Search

Romani celebri – scriitori

Facebook Twitter Email

Poetul Alexandru Macedonski s-a născut la 14 martie 1854, în București, fiind fiul generalului Alexandru D. Macedonski.

După absolvirea gimnaziului, a călătorit pentru a studia în Austria, Elveția și Italia. În 1871 se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din București.

A debutat în gazeta ”Telegraful român” din Sibiu cu poezia ”Dorința poetului”, la 8 decembrie 1870, iar primul volum de versuri care îl consacră este ”Prima verba”, apărut în 1872.

Din 1873 a început o puternică campanie antimonarhică în publicațiile ”Telegraful”, ”Familia”, ”Stindardul”, ”Revista contemporană”, la care colabora, și într-o serie de ziare efemere, editate de el însuși: ”Oltul” (1873), ”Vestea” (1877), ”Dunărea”, ”Plevna” (1878), ”Tarara” (1880), ”Liga ortodoxă” (1896).

În activitatea poetică a lui Al. Macedonski se observa intenția de a inaugura o direcție literară, o nouă școală de poezie, începutul în acest sens constituindu-l conferința cu tema ”Mișcarea literară din cei din urmă zece ani” pe care o susține în 1878 la Ateneu. În 1880 întemeiază publicația ”Literatorul”, de orientare antijunimistă, prima revistă simbolistă românească.

La sfârșitul anului 1881 Macedonski publică a doua sa culegere de ”Poezii” (pe copertă: 1882) și este decorat de către V.A. Urechia, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, cu medalia ”Bene Merenti”, clasa I. A fost numit, pentru scurtă vreme, inspector al monumentelor istorice. Nu după mult timp însă, publicând o epigramă împotriva lui Mihai Eminescu, când marele poet se îmbolnăvise, destinul său literar se modifică, ajungând să fie marcat de acest gest neînțeles.

A călătorit apoi foarte mult în Italia și Franța (1884, 1910-1912), aceasta din urmă determinându-l, între altele, să înțeleagă și să se asocieze fundamental curentului simbolist. S-a aflat permanent într-o relație strânsă cu lumea artistică apuseană, colaborând la diferite publicații, în special franceze și belgiene.

În 1895 îi apare volumul de versuri ”Excelsior”, în 1897 — volumul de versuri în limba franceză ”Bronzes”, iar în iunie 1916 publică primul ciclu din ”Poema rondelurilor” (ultima serie de ”Rondeluri” apărând în 1920). A mai editat de asemenea revistele: ”Forța morală” (1901), ”Le beau Danube bleu” (1905), ”Revista de critică și literatură” (1908) ș.a. Susține, la Ateneu, conferințe despre romantism (1901) și despre teatru și literatură (1902).

Alexandru Macedonski a trăit foarte intens sentimentul că face parte din rândul acelor ”poetes maudits, despre care Verlaine vorbește cam în aceeași vreme” (Tudor Vianu, ”Scriitori români”, II, 1970). Macedonski este un poet al iluzionării, așa cum Eminescu este poetul lucidității. Tema predilectă a lui Macedonski este, în ”Poezii” (1895), ”Excelsior” (1897) sau în ”Flori sacre” (1912), consemnarea sarcastică a eșecului în plan social a ideii pe care și-a făcut-o despre sine și, deci, implicit, perpetua ei afirmare. (Augustin Pop, prefață la ”Poezii” de Alexandru Macedonski, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981).

Esențele simbolismului, cum ar fi: muzica, fantezia, imaginea, culorile, sunt cuprinse în articolele sale ”Logica poeziei” (1880), ”Poezia viitorului” (1892), ”Simțurile în poezie” (1895), ”În pragul secolului” (1899). Deosebirea dintre simbolismul abordat de Macedonski și cel francez constă în sinteza vis-voință. ”Poemele Nopților” au ca motive iubirea, bucuria, idealul, deznădejdea, moartea, fiind de fapt o meditație, oscilând între jubilație și sarcasm, asupra condiției omului și artistului. Cea mai semnificativă dintre ”nopți” pare a fi ”Noapte de decemvrie”, care are ca laitmotiv iluzia, visul, întâlnit deseori și în creația lui Baudelaire.

Proza lui Al. Macedonski, o adevărată încercare de experiment artistic, inaugurează proza artistică românească pe care o vor ilustra Dimitrie Anghel, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi. Reprezentativ pentru autor este romanul ”Thalassa” (1916), publicat mai întâi în ”Literatorul”, versiunea românească a romanului ”Le calvaire du feu” (1906).

Alexandru Macedonski a murit la 24 noiembrie 1920, la București, iar la 27 noiembrie a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române, în anul 2006.

AGERPRES/(Documentare: Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Elena Bălan; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Scriitorul și istoricul Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. Este fiul generalului Ioan Odobescu.

Alexandru Odobescu, scriitor și istoric, membru al Academiei Române

După studii la Colegiul ”Sf. Sava” din București, este trimis, în 1850, la Paris, unde își ia bacalaureatul în litere (1853) și frecventează diverse cursuri la Sorbona, fiind interesat mai ales de arheologie și antichitățile clasice. Participă la activitatea Societății ”Junimea română”, fiind în legătură cu cercurile radicale ale emigrației, mai ales cu C.A. Rosetti, conform ”Dicționarului scriitorilor români”.

A debutat ca scriitor publicând în revista “Junimea română”, organ al societății cu același nume din Paris, articolul “Muncitorul român” (1851), influențat de gândirea lui N. Bălcescu. Tot în cadrul societății “Junimea Română” ține conferința “Viitorul artelor în România”, opinând pentru o orientare a artei românești în strânsă legătură cu tradițiile națiunii, cu folclorul.

Studiul său “Bazele unei literaturi naționale” subliniază, în sens clasicizant, importanța literaturilor vechi, greacă și latină, ca modele fundamentale pentru literaturile moderne. Odobescu a mai scris poezii originale, a tradus îndeosebi din autori clasici (Homer, Hesiod, Horațiu, Vergiliu ș.a.), dar și din scriitori contemporani (Beranger, adaptări din Michelet și Vigny) ș.a.

Revenit în țară, se căsătorește, în 1858, cu Alexandra (Sașa) Prejbeanu, fiica generalului rus Pavel D. Kiseleff.

Alexandru Odobescu, scriitor și istoric, membru al Academiei Române

A îndeplinit diverse funcții: șef al Biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la Curtea de Apel (1859), membru în Comisia pentru adunarea materialelor și formarea unei istorii naționale (1860), director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1862-1863), director în Ministerul Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice (din 1863), ministru ad-interim la Culte (1862) și la Externe (1863), ministru al Cultelor (1863). A fost comisar al Principatelor Unite la Expoziția Universală din Paris (1865-1867), profesor de istoria arheologiei la Universitatea din București (1874), director al Teatrului Național din București (1874-1876), secretar la Legația României din Paris (1881—1885) și, în ultimii ani, director al Școlii Normale Superioare din București (1891-1894).

În revista “România literară” (1855) publică poezii, un studiu, temeinic informat, “Satira latină”, și nuvela istorică “Mihnea Vodă cel Rău”.Cinci ani mai târziu apare, în “Revista Carpaților”, “Doamna Chiajna”. Cele două vor fi publicate în 1860 sub titlul ”Scene istorice din cronicile românești”.

Împreună cu D. Berindei, P. Iatropol, G. Crețeanu editează în 1861 ”Revista română pentru științe, litere și arte”.

În 1868 scoate “Revista română”, în care publică studii și eseuri despre tradițiile culturii și ale scrisului românesc — “Poeții Văcărești”, “Psaltirea tradusă în românește de Diaconul Coresi”, “Câteva cuvinte asupra lui N. Bălcescu și scrierile sale” ș.a.—, despre poezia populară ș.a. În aceeași publicație a mai apărut “Câteva ore la Snagov”, amestec ingenios de erudiție și relatări de călătorie, cu excelente descrieri de natură și evocări de cadru istoric. ”Pseudo-Kynegetikos” (”Fals tratat de vânătoare”), capodopera lui Odobescu, o scriere cu totul originală, apare în 1874.

Criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu situa ”Pseudo-Kynegetikos” între ”opera eseistică” și cea ”pur literară” a lui Odobescu, ca fiind ”și o operă convențională, în care interferența literaturii și a arheologiei e mai strict calculată decât oriunde, o lucrare de strădanie strălucită, dar prea stăruitor prezentă, la tot pasul”, iar Tudor Vianu spunea despre această lucrare că avem de-a face cu ”un eseu, cel dintâi al literaturii noastre”.

Este chemat la Universitatea din București, din inițiativa lui Titu Maiorescu, pentru a ține un curs liber de istoria arheologiei, care pentru Odobescu înseamnă nu numai istoria vestigiilor proto—și preistorice, ci și istoria artelor și civilizației. Cursul este publicat, parțial, în 1877 (”Istoria arheologiei”). În 1881 i se oferă, în diplomație, un post de secretar de Legație la Paris, pe care-l ocupă până în 1885, timp în care lucrează la monografia privind ”Tezaurul de la Pietroasa”, pe care o consideră drept opera sa de căpătâi. De altfel, ”Tezaurul de la Pietroasa” și-a dobândit o popularitate internațională în 1867, când, prin grija lui Alexandru Odobescu și sub supravegherea acestuia, a fost prezentată la Expoziția Universală de la Paris.

Devine membru titular, în 1870, și secretar general (2 iul. 1879-2 apr. 1881) al Academiei Române. Ca membru al Academiei, a combătut curentele etimologiste și puriste în problemele limbii și a contribuit la impunerea ortografiei fonetice.

Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, la București.

AGERPRES(Documentare: Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Vlad Rușeanu; editor — Anca Pandea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Scriitorul Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Pașcani, județul Iași, fiind fiul avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi, țărancă din Verșeni.

Scriitorul Mihail Sadoveanu (7 nov.1960)

Din copilărie, când și-a petrecut verile la Verșeni, alături de bunici, sau la ”Nada Florilor”, lângă Fălticeni, i s-au întipărit amintirile care au format acel ”rezervoriu umplut cu nemiluita în ani și ani, în toată copilăria acum atât de depărtată…”, după cum mărturisea Mihail Sadoveanu în ”Anii de ucenicie”.

A făcut școala primară în Vatra Pașcanilor (1887-1891), avându-l învățător pe Mihai Busuioc, pe care marele clasic al prozei românești avea să-l evoce mai târziu în ”Domnu Trandafir”. A absolvit apoi gimnaziul ”Alecu Donici” din Fălticeni (1892-1897) și ”Liceul Național” din Iași (1897-1900).

În 1900, se înscrie la Facultatea de Drept din București însă, atras mai mult de boema literară a Capitalei, nu frecventează cursurile.

Muzeul Memorial ‘Mihail Sadoveanu’ din municipiul Iași; statuia din bronz a scriitorului, amplasată în fața muzeului.(29 aug. 2014)

A debutat în 1897, la revista ”Dracu” din București, cu schița ”Domnișoara M. din Fălticeni”, semnând cu pseudonimul Mihai din Pașcani, iar în 1899 publică în revista ”Pagini literare” sub pseudonimul M.S. Cobuz. În 1901 se stabilește la Fălticeni și se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, împreună cu care a avut unsprezece copii.

Acceptă propunerea lui Șt. O Iosif de a colabora la revista ”Sămănătorul” și astfel se mută, în 1903, la București.

În 1904, apar primele volume ale marelui clasic al prozei românești: ”Povestiri”, ”Șoimii”, ”Dureri înăbușite”, ”Crîșma lui Moș Precu”. Nicolae Iorga a numit anul 1904 ”Anul Sadoveanu”. Este funcționar la Casa Școalelor (1904), precum și la Direcția Artelor din Ministerul Instrucției și Cultelor (1905), după care, în 1906, ia decizia de a reveni la Fălticeni. Tot în 1906 începe colaborarea la revista ”Viața românească”, chiar de la primul număr al acesteia, iar de acum o mare prietenie îl va lega de mentorul acestei reviste, Garabet Ibrăileanu. A mai colaborat la ”Vieața nouă” (revistă în care semnează pentru prima dată cu numele său, în 1898), ”Opinia”, ”Revista modernă”, ”Luceafărul”, ”Făt-Frumos”, ”Pagini literare”, ”Convorbiri literare”, ”Minerva”, ”Universul”, ”Adevărul literar și artistic”. Alte pseudonime literare cu care a semnat sunt S. Prisăcaru, C. Săteanu, Ilie Pușcașu.

După răscoala din 1907, Spiru Haret, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, îl numește inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare.

Împreună cu Artur Gorovei, tipărește gazeta populară ”de educație cetățenească și îndrumare economică” ”Răvașul poporului” (1907), iar în colaborare cu Șt. O. Iosif, Il. Chendi și D. Anghel editează revista ”Cumpăna” (noiembrie 1909 — aprilie 1910).

Mihail Sadoveanu este numit în 1910 director al Teatrului Național din Iași, funcție pe care o deține până în 1919. A fost, de asemenea, președinte al Societății Scriitorilor Români (2 septembrie 1909 — 25 noiembrie 1911).

Mihail Sadoveanu la Editura Academiei; în această perioadă scriitorul era director la ziarele Adevărul și Dimineața.(20 apr. 1939)

În 1916, mobilizat fiind, editează, din însărcinarea Marelui Cartier General al Armatei, ziarul de front ”România” (1916-1917), alături de I. Minulescu și P. Locusteanu. În 1918 se stabilește la Iași, unde, împreună cu bunul său prieten G. Topîrceanu scoate revista ”Însemnări literare” (2 februarie — 21 decembrie 1919). Revine la București în 1936, unde preia direcția ziarelor ”Adevărul” și ”Dimineața”.

Muzeul Memorial ‘Mihail Sadoveanu’ din municipiul Iași.(29 aug. 2014)

În anul 1921 devine membru titular al Academiei Române. Universitatea din Iași i-a conferit, în 1938, titlul de doctor ”honoris causa”.

A publicat aproape o sută de volume, dintre care amintim: ”Hanu Ancuței” (1928), ”Împărăția apelor” (1928), ”Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă” (1929), ”Baltagul” (1930), ”Creanga de aur” (1933), ”Frații Jderi” (I-III, 1935-1943), ”Divanul persian” (1940), ”Ostrovul lupilor” (1941). În decembrie 1944 îi apare volumul autobiografic ”Anii de ucenicie”.

“Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră. Senzația vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era și natural ca scriitorul să procedeze prin descripție: nu este, în adevăr, colț al Moldovei de Sus care să nu fie înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripția nu-i însă pur picturală, ci-i și umanizată: ea este deci esențial lirică…”, scria criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu.

Nicolae Iorga vorbind într-o sesiune la Academia Română (vis-a-vis scriitorul Mihail Sadoveanu).(24 mai 1933)

”Priveliștile și simfoniile naturii sunt, în cărțile lui M. Sadoveanu, infinite; opera lui însăși e o țară, pe care o străbatem, mereu uimiți de splendoarea și ineditul ei….Natura lui e mai presus de toate un univers…El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui M. Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flamand și inefabil ca un muzician…”, arăta și criticul și istoricul literar George Călinescu.

În 1949, este ales președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor.

Scriitorul Mihail Sadoveanu în mijlocul copiilor.(22 nov.1956)

Pe lângă activitatea literară, Mihail Sadoveanu a avut, după 1945, și o bogată activitate politică, fiind membru al Prezidiului Adunării Deputaților (din 1947), apoi vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (din 1948).

De asemenea, a condus delegația română la Congresul Mondial al Păcii de la Paris, din 1949.

A fost distins cu premii și medalii dintre care amintim Premiul Academiei Române pentru volumul ”Povestiri” (1904), Premiul de Stat pentru romanele ”Mitrea Cocor” (1949) și ”Nicoară Potcoavă” (1952), Medalia de aur a păcii pe 1950.

Mihail Sadoveanu s-a stins din viață la 19 octombrie 1961, la București.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; redactor Arhivă foto: Elena Bălan; editor — Anca Pandea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Scriitorul, publicistul și scenaristul Radu Cosașu (pseudonimul lui Oscar Rohrlich) s-a născut la 29 octombrie 1930, la Bacău. A făcut cursurile liceale la București, între 1940-1948, după care a urmat, timp de un an, Facultatea de Litere a Universității din București (1948-1949) și apoi Școala de Literatură ”Mihai Eminescu” (1952-1953).

Radu Cosașu primește ‘Premiul pentru literatură’, în cadrul Galei Premiilor Flacăra (25 octombrie 2010).

A fost reporter la ”Revista elevilor” (1948-1949), unde a și debutat, în 1948, apoi redactor la ”Scânteia tineretului” (1949-1950, 1953-1956), de unde a fost concediat, din cauza lansării teoriei ”adevărului integral” la Congresul Tinerilor Scriitori (1956), după cum se menționează în ”Dicționarul scriitorilor români” (1995). De asemenea, între anii 1968-1987 a fost redactor la revista ”Cinema”.

Radu Cosașu este considerat de Eugen Simion ”expresia cea mai pregnantă a mobilității spiritului contemporan”, el fiind atras de toate domeniile posibile: literatură, publicistică, politică, cinematografie, teatru, muzică, sport, aceasta fiind caracteristica scriitorului contemporan. Stilul său farmecă cititorii printr-o efervescență și o vervă rar întâlnită, acesta oglindindu-se în tot ce a scris: articole, eseuri, reportaje, proză.

Radu Cosașu, invitatul evenimentului ‘Povestitorii de la Șosea’, moderator Paul Cernat, la Clubul Țăranului. (14 octombrie 2009)

A debutat editorial în 1952, sub pseudonimul Radu Costin, cu un volum de proză patriotică. Afirmarea sa s-a produs cu volumul de proză satirică ”Maimuțele personale” (1968) și cu un gen eseistico-publicistic original, insolit în volumele care au adunat articolele și eseurile sale reportericești scrise săptămânal în diferite publicații: ”Un august pe un bloc de gheață” (1971), ”Viața în filmele de cinema” (1972), ”Ocolul pământului în 100 de știri” (1974), ”Cinci ani cu Belphegor” (1975), ”O viețuire cu Stan și Bran” (1981), ”Sonatine” (1987).

Volumele care au urmat au confirmat aprecierile criticii privind originalitatea și pluralitatea scrierilor sale, dintre acestea evidențiindu-se ciclul autobiografic de nuvele ”Supraviețuiri” (I-VI, 1973-1989): I-II (1973-1977), III (1980) — ”Meseria de nuvelist”, IV (1983) — ”Ficționarii”, V (1985) — ”Logica”, VI (1989) — ”Cap limpede”; ”Mătușile din Tel Aviv” (1992), ”O supraviețuire cu Oscar” (1997), ”InSISIFicarea la noi, pe Boteanu” (1998), ”Autodenunțuri și precizări” (2001) ș.a.

În 2002, prin rearanjarea cronologică a nuvelelor din seria ”Supraviețuiri”, îi apare un prim volum dintr-un nou ciclu intitulat ”Supraviețuirile” — ”Rădăcinile mic-burgheze”, urmat, în 2003, de un al doilea volum intitulat ”Armata mea de cavalerie”.

Scriitorul Radu Cosașu la dezbaterea aniversară ‘Dilema veche la majorat: cum ne-am petrecut tranziția’, organizată de Clubul Dilema veche. (19 ianuarie 2011)


A deținut temporar rubrici fixe la reviste ca ”România literară”, ”Tribuna”, ”Flacăra”, ”Cinema” și la ziarele ”Sportul” și ”Informația Bucureștiului”, semnând uneori cu pseudonimul Belphegor, potrivit sursei amintite. Este co-fondator, alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper și Zigu Ornea, în anul 1993, al revistei săptămânale de cultură ”Dilema”, care din 2004 apare sub noua denumire ”Dilema veche”. În prezent continuă să colaboreze la diverse publicații, între care ”Dilema Veche” și ”Gazeta Sporturilor”.

Radu Cosașu este și autorul unor piese de teatru (”Mi se pare romantic”, 1961; ”Scurt program cu bossanove”, 1966) și al volumului de poeme ”Povești pentru a-mi îmblânzi iubita” (1978).

Președintele Ion Iliescu l-a decorat pe scriitorul Radu Cosașu cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (30 martie 2004)

La 30 martie 2004 a fost distins cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, conferit de Președinția României.

I-au fost decernate numeroase premii: Premiul ”Ion Creangă” al Academiei (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1971, 1981), Premiul ”Felix Aderca” (1999), Premiul Național pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor (2007), Premiul pentru literatură la Gala Premiilor ”Flacăra” (2010), Premiul ”Gheorghe Crăciun” pentru Opera Omnia, din partea revistei Observator cultural (2010). De asemenea, la Gala Premiilor ”Ioan Chirilă”, rezervate gazetarilor sportivi, din 22 noiembrie 2010, Radu Cosașu a primit Premiul de excelență.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Foto (c): Matei Brunul / Facebook

Volumul a apărut în traducerea în limba polonă a Radoslawei Janowska-Lascar la editurile Amaltea și ATUT. Scriitorul a fost prezent la festivitate, primind premiul din partea primarului orașului Wroclaw, Rafal Dutkiewicz, și a președintelui Juriului ANGELUS 2015, prof. Mykola Riabczuk, informează Institutul Cultural Român de la Varșovia.

Premiul “Natalia Gorbaniewska” a fost creat în 2013 ca omagiu adus poetei și disidentei ruse, președintă a juriul Premiului ANGELUS încă de la prima ediție până în 2013, anul decesului său. Premiul se acordă în urma voturilor online ale cititorilor, iar în acest an “Matei Brunul” a întrunit cel mai mare număr de voturi.

Premiul Literar ANGELUS, cea mai importantă distincție în domeniul creației de proză pentru un volum tradus în limba polonă, a revenit în acest an volumului “Mesopotamia” al scriitorului ucrainean Serghei Jadan, publicat în 2014 la Editura Czarne.

Cei șapte finaliști ai ediției din acest an a Premiului ANGELUS au fost: Jacek Dehnel (Polonia), Drago Jancar (Slovenia), Andrzej Stasiuk (Polonia), Ziemowit Szczerek (Polonia), Olga Tokarczuk (Polonia), Lucian Dan Teodorovici (România) și Serhij Zadan (Ucraina).

“Matei Brunul” este povestea unui marionetist și a marionetei sale, care devin captivi ai stalinismului românesc, în cea mai dură perioadă a lui. O poveste despre uitare, despre dragoste, despre naivitate, despre ură și iertare, despre pendularea între adevărul personal și cel oficial. A fost desemnată ‘Cartea anului’ în mai multe rânduri, arată ICR de la Varșovia.

“Matei Brunul” a fost distins în anul 2012 cu Premiul literar ‘Augustin Frățilă’, Premiul revistei “Observator cultural”, Premiul Național de Proză al “Ziarului de Iași”, Premiul pentru Proză al revistei “Ateneu”, Premiul special al publicului la Gala Industriei de Carte din România.

Lucian Dan Teodorovici, născut în 1975, la Rădăuți, este scriitor, regizor de teatru și scenarist de film și televiziune. Este totodată coordonator al colecției ‘Ego. Proza’ a Editurii Polirom și senior editor al săptămânalului “Suplimentul de cultură”. Între 2002 și 2006 a fost redactor-șef al Editurii Polirom.

A debutat ca regizor de teatru în 2013, cu spectacolul “Prăpădul” (după un text de Attila Bartis), la Teatrul Național din Iași. Tot în 2013, a pus în scenă la Ateneul Tătărași din Iași spectacolul “Sunt o babă comunistă”, o dramatizare după cartea semnată de Dan Lungu. Ca dramaturg, a fost selectat în volumul Antologia DramatIS (Editura Cartea Românească, 2008).

Cărți publicate: “Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi” (1999, 2005), “Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana” (2000), “Circul nostru vă prezintă:” (2002, 2007), “Atunci i-am ars două palme” (2004), “Celelalte povești de dragoste” (2009, 2013), “Matei Brunul” (2011, 2014).

Cărțile sale au fost traduse și publicate în SUA, Franța, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia și Turcia.

AGERPRES/(AS — editor: Florin

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Murder mystery The Book of Mirrors, snapped up by publishers in 18 countries, is expected to make Eugene Chirovici a seven-figure sum

Eugene Chirovici
 Eugene Chirovici moved to Britain three years ago because his son was studying at Cardiff University. Photograph: David Levene for the Guardian

He came to live in Britain only three years ago, now Eugene Chirovici’s first attempt at writing a novel in English has become a global publishing phenomenon.

The Romanian author’s murder mystery, The Book of Mirrors, has been snapped up by publishers in 23 countries – with auctions having involved up to 11 publishers in each territory. Smaller countries such as Iceland, which tend to wait until an untested English-language book has proved itself in the UK and US, have also bought the novel before its publication in 2017.

Chirovici, 51, who lives in Reading, wrote 10 “literary mystery” novels in Romania over the past two decades, but the market was too small for him to live off his books and he worked as a journalist. Now he is expected to make a seven-figure sum from the publishing deals alone.

He said: “I’m not sure I realise what’s happening. It is very overwhelming and unexpected.”

The author, who writes as EO Chirovici, was signed up by the first British agency he tried, Peters Fraser and Dunlop (PFD), after he was rejected by six US agents. Recalling their rejection letters, Chirovici said: “They didn’t explain why.”

Rachel Mills, of PFD, described The Book of Mirrors as “a really well-plotted murder mystery”. She added: “It is such an incredible novel, so sophisticated. You would never know it was written by someone whose first language wasn’t English.”

Marilia Savvides, who has only just become an agent at PFD, had fallen in love with it immediately and signed him up as her first author five weeks ago.

PFD began submitting the manuscript worldwide three weeks ago. An Italian publisher was in touch within three hours, while 11 German publishing houses fought for it. Nine wanted it in France and six in the UK, where it has been acquired by Century, an imprint of Penguin Random House.

In a statement, Century’s editor, Francesca Pathak, described the book as a cross between Donna Tartt’s The Secret History and Carlos Ruiz Zafón’s The Shadow of the Wind. She said: “[It] is a truly brilliant book which grabbed me from the first page. This is going to be a huge debut launch for us.”

Set in the present day, Chirovici’s novel is a story about the murder of a charismatic professor at Princeton University in the late 1980s. It begins with a New York literary agent receiving a partial manuscript called The Book of Mirrors in which the author – a student at Princeton at the time of the murder – hints at a confession or a revelation about who committed the murder.

The writer dies before the literary agent has a chance to find out more, sparking a quest to solve the crime. Mills said: “The opening is really good. There’s a letter that comes with the manuscript … saying this manuscript is going to tell you what really happened.”

Chirovici said that his literary inspirations are “very classical”, and include Ernest Hemingway, John Steinbeck and William Golding.

He came to Britain because his son was studying at Cardiff University and his wife had a great job offer as a financial analyst. “My intention was to become a full-time writer,” he said.

by 

source http://www.theguardian.com/

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Scriitorul Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, în Orhei, Basarabia, într-o familie de învățători români.

Potrivit site-ului istoria.md, după cedarea Basarabiei fostei URSS, Paul Goma s-a mutat cu familia în România. Fiind elev la Liceul ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, a fost exmatriculat, pentru că susținuse în școală cauza unor persoane anchetate pentru anticomunism. A reușit totuși să termine Liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, în 1953. În 1954 a început Institutul de Literatură și critică literară “Mihai Eminescu” din București. În perioada studenției a fost arestat și condamnat (martie 1957) la doi ani de închisoare corecțională, pentru ”tentativă de organizare de manifestație ostilă”, ca urmare a solidarizării cu evenimentele din Ungaria, din noiembrie 1956, și a protestelor împotriva impunerii limbii ruse ca limbă obligatorie în școli. A fost eliberat în 1958, după o perioadă de detenție la închisoarea Malmaison (București), Penitenciarul Jilava și Gherla.

După anii de închisoare, în 1958, a fost trimis în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, în satul Lățești, raionul Fetești, unde a stat până în 1962.

O perioadă a fost muncitor necalificat, fotograf ambulant, trompetist, tehnician, iar în iunie 1965, și-a reluat studiile la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care însă le-a abandonat.

În urma invadării Cehoslovaciei, în august 1968, fiind impresionat de politica României față de Moscova, a devenit membru al Partidului Comunist Român (PCR). În 1971 a fost însă exclus din PCR, ca urmare a publicării integrale a romanului ”Ostinato”, în RFG, după ce în țară fusese supus cenzurii.

În primăvara anului 1977, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio ”Europa liberă”, s-a solidarizat cu mișcarea ”Charta 77” a intelectualilor cehi. La 1 aprilie 1977 a fost acuzat de înaltă trădare și arestat, dar, în urma protestelor internaționale, a fost eliberat, la 6 mai. La 14 aprilie 1977 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România (USR), al cărei membru era din august 1968.

În noiembrie 1977, lui Paul Goma i-a fost retrasă cetățenia română, astfel încât scriitorul a plecat în Franța, unde s-a și stabilit definitiv împreună cu familia. Aflat în Franța, Goma a refuzat în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză.

După Revoluția din 1989, a început să-și publice cărțile și în țară. A scris peste 40 de volume (romane, mărturii, dialoguri, jurnal, articole) în limba română, care au fost traduse și în limbile franceză, germană, olandeză, suedeză, italiană.

Ca scriitor, a debutat, în decembrie 1966, în revista ”Luceafărul”, cu povestirea ”Cum bate toba”, continuând să colaboreze la diferite reviste, precum ”Gazeta literară”, ”Viața românească”, ”Ateneu”. A debutat editorial, în august 1968, cu volumul de proză scurtă ”Camera de alături”.

Romanul următor, ”Ostinato” — mărturie ficțională despre închisorile din România—, refuzat de editurile românești, a fost publicat în Germania (1971) și în Franța. Volumul a fost receptat pozitiv, motiv pentru care Eugen Ionescu l-a numit pe Paul Goma ”Soljenițîn al României”. Și volumele ulterioare, ”Ușa” (”Die Tur”, 1972), ”Gherla” (1976), ”Dans le cercle” (1977), ”Garde inverse” (”Garda inversă”, 1979), ”Le tremblement des hommes” (1979), ”Les chiens de mort” (1981), ”Chassee-croise” (1983), ”Bonifacia” (1986), ”Le calidor” (1987), aveau să fie foarte bine primite.

Exilat la Paris, după ce i s-a retras cetățenia română, Paul Goma și-a publicat majoritatea volumelor, inițial, în franceză sau germană. Astfel, ”Le Tremblement… ”, cu titlul original în română, ”Culoarea curcubeului ’77 — Cutremurul oamenilor”, a fost republicat în iunie 1990, de Editura Humanitas. A continuat cu ”Patimile după Pitești” (1990), ”Ura noastră cea de toate zilele” (1992), ”Sabina” (1993), ”Roman intim” (1994), ”Scrisuri. 1972-1998” (2000), care cuprinde articole, scrisori, pagini inedite de jurnal, comentarii, dialoguri publicate în perioada menționată în subtitlu.

A colaborat și la numeroase reviste din străinătate (”Contrapunct”, ”Ethos”, ”Limite”) și din țară (”Orizont”, ”Viața românească”, ”Vatra”). Seria ”Jurnalelor” semnate de Paul Goma a început în 1997, când au apărut primele trei volume. A urmat apoi al patrulea volum, ”Jurnal de apocrif”, iar ultimele două, care acoperă perioada 1999-2003, au fost publicate în 2004. Tot în 2004, a fost publicată controversata lucrare ”Săptămâna roșie sau Basarabia și evreii”, iar la începutul anului 2005, ”Culoarea curcubeului ’77. Cod Bărbosul”, cuprinzând mai multe documente din dosarele sale de Securitate. Cartea ”Arta fugii. O copilărie în Transilvania”, în care povestește despre anii formării sale, i-a apărut, în Italia, în 2008.

Paul Goma a făcut parte pentru foarte puțin timp (opt zile) din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, înființată de Președinția României, în aprilie 2006.

Potrivit unui comunicat al USR, din 22 noiembrie 2011, publicat peuniuneascriitorilor.ro, Paul Goma face parte din Uniunea Scriitorilor, conform unor hotărâri din 1990, reconfirmate de Consiliul USR, în noiembrie 2011.

Într-o adresă a Ministerului român de Interne, din 21 octombrie 2011, citată de site-ul vosganian.ro, Paul Goma figurează la această dată cu statutul de cetățean român. În aprilie 2013, scriitorul a primit și cetățenia Republicii Moldova.

La 24 septembrie 2015, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat simpozionul internațional “Paul Goma — 80 de ani”, care s-a centrat pe rolul jucat de scriitorul anticomunist în revitalizarea exilului românesc și a luptei pentru drepturile omului în timpul regimului comunist.

AGERPRES/ (Documentare — Ionela Gavril, redactor foto: Elena Bălan; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici a fost selectat printre semifinaliștii prestigiosului Premiu Literar al Europei Centrale “Angelus”, Polonia, ediția 2015, cu romanul “Matei Brunul”, anunță Editura Polirom.

Sursa: Lucian Dan Teodorovici / facebook.com

Potrivit unui comunicat transmis miercuri AGERPRES, din 66 de romane înscrise în competiția pentru marele premiu, juriul a selectat 14 titluri, printre care și “Matei Brunul”, semnat de Lucian Dan Teodorovici, unul dintre cei mai apreciați scriitori ai noii generații.

Ceilalți autori selectați în semifinala ediției din acest an a prestigiosului Premiu “Angelus” sunt: Adam Bodor (Ungaria), Jacek Dehnel (Polonia), Pawel Huelle (Polonia), Drago Jancar (Slovenia), Jaroslav Rudis (Republica Cehă), Wasyl Slapczuk (Ucraina), Andrzej Stasiuk (Polonia), Ziemowit Szczerek (Polonia), Natalka Sniadanko (Ucraina), Olga Tokarczuk (Polonia), Katerina  Tuckova (Republica Cehă), Magdalena Tulli (Polonia) și Serhij Żadan (Ucraina).

La începutul lunii septembrie, juriul va anunța listă scurtă cu cei șapte finaliști nominalizați pentru marele premiu, urmând că Gala de decernare să aibă loc pe 17 octombrie, la Wrocław. Câștigătorul va fi recompensat cu un premiu în valoare de 150.000 PLN și o statuetă realizată de artistă Ewa Rossano.

Premiul “Angelus” este cea mai importantă distincție în domeniul creației de proză pentru volum tradus în limba polonă. De la prima ediție a Premiului “Angelus”, în 2006, România a mai obținut o singură nominalizare pe listă scurtă, în 2010: Norman Manea pentru romanul “Întoarcerea huliganului” (Polirom, 2003, 2006, 2008, 2011).

În luna februarie a acestui an, Lucian Dan Teodorovici a participat la un turneu de lansări și evenimente organizate cu prilejul recentei apariții în limba polonă a romanului “Matei Brunul” (Polirom, 2011, 2014), publicat la editurile Amaltea/ATUT, în traducerea Radoslawei Janowska-Lascar.

Matei Brunul a mai fost tradus și publicat în Franța (Ga’a Editions/Actes Sud), Bulgaria (Paradox) și Ungaria (Libri Kiado), fiind în curs de traducere în Turcia (Dedalus) și Macedonia (Bata Press). La editura americană Dalkey Archive Press va apărea traducerea în limba engleză a romanului.

Romanul a fost distins în anul 2012 cu Premiul literar “Augustin Frățilă”, Premiul revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, Premiul special al publicului la Gală Industriei de Carte din România și a fost desemnat “Cartea anului” de către revista Contrafort.

Născut pe 17 iunie 1975, la Rădăuți, Lucian Dan Teodorovici este scriitor, regizor de teatru și scenarist de film și televiziune. Este, totodată, coordonator al colecției “Ego. Proză” a Editurii Polirom și senior editor al săptămânalului Suplimentul de cultură.

A debutat ca regizor de teatru în 2013, cu spectacolul Prăpădul (după un text de Attila Bartiș), la Teatrul Național din Iași. Tot în 2013, a pus în scenă la Ateneul Tătărași din Iași spectacolul “Sunt o babă comunistă”, o dramatizare după cartea semnată de Dan Lungu.

Ca dramaturg, a fost selectat în volumul Antologia DramatIS  (Editura Cartea Românească, 2008).

Cărțile sale au fost traduse și publicate în SUA, Franța, Germania, Spania, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Macedonia și Turcia.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion N. Theodorescu, s-a născut la București, la 21 mai 1880. Tatăl său, Nae Theodorescu, originar din Gorj, a fost mic funcționar, în timp ce identitatea mamei scriitorului este până azi controversată.

Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

După școala primară, a urmat cursurile gimnaziului ”Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului ”Sfântul Sava” din București.

A debutat în 1896 în revista lui Al. Macedonski ”Liga ortodoxă”cu proza ”Din ziua de azi”, urmată, la scurt timp, de poezia ”Tatăl meu”, semnând Ion Theo. Este perioada în care îl cunoaște și se împrietenește cu Grigore Pișculescu (Gala Galaction), iar prietenia cu acesta va dura toată viața.

A colaborat în anii 1897-1899 la ”Revista modernă” și la ”Viața nouă”, cu poezii și proză scurtă, începând să folosească pseudonimul Tudor Arghezi (inspirat din denumirea latină a Argeșului-Argesis).

În februarie 1900, se retrage la mânăstirea Cernica, unde, după o perioadă de noviciat primește haina monahală, devenind călugărul Iosif, iar mai târziu este hirotonit diacon. În 1905, renunță la cin și pleacă în Franța, unde, la începutul aceluiași an, se născuse primul său fiu, Eliazar (viitorul artist fotograf Elie Lothar). De aici pleacă în Elveția, unde audiază cursuri la Universitatea din Geneva, frecventează asiduu bibliotecile și practică diverse meserii (1905-1910).

Revine în țară în 1910 și începe colaborarea la ”Facla”, ”Viața Românească”, ”Rampa” ș.a. cu versuri, pamflete, polemici. A condus, alături de Gala Galaction, revista ”Cronica” (1915-1916).


Paraschiva și Tudor Arghezi (1961).
Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

În 1916, s-a căsătorit cu Paraschiva Burda, originară din Bucovina, cu care a avut doi copii: Domnica (Mitzura) și Iosif (Baruțu).

Ca urmare a articolelor în care se pronunțase în favoarea neutralității României în Primul Război Mondial, este condamnat în procesul ziariștilor colaboraționiști, din 1918, și întemnițat la închisoarea Văcărești, fiind grațiat în 1919, la intervenția lui Nicolae Iorga.

Din 1922 a condus revista ”Cugetul românesc”, apoi ziarul ”Națiunea” (1923), unde a publicat ”Amintirile ierodiaconului Iosif”. Colaborează, totodată, la publicațiile “Viața românească”, “Adevărul literar și artistic” , “Rampa”, “Contimporanul” ș.a.


Casa Memorială Tudor Arghezi-Mărțișor din București
Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / Arhiva AGERPRES

În 1926, cumpără un teren pe dealul Mărțișorului, aproape de închisoarea Văcărești, unde începe să sădească pomi fructiferi și viță-de-vie și unde va construi, pe parcursul mai multor ani, celebra casă ”Mărțișor” (după planuri întocmite chiar de către poet), cu anexe și o tipografie unde Arghezi intenționa să-și publice întreaga operă. Se mută cu familia la ”Mărțișor” în 1930.

La vârsta de 47 de ani, în 1927, Tudor Arghezi își publică primul volum de versuri, ”Cuvinte potrivite”. Apariția acestuia, primit cu elogii de criticii din acea perioadă, a marcat consacrarea poetului (Premiul Societății Scriitorilor din România, 1927).


Foto: (c) REPRODUCERE / Arhiva AGERPRES

Un an mai târziu începe să editeze, într-o concepție grafică originală, ”Bilete de papagal” (1928-1929; 1930; 1937-1938; 1945), unde a lansat câțiva poeți tineri de valoare. Debutul în proză are loc în 1929, când apare volumul ”Icoane de lemn”. În 1931, apare volumul ”Flori de mucigai” (1931), cu binecunoscutul autoportret al poetului.

În continuare apar noi volume de proză: ”Cartea cu jucării” (1931), ”Tablete din Țara lui Kuty” (1933), ”Cimitirul Buna-Vestire” (1936) etc.

În 1934, i s-a acordat Premiul Național pentru Poezie, alături de George Bacovia. Amintim, de asemenea, volumele de versuri ”Cărticică de seară” (1935) și ”Hore” (1939), precum și ”edițiile definitive” de ”Versuri” (1936; 1940; 1943).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a deținut rubrica ”Bilete de papagal” din ziarul ”Informația zilei”, unde a publicat, în septembrie 1943, celebrul pamflet ”Baroane!”, îndreptat împotriva ambasadorului Germaniei la București, baronul Manfred von Killinger, pentru care a fost arestat și apoi internat în lagărul de la Târgu Jiu (1943-1944). După 1945, a început o febrilă activitate publicistică la ”Adevărul”, ”Jurnalul de dimineață” ș.a., iar în 1946 a fost distins cu Premiul Național pentru Literatură.

Devine ținta unor atacuri în presa vremii, pornindu-se de la poeziile din ”Una sută una poeme” (1947), apoi opera sa literară este pusă sub interdicție. Tipografia de la ”Mărțișor” i-a fost confiscată în 1948, iar pentru familia poetului au urmat ani grei. În această perioadă, Tudor Arghezi a tradus din limba rusă (între altele, ”Suflete moarte” de Gogol), iar în limba franceză — ”În floarea vieții” de Anatole France.

În 1954, îi apare volumul de versuri pentru copii ”Prisaca”. De acum vor fi reluate și colaborările la principalele reviste literare și în presa centrală.


Scriitorul Tudor Arghezi, la aniversarea vârstei de 80 de ani, împreună cu soția sa Paraschiva Arghezi, la Atheneul Român (1960)
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

Este membru titular al Academiei Române din 2 iulie 1955, iar în 1957 este ales și în Marea Adunare Națională. Avea să fie sărbătorit ca poet național la împlinirea vârstei de 80, și respectiv 85 de ani.

O ediție bibliografică ”Versuri” este publicată în 1959, pentru ca un an mai târziu să apară volumul ”Tablete de cronicar”, iar în 1961 volumul “Cu bastonul prin București”. În 1962, a început editarea seriei de ”Scrieri”, proiectată în 60 de volume. Ultimele plachete ale poetului au înmănuncheat stiluri inedite: ”Frunze” (1961), ”Cadențe” (1964), ”Ritmuri” (1966) etc.


Decorarea scriitorului Tudor Arghezi, la împlinirea vârstei de 80 ani (1960) 
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / Arhiva AGERPRES

În 1965, i-a fost decernat Premiul internațional ”Herder” și în același an a fost ales membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte.

Poetul a donat statului, în 1966, întreaga proprietate a ”Mărțișorului”, cu condiția ca aceasta să devină, după moartea sa, Casă memorială. În iunie 1974, ”Mărțișorul” a devenit Casă memorială patronată de Muzeul Literaturii Române.

Tudor Arghezi s-a stins din viață la 14 iulie 1967, la puțin timp de la moartea soției sale Paraschiva (1966), fiind înmormântat, alături de ea, în grădina casei din ”Mărțișor”.

În anul 2000, începe editarea operei complete a scriitorului Tudor Arghezi în colecția ”Opere fundamentale”, coordonată de Fundația pentru Știință și Artă și Editura Univers Enciclopedic, la care, se alătură, din 2003, Editura Academiei Române.

Lumea copilăriei și deopotrivă lumea animalelor au ocupat un loc distinct în opera lui Arghezi (”Cartea cu jucării”, ”Cântec de adormit Mitzura”, ”Mărțișoare”, ”Prisaca”, ”Zdreanță”, etc). Cei care vizitează Muzeul memorial Tudor Arghezi — ”Mărțișor” pot vedea în curtea din fața casei un coteț pe care scrie ”Zdreanță”, amintind de cățelul atât de îndrăgit căruia Tudor Arghezi i-a dedicat binecunoscuta poezie. Alături se află, împrejmuit cu un mic gard, mormântul lui Zdreanță.


Scriitorul Tudor Arghezi în biroul casei sale (1957)
Foto: (c) Kessler MIRCEA / Arhiva AGERPRES

”MĂRȚIȘORUL e patria literaturii mele. De acolo au ieșit CUVINTELE POTRIVITE și toate scrierile adunate acuma într-o mulțime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică pe care mi-o rezervasem pentru reverie… Pentru mine, Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul”, mărturisea Tudor Arghezi.

AGERPRES/(Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Poetul, dramaturgul și filosoful Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în localitatea Lancrăm, județul Alba, în familia unui preot.

Foto: (c) Reproducere / Arhiva AGERPRES

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, “sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, așa cum el însuși se descrie, “mut ca o lebădă”, având în vedere că nu a vorbit până la vârsta de patru ani, notează site-ul www.arspoetica.ro.

După ce și-a terminat studiile primare la școala germană din Sebeș (1906), a urmat liceul “Andrei Șaguna” la Brașov, absolvit în 1914. Pe perioada liceului, tânărul Lucian are o situație financiară precară, adâncită și mai mult de moartea tatălui, în 1908, după care întreaga familie s-a mutat la Sebeș. În această perioadă, descoperă operele lui Schiller și Goethe, scrise în limba germană, dar și pe cele ale scriitorilor români: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Alexandru Odobescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga și Nicolae Iorga, notează www.lucianblaga.eu.

După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, absolvită în 1917. A luat parte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza ”Kultur und Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere). După terminarea studiilor, s-a stabilit la Cluj.

Casa Memoriala “Lucian Blaga'”
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

A debutat cu versuri în revista “Românul” (poezia “Noapte”, 1910), continuând să colaboreze cu articole și studii filosofice la “Convorbiri literare”, “Gazeta Transilvaniei”, “Adevărul literar și artistic”, Cugetul Românesc”, “Cuvântul” etc. Editorial, a debutat în 1919, cu o culegere de versuri (“Poemele luminii”) și cu un volum de notații filosofice (“Pietre pentru templul meu”). Inițial, primele versuri fuseseră publicate de Sextil Pușcariu în “Glasul Bucovinei” și ulterior au fost reunite în volum. Cel de-al doilea volum de versuri, “Pașii profetului”, a apărut în 1921 și a fost distins cu premiul “V. Adamachi” al Academiei Române. În dramaturgie, a debutat cu piesa de teatru “Zamolxe” (1921), distinsă cu premiul Universității din Cluj.

Lucian Blaga a fost membru fondator al revistei “Gândirea”, apărută în 1921, în care a publicat mare parte din operele sale, iar între 1943-1944 a scos, la Sibiu, revista “Saeculum”.

Scriitor foarte prolific, Lucian Blaga a publicat mai multe volume de versuri: “În marea trecere” (1924), “Lauda somnului” (1929), “La cumpăna apelor” (1933), “La curțile dorului” (1938), “Nebănuitele trepte” (1943) și piese de teatru: “Tulburarea apelor”(1923), “Daria” (1925), “Fapta” (1925), “Învierea” (1925), “Meșterul Manole” (1927), “Cruciada copiilor” (1930), “Avram Iancu” (1934) etc. Lucian Blaga a scris importante eseuri și studii filosofice: “Filosofia stilului” (1924), “Fețele unui veac” (1925), “Daimonion” (1930), “Despre personanță” (1935), dar mai cu seamă “Trilogia cunoașterii” (1931-1934); “Trilogia culturii” (1936-1937); “Trilogia valorilor” (1939-1942) și “Trilogia cosmogonică” (1940-1948), potrivit volumului “Membrii Academiei Române” (2003).

Din 1926, a îmbrățișat cariera diplomatică, devenind atașat de presă pe lângă legațiile române de la Varșovia (1926-1927), Praga (1927-1928), Berna (1928-1932); consilier de presă la Legația română din Viena (1932-1937); consilier de presă la Legația română din Berna (1937-1938); ambasador și ministru plenipotențiar al României la Lisabona (1938-1939).

La 28 mai 1936, a fost ales membru titular al Academiei Române, fiind repus în drepturi la 3 iulie 1990. A fost numit profesor la Catedra de Filosofia Culturii, la Universitatea din Cluj-Napoca (1938). Din 1951 a fost numit bibliotecar-șef la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, al cărei director adjunct a devenit în 1954. I s-a încredințat de Academia Română (1949) redactarea a două capitole din ”Istoria filosofiei românești”. În 1930, a întocmit, împreună cu poetul Hermann Hauswirth, o “Antologie de poezie populară românească”. Lucian Blaga a lăsat o serie de traduceri din Goethe (“Faust) și Lessing (“Natan înțeleptul”). Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi străine.


Casa Memoriala “Lucian Blaga'”
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

A încetat din viață la 6 mai 1961, la Cluj-Napoca și a fost înmormântat în cimitirul din satul natal, Lancrăm, despre care scria, în versuri: “Sat al meu, ce porți în nume/ sunetele lacrimei, […] Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac,/ în tine cine m-a chemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac”.

AGERPRES/(Documentar-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva