Foto: (c) Globi.ro

Stat în Peninsula Arabă, Sultanatul Oman se învecinează la est cu Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Yemen, la nord cu Emiratele Arabe Unite și Golful Oman, la vest cu Golful Oman, la sud cu Marea Arabiei. Are capitala la Muscat. Limba oficială: araba. Religia: islam.

O îngustă câmpie nisipoasă de coastă (în Est și Sud) urcă treptat spre podișul deșertic Wadi Sama’il, străbătut de lanțul muntos Al-Hajar (2.980 m în Jabal Shams). În Sud-Vest se află Podișul Dhofar, relativ fertil, înconjurat de Munții Qarah, iar în Nord se extinde deșertul nisipos Rub’al Khali, lipsit de precipitații și nelocuit. Sultanatului Oman îi aparține și Peninsula Musandam (altitudine maximă 2.286 m), aflată mai la Nord, formând o enclavă în Emiratele Arabe Unite.

Clima este tropicală, deosebit de aridă, cu temperaturi medii anuale ridicate (Muscat: 23 grade Celsius în ianuarie și 34 de grade Celsius în iulie; sunt frecvente temperaturi de peste 50 de grade Celsius) și precipitații scăzute (80-130 mm/an). Vegetație xerofită sau absentă și faună foarte săracă. Zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Rezervația Naturală a antilopei arabice (Oryx arabica).

Potrivit informațiilor MAE, locuitorii actualului teritoriu al Omanului au prosperat din cele mai vechi timpuri de pe urma comerțului prin Oceanul Indian. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, noul sultanat creat la Muscat a semnat un tratat de prietenie cu Marea Britanie. Cu timpul, dependența Omanului față de consilierii politico-militari britanici a crescut, fără însă să devină o colonie britanică.

În anul 1970, Qaboos bin Said al-Said s-a proclamat sultan, funcție pe care o deține și astăzi. Programul său de modernizare a țării a deschis acesteia drumul către lumea occidentală, în același timp păstrând intacte relațiile strânse și de durată pe care această țară le-a avut cu Marea Britanie. Prin politica externă moderată și independentă, Omanul a căutat să mențină relații bune cu toate statele din Orientul Mijlociu.

Forma de guvernământ: monarhie. Șeful statului: sultan și premier Qaboos bin Said al-Said (sultan din 23 iulie 1970 și premier din 23 iulie 1972). Parlamentul este bicameral și este format din Majlis al-Dawla (Camera Superioară cu 71 de locuri) și Majlis al-Shura (Camera Inferioară cu 84 de locuri). Ultimele alegeri legislative au avut loc la 15 octombrie 2011 iar următoarele sunt programate pentru octombrie 2015.

Principalele atracții turistice sunt capitala Muscat unde vizitatorul poate admira drumul din piața de pește, clădirile cu balcoane din Muttrah Souk, Palatul Sultanului; forturile portugheze Al Jalali și Mirani din secolul al XVI-lea; plajele Yitti, Seifa sau Quiryat, sau grădinile cu leandrii din Dayqah, Shab și Tiwi; orașul Nizwa, capitala țării în secolele VI-VII, faimos pentru piețele de animale din zori și o destinație ideală pentru o scurtă excursie în munți; forturile și castelele din Nakhal sau Rustaq; vechiul oraș Sur, faimos pentru tradiția în construcțiile navale; Muntele Soarelui (Jebel Shams) de unde se poate privi în întunericul Wadi Ghul — Marele Canion la Arabiei. Cei pasionați de sporturi nautice pot face scufundări, windsurfing și navigație.

În ceea ce privește gastronomia, mâncărurile conțin în principal orez, smochine, fructe, pește și carne. Majoritatea mâncărurilor sunt gătite în tanour, un fel de gaură în pământ, în care se face foc.

Carnea este gătită timp de 24 de ore înainte de a fi consumată. Locuitorii servesc masa pe o pânză așternută pe podea. Mâncarea și băutura se iau întotdeauna cu mâna dreaptă. Un desert preferat este halvaua, făcută de obicei din susan și miere.

Cafeaua este neagră și tare, câteodată aromată cu cuișoare. Beduinii consideră lăcustele o delicatesă.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) turistik.ro

Situată în partea de sud-vest a Africii, se învecinează la nord cu Republica Congo, la nord și nord-est cu Republica Democratică Congo, la sud-est cu Zambia, la sud cu Namibia, iar la vest cu Oceanul Atlantic.

Relieful este format din câteva podișuri care împart țara în trei bazine hidrografice. În nord-est se află bazinul fluviului Congo, în sud-est, fluviul Zambezi care colectează toate apele curgătoare, iar în vest apele se varsă în Oceanul Atlantic, furnizând cea mai mare parte a energiei hidroelectrice a Angolei. Aproximativ jumătate din suprafața țării este împădurită și mai puțin de 10% este arabilă. Climatul este semi-arid în sud și de-a lungul coastei, cu un sezon secetos (mai-octombrie) și umed (noiembrie-aprilie).

Un aflux masiv al populațiilor vorbitoare de bantu, începând din mileniul I d.Hr., a făcut ca acestea să devină predominante. Cel mai important regat bantu a fost Kongo, iar mai la sud de acesta se afla regatul Ndongo al populației mbundu.

Exploratorul portughez Diogo Cao a ajuns în Angola, în 1482, aceasta devenind ulterior colonie portugheză. Granițele actuale ale Angolei, inclusiv pentru provincia enclavă Cabinda, au fost stabilite de Conferința de la Berlin din 1885.

Foto: (c) turistik.ro

În 1951, Angola a fost proclamată “provincie de peste mări” a Portugaliei. Rezistența împotriva guvernării coloniale a izbucnit violent în 1961. Urmare a căderii dictaturii lui Salazar și Caetano, noile autorități portugheze au declarat că transferă suveranitatea țării direct poporului angolez, care a luptat pentru independență, și nu mișcărilor de eliberare națională.

Agostinho Neto a proclamat unilateral, la 11 noiembrie 1975, independența Angolei și a devenit primul președinte al acestei țări. Facțiuni rivale din mișcarea pentru independență au continuat lupta, timp de 25 de ani, sub forma războiului civil. În ciuda încheierii păcii în 1994, forțele conduse de Jonas M. Savimbi au continuat opoziția armată față de guvern până la moartea sa, în 2002, după care s-a semnat un acord de pace.

Potrivit Constituției adoptată la 26 martie 1991, puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Națională, 220 de membri), iar puterea executivă este exercitată de președintele Republicii și guvernul numit de acesta, sub conducerea unui prim-ministru.

Președintele Republicii Angola este Jose Eduardo dos Santos, ales prima oară la 20 septembrie 1979 și reales succesiv până în prezent. Președintele este și șef al guvernului.

Capitala statului este Luanda — circa 4 milioane locuitori. Alte orașe importante: Huambo, Malange, Lubango, Benguela. Limba oficială este portugheza. Alte limbi vorbite: kimbundu, umbundu, kikongo, chokwe, oxikwayama etc.

Angola este al doilea producător de petrol în Africa sub-sahariană, după Nigeria. Industria petroliferă contribuie cu 80% la buget. Exportul de petrol reprezintă 90% din totalul exporturilor. Urmare a creșterii prețului petrolului pe piața mondială în ultimii ani, Angola a înregistrat o creștere economică, în 2011, de 3,7%. În 2005, producția de petrol a fost de 1,6 milioane barili pe zi, iar rezervele estimate în prezent ating 5,412 miliarde de barili.

Bogății și resurse naturale: petrol, diamante, minereu de fier, cupru, uraniu, aur, mangan, fosfați etc. Se cultivă porumb, cartofi, manioc, legume, arahide, cafea și trestie de zahăr.

Foto: (c) turistik.ro

Principalele atracții turistice: capitala Luanda cu fortărețe și Muzeul Național de Antropologie, Muzeul Sclaviei aflat la 25 km pe coastă față de Luanda, cascada Calandula, aflată în zona Malanje, faimosul Fort San Miguel, construit în 1789, care a servit ca depozit de sclavi, dar și ca reședință pentru comunitatea portugheză, Parcul Național Kissama, cu o mare varietate de animale, în special antilope negre palanca, care se găsesc doar în Angola.

Mâncărurile de bază, în bucătăria angoleză, includ cassava (o plantă cu rădăcina comestibilă), porumb, mei, sorg (o plantă ierboasă, din care se face un sirop), fasole, cartofi, orez, grâu și banane. Prânzul tipic constă din lipie de manioc cu pește, pui sau altă carne. Alte specialități includ ”mwamba de galinha”, cu carne de pui, bame, ulei de palmier și ardei iute. ”Calulu” este un fel ce combină pește proaspăt și uscat. Un alt fel preferat de angolezi este ”cabidela”, o specialitate portugheză din pui, la care se folosește și câteva linguri de sânge, alături de alte ingrediente.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Globi.ro

Republica Panama are o formă alungită, pe direcția est-vest, atingând lățimea maximă în dreptul Peninsulei Azuero (circa 200 km) și cea minimă în zona Canalului Panama (87 km). Pe aceeași direcție se desfășoară un lanț muntos, cu altitudini reduse (circa 1.000 m), dominat însă de culmi vulcanice, care ating 3.475 m în Volcan de Chiriqui (Baru) din Serrania de Tabasara. Restul țării este alcătuit din dealuri înalte și depresiuni axate pe râuri. Țărmuri crestate, cu multe locuri ideale pentru porturi și însoțite de numeroase insule.

Clima este tropicală, cu temperaturi ridicate și constante (26-27 grade Celsius) și precipitații abundente (îndeosebi pe litoralul atlantic — peste 3 000 mm/an). Râuri numeroase, dar scurte, cel mai important fiind Chagres, barat în vederea formării lacului artificial Gatun (424 km pătrați), ce reprezintă o parte a sistemului de navigație al Canalului Panama. Vegetație este reprezentată de pădurea tropicală (peste jumătate din suprafața Panama) și savana, ambele formațiuni cu faună bogată. Zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO sunt: Parcul Natural Darien și Parcul Natural La Amistad (extins și pe teritoriul statului vecin, Costa Rica).

Republica Panama este împărțită administrativ în 11 provincii și 1 teritoriu. Limba oficială: spaniolă. Capitala: Ciudad de Panama.

Explorată de spanioli pe parcursul secolului al XVI-lea, Panama face parte din Real Audencia de Panama (1538), din Viceregatele Peru (1718) și Noua Granada (1751). La 28 noiembrie 1821, Panama își proclamă independența și intră în componența Republicii Federative Marea Columbie, după a cărei destrămare (1831) rămâne parte a Columbiei.

La 3 noiembrie 1903 se proclamă Republica independentă Panama. În 1977 sunt semnate, la Washington, Tratatul privind Canalul Panama și Tratatul privind neutralitatea permanentă și funcționarea Canalului Panama. Istoria Republicii Panama este, în bună parte, marcată de regimuri militare, în decembrie 1989, generalul Manuel Antonio Noriega fiind înlăturat de la putere. În decembrie 1999, Zona Canalului Panama a trecut în deplina suveranitate a Republicii Panama.

Panama este republică prezidențială. Șeful statului este Juan Carlos Varela Rodríguez (4 mai 2014), iar vicepreședinte Isabel de Saint Malo de Alvarado (4 mai 2014). Președintele îndeplinește și funcția de șef al statului și șef al guvernului. Președintele și vicepreședintele sunt aleși pe același buletin de vot pentru un mandat de cinci ani.

Parlamentul este unicameral — Adunarea Națională (71 de locuri; membrii sunt aleși prin vot popular pentru un mandat de cinci ani). Ultimele alegeri generale au avut loc la 4 mai 2014.

Principalele zone sau obiective: capitala Ciudad de Panama și împrejurimile, ruinele vechii capitale, Panama Vieja (cu monumente precum Palatul, Catedrala, biserica San Jose ș.a.) — inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO; orașul Colon (cu arhitectură colonială) și ruinele forturilor din apropiere, de la Portobello și San Lorenzo; ținutul Boquete, supranumit “Mica Elveție”; multe dintre numeroasele insule și insulițe, între care San Blas (care adăpostește amerindieni kunas), din Marea Caraibilor și Taboga; Archipielago de las Perlas (inclusiv stațiunea balneoclimaterică Contadora) din Golful Panama; Canalul Panama.

Foto: (c) turistik.ro


Foto: (c) turistik.ro


Foto: (c) turistik.ro


Foto: (c) turistik.ro

Panama este binecuvântată de natură cu o varietate neobișnuită de fructe tropicale, legume și ierburi aromate, folosite de bucatăria indigenă. Bucătaria panameză oferă un amestec unic de influențe spaniole, africane și americane native. Specialitățile naționale includ “ceviche” (pește marinat în zeamă de lămâie, ceapă și ardei), “patacones de platano” (banane plantain prăjite), “sancocho” (tocană de carne și legume), “tamales” (plăcintă aromată învelită în frunze de banan) și “empanadas” (pateuri cu carne sau brânză).

Relații bilaterale între România și Republica Panama 
La 5 octombrie 1971, România și Republica Panama au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă, iar la 23 aprilie 1996, a avut loc deschiderea oficială a Consulatului Onorific al României la Ciudad de Panama.

În zilele de 3 și 4 noiembrie 2003, în cadrul ultimei etape a turneului început la 26 octombrie, președintele Ion Iliescu a efectuat o vizită în Republica Panama, la invitația omologului său panamez, Mireya Elisa Moscoso. Șeful statului a participat, la Ciudad de Panama, la festivitățile dedicate aniversării Centenarului Independenței statului panamez.

Canalul Panama
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE/AGERPRES ARHIVĂ

Ion Iliescu-Panama
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE/AGERPRES ARHIVĂ

Ion Iliescu-Panama
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE/AGERPRES ARHIVĂ

La 30 septembrie 2013, conform MAE, valoarea totală a schimburilor comerciale dintre România și Republica Panama a fost de 12,672 milioane euro, din care 11,332 milioane euro — exporturile și 1,340 milioane euro — importurile.

AGERPRES/( Documentare — Suzana Cristache Drăgan, Doina Lecea; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) northafricaculture.com


Suprafața statului este de 2.381.741 kmp, iar populația numără 38,4 milioane de locuitori, de religie preponderent musulmană (99%). Capitala este Alger, oraș cu o populație de aproximativ 3,35 milioane de locuitori. Alte orașe importante sunt Oran (Ouahran), Constantine (Quacentina), Annaba, Blida. Limba oficială este araba, iar din 2002, limba berberă are statut de limbă națională. Se vorbește și limba franceză, fără a avea statut oficial.

Algeria este al doilea stat ca mărime din Africa. Relieful este dominat de deșertul Sahara (aproximativ 80% din teritoriu). Spre nord, deșertul este delimitat de munții Atlasul Saharian sau Marele Atlas (vârful Djebel Chelia — 2.328 m). Între acest lanț muntos și Micul Atlas (Tell Atlas; vârful Lella Khedidja 2.308 m), care se termină spre țărmul mediteranean, prin dealuri și câmpii, se desfășoară o zonă de podișuri înalte (1.000-2.000 m altitudine), presărate cu depresiuni în care s-au format lacuri sărate (chott-uri). În partea de sud-est, în interiorul Saharei, se înalță munții de origine vulcanică Hoggar, cu vârful Tahat (2.918 m), cel mai înalt din Algeria.

Foto: (c)www.assecaa.org


În primele secole înaintea erei noastre, numizii au creat Numidia, un regat berber, în zona de nord a actualului stat algerian. Mai târziu, în zona litorală s-au instalat, succesiv, cartaginezii, romanii, vandalii și bizantinii. În anul 46 î.e.n., Algeria este transformată în provincie romană, sub numele de Africa Nova. În 430, teritoriul este cucerit de vandali. În 681, arabii cuceresc provinciile bizantine, înglobându-le în Califatul Omeiad. Astfel, ocupația arabă a determinat convertirea populației autohtone berbere la islam și adoptarea limbii arabe. În 1510, regele Ferdinand al Spaniei cucerește orașul Alger. În 1519, Algeria intră sub stăpânirea Imperiului Otoman, până la colonizarea franceză, în secolul al XIX-lea. În 1710, Algerul a devenit autonom, iar din 1711, suzeranitatea Imperiului Otoman a devenit pur nominală. La 5 iulie 1830, Algerul este ocupat de francezi. În 1834, Franța își anexează teritoriile ocupate din Algeria, iar în 1881, Algeria era considerată parte integrantă a Franței.

În perioada 1942-1943, trupe americane și engleze aterizează în Algeria, iar Algerul devine cartierul general al trupelor aliate din Marea Mediterană. La 1 noiembrie 1954, Frontul de Eliberare Națională (FLN) a declanșat lupta armată de eliberare, acest moment fiind ales pentru sărbătoarea zilei naționale. În iulie 1962, în urma Acordului de la Evian, țara obține independența de stat. La 28 august 1963, Adunarea Națională Constituantă adoptă prima Constituție. La 15 septembrie, Ahmet Ben Bella este ales președinte al republicii. În 1964, președintele este înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat organizată de colonelul Houari Boumedienne.

După ce, în 1956, au fost descoperite primele zăcăminte de țiței în Sahara, în 1965, statul încheie un acord cu Franța privind exploatarea rezervelor de petrol și gaze. În 1971, sunt naționalizate societățile petroliere franceze.

FLN a dominat scena politică cu statutul de partid unic până în 1988, când, în urma unor ample revolte populare generate de agravarea continuă a condițiilor de trai, guvernul a adoptat o serie de măsuri democratice: o nouă Constituție, sistem multipartit etc. Între partidele nou create se numără Frontul Islamic al Salvării (FIS), cu o puternică propagandă islamică. În iunie 1990, au loc primele alegeri locale libere, victoria revenindu-i FIS. În următorii ani, au loc o serie de conflicte și revolte cu fundamentaliștii islamici, iar în 1992, FIS este interzis. Situația a început să se restabilească la sfârșitul anilor ’90 și s-a consolidat treptat sub mandatele succesive ale președintelui Abdelaziz Bouteflika (1999, 2004, 2009), al cărui program a prevăzut restabilirea păcii și a ”concordiei civile”, consolidarea statului, relansarea economică, potrivit informațiilor prezentate în istoricul MAE.

Abdelaziz Bouteflika și-a asigurat un al patrulea mandat de președinte în urma alegerilor din aprilie 2014. Veteran al războiului de independență față de Franța, Abdelaziz Bouteflika a deținut funcția de ministru de externe timp de 16 ani, din 1979.

Algeria adăpostește multe urme ale trecutului: ruine impresionante din vremurile romane, precum cele de la Djemila și Timgad din capitală; un mausoleu numidian, în apropiere de Alger; vestigiile din Oran; cea mai veche așezare din țară — citadela Constantine; vechiul fort din El Golea, ”perla deșertului”. Algerul a păstrat multe alei în zig-zag, moschei, case de studiu și palate, cum ar fi Le Corbusier. Litoralul reprezintă o atracție pentru turiști, cu stațiunile Zeralda, Coasta Turcoaz, peninsula Sidi Fredj și plajele Les Andalouses, Canastel, Kristel, Mostaganem si Sablettes.

Foto: (c) tourism-in-algeria-2013.blogspot.ro

Clima este mediteraneană în nord, în regiunea de coastă și în Micul Atlas, cu veri călduroase și uscate și ierni blânde și ploioase. Diferențe mari de temperatură de la o zi la alta sau de la un anotimp la altul se semnalează în zona lacurilor sărate și în cea de deșert. Vegetația este de tip mediteranean în nord și xerofită sau absentă în zona de deșert.

Relații bilaterale între România și Republica Algeriană Democratică și Populară
Republica Algeriană Democratică și Populară și România au stabilit relații diplomatice, la nivel de ambasadă, la 14 aprilie 1962.

În perioada 13-15 ianuarie 2003, președintele Ion Iliescu a efectuat o vizită oficială în Algeria, la invitația omologului său, Abdelaziz Bouteflika.

Miniștrii Afacerilor Externe ai Algeriei au efectuat vizite în România, după cum urmează: Ahmed Attaf, în perioada 5-7 martie 1996, Abdelaziz Belkhadem, la 3 decembrie 2001 (cu ocazia Consiliului Ministerial al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa de la București), și Mourad Medelci, în zilele de 22 și 23 noiembrie 2011.

În zilele de 19 și 20 aprilie 2000, a avut loc vizita oficială în Republica Algeriană Democratică și Populară a ministrului Afacerilor Externe, Petre Roman, la invitația omologului său algerian, Youcef Yousfi.

Conform MAE, din momentul aderării României la UE, cadrul juridic al relațiilor comerciale cu Algeria este reglementat prin Acordul de Asociere a Algeriei cu Uniunea Europeană.Potrivit prevederilor acestui acord, într-un interval de tranziție, care se va întinde pe 15 ani de la data intrării sale în vigoare (1 septembrie 2005), barierele tarifare între semnatari vor fi diminuate în mod progresiv până la reducerea lor definitivă, urmând ca la orizontul anului 2020 să fie creată piața liberă algero-europeană.

În 2013, Algeria a fost al treilea partener al României în Africa, după Egipt și Maroc, valoarea schimburilor comerciale bilaterale ridicându-se la 507,0 milioane dolari (export — 506,19 milioane dolari, import — 0,87 milioane dolari). În Algeria, România a participat la construirea unor obiective economice, cum sunt barajul El Fakia, complexul de 3 200 de apartamente din orașul Saida, livrarea și instalarea de centrale telefonice etc.

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Statul se învecinează cu Kazahstan la nord, Uzbekistan la nord și nord-est, Afganistan la sud și sud-est, Iran la sud și Marea Caspică la vest. Cu o suprafață de 491.200 kmp, Turkmenistanul este dominat de deșert și are cea mai mică populație din cele cinci foste republici sovietice din Asia Centrală—5,2 milioane locuitori (ianuarie 2014).

Așgabat
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Capitala statului este la Așgabat, oraș cu o populație de aproximativ 700.000 de locuitori. Alte orașe importante: Turkmenabat, Dașoguz, Marî, Balkanabat, Turkmenbași. Limba oficială este turkmena, ce aparține ramurii oguze a limbilor de origine turcică, dar cu influență kâpceacă (cumană). Limba turkmenă actuală diferă cu mult de limba turcă vorbită în Turcia. Limba rusă este folosită ca limbă de lucru și mijloc de comunicare interetnică. Structura etnică este formată din turkmeni 78%, uzbeci 10%, ruși 7%, kazahi 2%, ucraineni 1%, azeri 1%, armeni 1%. Între cultele religioase, predomină islamismul 89% (musulmani sunniți), urmat de cel ortodox 10% și alte culte 1%. În țară există cinci triburi principale (Ahal, Teke, Yomut, Saryk și Ersary) și peste 45 de clanuri turkmene, răspândite și în afara țării, în primul rând în Afganistan, Irak, Iran, Turcia.

Moscheea ‘Turkmenbashi Ruhy Metjidi’ 
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Elementele definitorii pentru relieful țării sunt Marea Caspică, deșertul Karakum și Munții Kopet Dag. Litoralul turkmen la Marea Caspică este bogat în golfuri și peninsule. Deșertul Karakum, o întindere aridă cu altitudini sub 200 m, ocupă peste 80% din teritoriul țării. La granița de sud-vest cu Iranul se desfășoară cele trei lanțuri paralele ale munților Kopet Dag, la poalele cărora, în oaze, este concentrată o mare parte a populației. În sud-vest, se desfășoară masivele muntoase Balhanul Mare (1.860 m altitudine) și Balhanul Mic (1.777 m), în sud-est regiunea colinară Karabil, iar în extremitatea estică a teritoriului, la granița cu Uzbekistanul, Munții Kughitangtau.

În secolele VI-V î.e.n., teritoriul actual al Turkmenistanului a făcut parte din Imperiul Persan. În secolul al V-lea, încep să pătrundă populațiile turcice în Asia Centrală, iar din secolul al VIII-lea, triburile turcilor oguzi se stabilesc aici. În secolele IX-X, Statul Șamanizilor, desprins din Califatul Arab, își instituie controlul asupra întregii regiuni. În secolele XI-XV, turkmenii capătă individualitatea unui grup etnic aparte, iar în secolul al XIII-lea, Turkmenistanul este inclus în Imperiul Mongol al lui Ginghis Han. După 1360, teritoriul devine centrul imperiului lui Tamerlan. În secolul al XVI-lea, Turkmenistanul a făcut parte din hanatul uzbek al Saibanizilor. În secolul al XVIII-lea, Hanatul uzbek Buhara își extinde dominația asupra teritoriului.

În secolul al XIX-lea, începe expansiunea rusă în Asia Centrală, astfel că, între 1877-1888, regiunea intră sub dominația Rusiei. La 30 aprilie 1918, Turkmenistanul este integrat Republicii Sovietice Socialiste Autonome Turkestan, din cadrul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. Între 1918 și 1920, capitala Așgabad s-a aflat temporar sub controlul forțelor naționaliste, sprijinite de Marea Britanie. La 27 octombrie 1924, este proclamată RSS Turkmenă, republică unională din cadrul URSS.

Monumentul Independenței Turkmenistanului
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

În mai 1990, turkmena este introdusă ca limbă de stat. La 22 august 1990, este semnată Declarația de suveranitate, iar la 27 octombrie este introdus regimul prezidențial. La 27 octombrie 1991, se adoptă Declarația de independență și o nouă denumire oficială a statului, Republica Turkmenistan. România a recunoscut independența statului, la 20 decembrie 1991. Alegerile prezidențiale au fost câștigate de Saparmurad Niazov, cu aproximativ 99% din voturi. Saparmurad Niazov a condus țara până la decesul său, în 2006.

Muzeul primului președinte al Turkmenistanului independent, din cadrul Centrului Național Cultural ‘Saparmurat Turkmenbasi’
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Președintele actual al țării este Kurbanguli Berdimuhamedov, care și-a asigurat un al doilea mandat de cinci ani, în februarie 2012, câștigând 97% din voturi. Kurbanguli Berdimuhamedov, născut în 1957, a preluat prima funcție în stat în februarie 2007, când a câștigat alegerile cu 89% din voturi.

Kurbanguli Berdimuhamedov, președintele Turkmenistanului
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Turkmenistanul este unul dintre cele mai bogate state în resurse energetice din bazinul Mării Caspice și Asia Centrală. Potrivit estimărilor autorităților turkmene, statul dispune de a cincea rezervă de gaze naturale, ca mărime, din lume.

Clădirea Parlamentului Turkmenistanului
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

În gastronomia țării, produsele obținute de la cămile, vaci, capre și oi sunt transformate într-o varietate de lactate tradiționale (unt, smântână, iaurt). Totodată, carnea acestor animale stă la baza alimentației turkmene.

Relații bilaterale între România și Republica Turkmenistan

La 20 decembrie 1991, România a recunoscut independența de stat a Turkmenistanului, relațiile diplomatice între cele două state fiind stabilite la 21 iulie 1992.

La 16 noiembrie 1994, președintele României, Ion Iliescu, și cel al Republicii Turkmenistan, Saparmurat Niazov, au semnat, la București, Declarația privind relațiile de prietenie și colaborare între România și Republica Turkmenistan.

Președintele Republicii Turkmenistan, Saparmurat Niazov, a efectuat o vizită oficială în România, în perioada 15-17 noiembrie 1994, la invitația președintelui României, Ion Iliescu. La invitația președintelui Traian Băsescu, președintele Republicii Turkmenistan, Gurbangulî Berdîmuhamedov, a efectuat vizite oficiale în România în perioada 16-17 iulie 2008 și între 11-13 mai 2011.

Un moment semnificativ în relațiile cu Turkmenistanul a fost semnarea, la 22 iulie 2009, a Declarației Comune a președinților României și Turkmenistanului, care cuprinde ca element major al cooperării româno-turkmene stabilirea unui parteneriat energetic, reciproc avantajos, care să valorifice tradițiile României și Turkmenistanului în explorarea, exploatarea și transportul de gaze naturale și țiței, inclusiv prin transferul de experiență și utilaje și prin realizarea unor proiecte comune. Declarația comună a președinților României și Turkmenistanului a fost semnată cu prilejul vizitei oficiale pe care președintele României Traian Băsescu a efectuat-o în Republica Turkmenistan în perioada 21-22 iulie 2009, la invitația omologului său, Gurbangulî Berdîmuhamedov.

În perioada 11-12 octombrie 2012, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o nouă vizită oficială în Turkmenistan.

Președintele României, Traian Băsescu, a vizitat Muzeul Monumentului Constituției din Așgabat (2012)
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Potrivit MAE, în prezent, Turkmenistan este al doilea partener economic al României în Asia Centrală.

În 2013, volumul total al schimburilor comerciale bilaterale a fost de 18,49 milioane USD, din care 14,8 milioane USD — export și 3,69 milioane USD — import. Importul din Turkmenistan este constituit, în exclusivitate, din combustibili (motorină, gaz natural și gaz butan), în timp ce exportul României este reprezentat, în cea mai mare parte, din utilaje și echipament electric, precum și metale comune și articole din acestea.

La 31 decembrie 2013, în România erau înregistrate trei societăți comerciale cu un capital turkmen investit de 41,7 mii dolari USD (locul 125 în topul investitorilor străini la noi în țară).

AGERPRES (Documentare — Doina Lecea, Roxana Mihordescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Globi.ro

Este situată în Europa Centrală și are ca vecini Germania, Polonia, Slovacia, Austria.

Forma predominantă de relief este podișul, distingându-se două mari regiuni geografice: Masivul sau Patrulaterul Boem și Moravia. Masivul Boem, situat în vest, este un podiș vechi, de vârstă hercinică, puțin înalt (300-350 m; în sud, până la 700 m), cu aspect deluros, drenat de râul Vltava și afluenții săi, încadrat de o ramă montană joasă: Munții Sudeți/Sudety (vf. Snezka 1 603 m, alt. max. din Cehia), în nord-est, Munții Metalici/Krusne Hory (1 244 m), în nord-vest, Sumava (1 372 m), în sud-vest, și Colinele Ceho-Morave/Ceskomoravska Vrchovina (700-900 m alt.), în sud-est Moravia constituie un culoar mai jos, între Patrulaterul Boem și Slovacia, fiind formată din bazinul înalt al Odrei, în nord, și cel coborât al Moraviei, în sud, limitată, în est, de Carpații Albi/Bile Karpaty, pe care Cehia îi împarte cu Slovacia.

Foto: (c) turistik.ro

Clima este temperat-continentală, cu amplitudini termice accentuate (peste 20 de grade Celsius), ierni reci (-1,6 grade Celsius în ianuarie la Praga) și veri relativ răcoroase (19,2 grade Celsius în iulie la Praga); precipitațiile depășesc 750 mm în zona înaltă (peste 2 000 mm în Munții Sudeți) și ating 600-800 mm în zonele joase.

Bogata rețea hidrografică se distribuie în trei bazine: Marea Nordului (Elba/Labe, cu afluentul său Vltava), Marea Neagră (Morava, afluent al Dunării) și Marea Baltică (Odra). Pădurea de foioase cedează foarte repede în altitudine locul coniferelor (molid, brad, zadă, pin scoțian). Faună caracteristică Europei Centrale. Numeroase zone ocrotite.

Foto: (c) turistik.ro

Diviziuni teritoriale: împărțită în 13 regiuni administrative și capitala. Capitala este Praga iar principalele orașe: Brno, Ostrava, Plzen, Olomouc, Liberec, Hradec Kralove. Limba oficială: cehă.

Foto: (c) turistik.ro

Foto: (c) turistik.ro

Foto: (c) turistik.ro

Religie: 39,8% atei, 39,2% romano-catolici, 4,6% protestanți, 1,9% membri ai Bisericii Husite Reformatoare, 1,6% membri ai Bisericii Evanghelice; 0,5% membri ai Bisericii Evanghelice Sileziene; 3% membri ai Bisericii Ortodoxe; 13,4% indeciși.

Potrivit informațiilor MAE, la 28 octombrie 1918 s-a constituit statul independent cehoslovac, sub denumirea oficială de Republica Cehoslovacă. După cel de-al Doilea Război Mondial, a fost instaurat regimul comunist, care s-a prăbușit la sfârșitul anului 1989, prin mișcarea populară cunoscută sub numele de ”Revoluția de Catifea”. La 1 ianuarie 1993, Cehoslovacia s-a divizat în Republica Cehă și Slovacia. Republica Cehă a aderat la NATO în 1999 și a devenit membră a Uniunii Europene în 2004.

Republica Cehă a aderat în mai 2004 la Uniunea Europeană și la 27 decembrie 2007, la Spațiul Schengen. În perioada ianuarie-iunie (semestrul I) 2009, Republica Cehă a deținut Președinția UE.

Prioritățile de politica externă ale guvernului ceh sunt: contribuție activă la activitățile UE, consolidarea legăturilor transatlantice, menținerea și dezvoltarea relațiilor cu vecinii.

Forma de guvernământ: republică parlamentară. Șeful statului: Milos Zeman (8 martie 2013). Președintele este ales pentru o perioadă de cinci ani (nu poate servi mai mult de două mandate consecutive). Ultimele alegeri prezidențiale au avut loc în perioada 11-12 ianuarie 2013 și 25-26 ianuarie 2013. Următoarele sunt programate pentru ianuarie 2018. Premier: Bohuslav Sobotka (17 ianuarie 2014). Premierul este numit de președinte.

Parlamentul este bicameral și este compus din Senat (81 de locuri; membrii sunt aleși prin vot popular pentru o perioadă de șase ani) și Camera Deputaților (200 de locuri; membrii sunt aleși prin vot popular pentru o perioadă de patru ani). La finele lunii ianuarie 2014, președintele Zeman a numit guvernul rezultat în urma alegerilor legislative anticipate desfășurate la 25 și 26 octombrie 2013.

Praga este considerată o capitală modernă, renumită pentru farmecul său. Cine dorește să descopere bogăția culturală și tradițiile acestei țări călătorește dincolo de capitală și admiră peisajul variat ce constă în munți, câmpii, păduri și ferme.

Multe dintre orașele Cehiei sunt bogății de arhitectură și artă medievală, barocă și art-nouveau. Orașele-stațiuni medievale ale Boemiei și satele Moraviei oferă peste 100 de castele, de la fortărețe încețoșate, până la castele ale aristocraților și impresia unei incursiuni în lumea unui muzeu în aer liber. Printre zonele cele mai frumoase ale Cehiei se numără văile râurilor Vltava (Moldau) și Elba (Labe), peisajul deluros și munții.

Principalele atracții turistice: turnul Petrin; Cesky Krumlov; Osuarul Sedlec sau Kostnice; orașul Karlovy Vary cu arhitectura gotică și barocă ce domină centrul istoric; castelul Karlstejn, despre care se spune că ar fi cel mai frumos castel al Cehiei, această fortificație datând din secolul XIV; orașul minelor de argint Kutna Hora, dominat de catedrala gotică listată ca patrimoniu mondial de către UNESCO; secretele fabricii de bere Budweiser Budvar din Ceske Budejovice; frumoasele biserici din orașul Brno; Muzeul Moraviei; castelul gotic Spilberk.

Telc, unul dintre cele mai frumoase exemple de oraș renascentist în Europa și un loc declarat patrimoniu mondial de către UNESCO. Orașul a fost reconstruit după un incendiu în 1530. Piața din centrul orașului este înconjurată de arcade medievale și case cu frontoane.

Între alte obiective turistice se numără: orașul Plzen, Muzeul Berii și Galeriile Zapadoceske. La fabrica de bere Plzensky Prazdroj vizitatorul poate vedea cum se fabrică berea originală Pilsner; castelele de poveste ale Cehiei — Bitov, Bouzov, Cesky Sternberk, Krivoklat, Konopiste, Loket și Pernstejn; colecția de artă de la Castelul Arhiepiscopal din Kromeriz; orașul universitar Olomouc care se remarcă prin parcuri, biserici baroce, sculpturi și fântâni; regiunea Hana ce înconjoară orașul conține multe sate în care au loc festivaluri ale recoltei; drumețiile în pădurea Sumava, cel mai mare parc național din țară. Parcul include lacuri glaciare, zone cu păduri virgine și monumente istorice importante.


Foto: (c) turistik.ro

Foto: (c) turistik.ro

În ceea ce privește gastronomia cehă, ea este marcată de multe feluri de mâncare din carne. Cea de porc este foarte populară, dar și vita și puiul sunt obișnuite. Se servește vânat, iepure și rață, iar peștele este mai rar întâlnit, exceptând șprotul proaspăt și crapul, care se servește de Crăciun.

Relații bilaterale între România și Republica Cehă

România și Cehoslovacia au stabilit relații diplomatice la 30 ianuarie 1920. La 1 iulie 1939, în urma ocupării Cehoslovaciei de către Germania (15 martie), relațiile diplomatice dintre România și Cehoslovacia au fost întrerupte, acestea fiind reluate la 7 iunie 1945, la nivel de reprezentanță politică, și ridicate la nivel de ambasadă, la 1 decembrie 1947.

La 21 august 1968 a avut loc invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. Singura țară membră a Tratatului care a refuzat să participe la actul de agresiune, condamnându-l în mod public, a fost România.

La 20 aprilie 1990 a fost adoptat noul nume al statului — Republica Federativă Cehă și Slovacă. Potrivit MAE, la 18 decembrie 1992, România a fost printre primele state care au recunoscut Republica Cehă ca stat suveran și independent, în urma divizării Cehoslovaciei, cu efect începând din 1 ianuarie 1993.

Tratatul privind relațiile de prietenie și colaborare între România și Republica Cehă a fost semnat, la București, la 22 iunie 1994, cu prilejul vizitei oficiale a președintelui Republicii Cehe în România, Vaclav Havel (21-23 iunie). O nouă vizită efectuată de președintele ceh Vaclav Havel a avut loc la 18 mai 2000. Președintele Republicii Cehe, Vaclav Klaus, a efectuat în perioada 10-12 iulie 2006 o vizită oficială în România, la invitația omologului său, Traian Băsescu, iar la 10 decembrie 2008, președintele Vaclav Klaus, aflat în vizită privată în România, a avut, la Palatul Cotroceni, convorbiri cu președintele Traian Băsescu. La 20-22 mai 2014, președintele Cehiei, Milos Zeman, a efectuat o vizită oficială în România.

Ceremonia primirii oficiale de către președintele Traian Băsescu a președintelui Republicii Cehia, Milos Zeman, aflat în vizită oficială în România.

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Președintele Republicii Cehia, Milos Zeman (stg.), și președintele Traian Basescu (dr.), la fotografia oficială, în Holul de Onoare al Palatului Cotroceni.

Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Președintele Republicii Cehia, Milos Zeman (stg.), este primit de premierul Victor Ponta (dr.), la Palatul Victoria.

Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Președinții României, Emil Constantinescu și Ion Iliescu au efectuat vizite oficiale în Cehia, în perioada 10-11 martie 1997, respectiv 6-8 aprilie 2004. În zilele de 15 și 16 iulie 2009, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de stat în Republica Cehă, la invitația omologului său, președintele Vaclav Klaus. La 23 decembrie 2011, președintele României Traian Băsescu și fostul șef al statului Emil Constantinescu au luat parte, la Praga, la funeraliile fostului președinte ceh Vaclav Havel, care a decedat pe 18 decembrie 2011, la vârsta de 75 de ani.

La nivelul primilor-miniștrii, au efectuat vizite oficiale în România: Vaclav Klaus, în perioada 7-8 noiembrie 1993, Milos Zeman, între 18-19 martie 1999, și Vladimir Spidla, în perioada 15-16 martie 2004. La 1 iunie 2012, premierul Cehiei, Petr Nacas, s-a aflat la București, unde a luat parte la conferința la nivel de prim-miniștri din statele membre ale grupului “Prietenii coeziunii”, pe tema Cadrului Financiar Multianual UE 2014-2020. În perioada 25-26 noiembrie 2013 a avut loc vizita la București a prim-ministrului Republicii Cehe, Jiří Rusnok, cu ocazia reuniunii șefilor de guverne din statele Europei Centrale și de Est și din Republica Populară Chineză.

Prim-miniștrii români s-au aflat în Cehia, în vizite oficiale, după cum urmează: Nicolae Văcăroiu, în perioada 24-25 octombrie 1994, Mugur Isărescu, în perioada 8-9 octombrie 2000, Călin Popescu-Tăriceanu, la 22 ianuarie 2008.

Totalul schimburilor comerciale se situa, la 31 decembrie 2013, la valoarea de 2484,5 milioane euro, din care 987,5 milioane euro — exporturi și 1497,0 milioane euro — importuri.

La 28 februarie 2014, erau înregistrate în România 814 societăți comerciale cu participare cehă, având un capital social subscris de 544 milioane de euro, Republica Cehă ocupând locul 16 în topul țărilor investitoare în România.

AGERPRES (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, Doina Lecea; editor: Horia Plugaru)

Imagini din orașul Istanbul

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Stat situat pe două continente — 97% din suprafața țării se află în Asia (Anatolia) și 3% în Europa, Turcia se învecinează cu Marea Neagră și Bulgaria la nord, Grecia la nord-vest, Marea Egee la vest, Marea Mediterană, Siria și Irak la sud, Iran, Armenia la est și Georgia la nord-est.

Cele două mari regiuni ale Turciei, europeană și asiatică, au condiții naturale diferite. Partea europeană prezintă două șiruri de munți cu înălțimi medii, ce închid o câmpie drenată de râul Ergene. Zona asiatică cuprinde un podiș central rectangular (Podișul Anatoliei, altitudine medie 900 m), înconjurat de lanțuri muntoase. Astfel, în nord, se află Munții Pontici ce separă podișul de litoralul Mării Negre pe 1.200 km (altitudine maximă 3.937 m), în sud — Munții Taurus (altitudine maximă 3.756 m) și Antitaurus (altitudine maximă 3.917 m), iar în est podișul Kars, dominat de conuri vulcanice: Ararat/Buyuk Agri — 5.165 m, altitudine maximă.

Imagini din orașul Istanbul

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Turcia este înconjurată de apă din trei părți: Marea Neagră la nord (1.595 km), Marea Mediterană la sud (1.577 km) și Marea Egee la vest (din cauza munților care cad perpendicular în mare, coasta egeeană are multe curbe și este mult mai lungă măsurând 2.800 km). Marmara este o mare interioară care leagă Marea Neagră de Marea Egee, separând astfel partea din Asia a Turciei de partea din Europa. Strâmtoarea Bosfor o leagă de Marea Neagră, iar Strâmtoarea Dardanele de cea Egee. Marmara are o suprafață de 11.350 kmp, din care 182 kmp sunt insule, iar coastele sale au un perimetru de circa 1.000 km.

Originari din Asia Centrală, turcii pătrund în secolele XI-XII în Asia Mică. Osman I (1281-1326) unește triburile turcilor anatolieni, punând bazele statului independent. Fiul său Orhan (1326-1359) stabilește capitala statului la Bursa, organizează sistemul administrativ (împărțirea în sangeacuri) și creează trupele de ieniceri. Murad I (1360-1389) cucerește toate posesiunile bizantine din Asia Mică, trece, în 1354, în Europa, și face din Adrianopol (1366), pentru un secol, reședința sultanilor otomani.

Foto: (c) goturkey.com

Înfrângând, în bătălia de la Kossovopolje (1448), turcii cuceresc în secolele XIV-XV, Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia, Herțegovina. Țările Române sunt constrânse să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman, dar își păstrează autonomia. Hanatul Crimeei devine, în 1475, vasal padișahului, având ca urmare transformarea Mării Negre într-un ”lac turcesc”. Sultanul Mehmed II cucerește, în 1453, Constantinopolul și-l transformă în noua capitală a imperiului (Istanbul).

În timpul domniei sultanilor Selim I (1512-1520) și Soliman Magnificul (Suleiman II, 1520-1566), cucerind Armenia, Mesopotamia, Siria, Egiptul, Algeria, o parte a Ungariei, Imperiul Otoman devenit o mare putere europeană, ajunge la apogeul expansiunii teritoriale și al strălucirii sale. Înfrângerea flotei otomane de către coaliția hispano-venețiană în bătălia de la Lepanto (1571) este un prim semn al crizei, accentuată în secolele XVII-XVIII (îndeosebi după asediul eșuat al Vienei — 1683), când imperiul înregistrează importante pierderi teritoriale.

În secolele XVIII-XX, Imperiul Otoman, apoi Turcia sunt percepute de către marile puteri europene ca un baraj în fața expansiunii ruse în direcția Mediteranei și a Orientului Mijlociu, dar și ca un pod între Occident și Orient. Luptele de emancipare națională, războaiele austro-ruso-turce adâncesc criza statală în secolul XIX; formarea statelor naționale independente Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria, pierderea Algeriei, Tunisiei, Egiptului ș.a. sporesc dependența statului turc față de puterile europene, îndeosebi față de Franța și Marea Britanie.

Foto: (c) turistik.ro


Revoluția ”junilor turci” din 1908 restabilește constituția liberală din anii 1876-1878. În urma războaielor balcanice (1912-1913) posesiunile pe care le mai stăpânește în Europa se limitează la orașele Adrianopol (Edirne) și Istanbul. La sfârșitul Primului Război Mondial, Turcia pierde Palestina, Siria, Libanul, Iordania, Irakul, Peninsula Arabia.

În fruntea mișcării de renaștere națională și de constituire a unui stat-națiune se situează acum Mustafa Kemal Ataturk. La 29 octombrie 1923, după desființarea sultanatului, Turcia este proclamată republică. Din inițiativa președintelui Mustafa Kemal Ataturk (1923-1938 ) este aplicat un amplu program de reforme vizând modernizarea vieții economice, sociale și politice (separarea statului de religie, introducerea sistemului juridic vest-european, adoptarea alfabetului latin, egalitatea în drepturi a femeii etc.)

În cursul celui de-al Doilea război Mondial, Turcia rămâne neutră până la 23 februarie 1945, când declară război Germaniei și Japoniei. În condițiile războiului rece, pentru a nu intra în sfera de influență sovietică, Turcia este inclusă în sistemul de alianțe vest-european: NATO (1952), membru asociat al UE în 1963. Turcia este membru al ONU din 1945.

Turcia este republică parlamentară. Șeful statului este Recep Tayyip Erdogan, președintele Partidului Justiției și Dezvoltării (AKP) (din 10 august 2014), iar primul-ministru — Ahmet Davutoglu. Parlamentul este unicameral (Marea Adunare Națională), președinte fiind Cemil Çiçek (din 4 iulie 2011).

Ceremonia oficială de transfer a mandatului între fostul președinte al Republicii Turcia, Abdullah Gul (dr.), și noul președinte, Recep Tayyip Erdogan (stg.), la Ankara.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Capitala este Ankara, iar principalele orașe sunt: Istanbul, Izmir, Adana, Bursa, Gaziantep, Konya, Kayseri, Eskișehir, Mersin. Turcia este împărțită în 81 de provincii, conduse de câte un prefect.

Ankara (Ancyra — denumirea în antichitate) este un oraș vechi, aflat în centrul țării, al doilea ca mărime după Istanbul. Întemeiată în anul 2 000 î.Hr., Ankara a devenit capitala statului în 1923. Repere importante ale orașului: mausoleul lui Ataturk, templul augustin, moștenirea împăratului Augustus, fortăreața Kale, un important sit istoric, Muzeul Civilizațiilor Anatoliene.

Foto: (c) zooverresources.com

Istanbul — cunoscut ca și ”capitala capitalelor”, este singurul oraș din lume care se răsfrânge pe două continente și care a fost capitala de-a lungul a două imperii consecutive: cel Creștin Bizantin și cel Otoman. Chiar dacă Ankara este capitala oficială, Istanbulul a rămas capitala comercială, istorică și culturală a Turciei. În centrul istoric din Istanbul se pot vedea Moscheea Albastră, Palatul Topkapi, Muzeul Aya Sofia și Muzeul de Arheologie, Moscheea Verde din secolul XV, bazarul acoperit și Muzeul de Artă Islamică. Din docurile Eminonu se poate lua feribotul până la Insulele Prințesei, un loc liniștit în există doar trăsuri și biciclete.

Catedrala Sfânta Sofia (Hagia Sofia) din Istanbul

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Alte puncte de interes: orașul antic Troia, ruinele orașului Efes întemeiat în secolul XIII î.Hr., orașul istoric Safranbolu, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO, orașul Konya, cu mănăstirea și mausoleul lui Mevlana Celaddin Rumi, fondatorul Dervișilor Rotitori, Cappadocia renumită prin peisajul spectaculos format din conuri de stâncă.

Bucătăria turcească a fost influențată foarte mult de varietatea multiculturală a Imperiului Otoman. Legumele cele mai frecvent folosite sunt: vinetele, ceapa, capia verde, fasolea, roșiile, usturoiul, castravetele și lintea. Salatele de legume sunt cele mai gustoase, fiind condimentate cu ulei de măsline, lămâie și iaurt cu usturoi. Printre fructe se numără: strugurii, pepenele galben, lămâia, smochinele, piersicile, precum și diferite semințe ca alunele, fisticul, nuca, migdalele.

Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Cele mai utilizate condimente sunt pătrunjelul, menta, chimionul, boiaua, etc. Orezul (pilav) și bulgurul (un amestec de grâu măcinat, fiert și apoi uscat) sunt servite frecvent lângă mâncăruri. Fără orez nu se poate concepe bucătăria turcească. Uleiul de măsline este foarte mult folosit, mai ales în regiunile vestice ale Turciei, unde se găsesc și cele mai multe plantații. Pâinea se coace din făină de grâu, orz și porumb. Pâinea tradițională turcească este pida (pita). Carnea cea mai des folosită este cea de miel, dar și carnea de vită sau de pui sunt la mare preț; dacă nu se pregătește sub formă de frigărui sau de kebab, carnea va fi tocată și condimentată cu ajutorul mirodeniilor diversificate, foarte aromate.

Relații bilaterale între Republica Turcia și România

Relațiile diplomatice între România independentă și Imperiul Otoman au fost stabilite la 4/16 noiembrie 1878. În anul 1938, relațiile diplomatice dintre România și Turcia au fost ridicate la nivel de ambasadă.

Dialogul politic între cele două țări, la nivel înalt, a fost redeschis în 1991, când în perioada 18-20 septembrie, președintele turc, Turgut Özal, a efectuat o vizită oficială în România. Cu acest prilej, a fost semnat Tratatul de prietenie, bună-vecinătate și colaborare între România și Republica Turcia. Au urmat vizitele președintelui Suleyman Demirel în perioada 23-25 martie 1994, la 7 martie 1995, 18 aprilie 1996, 24 noiembrie 1997 și în zilele de 3 și 4 decembrie 1998.

Președintele Republicii Turcia, Ahmet Necdet Sezer a efectuat vizite oficiale, în România, în zilele de 21 și 22 iunie 2001 și la 8-9 iulie 2004. Cu prilejul ultimei vizite, a fost inaugurată expoziția ”Ștefan cel Mare și Sfânt”, la Muzeul Național de Artă al României, unde a fost expusă, în original, spada domnitorului, adusă special de la Muzeul Topkapî din Istanbul. La 3 martie 2008, președintele Republicii Turcia, Abdullah Gül, a efectuat o vizită oficială în România, la invitația omologului său român, Traian Băsescu.

De asemenea, președintele Ion Iliescu s-a aflat în vizite oficiale, în Turcia, în perioada 9-11 septembrie 1993, la 17 septembrie 1994, pe 23 noiembrie 1995, în mai 2002 și în zilele de 4 și 5 decembrie 2003. Președintele Emil Constantinescu a efectuat o serie de vizite în Turcia, după cum urmează: în zilele de 29-30 aprilie 1997, 16-17 aprilie și 28 iulie 1998, precum și la 6-7 iulie și 17 noiembrie 1999.

Președintele României, Traian Băsescu, a efectuat, în perioada 28-29 septembrie 2005, o vizită oficială în Republica Turcia, în cadrul căreia a avut întâlniri, cu omologul său turc, Ahmet Necdet Sezer, prilej cu care s-a semnat, în prezența celor doi șefi de stat, ”Acordul de Asistență Judiciară în Materie Civilă între România și Republica Turcia”. La 25 iunie 2007, președintele Traian Băsescu a participat, ca invitat al omologului său turc, la lucrările summitului Organizației Cooperării Economice a Mării Negre, desfășurate la Istanbul. La 21 august 2008, președintele Traian Băsescu, a avut, la Istanbul, o întâlnire cu omologul său turc Abdullah Gül, în cadrul unui turneu început la 20 august, și care a mai cuprins Ucraina, Republica Moldova, Azerbaidjan și Georgia.

În zile de 12 și 13 decembrie 2011, președintele Traian Băsescu a efectuat o vizită de stat, la invitația omologului său, Abdullah Gül. Cu acest prilej, șeful statului român și omologul său turc au semnat, la Ankara, Declarația pentru parteneriatul strategic dintre România și Turcia. La 26 iunie 2012, președintele Traian Băsescu, a participat la summitul aniversar al Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN) de la Istanbul. Președintele Traian Băsescu a efectuat, în zilele de 5 și 6 februarie 2014, o vizită de stat, cu acest prilej având întrevederi cu omologul turc, Abdullah Gül, dar și cu premierul Recep Tayyip Erdogan și cu președintele Marii Adunări Naționale, Cemil Çiçek, și a luat parte la Forumul economic româno-turc pentru investiții și comerț.

Președintele Traian Băsescu, în timpul convorbirilor oficiale cu Cemil Cicek, președintele Marii Adunări Naționale a Turciei, la Ankara; șeful statului efectuează o vizită de stat în Republica Turcia.

Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Premierii turci Mesut Ylmaz și Bulent Ecevit au efectuat vizite, în România, în zilele de 18 și 19 iunie 1998, respectiv la 12 februarie 2000. Primul-ministru Recep Tayyip Erdogan a efectuat o vizită oficială, în zilele de 20-21 mai 2004. A urmat o vizită oficială în zilele de 25 și 26 octombrie 2007, efectuată la invitația premierului Călin Popescu Tăriceanu, ocazie cu care a participat și la Forumul de afaceri româno-turc.

La rândul lor, premierii români au efectuat vizite, în Turcia, după cum urmează: Petre Roman în perioada 24-26 ianuarie 1991; Adrian Năstase la 19 februarie 2002, 7 mai 2003 și la 12 iulie 2004; Călin Popescu-Tăriceanu, în zilele de 1și 2 februarie 2006; Victor Ponta, la 19 septembrie 2013 și la 29 octombrie 2013, când a participat la ceremonia de inaugurare a tunelului feroviar ”Marmaray” de subtraversare a Bosforului). La 28 august 2014, primul ministrul Victor Ponta a participat la ceremonia oficială de transfer al mandatului între fostul președinte al Republicii Turcia, Abdullah Gül și noul președinte, Recep Tayyip Erdogan.

Premierul turc Recep Tayyip Erdogan și premierul Victor Ponta, în cadrul întrevederii avute la sediul Guvernului Turciei din Ankara. Premierul Victor Ponta se afla intr-o vizita oficiala in Republica Turcia.

Foto: (c) LIVIU ȘOVA / AGERPRES ARHIVĂ

La sfârșitul anului 2013, schimburile comerciale dintre România și Turcia au înregistrat 4414, 29 milioane euro, din care 2545, 18 milioane euro export și 1869, 12 milioane euro import. La 28 februarie 2014, în România erau înregistrate 13.535 societăți cu participare turcă, cu o valoare a capitalului social subscris de 504 milioane euro.

AGERPRES/(Document-Irina Andreea Cristea, Doina Lecea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Globi.ro/Zambia

Zambia este situată în sudul Africii, având ca vecini în nord pe R.D. Congo, la nord-est Tanzania, la sud-est Zimbabwe și Mozambic, în sud Botswana, la vest Angola și Namibia.

Republica Zambia este împărțită administrativ în 9 provincii. Capitala țării este Lusaka, iar alte orașe principale sunt: Ndola, Kitwe, Chingola, Kabwe. Limba oficială este engleza, însă la nivelul întregii țări sunt folosite numai puțin de 73 de dialecte, printre care cele mai importante sunt: Bemba, Nyanja, Tonga, Lozi, Lunda.

Foto: (c) turistik.ro

Foto: (c) turistik.ro

Clima este tropicală, moderată de altitudine, este mai aridă în sud-vest, în podișul Barotseland, prelungire a deșertului Kalahari. Râurile, adunate de Zambezi (pe care se află renumita cascadă Victoria, 122 m), au un ridicat potențial energetic. Savana cu palmieri și baobabi, dar și pădurea tropicală cu esențe valoroase (teck, mahon) acoperă o mare parte a teritoriului.

Fauna, variată, este ocrotită în Parcuri Naționale și Rezervații Naturale. Parcul Național Kafue — al doilea că mărime din lume se remarcă prin frumusețea deosebită și este traversat de râul Kafue, ce atrage sute de specii de păsări. Alte parcuri sunt: Parcul Național Luangwa Sud, Parcul Național Luangwa Nord, ce acoperă 4.636 km pătrați și adăpostește râul Mwaleshi, turme uriașe de antilope africane și peste 350 de specii de păsări. De asemenea, amintim Parcul Național Lochinvar, extraordinar de divers, aflat pe marginea de sud a platourilor Kafue, faimoase pentru turmele mari de antilope unice în această regiune.

Foto: (c) turistik.ro


Foto: (c) turistik.ro


Zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Arealul cascadei Victoria/Victoria Falls (Mosi-ao-Tunya), este cea mai mare cădere de ape din lume — 2,5 km, cu un volum de 550 milioane de litri pe minut și lichid pulverizat ce se observă de la 30 km distanță.

Prezența populației bantu pe actualul teritoriu al Zambiei este atestată din secolul XIII. Până la venirea colonialiștilor englezi — în secolul XIX — pe teritoriul Zambiei au existat formațiuni statale alcătuite din triburile locale. Teritoriul este transformat, în 1891, de Cecil Rhodes în posesiune a Companiei Britanice a Africii de Sud, iar în 1924 devine colonie a Marii Britanii, sub numele de Rhodesia de Nord.

La 24 octombrie 1964, Rhodesia de Nord își proclamă independența de stat, luând denumirea oficială de Republica Zambia. Dr. Keneth Kaunda, lider al luptei pentru eliberare, primul președinte al țării, a asigurat o îndelungată stabilitate politică internă. În decembrie 1990 s-a introdus sistemul pluripartit, iar alegerile libere din octombrie 1991 au adus prima schimbare democratică a puterii din Africa neagră prin alegerea lui Frederik Chiluba, fondator al Mișcării pentru Democrație Pluralistă (MMD), ca președinte al Zambiei.

În noiembrie 1996 Chiluba a fost reales. În octombrie 1997 a avut loc o tentativă de lovitură de stat eșuată, iar fostul președinte Kaunda a fost arestat. În decembrie 2001, Levy Mwanawasa a fost ales noul președinte al Zambiei, iar în februarie 2003 Frederik Chiluba este arestat pentru abuz de putere și deturnare de fonduri. După decesul președintelui Levy Mwanawasa, acesta este înlocuit de către Rupiah Banda.

Zambia este republică prezidențială, potrivit Constituției din 1991. Șeful statului, care este și șeful guvernului, este Michael Chilufya Sata (din 23 septembrie 2011). Președintele este ales prin vot popular pentru o perioadă de cinci ani. Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral — Adunarea Națională — compusă din 150 de deputați aleși pentru o perioadă de cinci ani. Ultimele alegeri generale au avut loc la 20 septembrie 2011, iar următoarele sunt programate pentru 2016.

Republica Zambia este membră a 44 de organizații internaționale printre care ONU, OUA, Comunitatea de Dezvoltare a Africii Australe (SADC) Organizația Mondială a Comerțului, Uniunea Africană. Face parte din Mișcarea de Nealiniere și din “Grupul 77”. SADC a fost fondată la 1 aprilie 1980 la Lusaka, iar Zambia găzduiește sediul COMESA (Piața Comună pentru Africa de Est și de Sud).

Politica externă promovată de Republica Zambia se înscrie în coordonatele tradiționale, respectiv subordonarea relațiilor politice intereselor de ordin economic ale țării. În vederea îndeplinirii acestor deziderate, Zambia promovează relații strânse cu Anglia, alte țări ale Uniunii Europene, SUA, precum și cu China și India. În plan regional, acordă o atenție prioritară agendei africane.

Zambia este una dintre cele mai urbanizate state din Africa sub-sahariană. Din 1999, Zambia a cunoscut o creștere economică susținută datorită politicii de diversificare economică.

Economia zambiană bazată, multă vreme, pe exploatarea cuprului (65% din exporturi — al doilea exportator mondial) și a cobaltului (al treilea exportator mondial), care reprezenta împreună 7% din PIB, se bazează acum și pe agricultură (porumb, bumbac, cafea, zahăr și tutun) care contribuie cu peste 15% din PIB. Din 2007, s-a creat un Parteneriat economic cu China în vederea exploatării cuprului în zona minei Chambishi. În 2012, producția de cupru a totalizat 800.000 tone și se estimează că va atinge 1,5 milioane de tone până în 2015. Potențialul agricol al Zambiei, din care numai 20% dintre terenurile arabile sunt cultivate, rămâne foarte important.

Principalele atracții turistice: capitala Lusaka; satul cultural Kabwata, dedicat păstrării artei și tradițiilor indigene; Catedrala Sfintei Cruci, Grădina Botanică și Zoologică Munda Wanga și Muzeul Național Lusaka; Muzeul Centura de Aramă din Ndola, un important centru comercial și poarta spre regiunea de producție minerală a Zambiei. Kitwe, al doilea oraș ca mărime din țară și un loc de o importanță foarte mare pentru cupru. O altă atracție turistică este Barajul Mindolo, aflat la 7 km depărtare de lacul și cascada Makwera, care se află la 9 km de oraș. De asemenea, capitala turistică a Zambiei, Livingstone oferă câteva hoteluri de lux, un cazino, Muzeul Livingstone și Muzeul Căii Ferate.

Foto: (c) turistik.ro


În ceea ce privește gastronomia, cea mai importantă mâncare este un aluat numit “nsima”, făcut din mălai, cassava sau mei și consumat de obicei cu tocane de legume și pește. În zonele rurale, alimentele obișnuite sunt alunele și cartofii. Berea este o băutură populară.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: Globi.ro

Regatul Lesotho este situat în sudul Africii, formând o enclavă, fiind complet înconjurată de Africa de Sud. Capitala este Maseru. Lesotho înseamnă “țara poporului care vorbește limba Sesotho”. Lesotho este singurul stat independent din lume care se află în întregime la o altitudine de peste 1.000 de metri. Diviziuni administrative: 10 districte. Limbi oficiale sotho/sesotho și engleza.

Foto: (c) www.turistik.ro

Clima este temperat-continentală, cu puternice oscilații termice anuale (-6 grade C iarna și 32 de grade vara în regiunile mai joase; în regiunea, înaltă temperatura coboară sub—18 grade C); precipitațiile însumează în jur de 1 000 mm/an. Lesotho este străbătut de cursul superior al fluviului Orange, care izvorăște din Nord Estul țării. Vegetația naturală este predominant ierboasă (pajiștile ocupă 2/3 din suprafața țării), cu pâlcuri de pădure (0,5% din teritoriu); fauna este relativ săracă. Există un Parc Național numit Shlabathebe.

Fiind constituit din terenuri înalte, unele sate sunt atât de izolate, încât se poate ajunge la ele doar călare, pe jos sau pe calea aerului. Oamenii de afaceri au construit drumuri pentru a ajunge la minele de diamant și apele minerale din munți, însă multe canioane și cabane au rămas izolate. Munții oferă vizitatorilor o gamă largă de activități, de la drumeții și călărie până la pescuit.

Foto: (c) www.turistik.ro

Lesotho este adesea descris ca fiind un teritoriu aspru, simplu, de o frumusețe maiestuoasă, “Regatul Muntos” și “Regatul din Cer”. Lesotho oferă experiențe turistice bazate pe frumusețea naturii, floră și faună bogate, precum și din perspectiva patrimoniului cultural și istoric. Munții, văile și râurile oferă priveliști încântătoare.

Foto: (c) www.turistik.ro

Locuit de boșimani, Lesotho este populat, la începutul secolului XIX de triburi de origine basuto (de orgine bantu) refugiate aici în fața invaziei zuluse. Regele Moshoeshoe I (1820-1870), “părintele națiunii basuto”, unește triburile basuto, opune o dârză rezistență înaintării burilor și sfârșește sub presiunea acestora prin a accepta, în 1868, protectoratul britanic (Basutoland).

La 4 octombrie 1966, Basutoland își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului, sub numele Regatul Lesotho. Leabua Jonathan, liderul Pratidului Național din Basotho, devine premier (1966-1986), iar Moshoeshoe II, rege.

Pe fundalul unei situații interne extrem de instabile, regele este constrâns să renunțe la tron în favoarea fiului său, Letsie III, iar în 1993 au loc primele alegeri parlamentare libere, după 1970, câștigate de Ntsu Mokhehle, care devine șef al guvernului. Revenit la putere (1995), Moshoeshoe II moare într-un accident de mașină (1996), Letsie III fiind încoronat oficial rege la 7 februarie 1996.

Disputa dintre guvernamentali și opoziție pe tema alegerilor parlamentare (mai 1998), câștigată de partidul la putere, culminează cu izbucnirea unei rebeliuni militare (10 septembrie 1998). După ani de criză viața politică se stabilizează în 2003-2004.

Regatul Lesotho este monarhie constituțională. Regele este Letsie III (7 februarie 1996), iar premier este Motsoahae Thomas Thabane (8 iunie 2012). Parlamentul este bicameral: Senat (33 de membri) și Adunarea Națională (120 de locuri). Membrii sunt aleși prin vot popular pentru o perioadă de cinci ani. Ultimele alegeri au avut loc la 26 mai 2012, iar următoarele sunt programate pentru 2017.

Printre atracțiile turistice se numără: picturile boșimane pe stânci, ce înfățișează obiceiuri boșimane și animale, lângă Maseru — Ha Khotso și Ha Baroana; cea mai mare cădere de apă din Africa — Cascada Maletsunyae; grotele Motlejoeng; siturile Moyeni, Qalo și Morija unde, pot fi admirate urme de dinozauri; pădurea pietrificată de pe muntele Thaba-Ts-oeu; atracțiile capitalei Maseru — cimitirul istoric și arhitectura fascinantă a Palatului regelui și a reședinței primului ministru; drumețiile prin locuri precum Ramanbanta, Semonkong și Parcul Național Sehlabathebe.

Foto: (c) www.turistik.ro

Locuitorii din Lesotho împart multe tradiții culinare cu celelalte popoare din Africa de Sud. Produsele tipice sunt porumbul, sub forma de pastă groasă și pâinea. Carnea de vită, berbec și pui este populară, iar laptele se consumă acru. Berea este făcută mai degrabă din sorg decât din orz.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea)

Poarta Brandenburg, Berlin

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Obținând unitatea națională mai târziu decât alte țări europene, Germania s-a recuperat rapid. Înfrângerile suferite în cele două conflagrații mondiale au lăsat țara sfărâmată, confruntată cu moștenirea dificilă a nazismului și divizată între blocurile europene ale Războiului Rece. Cu toate acestea, Germania s-a mobilizat pentru a deveni gigantul economic al continentului și o forță esențială în cooperarea europeană.

Potsdamer Platz, Berlin

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Situată în Europa Centrală, țara are ca limite Elveția și Austria la sud, Republica Cehă și Polonia la est, Danemarca la nord, Olanda, Belgia, Luxemburg și Franța la vest. Cu o suprafață de 357,168 kmp, statul este împărțit în 16 landuri federale: Baden-Württemberg, cu capitala la Stuttgart; Statul Liber Bavaria, capitală: München; Berlin, oraș-stat, capitala federației; Brandenburg, capitală: Potsdam; Orașul Liber și Hanseatic Brema, land federal constituit din orașele Brema și Bremerhaven, oraș-stat; Orașul Liber și Hanseatic Hamburg, oraș-stat; Hessa, capitală: Wiesbaden; Mecklenburg — Pomerania Inferioară, capitală: Schwerin; Saxonia Inferioară, capitală: Hanovra; Renania de Nord — Westfalia, capitală: Düsseldorf; Renania-Palatinat , capitală: Mainz; Saarland, capitală: Saarbrücken; Statul Liber Saxonia, capitală: Dresda; Saxonia-Anhalt, capitală: Magdeburg; Schleswig-Holstein, capitală: Kiel Statul Liber Turingia, capitală: Erfurt. Populația țării depășește 80 de milioane de locuitori, potrivit statisticilor din 2013, statul fiind, după Rusia, cel mai populat de pe continentul european. La Berlin, oraș cu o populație de 3,5 milioane de locuitori, se află sediul parlamentului și al guvernului.

Clădirea Parlamentului German (Bundestag)

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

De la nord la sud, teritoriul Germaniei se împarte în cinci mari unități naturale: Câmpia Germaniei de Nord, masivele muntoase vechi (hercinice) ale Germaniei de mijloc, munții erodați și cu aspect de podiș, despărțiți de văi largi din partea de sud-vest, Platoul Bavariei și Alpii Bavariei.

Joasă (sub 50 m. altitudine), Câmpia Germaniei de Nord, sector al Marii Câmpii Nord-Europene, este netedă la vest de Berlin și străbătută de două șiruri de dealuri morenaice, în est, spre coasta Mării Baltice. Țărmul Mării Baltice este însoțit de puține insule, mai mari fiind Rugen și Fehmarn, și este pătruns de lungi fiorduri în sectorul vestic. Țărmul Mării Nordului este mai coborât și însoțit de numeroase insulițe, care au rezultat în urma pătrunderii mării dincolo de lanțul de dune. Germania de mijloc este constituită din mai multe masive muntoase vechi, cu altitudini cuprinse între 200 și 1.500 m. Printre acestea, se numără: Masivul Harz, Masivul Șistos Renan, Munții Pădurea Turingiei, Munții Metalici. Lanțul de munți se continuă în partea de sud-vest cu Jura Suabă, Jura Franconiană și Munții Pădurea Neagră, cei mai înalți culminând, la 1.495 m, în vârful Feldberg. În sudul Germaniei se desfășoară Alpii Bavariei, cei mai înalți munți de pe întregul teritoriu, culminând, la 2.963 m, în vârful Zugspitze. Sunt constituiți din lanțuri orientate vest-est, în mare parte calcaroase, fragmentate de numeroase văi drenate de râuri care izvorăsc de pe teritoriul Austriei (Lech, Inn, Salzach ș.a.). La poatelele Alpilor Bavariei se întinde Platoul Bavariei, cu aspect monoton, care înclină spre nord, către valea Dunării.

Rețeaua hidrografică, bogată și legată printr-un vast sistem de canale, aparține celor trei mari bazine: Marea Nordului (Elba, Weser, Aller, Ems, Rhein), Marea Baltică (Oder și câteva râuri mai mici), Marea Neagră (Dunărea și afluenții săi de pe teritoriul Germaniei).

Teritoriul Germaniei a fost populat din antichitate de triburi germanice, celtice și slave. În secolele I-IV, regiunile sudice și cele din partea de vest sunt transformate în provincii ale Imperiului Roman. În secolele VI-VIII, ținuturile locuite de triburile alamanilor, turingilor, saxonilor, frizilor, bavarezilor sunt incluse în Regatul Francilor, care atinge apogeul sub Carol cel Mare (768-814). Prin Tratatul de la Verdun (843), are loc prima etapă a dizolvării imperiului lui Carol cel Mare. Imperiul Carolingian al lui Ludovic I cel Pios este împărțit între cei trei fii ai lui: Ludovic Germanul a primit Francia Orientală, porțiunea de la est de fluviul Rin (viitoarea Germanie), Carol II cel Pleșuv a primit Francia Occidentală (Franța de mai târziu), iar Lothar I a primit titlul imperial și Francia Media, care cuprindea o mare parte din Italia. Regatul Francia Orientală adoptă, în secolul al X-lea, odată cu încoronarea ca împărat a lui Otto I (936-973), la Roma, numele de Imperiul Roman și, ulterior, pe acela de Sfântul Imperiu Romano—German. În secolele X-XIII, granițele imperiului lui Otto I se extind spre răsărit, în teritoriile locuite anterior de slavi, această expansiune luând sfârșit în jurul anului 1350. Denumirea ”Germania” este folosită în mod curent abia în secolul al XV-lea. Liga Hanseatică, înființată în 1282, ca alianță a cetățenilor de la Marea Baltică, cuprinde inițial orașele Lubeck, Hamburg și Bremen, devenind, în secolul al XIV-lea, principala putere comercială în bazinul Mării Baltice.

Publicarea, în anul 1517, a tezelor lui Marthin Luther inaugurează epoca reformei, noua credință fiind îmbrățișată, până în anul 1555, de circa 80% din locuitori. Apariția, ca efect al divergențelor dintre catolici și protestanți, a Uniunii Protestante (1608) și a Ligii Catolice (1609) constituie cauza principală a izbucnirii ”Războiului de 30 de ani” (1618-1648). Germania devine un adevărat câmp de bătălie, iar distrugerile sunt catastrofale. Pacea westfalică (1648), care încheie acest război, consfințește fărâmițarea Germaniei în peste 300 de stătulețe, între acestea afirmându-se Bavaria, Brandenburg (viitoarea Prusie), Saxonia și Hanovra, devenite ulterior centre independente de putere. Secolul al XVIII-lea este marcat de ascensiunea Prusiei, devenită, sub conducerea lui Frederic cel Mare (1740-1746), o putere militară și un rival al Austriei, amândouă având ca obiectiv hegemonia în lumea germanică. ”Războiul nordic” (1700-1712), războaiele pentru Silezia (1740-1742; 1744-1745), ”Războiul de 7 ani” (1756-1763) impun Prusia ca putere europeană, coparticipantă la cele trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795). Epoca războaielor napoleniene este marcată de o serie de reforme burgheze și de sfârșitul oficial, în 1806, al Sfântului Imperiu Romano-German. Unificarea Germaniei este realizată de către Prusia cancelarului Otto von Bismarck (21 martie 1871—20 martie 1890). După victoria obținută în războaiele împotriva Austriei (1866) și Franței (1870-1871), principatele din sud se unesc cu cele din nord, formând Imperiul German; Wilhelm I este proclamat împărat al imperiului la 18 ianuarie 1871, la Versailles. Crearea, în 1882, a Triplei Alianțe între Germania, Italia și Austro—Ungaria duce, prin antagonismul față de blocul Antantei (creat în 1904 de Anglia, Franța și Rusia), la izbucnirea, în 1914, a Primului Război Mondial.

La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Germania și Berlinul erau divizate în patru zone, aflate sub control american, britanic, francez și respectiv sovietic. La 24 mai 1949, este fondată Republica Federala Germania, sub conducerea guvernului cancelarului Konrad Adenauer. Zona aflată sub control sovietic, devine, la 7 octombrie 1949, Republica Democrată Germană. În 1955, R.F.G. aderă la NATO, iar R.D.G. se alătură Pactului de la Varșovia. În 1957, R.F.G. participă la fondarea Comunității Economice Europene. În 1973, atât R.F.G., cât și R.D.G., aderă la Organizația Națiunilor Unite. În 1982, creștin-democratul Helmuth Kohl devine cancelar al R.F.Germania, iar în 1987 liderul est-german Erich Honecker a efectuat o vizită în R.F.Germania. În noiembrie 1989, cade Zidul Berlinului și la 3 octombrie 1990 are loc reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, sub numele Republica Federală Germania.

În 1994, Helmuth Kohl a fost reales cancelar, iar din 1998, la conducere s-a aflat o coaliție între social-democrați și ecologiști condusă de Gerhard Schroeder. Creștin-democrații (CDU/CSU) au câștigat alegerile anticipate din 2005, Angela Merkel devenind cancelar federal. Aceasta păstrează funcția de cancelar federal atât după alegerile din 2009, guvernând alături de liberali (FDP), cât și după cele din 2013, avându-i parteneri de coaliție pe social-democrați (SPD).

R. F. Germania are cea mai puternică economie din Europa și a patra economie a lumii. Ocupând poziția de lider mondial în dezvoltarea de noi tehnologii, în producția de echipamente pentru energii regenerabile și protecția mediului, companiile germane conduc pe piața noilor tehnologii, în sectoarele IT&C, nanotehnologii, optoelectronică, tehnologie medicală și biotehnologie.

Olympic Stadium — Olympic Park — Munchen

Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Având o ofertă bogată și pe plan turistic, Germania este renumită în lista atracțiilor europene pentru: parlamentul german (Reichstag), poarta Brandenburg, piața Potsdamer, Muzeul Zidului, Muzeul Pergamon din Berlin; croazierele pe Rin; castelul Neuschwanstein din sud-vestul Bavariei; Trezoreria Verde din Dresda; Freiburg, unul dintre cele mai romantice orașe universitare; Bamberg, din nordul Bavariei; Goslar din Saxonia Inferioară; fostul port hanseatic Lubeck, situat pe coasta baltică; Weimar, oraș cu o vechime de 1.000 de ani, care a găzduit personalități precum Johann Wolfgang von Goethe, Martin Luther, Johann Sebastian Bach, Franz Liszt, Richard Wagner sau Friedrich Schiller; Hochschwarzwald (Pădurea Neagră Superioară); munții Harz, Pădurea Neagră și Alpii Bavariei etc.

Berliner Dom și Turnul de televiziune, Berlin

Foto: (c) Alex TUDOR / AGERPRES ARHIVĂ

Germania este una dintre cele mai mari consumatoare de bere din lume, bucurându-se de o tradiție evidențiată anual în evenimentul emblematic Oktoberfest, desfășurat în 2014 între 20 septembrie și 5 octombrie. Oktoberfest atrage anual circa 6 milioane de turiști spre capitala bavareză, Munchen.

Relații bilaterale între România și Republica Federală Germania
La 8/20 februarie 1880, guvernul Germaniei a recunoscut independența de stat a României. Din acel moment, România a stabilit relații diplomatice la nivel de legație cu Germania.

La 15/28 august 1916, Germania a rupt relațiile diplomatice cu România. Cele două state au restabilit relații diplomatice la nivel de legație la 29 septembrie 1920. Declarată la 24 august 1944, starea de război dintre România și Germania s-a încheiat la 7 martie 1955. Abia la 31 ianuarie 1967, România și Republica Federală Germania au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă, țara noastră fiind, după URSS, prima țară din blocul comunist care a stabilit relații diplomatice, la rang de ambasadă, cu R.F.Germania. Între 1949 și 1989, România a întreținut relații diplomatice și cu Republica Democrată Germană.

Tratatul privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa, între România și Germania, a fost semnat la București, la 21 aprilie 1992, de către vicecancelarul german, ministrul federal al afacerilor externe, Hans Dietrich-Genscher, și ministrul român al afacerilor externe, Adrian Năstase.

După 1989, președinții Republicii Federale Germania, Roman Herzog și Johannes Rau au efectuat vizite oficiale în România, între 15 și 17 mai 1995, și respectiv, între 19 și 20 martie 2002. De asemenea, președintele Republicii Federale Germania, Horst Köhler, a efectuat o vizită oficială în țara noastră, în perioada 2-3 iulie 2007.

De cealaltă parte, președinții României, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, au efectuat vizite oficiale în Germania, în perioadele 11-12 decembrie 1994, 25-28 iunie 1996 și 24-25 septembrie 2003, și respectiv, la 2 iulie 1997. La rândul său, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită oficială la Berlin, la invitația omologului său german, Horst Koehler, în perioada 20-21 martie 2005, urmată de o vizită de lucru între 21 și 22 septembrie 2006. La 24 martie 2007, președintele Traian Băsescu și soția sa, Maria, au participat, la Berlin, la manifestările consacrate aniversării semicentenarului Uniunii Europene, iar la 9 noiembrie 2009 președintele Traian Băsescu a participat la ceremoniile dedicate celebrării a 20 ani de la căderea Zidului Berlinului, la invitația cancelarului Republicii Federale Germania, Angela Merkel. La 10 noiembrie 2011, președintele Traian Băsescu a efectuat o vizită oficială în Germania, la invitația omologului său, Christian Wulff, cu acest prilej, șeful statului român având convorbiri oficiale și cu cancelarul Angela Merkel. La 31 ianuarie 2014, președintele Traian Băsescu s-a aflat într-o vizită de lucru în Republica Federală Germania; a participat la Conferința federală de presă cu jurnaliștii acreditați la Parlamentul german (Bundestag) și a avut întâlniri cu Hans-Gert Pöttering, fostul președinte al Parlamentului European și cu președintele R.F. Germania, Joachim Gauck.

Președintele Traian Băsescu și cancelarul Republicii Federale Germania, Angela Merkel, susțin o declarație de presă comună la finalul convorbirilor oficiale de la Palatul Bellevue din Berlin. (noiembrie 2011)

Foto: (c) Alex MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Cancelarul Republicii Federale Germania, Gerhard Schroeder, a efectuat vizite oficiale în România, între 23-24 septembrie 1999 și 12-13 august 2004. Cu prilejul Summit-ului NATO de la București din 2-4 aprilie 2008, președintele României, Traian Băsescu, a avut convorbiri bilaterale cu Angela Merkel, cancelarul federal al Germaniei. La 12 octombrie 2010, cancelarul german, Angela Merkel, a efectuat prima sa vizită oficială în România după aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, prilej cu care a avut convorbiri politice cu președintele Traian Băsescu și cu premierul Emil Boc. Agenda cancelarului german a inclus și o vizită la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, unde i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, ”pentru contribuția sa istorică în procesul de unificare europeană și pentru rolul important jucat în înnoirea cooperărilor internaționale”. La 17 octombrie 2012, cancelarul german, Angela Merkel, s-a aflat, din nou, la București, unde a luat parte la Congresul Partidului Popular European (PPE), desfășurat la Palatul Parlamentului în perioada 17-18 octombrie 2012. În marja participării la Congresul PPE, cancelarul german a avut o întrevedere bilaterală cu președintele Traian Băsescu.

La nivel de premieri, au fost efectuate vizite în Germania, după cum urmează: Petre Roman (în zilele de 28 și 29 noiembrie 1990), Radu Vasile (în perioada 27-30 ianuarie 1999), Adrian Năstase (în perioadele 3-5 iulie 2001, 2-3 decembrie 2002, 8 aprilie și 21-22 mai 2003, 22 aprilie și 3 noiembrie 2004) și Călin Popescu Tăriceanu (în perioadele 2-3 iunie 2005, 2 noiembrie 2006 și 14-15 mai 2008). La 14 februarie 2013, premierul Victor Ponta a participat, alături de ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, la cel mai mare târg de comerț cu produse ecologice din lume “BioFach Nurnberg 2013”, la care România a fost desemnată “Țara Anului”. În perioada 10-11 iunie 2013, prim-ministrul Victor Ponta a efectuat o vizită oficială în Germania, la invitația cancelarului Angela Merkel, pe agenda discuțiilor figurând relațiile bilaterale, teme europene și regionale, precum și politica internă românească. Premierul român a fost primit de cancelarul german, fiind întâmpinat la sediul Cancelariei Federale cu onoruri militare.

Premierul Victor Ponta, aflat în vizită oficială la Berlin, a fost primit de cancelarul Angela Merkel, fiind întâmpinat la sediul Cancelariei Federale cu onoruri militare. (iunie 2013)

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit MAE, la sfârșitul anului 2013, volumul total al schimburilor bilaterale cu Germania a atins 18,76 miliarde de euro. Volumul exportului românesc a fost de 9,162 miliarde de euro, iar volumul importului a atins 9,596 miliarde de euro, Germania ocupând locul I în top-ul principalilor partenerilor comerciali ai României.

Conform statisticilor Oficiului Național al Registrului Comerțului, la 31 iulie 2014, în România erau înregistrate 20 437 societăți cu participare germană la capital.

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea, editor: Horia Plugaru)