Search
Facebook Twitter Email

Tinerii păstori din zona Covasna-Voinești obișnuiau, în trecut, să coboare din munți de Sântilie să își aleagă neveste dintre fetele de măritat. Se primeneau cu straie de sărbătoare și se întâlneau în Valea Zânelor, la nedeia mocănească, iar dacă se plăceau și părinții se înțelegeau la zestre, atunci toamna sau anul viitor, după caz, urma nunta.

Băieții trebuiau, în mod obligatoriu, să aducă ‘daruri de dragoste’, de regulă o ‘păpușă’ de caș, iar dacă ‘ofranda’ le era acceptată primeau în schimb un fir de busuioc pe care fetele îl purtau la piept, în păr sau la cingătoare.

”În zona noastră sunt crescători de oi din tată în fiu. În anul 1938, spre exemplu, erau 250.000 de oi aici, în Covasna, toți munții ăștia erau plini de stâni. Ciobanii urcau la munte primăvara și mai veneau de Sântilie, iar când veneau trei zile chefuiau (…) Eu eram copil și țin minte că se adunau ciobanii în Valea Zânelor, își alegeau fetele, iar nunțile se făceau în toamnă când terminau cu muntele, că nu era ușor să organizezi o nuntă (…) Eu am prins momentele în care fiecare mergea la nuntă cu lingura, furculița și paharele de acasă, că nu era logistică pentru nunți, ca acum. Și înainte, pe vremea părinților mei, era o mândrie să fie anunțată zestrea care se dădea fetei sau băiatului. A fost și atunci și se menține și acum’, a declarat pentru AGERPRES, Dorel Lungu, unul dintre membrii de vază ai comunității locale din Voinești.

Nunta mocănească ținea patru-cinci zile, începea vinerea cu făcutul podoabelor și se încheia luni cu ‘spălatul blidelor’ sau marți, cu adunatul cortului. ‘Se adunau toate neamurile să dea o mână de ajutor la spălatul vaselor și se începea cu pastramă, cu bulz, cum e tradiția la noi’, a adăugat Dorel Lungu.

Păpușile de caș se făceau în niște matrițe din lemn ornamentate cu diferite modele sculptate, iar capul avea formă de cruce.

”Cașul se punea la înmuiat, se fierbea la o anumită temperatură, cu sare, și când se scotea din cazan se punea în matrița cu cruce, cu simboluri ortodoxe. Erau niște bucăți din lemn sub forma unei femei (…) E greu de făcut păpușarul, că așa îi zice, trebuia cineva care să se priceapă. Tata a avut unul, dar l-a dat cuiva și nu s-a mai întors (…) Când veneau de la stână, ciobanii aduceau în glugă vreo trei, cinci, zece păpuși de caș că mai dădeau și la verișori și la nepoate să nu fie supărare (…) Să știți că atunci când coborau din munte primul lucru nu era să facă baie, prima dată se adunau așa cu plete și bărboși pentru că așa un dor aveau să vină acasă, să vadă neamurile și lumea și abia apoi urma spălatul și mergeau la frizer și intrau în Sântilie’, a declarat Mircea Cojan, un cunoscut oier din zonă.

Vremurile s-au schimbat, dar voineștenii nu vor să piardă tradiția, așa că în fiecare an, în preajma Sântiliei, reconstituie această sărbătoare străveche. Duminică s-au întâlnit la casa nedeii din Valea Zânelor, unde au reiterat obiceiurile tradiționale de nuntă, cum ar fi împodobitul porților cu brazi și ștergare țesute, cerutul miresei, bărbieritul mirelui, hora miresei, ruperea colacului, descălțatul nașilor, trânta voinicilor și ridicatul bolovanului. Fiecare moment are o semnificație și un rost aparte, explică vornicul, spre exemplu dacă mireasa scoate mai ‘iute’ opinca nașului din picior atunci înseamnă că femeia va avea ultimul cuvânt în casă, dacă paiele aprinse aruncate la picioarele tinerilor însurăței în timp ce dansează se sting repede înseamnă că nu vor avea certuri în familie, iar ruperea colacului deasupra capului miresei și împărțirea lui în patru zări e de bun augur pentru viitorii părinți, existând credința că vor avea urmași sănătoși, viguroși și, desiguri, mocani.

Bătrânii spun că belșugul și norocul unei familii sunt atrase de darurile pe care le primesc la nuntă, iar dacă în ziua de azi e simplu cu darul, mergi cu banii în plic, pe vremuri întreaga comunitate se simțea datoare să contribuie cu câte un obiect la bunăstarea viitoarei familii, așa că dăruiau de la perne și leagăne pentru prunci până la cârlani.

Cât despre ”trânte”, povestește Dan Dumitru Jurebiță, urmașul unei străvechi și respectate familii voineștene.

”Era trânta dreaptă ciobănească (…) și o trântă la curea. Bolovanii sunt de diferite greutăți, pentru diverse categorii, iar prin astea flăcăii vroiau să-și demonstreze puterea și să impresioneze fetele (…) Cât tinerii erau la nedeie, de oi vedeau bacii cei bătrâni (…) Dar era o tradiție la noi, dacă erau trei fete într-o casă, trei surori, până nu se mărita prima nu se mărita niciuna. Dacă cea mare se căsătorea, următoarea ‘cădea din pod’, așa se zicea, adică urma la rând la măritiș. Asta era datina, eu o consider greșită, dar timpul a evoluat și s-a terminat și cu asta. De zestre se dădeau oi, pământ, perini, cojoace, mobilă, fata venea cu mobila, iar băiatul cu casa, dar el trebuia să aibă patul lui. Mirii nu dormeau în prima noapte împreună, nașa dormea cu fina, finul cu nașul, pentru că la nunta se mai bea și era o realitate în ce privește urmașii’, spune Dan Dumitru Jurebiță.

Alaiul de nuntă, cu cai și căruțe împodobite, pornește în fiecare an din fața Bisericii ortodoxe din Voinești, după ce primește binecuvântarea preotului, iar petrecerea are loc la casei nedeii din Valea Zânelor, în curtea căreia se întind câteva mese cu fețe albe și ștergare țesute pentru cei mai vârstnici și importanți dintre invitați. Nuntașii, dar și turiștii care vin la nedeie sunt cinstiți cu cozonac și vin, dar pot gusta și din produsele tradiționale ale crescătorilor de oi din zonă, unele preparate chiar pe loc, cum ar fi urdă, pastramă de oaie, tochitură la ceaun sau bulz cu brânză copt pe jar.

În târgul Sântiliei de la Covasna a fost reconstituită o stână tradițională, cu oi, berbeci, catâri și câini mocănești, iar cei care au dorit și-au putut cumpăra opinci, costume populare, curele, chimire, căciuli sau cojoace potrivite ‘pentru iarna ce va să vie’.

”E frumos și acum la nedeie, dar noi am prins ca băieți și parcă era mai frumos pe vremuri, că era mai natural. E bine că nu se uită tradițiile și că încercăm să le păstrăm, să se ducă și de acum încolo cât de mult. Pe vremuri erau mulți care se ocupau cu oile, acum mai sunt doar câteva familii. Noi am ținut la tradiție și în fiecare an am venit la Sântilie, așa cum am ținut din moși-strămoși, cu ce am avut din vechime și cu ce avem azi (…) De mic copil asta am învățat și asta am făcut până acum, dar trecerea anilor mă dă înapoi. Am venit cu cumnatul, cu un frate să mă ajute, că singur nu le poți face pe toate. Eu am făcut cașul să vadă lumea cum se face, ei au închegat urda, au făcut mămăliga și bulzul. Care au venit au întrebat, le-am zis, au filmat, au mai fotografiat, a mai fost cineva de la București, un domn profesor căruia îi place tare, văd că toate le-a căutat de la A la Z. Facem și noi ce putem ca să ne mai păstrăm tradiția. Eu aș vrea, dar nu e ușor cu oile și păcat că tineretul l-am cam scăpat și nu-i vina noastră’, spune Mircea Cojan.

E necăjit, îi simți supărarea în privire și vorbe, pentru că trei din cei patru flăcăi ai lui au plecat la lucru în străinătate. A rămas acasă doar cu feciorul cel mare, iar acum mai ține doar o sută de oi și alea împrăștiate pe la alți ciobani. Stânile le mai are, dar sunt goale. Nu prea mai merită, spune că furajele sunt scumpe, terenuri de pășunat găsești tot mai greu, produsele abia se vând, prețul cașului a scăzut față de anul trecut de la 12 la 10 lei kilogramul, ciobanii vor simbrie mai mare și a renunțat și la subvenția de la Uniunea Europeană pentru că ”sunt greutăți cu hârtiile’.

”Băieții mei chiar erau în meserie adevărată, (…) dar dacă au văzut ei că nu merge cu oile și nu merge și tot mergem înapoi, cheltuielile sunt mari, mai bine acolo că câștigă mai bine. Mai am o sută de oi, vaci, porci, mai tai câte unul, le trimit că e mai bun de acasă, le trimit brânză…Ei ar ști s-o facă, dar deocamdată stau acolo unde sunt, că e poate mai bine, se și muncește, dar se și câștigă. La noi, câștigul pe un an de zile îl faci acolo în două luni. Mai vin acasă, regretă și ei când lasă tot și pleacă iar, dar asta e, trebuie să își vadă de treaba lor’, se consolează singur nea Mircea.

Spune că nici ciobanii, dar nici turiștii nu mai sunt cum erau pe vremuri, dar se înseninează când își amintește de vremurile bune și de glumele pe care le făceau când era și el mai în putere, pentru că și ciobanii au glumele lor, așa cum au vânătorii și pescarii.

”Se zice că era un cioban de doi metri douăzeci, când tăia bradul cică îl lua singur, mămăliga o fierbea într-un cazan mare, o tăia în două la o masă, vă dați seama ce poftă avea și ce om era ăla. Se zicea că opinca lui așa o mărime avea la picior de scăldai în ea un copil de șapte luni. Îl chema Ilie și vă dați seama ce fecior era ăla. Erau multe glume din astea, care țineau la cei cu minte mai puțină (…) Acum ciobanii sunt altfel, încep dimineața cu cafeaua, dau drumul la radio, telefon mobil au și de ăla (…) Turistul care vine parcă e stresat, se uită la ceas imediat, se uită la telefon, am zis, a plecat. Parcă nu-i așa, trebuie să revenim la calmul care era odată, dar nu mai e’, mai spune gazda noastră, în timp ce turna jintiță în pahar și despica pe îndelete un bulz aburind, din care se prelingea brânza topită.

Profesoara Adriana Bota crede însă că tradițiile sunt ”din nou pe val’, dovadă că tinerii își fac costume populare, le poartă, fac parte din formații folclorice și dau o mână de ajutor la organizarea evenimentelor de acest gen. ”Să știți că se întorc la tradiții, vedeți cât de mulți tineri poartă costume populare (…) Liceenii au împărțit pliante prin hoteluri, au făcut ghidaj, ne-au ajutat foarte mult, chiar ne bucurăm mult că au fost într-un număr atât de mare’, spune Adriana Bota.

O altă tânără profesoară, Florentina Teacă, din Covasna, a scos de sub tipar două albume de fotografii cu oameni ai zonei, ilustrative pentru trecutul acestei comunități românești. Le-a adunat din colecții particulare cu ajutorul elevilor, dorind să aducă un omagiu oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri, care au ținut vie această comunitate de români, dar și să salveze de la dispariție și uitare aceste fotografii.

”Cine nu își cunoaște istoria și nu își respectă înaintașii nu va ști să își construiască viitorul (…) Este o datorie de onoare pentru fiecare dintre noi să știm ce au făcut înaintașii noștri (…) Suntem datori față de acești oameni să nu îi uităm și să le cinstim memoria (…) Acesta a fost punctul de plecare în misiunea pe care mi-am propus-o (…) Un arc peste timp, ilustrând viața lor spirituală, tradițiile și obiceiurile, ocupațiile, meșteșugurile, portul popular. Un omagiu adus înaintașilor noștri care au creat cultura tradițională specifică locului. De asemenea, un alt motiv pentru care se impunea o astfel de acțiune îl constituie încercarea de a eluda dispariția fizică a acestor fotografii vechi, salvarea lor până nu e prea târziu, și, aș adăuga, cât încă mai avem bătrâni care să recunoască personajele din fotografii, spre a le feri de pericolul uitării’, afirmă profesoara Florentina Teacă.

În cel de-al doilea album intitulat ”Chipuri de demult din inima României’, lansat duminică la nedeie, sunt publicate câteva fotografii inedite, printre care și câteva din colecția personală a familiei Teculescu. În una dintre ele, episcopul Justinian Teculescu, originar din Covasna, apare alături de mareșalul Averescu, patriarhul Miron Cristea, poetul Octavian Goga și mitropolitul Visarion Puiu, iar alta îl are alături pe generalul Berthelot. Fotografiile au fost oferite spre publicare de nepotul episcopului, Șerban Teculescu, care trăiește în Franța.

Florentina Teacă a declarat că nedeia mocănească avea nu doar rostul de ”a mijloci idile, de a face alianțe’, ci și de ‘a uni hotarele dintre românii de aici și românii de peste munți’. Iar pentru a reînnoda tradiția, Asociația cultural-creștină ‘Justinian Teculescu’ din Covasna, organizatorul nedeii, a invitat la ediția din acest an și o formație folclorică românească din Vidin, Bulgaria.

Printre invitați s-au mai numărat și membrii asociației ”Omnis Barbaria’ din Satu Mare, care au prezentat obiceiurile civile și militare ale dacilor. Nu au fost invitați întâmplător, ci pentru că în apropierea stațiunii Covasna se află o cetate dacică veche de aproape 2000 de ani, care, potrivit arheologilor, ar fi una dintre cele mari din afara Munților Orăștiei, fiind înconjurată de mai multe terase fortificate cu ziduri de piatră. Potrivit legendelor, cetatea ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal, unde ar fi murit după înfrângerea suferită în luptele cu romanii, dar oamenii de știință nu pot confirma acest lucru. O mare parte dintre zidurile cetății au ieșit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni puternice care a smuls arborii și a culcat pădurea la pământ. La rădăcinile copacilor seculari au apărut nu doar ziduri de piatră, ci și alte vestigii, cum ar fi bucăți de ceramică, monede și obiecte de cult, pe baza cărora specialiștii au stabilit că cetatea datează din secolele II-I i.e.n. Arheologii susțin că cetatea e foarte bine conservată și poate oferi detalii importante despre modul de organizare a defensivei dacice.

Cetatea a atras de-a lungul timpului și căutători de comori, pentru că în jurul ei s-au țesut nenumărate povești. Una dintre ele spune că undeva, printre zidurile cetății, dacii ar fi ascuns o comoară. Potrivit legendei, din șapte în șapte ani se deschide o poartă care arată drumul spre lada plină cu aur și care stă deschisă o noapte întreagă până la cântatul cocoșilor. Dar, oamenii locului au pierdut socoteala anilor, iar comoara dacilor a rămas în continuare îngropată în pământ.

Nedeia mocănească este una dintre cele mai frumoase sărbători ale românilor din județul Covasna și un bun prilej de a arăta lumii cum erau și cum mai sunt nunțile tradiționale la români. Voineștenii, oameni mândri, harnici și înstăriți, și-au schimbat însă căruțele cu jeep-uri, iar ciobanii au înlocuit fluierul cu laptopul, internetul și telefonul mobil, dar cu toate acestea se ”încăpățânează” să-și păstreze obiceiurile și datinile din străbuni.

AGERPRES (AS-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email

Comments are closed.

Cauta
Articole - Romania pozitiva