Search

organizatii internationale

Facebook Twitter Email

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (Organization of the Petroleum Exporting Countries – OPEC) este o organizație interguvernamentală permanentă, alcătuită în prezent din 12 țări exportatoare de petrol, care coordonează și unifică politicile petroliere ale țărilor membre. Potrivit estimărilor actuale, circa 81% din rezervele dovedite de petrol sunt amplasate pe teritoriul țărilor membre OPEC, cea mai mare parte a acestora fiind în Orientul Mijlociu (66%), iar rezervele dovedite de petrol ale OPEC se ridică în prezent la 1.206 miliarde de barili, după cum indică site-ul OPEC.

Foto: (c) Gabriel PETRESCU / Arhiva AGERPRES

OPEC a fost creată cu prilejul Conferinței de la Bagdad din 10-14 septembrie 1960, de Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită și Venezuela — cei cinci membri fondatori ai organizației. Acestora li s-au alăturat mai târziu alte state membre: Qatar (1961), Indonezia (1962) (care a anunțat că se retrage din OPEC din ianuarie 2009), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973) (membru până în 1992, după care, în octombrie 2007, revine în organizație), Angola (2007) și Gabon (între 1975-1994). În prezent, organizația este formata din 12 membri: Algeria, Angola, Libia, Nigeria, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Ecuador.

Sediul general al OPEC s-a aflat în primii cinci ani la Geneva, iar de la 1 septembrie 1965 s-a mutat la Viena, unde se află și în prezent.

Statutul OPEC a fost adoptat prin decizie unanimă a membrilor fondatori ai organizației, la cea de-a doua întrunire, care a avut loc în ianuarie 1961 la Caracas, Venezuela. Statutul a fost modificat de 14 ori în decursul istoriei de peste 50 de ani a organizației, toate amendamentele și actualizările aduse acestuia fiind în conformitate cu viziunea de bază a organizației și implementate cu scopul unei funcționări mai bune și mai eficiente a acesteia.

Potrivit Statutului OPEC, principalul obiectiv al organizației este de a coordona și unifica politica petrolieră a țărilor membre, pentru a asigura prețuri corecte și stabile pentru producătorii de petrol, furnizarea eficientă, economică și constantă de petrol către țările consumatoare, precum și o recuperare corectă a capitalului pentru investitorii din industria petrolieră.

Principalele organe ale OPEC, create prin Statutul organizației, sunt: Conferința delegaților din țările membre, Consiliul guvernatorilor și Secretariatul.

Organul executiv al OPEC este Secretariatul, al cărui sediu este la Viena. Secretarul general este reprezentantul autorizat al organizației și Director Executiv al Secretariatului. În această calitate, el administrează treburile organizației în conformitate cu direcțiile Consiliului guvernatorilor.

Conferința delegaților desemnează Secretarul general pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o singură dată tot pentru o perioadă de trei ani. Desemnarea acestuia are loc la nominalizarea făcută de statele membre. Secretarul general este ajutat în îndeplinirea atribuțiilor sale de o echipă care include doi directori responsabili cu sectorul resurse, respectiv servicii de asistență, șase șefi de departamente, Șeful Biroului Secretarului general ș.a. În prezent, secretarul general al OPEC este Abdalla Salem El-Badri.

Secretariatul OPEC scoate o serie de publicații (”Monthly Oil Market Report”, ”OPEC Bulletin”, ”World Oil Outlook”, ”Annual Statistical Bulletin”), cu scopul de a informa publicul despre activitățile organizației și de a oferi date și informații privind statele membre ale OPEC și industria petrolului în general.

Înființarea OPEC, în 1960, a avut loc într-un moment de tranziție în peisajul internațional economic și politic, marcat de amplul proces de decolonizare și apariția a numeroase noi state independente. Piața internațională a petrolului era dominată pe atunci de companiile multinaționale așa-numite “Șapte Surori” (‘Seven Sisters’), între care se numărau Standard Oil of New Jersey, Standard Oil of California, Royal Dutch Shell, Anglo-Persian Oil Company, care au avut o putere mare de influență asupra țărilor în curs de dezvoltare producătoare de petrol. În acest context, OPEC și-a dezvoltat o viziune colectivă proprie, și-a stabilit obiectivele și a înființat Secretariatul. OPEC a adoptat, în 1968, o declarație privind politica petrolieră a țărilor membre, care sublinia dreptul inalienabil al tuturor țărilor de a-și exercita permanent suveranitatea asupra propriilor resurse naturale, în interesul dezvoltării lor naționale.

În anii ’70, OPEC dobândește importanță în plan internațional, membrii săi preluând controlul propriilor industrii petroliere și având un important cuvânt de spus în stabilirea prețurilor țițeiului pe piețele internaționale. Până în 1975, numărul țărilor membre ale organizației ajunsese la 13. De două ori în decursul acestei decade, prețurile petrolului au crescut vertiginos, pe o piață volatilă, ca urmare a embargo-ului petrolier arab din 1973, respectiv a izbucnirii revoluției din Iran în 1979.

Primul Summit al șefilor de stat și de guvern, care a avut loc la Alger, capitala Algeriei, în martie 1975, a abordat situația celor mai sărace țări, făcând un apel la o nouă eră a cooperării în relațiile internaționale, în interesul dezvoltării economice și stabilității pe plan mondial. Acest lucru a condus la crearea, în ianuarie 1976, a Fondului pentru Dezvoltare Internațională al OPEC (OPEC Fund for International Development — OFID), ca instituție de finanțare pentru dezvoltare multilaterală, care să promoveze cooperarea între statele membre OPEC și alte țări în curs de dezvoltare, în eforturile lor de a depăși stadiul de subdezvoltare. Resursele OFID provin în principal din contribuții voluntare din partea statelor membre, precum și din veniturile provenite din investiții și împrumuturi. La lansarea OFID în 1976, bugetul acestuia era de 800 de milioane de dolari, pentru ca în anul 2011 să ajungă la un miliard de dolari.

După ce atinge niveluri-record la începutul anilor ’80, prețul petrolului a început să scadă, iar în 1986 acesta s-a prăbușit, ca efect al unei suprasaturări pe piața mondială a petrolului. Prețurile și-au mai revenit în ultima parte a acestei decade, ajungând însă la doar jumătate din nivelul prețurilor de la începutul anilor ’80. În anii ’90 evoluția prețurilor a fost mai puțin dramatică prin comparație cu anii ’70 și ’80, OPEC acționând în timp util pentru reducerea impactului ostilităților din Orientul Mijlociu din 1990-1991 pe piața petrolului, după cum se arată pe site-ul OPEC. Cu toate acestea, decada anilor ’90 a fost dominată de o volatilitate excesivă și o slăbiciune generală a cotațiilor țițeiului. În 2008, OPEC a decis reducerea producției la 24,84 milioane de barili pe zi, pe fondul reducerii cererii din cauza crizei financiare mondiale.

În 2014, prețul țițeiului Brent a scăzut cu aproape 25%, de la 115 de dolari per baril în luna iunie până la 86,89 de dolari per baril la 29 octombrie, pe fondul ofertei abundente de petrol.

Într-o conferință organizată la Londra la 29 octombrie 2014, secretarul general al OPEC, Abdalla Salem El-Badri, a precizat că ”până în 2020, OPEC trebuie să fie gata să producă 40 de milioane de barili de petrol pe zi”, în condițiile în care în prezent ținta de producție a OPEC este de 30 de milioane de barili pe zi. La ultima sa reuniune ministerială, organizată la sediul din Viena pe 27 noiembrie 2014, OPEC a decis să-și mențină nemodificat nivelul producției, în pofida faptului că la acel moment prețul barilului de țiței Brent era la jumătate față de prețul de 115 dolari înregistrat în luna iunie a aceluiași an.

În prezent, la nivelul țărilor membre ale OPEC, sunt în derulare circa 117 proiecte de dezvoltare în sectorul de explorare și producție, în valoare totală de 270 de miliarde de dolari, potrivit datelor publicate pe site-ul organizației.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Organizația Mondială a Sănătății Animalelor (The World Organisation for Animal Health – OIE ) este o organizație interguvernamentală responsabilă cu îmbunătățirea sănătății animale la nivel mondial, al cărei obiectiv principal este acela de control al bolilor la animale și de prevenire a răspândirii lor.

Bernard Vallat, directorul general al OIE 
Foto: (c) Ștefan MICSIK / Arhiva AGERPRES

Nevoia de a lupta, la nivel global, împotriva bolilor la animale a dus la crearea Oficiului Internațional pentru Epizootii (International Office of Epizootics) — OIE, prin semnarea unui acord internațional la 25 ianuarie 1924, notează site-ul OIE. România se numără printre cele 28 de state care în 1924 au pus bazele Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor. În prezent OIE este un partener permanent al Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), care certifică eficiența serviciilor veterinare din România și contribuie implicit la dezvoltarea comerțului românesc cu animale vii și produse de origine animală.

În mai 2003 Oficiul Internațional pentru Epizootii și-a schimbat denumirea în Organizația Mondială a Sănătății Animalelor, menținându-și însă acronimul OIE. În anul 2014 OIE avea 180 de țări membre. Sediul organizației este în Paris.

La momentul creării OIE, cele 28 de țări fondatoare doreau să implementeze un acord internațional care să le permită să colaboreze în încercarea de combatere a epizootiilor, fenomene care decimau șeptelurile. Acestea au vizat în mod special un demers prin care țările afectate să le informeze pe celelalte, ajutându-le astfel să ia măsuri de protecție. Respectivele țări doreau de asemenea să beneficieze de informații privind cele mai eficiente metode de control asupra celor mai periculoase boli apărute la animale. La 30 ianuarie 1928 o primă conferință a avut loc la Geneva, prilej cu care au fost puse bazele unei poliții sanitare internaționale.

În prezent aceste obiective se numără printre misiunile prioritare ale OIE, atât pentru bolile care afectează exclusiv animalele, cât și pentru cele transmisibile la om, se arată pe site-ul organizației. OIE dispune de o bază de date la nivel mondial, cu informații privind sănătatea animală (WAHID). WAHID este utilizată de toate țările membre ale OIE, inclusiv de toate statele membre ale UE.

OIE menține relații permanente cu alte 45 de organizații internaționale și regionale și are oficii regionale și subregionale pe fiecare continent. Este recunoscută ca o organizație de referință pentru Organizația Mondială a Comerțului (OMC). De-a lungul timpului OIE a încheiat numeroase acorduri oficiale, între care amintim pe cele cu Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (Food and Agriculture Organization of the United Nations — FAO) în 1952 și 2004, cu Organizația Mondială a Sănătății (World Health Organization), în 1960 și 2002, cu Organizația Mondială a Comerțului (World Trade Organisation), în 1998, cu Banca Mondială, în 2001.

Bernard Vallat, directorul general al OIE, Elena Espinosa Mangana, ministrul Mediului și Afacerilor Rurale și Marine al Spaniei, John Dalli, comisarul european pentru sănătate, și Prințesa Haya Bint Al Hussein a Iordaniei, președintele Federației Internaționale Ecvestre (FEI), susțin o declarație de presă comună la Bruxelles (2010).
Foto: (c) Ștefan MICSIK / Arhiva AGERPRES

În ce privește structura organizatorică, OIE este plasată sub autoritatea și controlul unei Adunări mondiale a delegaților, alcătuită din reprezentanți desemnați de guvernele tuturor țările membre. Funcționarea de zi cu zi a OIE este gestionată de Sediul central din Paris, subordonat Directorului general, care este ales de Adunarea mondială a delegaților. Sediul central pune în aplicare rezoluțiile adoptate de Comitetul Internațional și elaborate cu sprijinul comisiilor alese de către delegați. Consiliul este alcătuit din președintele Adunării mondiale a delegaților, vicepreședinte, fostul președinte și șase delegați care reprezintă toate regiunile, toți fiind aleși (cu excepția fostului președinte) pentru o perioadă de trei ani. Consiliul ține locul Adunării pe perioada dintre sesiunile generale și se întrunește cel puțin de două ori pe an la Paris pentru a examina probleme de ordin tehnic și administrativ.

Directorul general al OIE este Bernard Vallat. El a fost ales pentru prima dată în această funcție în mai 2000 și a preluat mandatul de cinci ani la 1 ianuarie 2001. În mai 2005 și 2010 a fost reales pentru un al doilea, respectiv al treilea mandat.

OIE a înființat cinci comisii regionale care să prezinte problemele specifice cu care se confruntă membrii săi în diferite regiuni ale lumii (Africa; America; Asia, Orientul Îndepărtat și Oceania; Europa; Orientul Mijlociu). Comisiile regionale prezintă rapoarte despre activitatea lor și fac recomandări către Adunarea mondială a delegaților. Există, totodată, patru comisii de specialitate, între care amintim Comisia Științifică pentru Bolile Animalelor (The Scientific Commission for Animal Diseases sau “Scientific Commission”), al căror rol este acela de a folosi noutățile științifice în vederea studierii problemelor care țin de epidemiologie și de prevenirea și controlul bolilor la animale, de a dezvolta și revizui standardele internaționale ale OIE și de a aborda diverse probleme de ordin științific și tehnic ridicate de membrii organizației.

Un prim obiectiv al OIE este asigurarea transparenței în ceea ce privește situația bolilor la animale pe plan mondial. Astfel, fiecare țară membră a organizației se angajează să raporteze apariția unei boli pe teritoriul său, iar OIE difuzează apoi informația respectivă către celelalte țări, care pot astfel să ia măsurile preventive necesare. Informarea poate fi făcută imediat sau periodic. De asemenea, OIE strânge și analizează cele mai recente informații științifice privind controlul bolilor la animale. Aceste informații sunt puse apoi la dispoziția țărilor membre pentru a le ajuta să-și îmbunătățească metodele folosite pentru a controla și eradica respectivele boli. Informațiile de ordin științific sunt difuzate inclusiv prin intermediul diferitelor lucrări și periodice publicate de OIE, cum ar fi Revista Științifică și Tehnică (Scientific and Technical Review). OIE încurajează solidaritatea internațională în ceea ce privește controlul bolilor la animale, oferă suport tehnic țărilor membre care solicită asistență în acest sens, oferind expertiză în mod deosebit celor mai sărace țări. Totodată, OIE ține permanent legătura cu organisme financiare regionale și naționale cu scopul de a le convinge să investească mai mult și mai eficient în domeniul controlului bolilor la animale și zoonozelor.

Resursele financiare ale OIE provin în principal din contribuțiile anuale obligatorii, la care se adaugă contribuții voluntare din partea țărilor membre.

Începând din 1990 OIE a adoptat planuri strategice cu o durată de cinci ani. În cadrul celui de-al cincilea plan strategic, care acoperă perioada 2011-2015, un accent deosebit este pus pe îmbunătățirea globală și armonizarea legislației în domeniul veterinar, precum și pe educația veterinară continuă.

Țările membre ale OIE au decis să ofere o mai bună garanție în ce privește siguranța produselor alimentare de origine animală printr-o mai bună asociere între activitățile OIE și cele ale Comisiei Codex Alimentarius (Codex Alimentarius Commission).

Organizația Mondială a Sănătății Animalelor a declarat anul 2011 ca fiind Anul Mondial al Veterinarilor. Ceremonia de lansare a Anului Mondial al Veterinarilor a avut loc la Versailles, în Franța, țara unde s-a născut această profesie.

În perioada 17-19 iunie 2014 a avut loc prima conferință regională a Organizației Mondiale a Sănătății Animalelor organizată la București. Aceasta a avut ca temă managementul populației de câini fără stăpân în Balcani și a reunit reprezentanți din Albania, Bosnia Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Serbia și Turcia. După prezentarea recomandărilor OIE privind controlul câinilor fără stăpân, au fost analizate strategiile naționale ale țărilor participante privind câinii fără stăpân, din perspectiva corelării acestora cu standardele Organizației. Evenimentul, desfășurat cu sprijin din partea Comisiei Europene, Germaniei și României, s-a bucurat de o reprezentare la nivel înalt: prof. Dr. Nikola Belev, reprezentantul regional al Organizației pentru Europa de Est, dr. Stanislav Ralchev, reprezentant al OIE la Bruxelles, dr. Paolo Dalla-Villa, reprezentant al departamentului de bunăstare a animalelor din cadrul DG SANCO al Comisiei, iar din partea organizației neguvernamentale Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals — RSPCA, dr. Alexandra Hammond-Seaman. România a fost reprezentată de o delegație a ANSVSA din care a făcut parte și dr. Cristian Duicu, director general al Direcției Generale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, delegat al țării noastre la OIE.

AGERPRES (Documentare — Ruxandra Bratu; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă (IFAD) este o agenție specializată din cadrul Națiunilor Unite, înființată ca instituție financiară internațională, în 1977, în urma Conferinței Mondiale privind Alimentația (World Food Conference) din 1974.

Foto: (c) www.ifad.org

Conferința din 1974 a fost organizată ca răspuns la criza de alimente de la începutul anilor ’70, care a afectat, în primul rând, țările africane din regiunea Sahel. Concluzia reuniunii a fost că ”trebuie instituit imediat un fond internațional pentru dezvoltare agricolă cu scopul finanțării dezvoltării de proiecte pentru producția de hrană în țările în curs de dezvoltare”. Analiza situației a mai arătat că foametea și lipsa siguranței în ceea ce privește alimentația nu reprezentau neapărat eșecuri ale producției de hrană, ci probleme structurale legate de sărăcie și de concentrarea în zonele rurale a majorității populației sărace din lumea în curs de dezvoltare.

Orientarea multilaterală a organizației facilitează o platformă globală de analiză a aspectelor politicilor rurale și de creștere a conștientizării asupra importanței esențiale a investițiilor în agricultură și dezvoltare rurală pentru reducerea sărăciei și îmbunătățirea siguranței alimentare la nivel global. IFAD furnizează țărilor în curs de dezvoltare împrumuturi cu dobânzi scăzute și fonduri pentru finanțarea de programe și proiecte rurale inovative și de dezvoltare. Agenția se numără printre cele mai importante instituții multilaterale care activează în domeniul agriculturii din Africa.

Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă numără 173 de state membre din întreaga lume. Organizația este prezentă în: Africa Centrală și de Vest (22 de țări — 47 de programe și proiecte în desfășurare); Africa de Est și Sud (17 țări — 42 de proiecte și proiecte), Asia și Pacific (20 de țări — 56 de programe și proiecte); America Latină și Caraibe (21 de țări — 42 de programe și proiecte); Orientul Apropiat, Africa de Nord și Europa (19 țări — 36 de programe și proiecte).

Sediul IFAD este la Roma. Președintele organizației este nigerianul Kanayo F. Nwanze, numit în funcție, la 13 februarie 2013, pentru al doilea mandat.

Parteneriatele reprezintă nucleul activităților IFAD. Fondul derulează parteneriate speciale cu membri ai Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), țări în curs de dezvoltare și state membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD). În plus, printre parteneri se mai numără: organizații din societatea civilă, în special cele care reunesc agricultori și mici afaceri rurale; agenții ale ONU; agenții de dezvoltare bilaterală și multilaterală; centre de cercetare în agricultură; ONG-uri și fundații; institute de cercetare și universități; organizații regionale și reprezentanți din sectorul privat.

Consiliul de Guvernare reprezintă autoritatea cu cea mai mare putere de decizie din structura IFAD. Fiecare stat membru este reprezentat în Consiliul de Guvernare, prin intermediul guvernatorilor, guvernatorilor supleanți și al altor consilieri desemnați. Consiliul Executiv este responsabil de supravegherea operațiunilor generale și de aprobarea programului de activități. Componența Consiliului Executiv este decisă de Consiliul de Guvernare și este distribuită astfel: Lista A: opt membri deplini și opt membri supleanți (în special din țările din cadrul OECD); Lista B: patru membri deplini și patru membri supleanți (în special din OPEC) și Lista C: șase membri deplini și șase membri supleanți; câte doi din cele trei subdivizuni regionale ale statelor membre din Lista C (țările în curs de dezvoltare). România este inclusă în Lista C.

Rezultatele IFAD, raportate în 2014, arată că: 3,5 milioane de persoane, din care 49% femei, au primit pregătire în practicile de producție la culturile agricole și de folosire a tehnologiilor; 2,9 milioane de persoane, din care 43% femei, au fost pregătite în practicile de producție în fermele de animale și de folosire a tehnologiilor; 4,1 milioane de hectare de teren au intrat într-un program de management îmbunătățit; 20.000 de kilometri de drumuri construite sau reparate; 35.000 de grupuri de marketing formate sau îmbunătățite; 1,2 milioane de persoane pregătite în dezvoltarea de afaceri sau antreprenoriat.

Potrivit datelor IFAD, cea mai mare parte a populației sărace de 1,2 miliarde trăiește fără siguranța unui venit pe care să se bazeze. În ceea ce privește finanțarea rurală, proiectele derulate de IFAD vizează susținerea populației rurale sărace prin acces la servicii financiare (economii, plăți, asigurări și remitenți). Rezultatele raportate în 2014 în acest domeniu evidențiază: 19,1 milioane de persoane care au economisit voluntar, din care 73% femei; 6,2 milioane de persoane care au accesat împrumuturi în sistemul de microfinanțare asistat de IFAD, din care 59% femei; 14% din portofoliul curent al IFAD este dedicat finanțării rurale.

Analizele IFAD mai arată că impactul investițiilor s-a făcut simțit pentru 438 de milioane de persoane, care au obținut mai multă hrană din agricultură, au reușit să-și gestioneze mai bine pământul sau resursele naturale, au deprins mai multe abilități, și-au început mici afaceri, au construit organizații puternice și și-au făcut auzite vocile în luarea deciziilor privind propriile vieți.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Consiliul Internațional al Femeilor (ICW) a fost înființat în 1888, având statul de organizație internațională care promovează sănătatea, pacea, egalitatea și educația în întreaga lume. Cu susținerea membrilor fondatori Susan B. Anthony, May Wright Sewell și Frances Willard, prima convenție ICW a avut loc în perioada 25 martie – 1 aprilie 1888, la Washington D.C. Nouă țări – Anglia, Irlanda, Franța, Norvegia, Danemarca, Finlanda, India, Canada și Statele Unite ale Americii – au trimis 49 de delegați la eveniment.

Foto: (c) Mihai ALEXE / Arhiva AGERPRES

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mișcările sociale din societatea industrială au luat amploare. Situația economică dramatică a lucrătorilor a determinat înființarea mai multor organizații pentru femei care aveau scopul să promoveze pacea la nivel internațional, bunăstarea generală și dreptul de vot pentru femei.

Consiliul Internațional al Femeilor a luat ființă la Washington, la fel ca și Consiliul Național al Femeilor din SUA. Primele conferințe internaționale au fost prezentate pe larg în presa vremii, în special cea din 1899, când Susan Anthony s-a întâlnit cu Regina Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.

ICW a fost prima organizație pentru femei care a activat pe scena internațională la începutul secolului XX. ”În acea perioadă, internaționalismul și filantropia erau considerate o scindare pentru mândria și supremația istorică de neclintit a diferitelor forme de naționalism care au dus la dezastre”, evocă lucrarea ”Women changing the World”, de Leen Beyers, Els Flour, Catherine Jacques, Sylvie Lefebvre (Bruxelles, 2005).

În anii ’20, ICW și comisiile sale permanente au colaborat cu Liga Națiunilor, iar după cel de-Al Doilea Război Mondial, Consiliul a devenit consultant al Organizației Națiunilor Unite. Introducerea principiului egalității între femei și bărbați se afla deja pe ordinea de zi a ICW din perioada de activitate a Ligii Națiunilor. După 1945, noua provocare a ICW a devenit apărarea și promovarea noțiunii de ”Drepturile omului pentru femei”.

În decursul timpului, ICW s-a afiliat la numeroase agenții și organizații internaționale, inclusiv la Organizația Mondială a Sănătății, din 1981.

Inițial, secretariatul organizației, care îndeplinește rolul de centru al rețelei, și-a mutat sediul în funcție de naționalitățile președinților săi, însă, în cele din urmă, în 1954, s-a stabilit la Paris, unde a rămas sediul central al ICW. În prezent, biroul președintelui ICW se află la Lausanne, Elveția.

Organizația este condusă prin intermediul a trei structuri diferite: Adunarea Generală, Comitetul Executiv și Consiliul de conducere. Președintele Consiliului de conducere este Cosima Schenk (2012-2015), reprezentanta Consiliului Național al Femeilor din Elveția. Cele cinci comisii permanente ale organizației sunt: Comisia pentru statutul femeilor, Comisia pentru dezvoltare durabilă, Comisia pentru prosperitatea generală, Comisia pentru comunicare, Comisia pentru probleme sociale.

ICW este o federație sau o organizație — umbrelă pentru Consiliile Naționale. Din fiecare țară este acceptat numai un consiliu național, potrivit reglementărilor ICW. În prezent, 63 de consilii naționale sunt afiliate la ICW.

Activitatea ICW se bazează, în mod fundamental, pe angajamentul voluntar, cu excepția membrilor Secretariatului. În decursul a peste 120 de ani, organizația și-a păstrat caracterul apolitic. Totuși, pentru îndeplinirea scopurilor stabilite, ICW nu poate evita trasarea anumitor politici—cheie. În acest sens, emanciparea femeilor și lupta pentru egalitate nu au rămas probleme localizate doar în aria țărilor în curs de dezvoltare.

”Femei din toate statele pot fi victime ale violenței, discriminării, traficului sau sărăciei”, afirmă și în prezent reprezentantele ICW. Rețeaua globală ICW este un simbol al dialogului intercultural considerat în zilele noastre ca temei fundamental pentru pacea și securitatea umană. ICW este încă implicat în lupta pentru ”moralizare” a relațiilor și credințelor sociale. Având în vedere situația economică globală, țelul unei societăți ”remoralizate” înseamnă restabilirea demnității pentru toți, bărbați și femei, indiferent de origine, rasă, credință sau condiție socială, mai notează lucrarea ”Women changing the World”. ”După 125 de ani de existență, nu e loc de bucurie într-o lume în care principiul egalității dintre femei și bărbați încă reprezintă o temă de dispute. Inegalitatea duce la violență. (…) În această perspectivă, ICW ajută femeile să se ajute reciproc, iar obiectivul său este să acorde femeilor din Consiliile Naționale afiliate, oportunitatea de a dobândi discernământ, apreciere de sine și abilități pentru o emancipare în creștere. Nu există democrație fără egalitatea de gen”, a declarat președintele ICW, Cosima Schenk.

În calendarul evenimentelor ICW, următoarea Adunare Generală a organizației este programată la Izmir, în Turcia, în perioada 30 mai — 5 iunie 2015.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, editor: Cerasela Bădiță)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Curtea de Conturi Europeană (European Court of Auditors – ECA) este instituția Uniunii Europene creată prin Tratatul de la Bruxelles, din 1975, cu scopul de a efectua auditul extern al finanțelor UE și de a contribui la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE, jucând rolul de ”conștiință financiară” a UE și ”gardian independent” al intereselor financiare ale cetățenilor europeni.

Foto: (c) Eca.europa.eu

De la crearea Comunității Economice Europene, în 1958, atribuțiile preluate de ECA fuseseră îndeplinite de o comisie de audit de mici dimensiuni, care nu dispunea de competențe și resurse necesare pentru a asigura un audit adecvat al bugetului aflat în creștere progresivă. Comisia pentru control bugetar a Parlamentului European a militat, începând cu 1973, pentru înființarea unui organism de audit extern la nivel comunitar.

Punctul de plecare pentru activitatea de audit îl reprezintă bugetul și politicile UE, în principal în domenii legate de creșterea economică și ocuparea forței de muncă, finanțele publice, mediu și combaterea schimbărilor climatice. Auditul cu privire la execuția bugetului privește atât veniturile, cât și cheltuielile. Încă de la început, Curtea de Conturi Europeană a urmărit să îmbunătățească gestiunea finanțelor UE și să contribuie la asigurarea răspunderii publice pentru colectarea și cheltuirea bugetului Uniunii, oferind asigurări și consiliere.

Limbile utilizate în cadrul instituției sunt cele 28 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, iar sediul Curții se află la Luxemburg.

Curtea de Conturi Europeană a devenit treptat o instituție europeană de sine stătătoare, iar de la 1 noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, independența și autoritatea Curții au fost consolidate prin declarația de asigurare anuală (DAS). Curtea de Conturi Europeană a fost recunoscută ca una dintre cele cinci instituții fundamentale ale Comunității Europene alături de Parlamentul European, Consiliul Europei, Comisia Europeană și Curtea de Justiție.

Începând cu 1999, rolul Curții de Conturi Europene a devenit și mai important, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care a reafirmat independența Curții, i-a extins competențele în lupta împotriva fraudei și i-a creat cadrul juridic pentru formularea acțiunilor în fața Curții de Justiție pentru a-și proteja prerogativele față de celelalte instituții ale UE.

În exercitarea mandatului său, Curtea de Conturi Europeană adoptă decizii în colegiu, cu majoritate de voturi. În 2003, Tratatul de la Nisa a consolidat principiul, conform căruia colegiul Curții trebuie să fie format din câte un membru din fiecare stat al Uniunii Europene. Modificările aduse de Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare în 2009), în gestiunea și controlul fondurilor UE, vizează consolidarea competențelor bugetare ale Parlamentului European și subliniază responsabilitatea statelor membre pentru execuția bugetului.

Curtea de Conturi Europeană funcționează ca o autoritate colegială formată din cei 28 de reprezentanți ai fiecărui stat membru, numiți de Consiliul UE cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de șase ani, care poate fi reînnoit. Aceștia, alături de personalul de audit, sunt organizați în cinci camere, dintre care patru au competențe legate de audit, iar cea de-a cincea, denumită Camera CEAD, are un caracter orizontal.

Președintele Curții de Conturi Europene este ales de cei 28 de membri din rândul lor, pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit, iar decanul fiecărei camere este ales de membrii ei pentru un mandat de doi ani. La data de 16 ianuarie 2008, portughezul Vítor Manuel da Silva Caldeira a fost ales președinte al Curții, devenind astfel cel de-al zecelea președinte al instituției. Mandatul său a fost reînnoit pentru prima oară la 12 ianuarie 2011 și pentru a doua oară la 23 ianuarie 2014.

Secretarul general este funcționarul cu cel mai înalt grad în instituție și este numit în această funcție de Curte, pentru un mandat, ce se poate reînnoi, de șase ani. Secretarul general este responsabil de secretariatul Curții, gestionarea personalului și de administrare, inclusiv de finanțe și asistență, resurse umane, tehnologia informației și traduceri. Funcția este ocupată, în prezent, de Eduardo Ruíz García, care a fost numit secretar general al Curții, la 16 martie 2009.

Structura Curții de Conturi Europene s-a dezvoltat în paralel cu evoluția Uniunii Europene. De la nouă membri și 120 de angajați, în 1977, organizația internațională a ajuns să numere, în prezent, 28 de membri — repartizați în cinci camere — și aproximativ 900 de angajați, cu sarcini de natură profesională sau administrativă, care provin din toate statele membre.

ECA publică rapoarte și avize bazate pe proceduri independente de analiză și de audit, care contribuie la supravegherea publică a execuției bugetului UE, la luarea de decizii cu privire la mecanismele de guvernanță, elaborarea politicilor și a programelor, precum și la alocarea bugetului UE. În plus, Curtea de Conturi Europeană colaborează cu celelalte instituții supreme de audit în vederea elaborării de standarde profesionale și de bune practici.

Până la 80% din bugetul UE face obiectul gestiunii partajate cu statele membre. Acestea cooperează cu Comisia Europeană în vederea instituirii de mecanisme de supraveghere și de control intern, pentru a se asigura că fondurile UE sunt cheltuite în mod corespunzător și în conformitate cu normele. Prin urmare, controlul exercitat are atât o dimensiune la nivelul UE, cât și o dimensiune națională.

Începând cu 2007, Curtea de Conturi a României este reprezentată la Curtea de Conturi Europeană, inițial prin intermediul lui Ovidiu Ispir (2007-2013), fost consilier de conturi al Curții de Conturi a României, care a îndeplinit un mandat de șase ani în cadrul Camerei a IV-a. Din 2013, reprezentantul României este George Pufan, fost secretar general al Curții de Conturi a României, care este membru al Camerei a II-a, pentru un mandat de șase ani.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Programul Voluntarii Națiunilor Unite (United Nations Volunteers) este organizația ONU care contribuie la pace și dezvoltare prin intermediul voluntariatului, la nivel mondial.

Foto: (c) youth-portal.com

UNV contribuie la pace și dezvoltare prin pledarea pentru recunoașterea voluntarilor, integrarea voluntariatului în programarea planurilor de dezvoltare și mobilizarea voluntarilor dintr-un mediu divers, inclusiv voluntari ai ONU cu experiență, în acțiuni desfășurate pe tot mapamondul. UNV consideră voluntariatul universal și cuprinzător, și recunoaște această activitate în diversitatea sa, precum și valorile pe care le susține: voința liberă, dăruirea, angajamentul și solidaritatea.

Voluntariatul reprezintă un mijloc puternic de angajare a oamenilor în abordarea problemelor de dezvoltare, care poate transforma ritmul și natura progresului. Voluntariatul aduce beneficii atât pentru societate, în ansamblu, cât și pentru voluntarul individual prin întărirea încrederii, solidarității și reciprocității în rândul cetățenilor și prin crearea de oportunități de implicare.

UNV are o istorie în recunoașterea tinerilor ca forță puternică în progresul păcii globale și în dezvoltare, angajând această forță în proiecte și programe, din 1970. În decursul celor peste 40 de ani de activitate, UNV a desfășurat activități de cooperare tehnică cu guvernele, societatea civilă și organisme regionale.

Cu sediul la Bonn, Germania, UNV activează în aproximativ 130 de țări anual. Cu unități teritoriale în 86 de țări, organizația este reprezentată prin birourile Programului ONU pentru Dezvoltare (UNDP) și raportează Bordului Executiv al UNDP. Coordonatorul Executiv al UNV este Richard Dictus, din Olanda, de la 2 ianuarie 2013.

UNV mobilizează direct peste 7.500 de voluntari ca ”Voluntari ONU”, în fiecare an. Candidații sunt recrutați atât din state dezvoltate, cât și din cele în curs de dezvoltare (peste 75%). Vârsta minimă pentru voluntari este 25 de ani, iar vârsta medie este 37 de ani.

Ariile tematice în care se desfășoară programele UNV sunt: Agricultură, Copii, Societatea civilă, Cultură și sport, Educație, Asistență electorală, Ajutor de urgență, Mediu, Concentrarea pe hrană, Egalitatea de gen, Guvernanță, HIV/SIDA, Sănătate, Drepturile omului, Tehnologia comunicațiilor și telecomunicațiilor, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, Grupuri marginalizate, Voluntariat online, Parteneri, Pace și soluționarea conflictelor, Persoane cu dizabilități, Sărăcie, Sectorul privat, Refugiați și persoane strămutate, Tineret. În plus, UNV derulează cinci programe globale: Securizarea accesului la serviciile sociale de bază, Rezistența comunității în domeniul mediului și reducerii riscurilor de dezastru, Construirea păcii, Tineret și Dezvoltarea capacităților naționale prin scheme voluntare.

Deși, istoric, UNV s-a concentrat pe implicarea tinerilor în proiecte și mobilizare, activitatea sa nu a fost ghidată după o abordare sistematică, programată pe nivele, pentru angajarea tinerilor în acțiunile desfășurate. Astfel, când secretarul general al ONU a făcut apel la ”crearea unui program pentru tineri voluntari sub umbrela Programului Voluntarii ONU”, în Agenda sa de acțiune pe cinci ani, din 2012, UNV a interpretat solicitarea în sens mai larg, luându-și angajamentul să dezvolte o abordare cuprinzătoare, la nivel de organizație, pentru angajarea tinerilor. Ca urmare, a derulat o consultare amănunțită cu părțile implicate, inclusiv entități ale ONU, organizații ale societății civile, organizații de voluntariat, experți în domeniul tineretului și tineri, precum și o revizuire a mobilizării tinerilor. Aceste măsuri au fost luate pentru o mai bună înțelegere a realităților tinerilor în secolul al XXI-lea și pentru analizarea celor mai bune practici și tendințe în domeniul voluntariatului în rândul tinerilor, la nivel mondial. Rezultatul a fost dezvoltarea Strategiei UNV pentru voluntariatul tinerilor 2014-2017 (UNV Youth Volunteering Strategy).

UNV publică un Raport Anual, care prezintă activitatea și realizările Voluntarilor ONU în lupta pentru pace și dezvoltarea umană durabilă. Raportul din 2013, ”Volunteering for the World We Want” evidențiază parteneriatele și rezultatele UNV și atestă angajamentul, creativitatea și talentul voluntarilor ONU, ale tinerilor voluntari ONU și ale voluntarilor online.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) a fost înființat la 11 decembrie 1946, de către Adunarea Generală a ONU, cu scopul de a furniza ajutoare de urgență, constând în alimente, haine și produse medicale, copiilor europeni care se confruntau cu foametea și bolile, în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Foto: (c) facebook.com/unicef


Organizația a obținut de la început statut semi-autonom în cadrul ONU, având un organism propriu de guvernare (25 de guverne la început, apoi numărul a crescut la 30) și propriul Secretariat. Primul director executiv al UNICEF a fost Maurice Pate, filantrop și om de afaceri american, care a condus organizația din ianuarie 1947 până la moartea sa, în ianuarie 1965. De altfel, Maurice Pate și Herbert Clark Hoover, fost președinte al SUA (1929-1933), au rămas în istorie ca fondatori ai UNICEF.

În 1953, UNICEF a devenit parte permanentă a ONU, prin extinderea mandatului pe termen nelimitat. În acea perioadă, UNICEF a desfășurat o campanie globală de succes împotriva afecțiunii framboesia (pian), o boală infecțioasă ce afecta milioane de copii și putea fi tratată cu penicilină.

La 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, care definește drepturile copilului la protecție, educație, îngrijire a sănătății, adăpost și o alimentație potrivită.

În 1961, după un deceniu de orientare a atenției către problemele de sănătate a copiilor, UNICEF și-a extins aria de interes către mai multe nevoi și a demarat activitățile de implicare în domeniul educației, prin susținerea pregătirii profesorilor și a dotării sălilor de curs în țările care tocmai deveniseră independente. În 1965, UNICEF a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru ”promovarea frăției între popoare”.

Anul 1979 a fost declarat de către UNESCO Anul Internațional al Copilului pentru a celebra a 20-a aniversare a Declarației Drepturilor Copilului și pentru a încuraja punerea sa în aplicare. În 1982, UNICEF a lansat o acțiunea supranumită ”Revoluția pentru supraviețuirea copiilor și dezvoltare”, destinată salvării vieților a milioane de copii anual. Revoluția s-a bazat pe patru tehnici simple, ce presupun costuri scăzute: monitorizarea creșterii, terapia de rehidratare orală, alimentația la sân și imunizarea.

În 1987, studiul UNICEF “Adjustment with a Human Face” generează o dezbatere asupra protejării copiilor și a femeilor de efectele negative ale ajustărilor economice și reformelor impuse pentru a reduce datoriile în țările subdezvoltate. În 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenția pentru Drepturile Copilului, care a intrat în vigoare în septembrie 1990 și a devenit tratatul cel mai rapid și bine acceptat la nivel mondial. În 1990, la Organizația Națiunilor Unite s-a desfășurat un summit fără precedent—Summit-ul Mondial pentru Copii — la care au participat Șefi de stat și de guvern, pentru stabilirea țintelor în următorii zece ani.

În prezent, UNICEF este forța din spatele fundamentării unei lumi unde drepturile fiecărui copil sunt îndeplinite. Organizația, cu sediul la New York, deține autoritatea globală în influențarea strategilor și a partenerilor de la nivel global. Organizația este condusă de Anthony Lake, de la 1 mai 2010. Cu o experiență de peste 45 de ani în serviciul public, Anthony Lake este al șaselea director al UNICEF.

UNICEF face parte din Mișcarea Globală pentru Copii (Global Movement for Children), o coaliție extinsă dedicată îmbunătățirii vieții fiecărui copil. Prin acțiunile desfășurate și evenimente precum Sesiunea Specială a ONU pentru Copii, este încurajată participarea tinerilor la deciziile care se răsfrâng asupra vieților lor.

UNICEF este activ în peste 190 de țări și teritorii prin intermediul programelor de țară și al Comisiilor Naționale. Prioritățile organizației sunt direcționate pe următoarele segmente: supraviețuirea și dezvoltarea copiilor; protecție și incluziune socială; educație; ajutor de urgență și acțiuni umanitare.

Potrivit Planului Strategic 2014 — 2017 al UNICEF, agenda de dezvoltare post-2015, ce trasează o nouă serie de ținte, include: o atenție deosebită pentru sănătate, educație și nevoile de protecție ale copiilor, fete și băieți în mod egal; guvernanță consolidată; o atenție sporită asupra sărăciei, imparțialității, incluziunii, mediului și rezistenței la factori externi; o restructurare a responsabilităților pentru toate țările, sărace și bogate, pentru a aborda inegalitățile sociale, înlăturarea barierelor sociale și financiare și îndeplinirea obligațiilor pentru respectarea tuturor drepturilor copiilor de pretutindeni.

În România, UNICEF lucrează împreună cu Guvernul, Parlamentul, autorități locale, societatea civilă, sectorul privat, parteneri naționali și internaționali și mass media pentru a asigura accesul tuturor copiilor la educație timpurie de calitate, pentru protejarea și monitorizarea drepturilor copilului, pentru protecție socială și pentru mobilizarea de resurse în beneficiul copiilor. Programul de țară menține și dezvoltă agenda legată de drepturile copilului în contextul apartenenței României la Uniunea Europeană și de expertiza și capacitatea UNICEF la nivel global, regional și local.

De peste o jumătate de secol, Ambasadorii UNICEF contribuie la apărarea drepturilor și la îmbunătățirea calității vieții copiilor și femeilor din lumea întreagă. Smiley, Andreea Marin și Gheorghe Hagi dețin calitatea de Ambasadori ai Bunăvoinței.

”Cu 15 milioane de copii prinși în conflicte majore, UNICEF a declarat 2014 un an devastator pentru copii”, a trasat UNICEF o concluzie asupra situației din acest an, prin intermediul unui comunicat de presă, publicat la 8 decembrie 2014. Cele 15 milioane de copii au fost prinși în conflictele violente din Republica Centrafricană, Irak, Sudanul de Sud, Palestina, Siria, Ucraina. La nivel mondial, UNICEF estimează că 230 de milioane de copii trăiesc în prezent în țări sau zone afectate de conflicte armate.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, editor: editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) a fost înființat la 11 decembrie 1946, de către Adunarea Generală a ONU, cu scopul de a furniza ajutoare de urgență, constând în alimente, haine și produse medicale, copiilor europeni care se confruntau cu foametea și bolile, în urma celui de-al Doilea Război Mondial.

Foto: (c) facebook.com/unicef


Organizația a obținut de la început statut semi-autonom în cadrul ONU, având un organism propriu de guvernare (25 de guverne la început, apoi numărul a crescut la 30) și propriul Secretariat. Primul director executiv al UNICEF a fost Maurice Pate, filantrop și om de afaceri american, care a condus organizația din ianuarie 1947 până la moartea sa, în ianuarie 1965. De altfel, Maurice Pate și Herbert Clark Hoover, fost președinte al SUA (1929-1933), au rămas în istorie ca fondatori ai UNICEF.

În 1953, UNICEF a devenit parte permanentă a ONU, prin extinderea mandatului pe termen nelimitat. În acea perioadă, UNICEF a desfășurat o campanie globală de succes împotriva afecțiunii framboesia (pian), o boală infecțioasă ce afecta milioane de copii și putea fi tratată cu penicilină.

La 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, care definește drepturile copilului la protecție, educație, îngrijire a sănătății, adăpost și o alimentație potrivită.

În 1961, după un deceniu de orientare a atenției către problemele de sănătate a copiilor, UNICEF și-a extins aria de interes către mai multe nevoi și a demarat activitățile de implicare în domeniul educației, prin susținerea pregătirii profesorilor și a dotării sălilor de curs în țările care tocmai deveniseră independente. În 1965, UNICEF a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru ”promovarea frăției între popoare”.

Anul 1979 a fost declarat de către UNESCO Anul Internațional al Copilului pentru a celebra a 20-a aniversare a Declarației Drepturilor Copilului și pentru a încuraja punerea sa în aplicare. În 1982, UNICEF a lansat o acțiunea supranumită ”Revoluția pentru supraviețuirea copiilor și dezvoltare”, destinată salvării vieților a milioane de copii anual. Revoluția s-a bazat pe patru tehnici simple, ce presupun costuri scăzute: monitorizarea creșterii, terapia de rehidratare orală, alimentația la sân și imunizarea.

În 1987, studiul UNICEF “Adjustment with a Human Face” generează o dezbatere asupra protejării copiilor și a femeilor de efectele negative ale ajustărilor economice și reformelor impuse pentru a reduce datoriile în țările subdezvoltate. În 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenția pentru Drepturile Copilului, care a intrat în vigoare în septembrie 1990 și a devenit tratatul cel mai rapid și bine acceptat la nivel mondial. În 1990, la Organizația Națiunilor Unite s-a desfășurat un summit fără precedent—Summit-ul Mondial pentru Copii — la care au participat Șefi de stat și de guvern, pentru stabilirea țintelor în următorii zece ani.

În prezent, UNICEF este forța din spatele fundamentării unei lumi unde drepturile fiecărui copil sunt îndeplinite. Organizația, cu sediul la New York, deține autoritatea globală în influențarea strategilor și a partenerilor de la nivel global. Organizația este condusă de Anthony Lake, de la 1 mai 2010. Cu o experiență de peste 45 de ani în serviciul public, Anthony Lake este al șaselea director al UNICEF.

UNICEF face parte din Mișcarea Globală pentru Copii (Global Movement for Children), o coaliție extinsă dedicată îmbunătățirii vieții fiecărui copil. Prin acțiunile desfășurate și evenimente precum Sesiunea Specială a ONU pentru Copii, este încurajată participarea tinerilor la deciziile care se răsfrâng asupra vieților lor.

UNICEF este activ în peste 190 de țări și teritorii prin intermediul programelor de țară și al Comisiilor Naționale. Prioritățile organizației sunt direcționate pe următoarele segmente: supraviețuirea și dezvoltarea copiilor; protecție și incluziune socială; educație; ajutor de urgență și acțiuni umanitare.

Potrivit Planului Strategic 2014 — 2017 al UNICEF, agenda de dezvoltare post-2015, ce trasează o nouă serie de ținte, include: o atenție deosebită pentru sănătate, educație și nevoile de protecție ale copiilor, fete și băieți în mod egal; guvernanță consolidată; o atenție sporită asupra sărăciei, imparțialității, incluziunii, mediului și rezistenței la factori externi; o restructurare a responsabilităților pentru toate țările, sărace și bogate, pentru a aborda inegalitățile sociale, înlăturarea barierelor sociale și financiare și îndeplinirea obligațiilor pentru respectarea tuturor drepturilor copiilor de pretutindeni.

În România, UNICEF lucrează împreună cu Guvernul, Parlamentul, autorități locale, societatea civilă, sectorul privat, parteneri naționali și internaționali și mass media pentru a asigura accesul tuturor copiilor la educație timpurie de calitate, pentru protejarea și monitorizarea drepturilor copilului, pentru protecție socială și pentru mobilizarea de resurse în beneficiul copiilor. Programul de țară menține și dezvoltă agenda legată de drepturile copilului în contextul apartenenței României la Uniunea Europeană și de expertiza și capacitatea UNICEF la nivel global, regional și local.

De peste o jumătate de secol, Ambasadorii UNICEF contribuie la apărarea drepturilor și la îmbunătățirea calității vieții copiilor și femeilor din lumea întreagă. Smiley, Andreea Marin și Gheorghe Hagi dețin calitatea de Ambasadori ai Bunăvoinței.

”Cu 15 milioane de copii prinși în conflicte majore, UNICEF a declarat 2014 un an devastator pentru copii”, a trasat UNICEF o concluzie asupra situației din acest an, prin intermediul unui comunicat de presă, publicat la 8 decembrie 2014. Cele 15 milioane de copii au fost prinși în conflictele violente din Republica Centrafricană, Irak, Sudanul de Sud, Palestina, Siria, Ucraina. La nivel mondial, UNICEF estimează că 230 de milioane de copii trăiesc în prezent în țări sau zone afectate de conflicte armate.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, editor: editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva