortificației. Zidul are o lățime de peste 5 metri, cu paramenți din blocuri de piatră prinse cu lut. Materialul arheologic descoperit nu a fost numeros datorită faptului că fortificația de la Grădiștea a fost una de refugiu. Lipsa acestora nu a permis o încadrare cronologică a fortificației alta decât cea stabilită în urma vechilor cercetări.

“Succesiunea scenelor de pe Columnă ar indica faptul că o parte din legiunile romane, spre Sarmisegetuza, ar fi trecut pe acest drum, drum păstrat în memoria localnicilor ca Drumul Dacilor — o prelungire a Drumului Muierii — și că cetatea a fost cucerită și arsă de aceștia. Acest lucru este ilustrat de scenele 94 — 98 de pe Columna Traiană”, a mai spus profesorul Ilie Fârtat.

Din păcate, Cetatea dacică de la Grădiștea nu a reușit să atragă interesul specialiștilor, dovadă slaba preocupare a acestora în a face o cercetare profundă a sitului, timpul (dar mai ales oamenii) distrugând iremediabil și ultimele urme ale trecutului dacic de pe meleagurile vâlcene.

AGERPRES/(AS — autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru) 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Conții Nako au lăsat județului Timiș, de-a lungul timpului, două castele, la Sânnicolau Mare și la Comloșul Mare, ambele sub semnul artelor secolelor XVIII-XIX. Cel din Comloș, cunoscut, de asemenea, ca și castelul San Marco, este renumit pentru că faptul aici s-a amenajat primul “teatru sătesc” din Imperiu, dar și pentru legătura acestuia cu ducesa Berta, despre care se spune că l-a fermecat pe Împăratul Franz Iosif.

Sursa: castel-nako.blogspot.ro

Istoricul Ioan Hațegan relatează pentru AGERPRES că istoria castelului din Comloșul Mare se leagă de numele fraților Cristofor și Ciril Nacu (maghiarizat Nako), negustori înstăriți de origine aromână, din Macedonia. În 1781, la îndemnul împăratului Ioszef al II-lea, cei doi au cumpărat la licitație mari suprafețe de teren în Banat și și-au împărțit moșia, astfel că domeniul din Sânnicolau Mare le-a rămas urmașilor lui Cristofor, iar Comloșul, fiului lui Ciril, Iosif Nacu.

Din castelul Nako de la Comloș se mai păstrează o parte din vechea construcție, pe care Primăria a modificat-o. În spatele castelului era un parc unde a fost amenajat primul teatru sătesc din Monarhie. Pentru îngrijirea luxuriantului parc, Iosif Nacu (Nako) a adus grădinari din străinătate, iar porțile din fier forjat, realizate în atelierele vieneze, purtau blazonul familiei, fiind distruse, însă, în perioada comunistă.

Castelul își datorează numele — San Marco—Bertei Mileva, soția ducelui San Marco, de care îl leagă o poveste frumoasă și în concordanță cu adevărul istoric. Se spune că aceasta era atât de fermecătoare încât însuși împăratul Franz Josef al II-lea a făcut o mare pasiune pentru ea, făcându-i cadou de nuntă parcul din jurul castelului, o copie a unei grădini vieneze, amenajate de mari specialiști din Imperiu.

‘În 1838, soția contelui Ioan Nako a adus pe lume o fetiță, pe Berta Mileva, care avea să fie ultima descendentă a lui Ciril Nacu. Era o fată foarte frumoasă, înzestrată cu dar artistic și căreia tatăl i-a angajat un pictor din Germania care să o învețe să mânuiască penelul. Doar că între pictorul care era și tânăr și Berta s-a înfiripat o poveste de dragoste și au vrut să fugă împreună. Pictorul, care a trecut și prin Timișoara, a lăsat o descriere frumoasă a orașului de pe Bega. Tatăl Bertei s-a prins, l-a pus în diligență pe pictor și l-a trimis înapoi, iar fata (care avea 18 ani, n.r.) a fost destul de repede măritată, în 1856, cu Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Au avut o căsătorie normală și s-au remarcat atât la Sânnicolau, cât și la Budapesta și la Viena, prin Salonul artistic. Berta era o femeie frumoasă, impozantă, mânuia penelul, mai scria și poezii și în casele lor de la Budapesta și de la Viena se adunau, de toamna până primăvara, cât stăteau acolo, pleiade de artiști budapestani și vienezi. Erau celebri în epocă”, relatează cercetătorul Ioan Hațegan.

La 50 de ani, Berta Mileva a rămas văduvă și a trăit singură la Comloș, până la 88 de ani. Neavând urmași, ea a donat conacul statului român în anul 1926 cu condiția îngrijirii acestuia. După moartea ducesei Berta Mileva de San Marco, această condiție nu a fost, însă, din nefericire, îndeplinită. Potrivit legendelor locale, Berta își iubea atât de mult caii încât, la moartea sa, a decis ca toți să fie împușcați, deoarece ea considera că un cal de sânge nobil nu trebuie să fie pus la jug. Cenușa lor — pentru că au fost incinerați — a fost împrăștiată în parcul castelului.

Castelul Nako din Sânnicolau Mare a avut o stea mai norocoasă, având șansa de a se fi păstrat intact. Clădirea nu a fost doar un monument arhitectural, ci și un veritabil muzeu în care erau expuse mii de obiecte de o valoare inestimabilă, aflate în colecția personală a familiei Nako. În salonul domnesc erau expuse picturi realizate de Nako Kalman, renumit în epocă, dar și picturi ale maeștrilor Lenbach și Schrottsberg, din anii 1840-1850, precum și piese de mobilier sculptate, cu încrustații, din Țările de Jos, o statuetă Carducci din Veneția etc. Într-o cameră erau expuse trofeele nobilului, aduse după prima expediție pe care o efectuase în Africa.

Salonul de primire a oaspeților era împodobit cu obiecte de artă din argint, un giuvaer vechi german, sculpturi în bronz și dulapuri încrustate, picturi din secolul al XV-lea. Sufrageria era decorată cu o colecție de porțelan antic japonez, precum și cu câteva copii după Rembrandt și Tizian, care completau valorile muzeului. După 1919, toate acestea s-au pierdut fără urmă. După Primul Război Mondial, familia Nako s-a mutat în Ungaria, iar vasta proprietate, înconjurată de o imensă pădure de brad, precum și cele 1.500 de jugăre de pământ, cu ferme, grădini, sere de iarnă și livezi, au fost vândute pe parcele. Castelul a fost împărțit în două, pădurea a fost devastată, iar mobila a fost împrăștiată cu bucata.

La începutul veacului trecut, castelul a servit drept primă școală agricolă din România, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a folosit ca sediu al gărzii fasciste, cazarmă și depozit de armament. Între anii 1949 — 1951 și 1953 — 1955, aici a funcționat școala de tractoriști, din nou, școala agricolă, iar în 1975, castelul a fost preluat de Primăria Sânnicolau Mare, care a amenajat Muzeul Bartok Bella, inaugurat în 1981.

În prezent, castelul adăpostește Casa de Cultură și Muzeul Orașului.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Satul Archita, care adăpostește cea mai mare biserică fortificată din județul Mureș, construită în secolul al XIII-lea, reclădită și întărită în jurul anului 1500, a fost salvat de la izolare și uitare după două secole de către prințul Charles de Wales, alături de co-fondatorii Fundației “Maria Nobrega”, Elizabeth Nobrega de Araujo Tsakiroglou și colonelul Michael R. Carrington.

Fundația “Maria Nobrega”, care derulează proiecte în Brazilia, Italia și Libia, s-a implicat în România într-o serie de proiecte, două dintre acestea în Archita, pentru protejarea și restaurarea patrimoniului construit și pentru relansarea vieții economice a localității, căzută în izolare și uitare încă din secolul al XIX-lea.

Archita, care era o comună liberă recunoscută pentru bogăția ei, una dintre dovezi fiind și faptul că dispunea de cea mai mare fortificație din zonă, a rămas izolată după ce Sighișoara a devenit un centru puternic, iar la începutul anilor 1800 a decis schimbarea cursului drumului comercial peste Târnava Mare către Secuime, fapt ce a aruncat-o într-o completă izolare.

“Datorită poziției sale geografice a devenit o localitate izolată — acum trece calea ferată prin zonă, dar în vechime era mai izolată. De exemplu, sighișorenii râdeau de cei din Archita că în 1848 și 1849 au aflat abia după trei ani că au trecut rușii prin zonă. Deci, nu i-a căutat nimeni. La un moment dat Archita era foarte bogată, fiindcă se afla pe vechiul drum care făcea legătura între prima capitală a scaunului, care era Saschiz, cu zona Secuimii. Ulterior, traseul s-a modificat și datorită dezvoltării Sighișoarei, drumul spre Secuime a început să treacă pe la Vânători, peste Târnavă, către Cristuru Secuiesc. Din această cauză Archita decade, devine un apendice din cauza poziționării geografice”, a declarat directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei, Nicolae Teșculă.

Decăderea Architei a fost stopată în 1873 când a fost inaugurată calea ferată Sighișoara-Brașov, însă niciodată nu a mai redevenit ceea ce a fost, iar declinul localității s-a accentuat din nou odată cu exodul sașilor, începând cu anul 1987, anii 2000 găsind-o în cea mai avansată stare de degradare.

Revitalizarea Architei a început în urmă cu mai bine de cinci ani, când colonelul englez Michael R. Carrington a închiriat și restaurat Casa von Sternburg, situată chiar în apropierea bisericii fortificate și a început implementarea de proiecte de protejare și regenerare a patrimoniului săsesc, pe educație, ocuparea forței de muncă, protecția mediului, sănătate și dezvoltarea unor forme tradiționale de artă.

În anul 2011 a început și reabilitarea bisericii fortificate din Archita în cadrul proiectului “Tezaure Fortificate Redescoperite — Dezvoltarea durabilă a Regiunii Centru prin punerea în valoare a potențialului turistic al rețelei de biserici fortificate săsești din Transilvania”, în urma unei investiții de 16,9 milioane de lei, realizată din fonduri europene.

Fortificația din Archita a făcut parte din proiectul Consistoriului Superior Evanghelic, în valoare totală de 5,25 milioane de euro, în care au fost restaurate și consolidate în total 18 biserici fortificate din județele Sibiu, Mureș și Alba. La finalul proiectului de reabilitare a bisericii fortificate, în 2014, la Archita — care deși este situată la doar 11 kilometri de satul Mureni și de intersecția cu Drumul European 60 este izolată în special din cauza drumului greu practicabil — a fost deschisă prima farmacie și un centru medical, la care și-a adus contribuția Consiliul Județean Mureș, cu o investiție în valoare de 386.130 euro.

Prințul Charles de Wales, care patronează o organizație aflată în parteneriat cu Fundația “Maria Nobrega”, s-a aflat la Archita în 2013, unde a discutat cu autoritățile județene despre posibilitățile inventarierii și protejării patrimoniului din Transilvania, înființării unei clinici multifuncționale care să asigure asistența medicală pentru întreaga zonă și despre posibilitatea creării de locuri de muncă.

Datorită interesului manifestat de Prințul Charles pentru satele săsești din Transilvania, viața în Archita — fondată în jurul anilor 1200, dar menționată în documente abia în 1356 sub denumirea de Ercud — a început să se schimbe, biserica evanghelică fortificată, construită în secolul al XIII-lea, devenind axa în jurul căreia gravitează totul.

“Probabil că biserica a fost fondată mult mai devreme, în preajma anului 1200 de către sași, într-o zonă mai îndepărtată de vatra satului de azi, denumită Dosul Cetății, unde s-au găsit urme de locuire care datează din preistorie. Satul este într-adevăr celebru acum prin ansamblul fortificației care se găsește în centrul localității. Aceasta este o incintă dublă, cu șase turnuri, cu rol de apărare, din cele nouă turnuri care au fost ridicate inițial. Lucrările de consolidare și fortificare fosta bazilică romană cu trei nave a fost transformată în biserică gotică de tip hală. Interesantă este și clopotnița bisericii, care a fost edificată înaintea fortificării, probabil în secolul al XIV-lea. Prezența acestei biserici fortificate se datorează faptului că în 1504, odată cu fortificarea bisericii, satul a fost scutit de impozite. Astfel s-a putut reface biserica și să se construiască sistemul de apărare care salva satul de atacul turcilor”, a arătat Nicolae Teșculă.

Potrivit acestuia, turnurile au suferit modificări în anul 1802, după modelul turnurilor construite în Țara Bârsei, fiind prevăzute cu un foișor exterior, dar fortificația păstrează încă intacte numeroase elemente inițiale.

“Dubla fortificație cuprinde drumurile de strajă exterioare care prezintă o formă dreptunghiulară, caracteristică fortificațiilor din secolul al XVI-lea. Cele nouă turnuri erau poziționate pe colțurile incintelor, zidurile incintelor au o înălțime de șapte metri, de aici straja află la o înălțime de patru metri, sprijinită pe console de lemn. Meterezele au fost zidite aproape în totalitate, turnurile comunicau cu curțile interioare prin porți aflate fie prin domul de strajă, fie prin scări mobile. În ziua de astăzi se mai păstrează intact drumul de strajă al incintei exterioare, precum și meterezele sale distanțate una de alta la circa 3-4 metri. Prezența dublei incinte arată că Archita era o așezare puternică, care se ocupa cu creșterea animalelor, iar materialul folosit la construirea bisericii și a fortificațiilor a fost piatra, iar apoi a fost folosită și cărămida”, a arătat directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei.

După reabilitarea Casei von Strenburg, apoi a ansamblului fortificat din Archita, satul a început să prindă viață, să fie vizitat de grupuri de turiști, aceștia având și posibilități de cazare în unul dintre turnuri, casele din zona centrală au fost restaurate și au început să prindă culoare.

Acum satul a început să prezinte interes și din partea altor organizații neguvernamentale, care au închiriat clădiri și dezvoltă activități cu caracter social, iar anul trecut a găzduit un concert susținut de participanții la cea de-a XXI-a ediție a Academiei Sighișoara, organizată de Asociația Cultura Viva Sighișoara din Berna (Elveția), condusă de Alexandru Gavrilovici, și Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Castrul Zewrini este menționat în Diploma Cavalerilor Ioaniți, act de danie prin care regele Bela al IV-lea al Ungariei oferă acestora în anul 1247 ținutul dintre Dunăre și Carpați.

În schimbul acestei “mărinimi” cavalerii se obligau să apere granițele Țării Severinului și a Cumaniei de invazia unor popoare ostile maghiarimii aflată într-o continuă expansiune și de numele căreia se leagă construcția cetății de piatră, deloc întâmplător între castrul roman și podul lui Apollodor din Damasc, zona oferind un punct strategic important de supraveghere a Dunării.

Directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier” din Drobeta Turnu Severin, Doinița Chircu, susține că după ce la începutul secolului XX în incinta Castrului Zewrini a fost descoperită de arheologi ruinele unei cetăți dacice și a unei biserici gotice, se poate trage concluzia că acesta are trei posibile origini: una latină, asociată împăratului roman Traian Septimiu Severus, a doua slavă — “severnai”, însemnând “din nord” sau “nordic”, ultima — religioasă, probabil inspirată de numele lui Severin de Noricum, sfânt protector în Evul Mediu al călugărilor misionari catolici migrați din regiunea Austriei superioare.

“Cercetările istorice consemnează faptul că pentru apărarea cetății și a hotarului delimitat de aceasta au murit Litovoi, care în anul 1272 se răscoală împotriva regelui ungar Ladislau al IV-lea, ce intenționa să cucerească teritoriul Banatului de Severin. Litovoi este înfrânt și ucis în jurul anului 1277, locul lui fiind luat de fratele său, Bărbat, bineînțeles, după ce își răscumpără cu bani grei libertatea, el în aceiași bătălie căzând ostatic”, a precizat Doinița Chircu.

Campaniile arheologice din perioada 2013-2015 au scos la lumină o serie de vestigii istorice și nu numai, care atestă presupunerea de odinioară a unor specialiști că Cetatea Severinului sau cum mai este ea cunoscută în epocă — Castrul Zewrini, a fost zidită în mai multe etape, gloria ei durând până în anul 1524, când Suleyman Magnificul trece prin foc și sabie firava formațiune statală vlahă formată la Dunăre.

“În urma săpăturilor efectuate în cadrul unui proiect european de aproximativ 25 milioane de euro al cărui obiectiv este refacerea zidurilor de apărare a celor două incinte, s-au descoperit o serie de turnuri pătrate de strajă și observație, la cel din partea de nord-est se mai păstrează un perete cu înălțimea de 11 metri, lungimea de 9 metri și lățimea de 2,5 metri, actualmente acestuia spunându-i-se Turnul lui Sever”, a explicat Chircu.

Potrivit acesteia, Cetatea Severinului devenise cea mai importanta redută strategică de pe Dunăre, de aceea pentru apărarea ei și menținerea controlului la Dunăre, la sfârșitul secolului al XIII-lea, regele Ștefan al Ungariei a purtat cinci războaie cu țaratul bulgar.

“Tot pentru ea, Basarab I, în 1330, la Posada, s-a bătut cu Carol Robert de Anjou, iar Mircea cel Bătrân, pentru a o proteja a înființat Bania Severinului, iar în 1406 avea să încheie aici un tratat de alianță cu Sigismund al Ungariei. Mai târziu, Iancu de Hunedoara a preluat Banatul de Severin și a întărit cetatea. De fapt, timp de 300 de ani zidurile acesteia, după fiecare atac al turcilor, bulgarilor și ungurilor, au fost refăcute”, a adăugat directorul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier”.

Cetatea fortificată, parte a sistemului defensiv de apărare a Țării Românești, avea forma dreptunghiulară, zidurile fiind construite din pietre de râu neprelucrate, lipite cu mortar. În interiorul ei era amenajată o capelă cu pietre luate din zidurile castrului roman Drobeta, asemănătoare bisericii de pe colina Trapezița din Târnovo. Nu departe de aceasta s-a descoperit un cuptor-vatră utilizat pentru făurirea armelor. Intrarea în cetate se făcea printr-o poartă boltită, cum constatase Cezar Bolliac, situată în partea de sud-est, orientată către Dunăre, iar de jur împrejurul zidului exterior se mai zăresc urmele unui șanț cu apă.

“De senzație a fost descoperirea în anul 2014 a unei fântâni pe latura vestică, foarte probabil săpată de Cavalerii Ioaniți între 1247 și 1254, amănunt care întărește convingerea specialiștilor că la zidirea cetății au contribuit și aceștia. Incinta interioară, datând din prima jumătate a secolului al XV-lea, indică faptul că a fost întărită după ce a fost luată în stăpânire de către Ungaria, în 1419. Spre sfârșitul aceluiași secol se mai fac unele adăugiri, indicii care demonstrează că după distrugerile din 1505-1506 produse de turci cetatea a fost restaurată”, a mai spus Chircu.

Lucrările de refacere parțială a Cetății Severinului au început în 2011. Cu acest prilej arheologii au descoperit un tezaur monetar format din 160 de monede turcești și maghiare, săgeți de arc și de arbalete, resturi ceramice și de sticlă medievală, oseminte umane, ghiulele, o țeavă de tun pe care s-a identificat blazonul unui cavaler reprezentând un scut de cruciat pe care se observă un arbore cu trei ramuri, pe fiecare dintre acestea fiind stilizată câte o frunză de stejar.

“Descoperirile făcute au scos în evidență și un fapt pe care deocamdată nu ni-l putem explica: existența a trei ziduri de protecție a cetății. În nicio altă cetate de pe teritoriul României nu s-a mai întâlnit această situație”, a tras concluzia Doinița Chircu.

În context, managerul Muzeului Regiunii “Porțile de Fier” este de părere că după finalizarea lucrărilor de reconstrucție al căror termen este anul 2015, Cetatea Severinului, renăscută ca pasărea Phoenix din propria ei cenușă, va fi cea mai atractivă destinație turistică de pe fluviul Dunărea.

AGERPRES/(A — autor: Florian Copcea, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Unul dintre cele mai prețioase monumente din Transilvania, de categorie A de valoare națională și universală, Cetatea medievală Rupea sau Cetatea Cohalmului situată pe Dealul Cohalmului, la încrucișarea drumurilor care făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, atrage anual zeci de mii de turiști după ce a fost reabilitată în perioada 2010-2013.

Fotografii: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Prima atestare documentară datează din anul 1324, când sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei s-au refugiat în interiorul cetății, Castrum Kuholm, numele de Kuholm făcând referire la roca pe care a fost ridicată, bazaltul.

Documentele din secolul al XV-lea menționează cetatea ca fiind un important centru comercial și meșteșugăresc, cu 12 bresle. Dominând de sus localitatea, cetatea a fost construită și extinsă în mai multe etape între secolele al XIII și al XVII-lea, ca cetate și refugiu pentru locuitorii satelor din jur.

Ansamblul cetății a fost construit din trei incinte: Cetatea de Sus construită în secolele XIII-XIV, Cetatea de mijloc construită în secolul al XV-lea și lărgită în secolul al XVI-lea și Cetatea de Jos, edificată în secolul al XVII-lea.

În anul 1716, ciuma care bântuia prin Ardeal și prin Țara Bârsei i-a determinat pe locuitori să se refugieze în cetate, unde molima nu s-a mai întins. Avariată în 1790, apoi abandonată și amenințată cu demolarea de autoritățile comuniste, cetatea s-a degradat an de an, rămânând doar niște turnuri fără acoperiș și ziduri dărăpănate, amestecate printre copaci și tufișuri, care se puteau zări de către cei care treceau pe DN13 spre Sighișoara sau spre Brașov.

Ultima dată când s-a vorbit despre reabilitarea cetății a fost în anul 1954, dar ideea a fost abandonată. Autoritățile comuniste plănuiau demolarea cetății pentru exploatarea bazaltului din care este format dealul. Autoritățile locale au încercat după anul 1990 reabilitarea cetății, cel mai important obiectiv turistic al orașului cu o populație de peste 5.000 de locuitori, dar lipsa fondurilor a făcut ca refacerea acesteia să tot fie amânată.

PUBLICITATE

Abia în anul 2009, s-a început reabilitarea cu fonduri europene, lucrările și căile de acces fiind finalizate în vara anului 2013. Proiectul a vizat reabilitarea cetății pe o suprafață de 1,44 de ha, reabilitarea celor șapte turnuri și a căsuțelor în care se retrăgeau locuitorii satelor din jur în vremuri grele, sistem special de iluminat care pune în valoare monumentul istoric, crearea a două drumuri de acces spre cetate, dinspre Brașov, respectiv dinspre Sighișoara, poteca pietonală prevăzută cu trepte și balustrade, centru de informare turistică la intrarea principală în cetate și spațiu de expunere a unor obiecte din patrimoniul cultural, 110 locuri de parcare, din care 10 pentru autocare. Investiția se ridică la suma de 26 de milioane de euro.

Dacă în cererea de finanțare din anul 2009 se estimase sosirea a 5.295 de turiști români și străini pentru primul an de operare de la finalizarea proiectului, în realitate, de la încheierea lucrărilor în 15 iunie 2013 până la aceeași dată din 2014, cetatea a fost vizitată de 61.000 de turiști, iar după primul trimestru din 2015, peste 150.000 de turiști au vizitat-o.

Atât primăria Rupea cât și Consiliul Județean Brașov doresc să introducă obiectivul într-un circuit care vizează orașele Brașov-Sibiu-Sighișoara și organizarea unor evenimente culturale naționale care să pună în evidență mai bine acest loc. Primul eveniment a avut loc în vara anului 2013, fiind vorba despre un festival dedicat compozitorului Wilhelm Georg Berger, născut în anul 1929 la Rupea.

La sfârșitul lunii iunie a.c este așteptat la cetatea Rupea un grup format din 30 de ghizi din Turcia, care au drept scop promovarea acesteia și includerea în circuitele turistice internaționale.

Autoritățile locale susțin că cetatea este un obiectiv extrem de important pentru dezvoltarea orașului și sunt convinse că numărul turiștilor va continua să fie în creștere an de an.

Viceprimarul Pompiliu Comăniciu a precizat, pentru AGERPRES, că turiștii care ajung în Rupea mai pot vedea în zonă și alte atracții. “Muzeul Etnografic din centrul orașului este un alt obiectiv turistic care a fost reabilitat în ultimii ani și unde turiștii pot vedea costume populare românești, ungurești și săsești, unelte de lucru ale acestor etnii, dar și obiceiuri tradiționale ale zonei. De asemenea, pot merge să viziteze satul Viscri, Biserica Fortificată de la Homorod sau Coloanele de bazalt de la Racoș”, a subliniat viceprimarul.

El a mai adăugat că până la sfârșitul acestui an se vor încheia lucrările de reabilitare cu fonduri europene ale Bisericii Fortificate Rupea, după care vor fi organizate concerte de orgă, aceasta fiind reparată și păstrată la Biserica Neagră Brașov până la finalizarea lucrărilor la Biserica Fortificată.

AGERPRES / (AS — autor: Jana Pintili, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Castelul din Banloc este administrat de câțiva ani de Arhiepiscopia Timișoarei, care se ocupă de domeniul concesionat pe 49 de ani de la Primăria Banloc, un loc unde se pare că nimeni nu și-a putut găsi liniștea în acest loc, sătenii spunând că ar fi un loc blestemat.

Foto: (c) Constantin DUMA / Arhiva AGERPRES
Localnicii speră că odată cu venirea fețelor bisericești în acest așezământ, se va trece peste ‘blestemul celor care l-au tot cumpărat cu bani grei, dar au fost nevoiți să-l părăsească în grabă’, fiind alungați de nemiloase momente ale istoriei, de melancolii sau de obștescul sfârșit.

‘Castelul a fost construit în anul 1750 într-un loc atestat documentar la 13 mai 1400, sub numele de Byallak, ‘locul bivolului’. În perioada pașalâcului turcesc din Banat, între anii 1522-1717, aici își avea reședința de vară pașa, ulterior terenul fiind dăruit de Maria Tereza banului croat Drașkovici, în schimbul altor teritorii. Din 1750 este ridicat castelul care în anul 1783 devine proprietatea familiei nobiliare ungare Karacsonyi. Tot atunci, groful Lazăr Karacsonyi aduce specii rare de pomi exotici, pe care îi plantează în jurul conacului-castel, punând bazele actualului parc care se întinde pe o suprafață de 10 hectare’, a relatat, pentru AGERPRES, istoricul Ioan Hațegan, cercetător științific în cadrul Filialei Timișoara a Academiei Române.

Vremuri tulburi aduc peste România Războiul I Mondial și pacea interbelică, perioadă în care Principesa Elisabeta (sora Regelui Carol al II-lea), devenită regină prin căsătoria cu George al II-lea al Greciei, dar divorțată, ulterior, revine în țară. Fire bogat înzestrată cu harurile artei, principesa nu-și găsește mângâierea sufletească în părțile Regatului și vine în Banat, unde în anul 1935 cumpără cu 22 de milioane de lei castelul de la Banloc. Legenda spune că unul dintre aghiotanții ei nu a putut să o urmeze, fiind prins pe drum de răufăcători, iar pentru a scăpa de ei le spune că Prințesa a fugit cu un cufăr plin cu galbeni și că doar el știe drumul spre Banloc, unde ea îi va ascunde. Odată ajuns la noua reședință bănățeană, răufăcătorii sunt prinși, iar el va reintra cu devotament în slujba stăpânei.

Frumusețea castelului înconjurat de păduri și de o întinsă cultură de orez, eleganța încăperilor înzestrate cu mobilier de lux, cu antichități, tablouri aparținând stilului rococo, sculpturi din marmură și chiar și o mumie din Egipt, nu au putut liniști însă sufletul prea zbuciumat al prințesei, care asemeni Prințesei Sisi, căuta iubirea adevărată din anturajul artistic, dar statutul de descendentă a Casei Regale interzicea acest lucru.

Ne putem imagina serile și nopțile petrecute aici de principesă alături de cele două servitoare și, poate, câțiva apropiați în care poate se discutau veștile de pe front, se asculta muzică, se făceau ședințe de spiritism, iar Elisabeta așternea pe pânză curcubee de uleiuri prin care lăsa să vorbească tăcut sentimentele, regretele, dorințele, neîmplinirile. Cu toate că era despărțită, aflarea veștii despre moartea fostului ei soț, regele George al II-lea, avea să o cufunde și mai mult în adâncul himerelor și în singurătatea castelului de la Banloc. A rămas aici până în anul 1948, când a fost obligată să ia definitiv calea exilului, spre Cannes.

Au urmat anii comunismului, când castelul a devenit, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat, iar piesele mobilierului-unicat au fost furate în cea mai mare parte. După 1990, primarul Cornel Toța spune că s-au mai găsit foarte puține lucruri în conac. ‘Câteva scaune, canapele, un candelabru, un birou, un orologiu, o oglindă, o masă. Restul a fost furat sau distrus de oameni care nu au știut sau nu au vrut să le prețuiască. Mobilierul, dacă nu a fost furat, cu siguranță că a ajuns lemn de foc’, spune primarul Toța.

‘Proiectul ecumenic al Mitropoliei Banatului urmărește realizarea unui program anual de întâlniri și activități specifice identității creștine, precum și creșterea gradului de implicare a tinerilor în viața bisericii. De asemenea, se dorește amenajarea unui centru ecumenic cu caracter permanent, unde să fie aduși în tabere copiii ce provin din familii sărace, elevii sau studenții din învățământul teologic, să se construiască și câteva săli de conferințe, iar în perspectivă poate chiar să construim un complex de 20 de camere, din structura vechiului castel, în care să poată locui minorii bolnavi de SIDA sau bătrâni’, adaugă Toța.

În perioada 1999-2000, fostul ministru al Culturii, Ion Caramitru, voia să transforme conacul-castel și parcul din preajmă într-un centru european de conferințe. După anul 2000, acest proiect a fost abandonat, iar administrația locală a reușit să restaureze bolțile clădirii. Ministerul Culturii a investit în urmă cu aproape 10 ani suma de 1,4 milioane de lei pentru renovarea clădirii considerate monument istoric. Fiind vorba de o clădire cu valoare de patrimoniu, partenerii proiectului încearcă să obțină fonduri structurale pentru renovarea clădirii.

Castelul din Banloc pare să nu se vrea locuit, în orice caz parcă nu și-ar mai dori stăpâni. Poate de aceea, Casa Regală a României nu l-a revendicat niciodată, lăsându-l definitiv statului. Doar Radu Lambrino a încercat să intre în posesia lui, dar cererea i-a fost respinsă.

AGERPRE / (A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Marius Frățilă) 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Castelul Daniel din Tălișoara, clădit în urmă cu aproape 400 de ani, ascunde câteva mistere neelucidate, printre care cel al semnificației frescelor și a camerei secrete descoperite în timpul lucrărilor de restaurare.

Camera Constantinopol, cu fresce din 1680 
Foto: (c) Racz Lilla și Racz Attila / ARHIVA PERSONALĂ

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în stil renascentist, de familia nobiliară Daniel, și a trecut prin mai multe etape de extinderi și modificări până la începutul secolului trecut, când a căpătat înfățișarea actuală.

Blazonul familiei Daniel, reprezentând o lebădă albă cu gâtul săgetat, apare pe un basorelief sculptat în piatră pe fațada clădirii împreună cu deviza ‘Deus Providebit'(Dumnezeu ne va purta de grijă), iar, potrivit legendelor, ar fi fost conferit familiei în semn de recunoștință pentru serviciile oferite, de către principele Transilvaniei, Bethlen Gabor. Pe zidurile castelului sunt consemnate, de asemenea, anul 1669 și inițialele M.D. și H.I. ale proprietarilor, Daniel Mihaly și soția sa, Haller Judit, care au construit aripa nord-vestică a clădirii, dar și anul 1680, în care se presupune că ar fi fost încheiate lucrările de etajare a aripii principale.

Blazonul familiei apare și pe aripa clasicistă a castelului, realizată în 1884, fiind sculptat în teracotă.

Istoria consemnează, printre altele, faptul că fațada castelului a căpătat, la începutul anilor 1890, o terasă proiectată de arhitectul Draskoczy Jeno.

Castelul a fost cumpărat, în urmă cu câțiva ani de doi tineri, Racz Lilla și Attila, originari din Sfântu Gheorghe, respectiv Miercurea Ciuc, care l-au reabilitat și l-au introdus în circuitul turistic.

‘Povestea a început în jurul Crăciunului, în urmă cu șase, chiar șapte ani, când am petrecut vacanța de iarnă acasă și am primit de la mama mea un album despre castele și conace (…) Eram în momentul în care ne gândeam să începem o afacere și cochetam cu ideea de turism (…) Așa am dat peste acest castel și, la sfârșitul prezentării din album, scria că tocmai își așteaptă gazdele, deci era de vânzare. Ne-am uitat cine erau proprietarii din sat, i-am căutat și am început discuțiile. La vremea respectivă, ni s-a spus că deja era “semivândut”, aveau o înțelegere cu un domn din Statele Unite ale Americii (…) și că nu mai e de vânzare, dar nouă ne-a plăcut foarte mult, așa că am păstrat legătura, ne-am tot interesat și până la urmă am aflat că a fost scos din nou la vânzare, americanul fiind dezamăgit de faptul că imobilul nu mai era înconjurat de păduri ca odinioară și că era multă birocrație ca să îl poată cumpăra. După ce el a renunțat, am început negocierile, a fost un proces de vrei doi ani și, în cele din urmă, l-am cumpărat’, a declarat pentru AGERPRES, Lilla Racz.

Cei doi tineri, care au lucrat timp de mai mulți ani în București, ea consultant de marketing la o companie multinațională, iar el în domeniul IT bancar, spun că alegerea castelului a fost una ’emoțională’ și că, odată cu achiziționarea lui, au început o nouă viață.

‘Castelul nu arăta prea bine la vremea când l-am cumpărat, era nefolosit de mai mult de 10 de ani, dar pe de altă parte, totuși, față de multe alte castele din Transilvania, aflate în paragină, arăta mult mai bine pentru că pe vremea comunismului a fost folosit ca CAP și a fost restaurat în 1988, ceea ce a permis ca structural să reziste’, spune aceasta.

Castelul de la Tălișoara avea să le ofere celor doi tineri și câteva surprize, în timpul restaurărilor fiind scoase la iveală mai multe fresce și o cameră secretă. ‘Cea mai mare surpriză pe care ne-a dăruit-o castelul au fost frescele. Am tot auzit povești prin sat că, la renovarea din 1988, oamenii ar fi văzut niște urme de pictură și chiar figuri pictate pe pereți, dar inițial, nu era nicio dovadă și am crezut că era o legendă, ca și tunelul despre care am auzit foarte multe dar nu l-am găsit. Când am început cercetările istorice murale, s-a dovedit că, într-adevăr, există urme de fresce, așa că am demarat o cercetare mai amplă a picturilor murale și am dat peste mai multe scene pictate care datează din anul 1680, pe care le-am renovat acum. Suntem în faza în care sunt renovate și conservate, deci se disting, dar abia de acum încolo începe aventura mai interesantă, pentru că încercăm să descifrăm ce înseamnă exact scenele’, adaugă Lilla Racz.

Într-una dintre fresce apare unul dintre membrii familiei, probabil Daniel Mihaly I, care, potrivit istoricilor, ar fi ocupat o înaltă funcție diplomatică și ar fi fost împuternicit, în anul 1638, să ducă tributul Transilvaniei marelui sultan de la Constantinopole.

Castelul are opt camere, fiecare cu un stil și o poveste aparte, printre ele ‘Lebăda’, denumită după blazonul familiei Daniel, camera contelui, aflată lângă budoarul contesei, și camera ‘Constantinopole’, unde se regăsesc frescele amintite. Una dintre cele mai atrăgătoare, datorită poveștii ei, este ‘Camera secretelor’, o încăpere a cărei baie a fost amenajată într-un spațiu înzidit, descoperit în timpul renovărilor din 2011.

‘Am aflat de existența acestei încăperi când am făcut planurile la etaj și parter și s-a dovedit că e ceva acolo și am dat peste o frumoasă încăpere boltită în care am amenajat baia. Secretul, de ce acolo camera a fost înzidită, nu l-am aflat și de aceea am numit-o ‘Camera secretelor’ (…) O altă cameră se numește ‘Poarta castelului’ pentru că este o încăpere în care, înainte de 1800, funcționa intrarea cu caleștile în castel (…) Pot să zic că, de fiecare dată când merg la castel, am o altă cameră preferată, fiecare are un stil unic, o atmosferă unică’, povestește Lilla Racz.

‘De obicei când avem oaspeți, facem un tur, îi conducem prin fiecare cameră, iar ei aleg camera preferată în care vor să stea, (…) Dacă unul vrea ceva mai nobil alege ‘Lebăda’, dacă vrea ceva mai rustic alege camera cu cadă de lemn, dacă vrea poate alege baia uriașă construită din mozaic, sunt diverse opțiuni și nu se compară una cu cealaltă. Mai e camera doamnei Haller, care are o oglindă uriașă de aproximativ cinci metri pătrați de jos în sus. Fiecare cameră are o poveste și un mic efect wow, cum spune designerul nostru’, adaugă Racz Attila.

Cada de lemn din camera Lăcașul din Tălișoara 
Foto: (c) Racz Lilla și Racz Attila / ARHIVA PERSONALĂ

Proprietarii au găsit cu ajutorul designerului și un stil original de a mobila castelul, recuperând și recondiționând o parte dintre grinzile de lemn învechite, care au trebuit înlocuite în timpul renovării, realizând astfel o originală îmbinare între vechi și nou. ‘Din mobilierul original nu am mai găsit nimic, din păcate, și, chiar cu mult înainte să mobilăm castelul, ne-am tot gândit și ne-am sfătuit cu diverși designeri, am căutat mult timp mobilier vechi de epocă și, până la urmă, designerul cu care am lucrat ne-a ajutat cu o idee mai ieșită din comun. Știam de la început că vrem ceva autentic, ceva vechi, de aceea am și cochetat prima dată cu mobilierul de epocă, dar era greu să găsești ceva autentic cu care să mobilezi un întreg castel să și iasă frumos, nu o colecție de muzeu cu piese luate de ici-colo (…) Structural a trebuit să înlocuim foarte mult lemn din castel și acest lemn vechi de sute de ani l-am refolosit pentru fabricarea mobilei, combinându-l cu elemente de nou, de hi-tech, materiale naturale, cupru, sticlă, lemn nou, lăcuit. Avem această combinație, această dualitate, jocul între vechi și nou, care nu face altceva decât să ajute vechiul să iasă și mai mult în evidență. Acesta a fost conceptul de design cu care am mobilat tot castelul’, explică Lilla Racz.

Și în gastronomie au încercat să aplice aceeași ‘rețetă’, adică să îmbine tradiționalul cu noul și modernul. ‘Pe linia noastră gastronomică se regăsesc rețete tradiționale regândite conform exigențelor culinare din secolul XXI. Avem un șef-bucătar care a studiat în Marea Britanie și s-a întors acasă cu gândul de a reforma bucătăria tradițională transilvăneană, iar gândurile noastre s-au întâlnit foarte frumos în legătură cu conceptul acesta. El ne construiește partea de gastronomie (…) Pe de altă parte, ne axăm și pe gastronomia secolului al XVII-lea, nobiliară. Am fost uluiți să vedem cât de diversificată era gastronomia în acea perioadă, din punctul de vedere al gusturilor, ingredientelor, materiei prime folosite, pentru că erau în contact cu curțile nobiliare din toată Europa. Pe lângă rețetele tradiționale avem în meniul nostru și câteva highlight-uri internaționale regândite puțin, “transilvanizate” pe gustul nostru’, mai spune Lilla Racz.

Și pentru a crea din nou acel ‘wow effect’, proprietarii organizează periodic evenimente tematice la castelul de la Tălișoara, în locul cinei clasice cu trei feluri de mâncare, oaspeții având posibilitatea de a opta pentru seri renascentiste în cadrul cărora le sunt servite specialități din pește, vânat și alte rețete specifice secolului al XVII-lea, pot asculta live muzică veche și pot învăța să danseze dansuri renascentiste.

Lucrările de reabilitare a castelului au durat aproape cinci ani și au fost cofinanțate din fonduri europene pentru dezvoltare rurală. Familia Racz, care a deschis castelul pentru public în vara anului trecut, își dorește ca acesta să fie mai mult decât un loc care să atragă turiști, să devină un important punct cultural pe harta Transilvaniei.

‘Noi vrem ceva deosebit, vrem să păstram și să dezvoltăm latura culturală. Printr-o asociație, am câștigat un proiect de finanțare de la Fondurile norvegiene și o parte importantă a acestuia constă în cercetarea și documentarea picturilor murale, care o să se termine anul viitor cu o carte și o conferință amplă despre acestea. (…) Ne-am gândit la o implicare în viața culturală a zonei și, chiar de când am cumpărat castelul, am organizat concerte, festivaluri de muzică veche — anul acesta va fi a cincea ediție, au fost Zilele renascentiste și vrem să continuăm, dar suntem deschiși și la alte evenimente organizate de alții, pe care să le găzduim la noi în castel’, a menționat proprietara acestuia.

‘Avem planuri mărețe, vrem să atragem oameni de cultură care apreciază ceea ce găsesc la noi, adică un castel vechi din secolul al XVII-lea, cu picturi murale și tocmai din acest motiv suntem foarte apropiați de oamenii de artă, de cultură și organizăm aceste evenimente (…) Noi, din acest fond norvegian nu renovăm, nu construim, ci pur și simplu dedicăm toată finanțarea pentru cultură, arte plastice, arte creative și sperăm ca în acest fel să atragem atenția acelor oameni care caută istoria și cultura secolelor trecute (…) Vom organiza și tabere de creație pentru diverși artiști, (…) dar obiectivul final este ca, prin aceste personalități de artă și cultură, să atragem și pe alții care vor să vină într-un loc special. Dorim să fim apreciați nu doar pentru calitatea serviciilor pe care le găsesc la noi, ci și pentru ceea ce avem de oferit din punct de vedere cultural’, a completat Racz Attila.

Noii proprietari ai castelului au angrenat în jurul lor și oamenii din zonă, pe care i-au cooptat în realizarea lucrărilor de reabilitare sau în programele oferite oaspeților, prin care le prezintă tradiții, obiceiuri sau curiozități locale. Printre aceștia se numără meșteșugari locali, un fierar în atelierul căruia turiștii pot experimenta metode tradiționale de prelucrare a fierului și proprietara unei vechi mori cu apă, care le poate prezenta modul de funcționare și istoria acestei construcții ce datează din secolul al XIX-lea.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu, construit în secolul XVII de principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I, este unul dintre cele mai reprezentative edificii ale arhitecturii acelei epoci și unul dintre cele mai importantele ansambluri ale arhitecturii laice din Transilvania.

 

PUBLICITATE

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Castelul este situat la poalele dealului pe care tronează ruinele Cetății Gurghiului, atestată documentar în secolul al XIV-lea (1358) și distrusă în urma unui asediu cu tunurile, care a durat aproape o jumătate de an, de trupele imperiale austriece conduse de comandantul Jean-Louis de Bussy-Rabuti, în 1708, în timpul Războiului Curuților.

Potrivit unui studiu realizat de istoricii de artă Karacsony Istvan și Kovacs Zoltan, domeniul Gurghiului a fost unul dintre cele mai întinse și mai importante domenii regale ale Transilvaniei medievale, pe parcursul secolelor XIV-XV, fiind, de obicei, în posesia voievodului transilvan, a comitelui secuilor sau a vicecomitelui.

“Centrul acestui domeniu, format din mai mult de 20 de sate, era Cetatea Gurghiului, atestată pentru prima dată documentar în anul 1358, dar după toate probabilitățile cetatea a fost construită încă în perioada regilor Arpadieni (Dinastia Arpadiană, 1001-1301 — n.r). Documentele secolelor al XIV-XV-lea au păstrat numele mai multor castelani ai cetății.

Prin parcurgerea șirului acestora se poate concluziona, că în cazul în care aceeași persoană purta funcția de voievod transilvan și comite al secuilor, Cetatea Gurghiului îi revenea vicecomitelui secuilor, care de cele mai multe ori era și castelanul cetății. Pe lângă acestea, importanța acestei fortificații este subliniată și de unele evenimente istorice: de exemplu cu ocazia vizitei sale din 1366 în scaunele secuiești însuși regele Ludovic de Anjou (1342-1382) a fost cazat în cetate. Prima donație a domeniului o cunoaștem de la mijlocul secolului următor, când în anul 1453 regele Ladislau al V-lea (1452-1457) o donează lui Iancu de Hunedoara pentru meritele lui în luptele antiotomane.

La începutul domniei lui Matei Corvin (1458-1490) domeniul reintră în posesia vistieriei regale, revenind voievodului sau comitelui secuilor, acestea rămânând posesorii lui până la formarea principatului transilvan. În perioada principatului domeniul se afla în proprietatea fiscului, fiind folosită de către principii Transilvaniei, dar ei deseori l-au ipotecat unor nobili din anturajul lor”, se arată în studiu.

Potrivit lui Karacsony Istvan, în anii de după bătălia de la Mohács din 1526, Gurghiul era în posesia regelui Ioan de Zápolya, care l-a donat, ca dar de nuntă, soției sale Izabella de Iagellon.

Castelul din Gurghiu, care a fost inițial un conac construit la poalele cetății de principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi I în perioada domniei sale, între 1630-1648, avea rolul de a-l adăposti pe parcursul partidelor de vânătoare.

“Pentru asigurarea unor condiții mai comode pentru ocazia acestor vânători, el, principele, a decis construirea unui conac sub poalele Dealului Cetății. Din informațiile documentare și cronicărești ale vremii se poate reconstitui în amănunte construirea acestei prime clădiri a castelului din Gurghiu.

Astfel, în primăvara anului 1642 au fost sistate lucrările noului bastion al cetății, și zidarii clujeni, conduși de András Kis, au demarat construirea acestui conac sub supravegherea arhitectului Imre Sárdi. La mijlocul lunii septembrie patru dulgheri, veniți tot din Cluj, au amplasat deja grinzile tavanelor și cele ale șarpantei”, se arată în studiul celor doi istorici de artă, care precizează că situația construcțiilor acestei clădiri este dezvăluită inclusiv într-o scrisoare din 10 octombrie 1642.

Domeniul Gurghiului, care se afla la depărtare de regiunile expuse incursiunilor turcilor și tătarilor, era prevăzut și cu o cetate greu de cucerit, iar după mijlocul secolului al XVII-lea a devenit tot mai important pentru curtea princiară a Transilvaniei.

“Acestei importanțe i se datorează și faptul, că după ce moara de hârtie de la Lancrăm a fost distrusă de către oștile turcești, în jurul anului 1655 pentru nevoile curții princiare, la Gurghiu a fost construită o nouă moară de hârtie. După detronarea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea în 1657, datorată dezastruoasei sale campanii poloneze, el a fost recompensat prin donația acestui domeniu, dar pe parcursul sângeroaselor lupte de succesiune la tron, îi revine vistieriei princiare. În perioada domniei principelui Mihail Apafi (1660-1690) Gurghiul rămâne fără întrerupere în posesia principelui, fiind una dintre frecventele locuri de ședere ale principesei Ana Bornemisza, ea supervizând de fapt organizarea bunei funcționări a administrației domeniale. Importanța clădirii conacului este demonstrată și de faptul că între zidurile sale a fost ținută dieta din martie 1662”, susțin istoricii.

Aceștia spun că au avut la dispoziție, la elaborarea studiului, care va sta la baza restaurării Castelului din Gurghiu, descrierile celor trei inventare ale clădirii de la sfârșitul secolului la XVII-lea (aprilie 1688, iulie 1694, iulie 1697), însă cercetarea nu este deloc ușoară. În inventarul din 1697 se oferă descrierea cea mai amănunțită a edificiului, este identificată camera Principesei, adică prima încăpere a aripii estice.

În fiecare inventar se menționează faptul că atât deschiderile parterului, cât și cele ale etajului aveau ancadramente din piatră, dar niciodată nu au fost dezvăluite informații despre forma și decorațiile lor.

După decesul principesei Ana Bornemisza din 1690, edificiul a devenit locuința juzilor domeniului fiscal. Războiul Curuților și repetatele asedii ale cetății au afectat grav castelul, iar în inventarul din 1706 prin care judele curții predă succesorului său această funcție se arată că o parte a conacului a rămas fără șindrilă și că în acesta nu se găsește nimic demn de luat în seamă.

După ce castelul a stat un timp părăsit, domeniul Gurghiului intră, în anul 1717, în posesia familiei Bornemisza, când Ioan Bornemisza devine vicecancelarul țării și îl primește pentru 99 de ani.

Familia Bornemisza renovează, mobilează vechile clădiri, construiește aripi noi, iar pe parcursul acestei renovări a fost construită, în anul 1730, și capela castelului, pe un plan elipsoidal, un plan mai rar în Transilvania.

Istoricii au spus că datorită acestor noi transformări ale edificiului, clădirea numită consecvent în perioadele anterioare “conac”, într-un document din 1734 acest ansamblu apare deja denumit “castel”.

Cercetările au scos la iveală că fiecare dintre membrii familiei Bornemisza care au stăpânit castelul și-au adus aportul la dezvoltarea domeniului, prin adăugarea de noi clădiri ansamblului, dar și prin construirea de fabrici de hârtie și de porțelan.

Istoricii susțin că perioadele de înflorire ale domeniului Gurghiului au alternat cu cele de distrugere, iar Revoluția din 1848 a jucat de asemenea un rol important în viața castelului din Gurghiu.

“În seara zilei de 8 noiembrie 1848, curtea baronală a fost asediată de către iobagii localităților domeniului, fiind distrus tot mobilierul și bunurile imobile aflate în castel, nefiind cruțate de distrugere nici canaturile ferestrelor și ușilor, nici sobele. După terminarea revoluției de la 1848, familia Bornemisza, constrânsă și de procesul de retrocedare a domeniului, renovează urgent clădirile distruse în evenimentele revoluționare, într-un document din 1855 castelul fiind considerată ‘în general locuibil’. Singurul izvor despre funcțiile încăperilor în perioada familiei Bornemisza este inventarul pagubelor din 1848, pe baza căruia se poate identifica denumirea și funcția fiecărei încăperi a castelului, aceasta, din cauza marilor distrugeri, fiind și un izvor primordial în privința interioarelor edificiului”, au precizat cei doi istorici.

Castelul avea la etaj o sală festivă, cameră de biliard, camere de dormit, sufrageria dinspre parc, salon, camere de oaspeți, iar la parter camere de spălat, cuptor, bucătăria, sufrageria administrației domeniale, camera judelui curții și cea a preotului.
În curte mai exista și “Micul palat”, o încăpere cu cinci ferestre dinspre parc, a cărui pereți au fost decorați cu 33 de picturi în ulei.

Întrucât în clădirile castelului a funcționat din 1893 Școala Silvică din Gurghiu, clădirile s-au păstrat funcționale, însă necesită investiții foarte mari pentru restaurare, iar parcul dendrologic din spatele castelului este și acum unul dintre cele mai bine păstrate parcuri istorice ale Transilvaniei.

Din studiul celor doi istorici mai aflăm că în acest parc exista o grădină cu flori, cu zarzavaturi și o livadă, care avea și un lac cu broaște. În spatele acestei livezi a fost îngrădit un loc special pentru animale sălbatice (cerbi, căprioare, cerbi lopătari). Plantarea parcului englez, a cărui forme, în linii mari însă se păstrează îi este atribuită lui Leopold Bornemisza.

În 1835, după expirarea perioadei de 99 ani de folosință, statul a recuperat domeniul de la familia Bornemisza, după care castelul și clădirile anexe au fost renovate pentru transformarea ansamblului într-un castel de vânătoare al prințului succesor Rudolf.

Cu ocazia acestor lucrări grânarul curții a fost transformat în 1882 în casă de oaspeți. După sinuciderea prințului Rudolf, în 1893 în clădirile castelului a fost inaugurată o școală silvică.

“Ansamblul castelului din Gurghiu este unul dintre cele mai importante ansambluri ale arhitecturii laice din Transilvania, păstrând pe lângă castel și o serie de clădiri adiacente funcției de centru domenial, dar și unul dintre cele mai bine păstrate parcuri istorice din regiune.

În forma sa actuală castelul Rákóczi-Bornemisza păstrează planimetria și cele mai importante elemente ale fațadelor conacului princiar de la mijlocul secolului al XVII-lea, fiind astfel una dintre reprezentativele edificii ale arhitecturii acestei epoci. Forma ancadramentelor de factură renascentistă târzie, cu fronton triunghiular, face parte din seria acestor tipuri arhitecturale răspândite în Transilvania începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, fiind una dintre formele specifice construcțiilor patronate de principii Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. O altă caracteristică a edificiului o reprezintă elementele baroce, ce provin din construcțiile familiei Bornemisza”, au mai afirmat Karacsony Istvan și Kovacs Zoltan.

Studiul celor doi istorici de artă va sta la baza proiectului european pe care Muzeul Județean Mureș intenționează să îl promoveze, evaluat la circa 9,3 milioane de euro, pentru restaurarea obiectivului.

Până atunci, Muzeul Județean Mureș a inițiat demersuri pentru scoaterea din circuitul forestier a pădurii de pe dealul pe care se află ruinele Cetății Gurghiului, din care se văd o serie de ziduri, unele cu înălțimi considerabile, precum și o capelă, care a fost construită în secolul XIX, de episcopul romano-catolic de Egert.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)
 

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva