Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

Statul se învecinează cu Norvegia, în nord, Rusia, la est, Suedia, la vest, și este mărginită de Marea Baltică, cu golfurile Botnic și Finic (al Finlandei).

Suprafața țării este de 338.145 kmp. Populația țării este de aproximativ 5,4 milioane de locuitori, potrivit unei estimări din 2012. Capitala este la Helsinki, oraș cu o populație sub un milion de locuitori. Limbile oficiale sunt finlandeză și suedeză. Spre deosebire de vecinii scandinavi, finlandezii nu fac parte din popoarele germanice.

Cunoscută ca ”Țara celor 1000 de lacuri”, Finlanda are un relief scund (altitudinea medie este de 152 m), doar o treime din teritoriu depășind altitudinea de 300 m. Altitudinea maximă, de 1.328 m, este atinsă în vârful Haltiatunturi, din Laponia. Relieful este marcat de trecerea ghețarilor cuaternari (șiruri lungi de morene, bine împădurite, în sud, și depresiuni lacustre). În realitate, Finlanda are aproximativ 188.000 de lacuri și un număr apropiat de insule. Între lacurile mai mari, se numără Suur/Saimaa (4.400 kmp) și Paijanne (1.090 kmp), în sud, și Inarijarvi (1.000 kmp), în nord, în Laponia. Lacurile sunt legate între ele printr-o rețea densă de râuri, cu o lungime totală de 20.000 km. Pădurile, care ocupă peste 70% din teritoriu, sunt formate mai ales din conifere, iar în Laponia domină tundra. Celor peste 35 de Parcuri Naționale, li se adaugă peste 1.000 de rezervații naturale, fiind ocrotite zone forestiere, turbării, păsări migratoare, reni, vulpi polare etc.

Clima este boreală, umedă, influențată de vecinătatea Mării Baltice, de mulțimea lacurilor și de masele de aer mai calde ale vânturilor de Vest, cu precipitații ce cad mai ales la sfârșitul verii. În Laponia, considerată regiunea de baștină a lui Moș Crăciun, asprimea climei este legată și de situarea în zona Cercului Polar.

În primele secole ale erei noastre, teritoriul Finlandei a fost populat de triburi fino-ugrice venite din est și sud. În Evul Mediu, regatul suedez a cucerit Finlanda și a contribuit la creștinarea locuitorilor de aici. Astfel, în secolul al XII-lea, este adoptat creștinismul, iar la jumătatea secolului al XVI-lea, se răspândește Reforma. Teritoriul Finlandei a fost de câteva ori câmpul de bătălie între imperiile suedez și rus. În 1809, Finlanda a devenit mare ducat în Imperiul Rus. În 1917, pe fondul dezordinii provocate de revoluția bolșevică, Finlanda și-a declarat independența, recunoscută în 1918.

În 1939, în virtutea acordurilor Molotov-Ribbentrop, URSS a dat un ultimatum Finlandei și a atacat-o în perioada 1939-1940. În urma războiului, Finlanda a pierdut 10% din teritoriu, dar și-a păstrat independența. După război, linia de neutralitate strictă Paasikivi a făcut din Finlanda o țară de tranziție între Est și Vest. Statul s-a alăturat Națiunilor Unite în 1955, a aderat la UE în 1995, iar în 2002 la zona Euro.

Finlanda este o republică parlamentară, cu cea mai mare parte a puterilor executive învestite în guvern și primul ministru. În urma alegerilor prezidențiale din 2000, în țară a fost aleasă prima femeie în funcția de șef de stat (Tarja Halonen). În primăvara anului 2003, Finlanda era singurul stat din Europa în care funcțiile de președinte și prim-ministru erau ocupate de femei. În prezent, șeful statului este Sauli Niinisto, care a câștigat alegerile prezidențiale în februarie 2012, fiind primul președinte conservator din ultimele cinci decenii. Funcția de premier este deținută de Alexander Stubb, din iunie 2014.

Finlanda este o țară bine dezvoltată, cu o economie diversificată și orientată pe exporturi. Principalul domeniu este cel al exploatării și prelucrării masei lemnoase. Comerțul exterior se realizează 90% pe cale maritimă.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

În domeniul turistic, destinațiile includ: sudul țării, cu marile orașe, Helsinki, Turku (fostă capitală, cu un faimos castel și catedrala orașului, din secolele XIII—XIV), Lahti, centru renumit pentru sporturi de iarnă; zona lacurilor și Laponia, cu parcuri naționale și stațiuni de practicare a sporturilor de iarnă. O activitate importantă în sectorul turistic este pescuitul, practicat în Marea Baltică, golfuri, râuri sau lacuri și în anotimpuri diferite.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Cerasela Bădiță )

Foto: thailand.prd.go

Thailanda se învecinează cu Myanmar, la vest și nord-vest, cu Laos, la nord-est și est, Cambodgia, la sud-est, Oceanul Pacific (Golful Thailandei), Malayezia, la sud, și Oceanul Indian (Marea Andaman).

Suprafața țării este de 513.120 kmp, împărțită în opt mari regiuni, sudivizate în 77 de provincii. Capitala este la Bangkok. Alte orașe importante sunt: Chiang Mai, Hat Yai, Nakhon Pathom, Nonthaburi, Pak Kret.

Populația țării depășește 67 de milioane de locuitori, conform statisticilor din 2012. Limba oficială este thai. Structura etnică este formată din: thai (75%), chinezi (14%), mon, khmeri, lao, malay, indieni.

În Thailanda se disting patru mari zone de relief. Partea centrală este ocupată de câmpia Menamului, străbătută de fluviul cu același nume și limitată de lanțuri muntoase orientate pe direcția nord-sud, care ating altitudinea maximă în țară, de 2.570 m (vârful Dir Inthanon). În nord-est se desfășoară Podișul Korat, cu altitudini scăzute, sub 200 m. În sud, în sectorul thailandez al Peninsulei Malacca, se desfășoară lanțuri muntoase separate de culoare largi. Din rețeaua hidrografică a țării fac parte două fluvii importante: Mekong, în est, și Menam, în partea centrală.

În anul 1238, în partea centrală a teritoriului actual al Thailandei a fost întemeiat regatul Sukhothai, numit de vecini Siam, primul regat thailandez dintre statele feudale întemeiate în valea fluviului Mae Nam Chao Phraya, după colapsul Imperiului Khmer. Regatul Ayutthaya, fondat în 1351, cu capitala în orașul cu același nume, supune statul Sukhothai și devine una din principalele puteri din Asia de Sud-Est.

La 6 aprilie 1782, generalul Phraphutthayotfa Chulalok preia puterea, întemeind, sub numele de Rama (1782—1809), dinastia Chakri (Rama), ce domnește și în zilele noastre. Atunci, capitala Siamului a fost mutată la Bangkok (Krung Thep Mahanakhon). În decursul secolului XIX, Thailanda a reușit să evite soarta țărilor vecine, care au devenit colonii ale puterilor europene, însă a pierdut părți semnificative din teritoriul său.

La 23 iulie 1917, țara a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. La 24 iunie 1939, statul ia forma de guvernământ de monarhie constituțională, fiind abolită monarhia absolută. În 1939, se proclamă denumirea oficială a statului Thailanda (în locul vechii denumiri Siam). În perioada 1941-1944, Thailanda a dus o politică pro-japoneză, deși a reușit să evite intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial împotriva puterilor aliate.

Actualul rege, Rama al IX-lea (Bhumibol Adulyadej), a urcat pe tron în anul 1946.

Vizita premierului Constantin Dăscalescu, în Thailanda; participarea la o demonstrație cu elefanți dresați — 1985
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

Potrivit MAE, cu unele intermitențe, până în anul 2008, puterea a fost deținută de guverne militare, viața politică fiind zguduită în această perioadă de nu mai puțin de 17 tentative de lovituri de stat. În luna mai 2014, Armata a preluat din nou puterea, la peste cinci ani de la restaurarea conduceriii civile. Premierul Yingluck Shinawatra și alți nouă miniștri au fost demiși de către Curtea Constituțională, armata a impus legea marțială pe întreg cuprinsul țării, iar la 22 mai 2014, Generalul Prayuth Chan-ocha a preluat puterea.

Anii ’80 au adus o dezvoltare rapidă în economia țării, care fusese anterior bazată pe agricultură. Thailanda are o economie orientată, în mare parte, pe exporturi. Principalele state investitoare din țară sunt China, Japonia, Coreea de Sud și India. Thailanda este o țară nou industrializată, având ca sectoare de bază industria textilă, chimică, electronică și turismul.

Destinațiile turistice din Thailanda sunt variate, vacanțele având ca principale atracții plajele și templele țării. În Bangkok, între obiective se numără: complexul de temple Grand Palace și Wat Phra Kaeo, care găzduiește o statuie de smarald a lui Buddha; Wat Pho, cel mai mare templu din Bangkok și locul lui Buddha Culcat, cu o statuie enormă; Palat Vmanmek; Piața Plutitoare. De asemenea, pe traseele turistice mai trebuie marcate: fostele capitale, Ayutthaya și Sukhothai, provinciile mai izolate Chiang Mai, Chiang Rai și Mae Hong Son, precum și Parcul Național Khao, din sud, cu pădurile tropicale ce acoperă stâncile de calcar brăzdate de izvoare și cascade.

AGERPRES/ (Documentare — Roxana Mihordescu, editor: Horia Plugaru)

Fotografii: (c) turistik.ro

Stat situat în Peninsula Arabă. Se învecinează cu Omanul la sud-est, Qatarul la nord, Arabia Saudită la vest și sud-vest și Golful Arab la est (pe o lungime de cca. 700 km).

Deși aproximativ 65% din suprafața țării este acoperită de deșert, statul are are un relief variat reprezentat de câmpii fertile, văi și munți (Hajar și Jebel Hazif). Sudul și vestul țării sunt acoperite de deșert, cele mai mari oaze fiind Al-Ain, situată la 160 km spre est de Abu Dhabi și Liwa în sud-vest. Cel mai înalt punct este Jabal Zibir — 1.527 m. Clima este tropicală și deșertică, cu precipitații puține și temperaturi cuprinse între 10°C și 48°C.


Secolele XVI-XVIII au reprezentat o perioadă de profunde rivalități comerciale și politice între portughezi, olandezi și englezi, pentru controlul asupra regiunii.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea, Franța, Germania și Rusia au început să manifeste un interes crescut pentru zona Golfului, ceea ce a determinat Anglia să încheie, în 1882, tratate separate și “exclusive” cu fiecare dintre șeici, prin care aceștia se angajau că nu vor ceda nimănui vreo parte din teritoriile lor, iar Anglia se obliga să asigure protecția șeicatelor împotriva oricărui atac din afară.

Acest acord a rămas în vigoare până la 1 decembrie 1971, când Marea Britanie s-a retras oficial din Golf. La 2 decembrie 1971 a fost proclamat statul Emiratele Arabe Unite, prin federalizarea a șase emirate, la 10 februarie 1972 alăturându-li-se și Ras Al-Khaima.

Emiratele Arabe Unite sunt o federație de emirate monarhii, condusă de un președinte. Cele șapte emirate (Abu Dhabi, Dubai, Sharjah, Ras al-Khaimah, Ajman, Fujairah și Umm al-Qaiwain), care compun federația, sunt conduse de câte un conducător, în calitate de șef al emiratului. Potrivit Constituției, adoptate în 1971, funcția de președinte al statului federal este deținută de conducătorul Emiratului Abu Dhabi, iar cea de vicepreședinte și prim-ministru de conducătorul Emiratului Dubai.

Președintele Emiratelor este șeicul Khalifa Bin Zayed Al Nahyan. Este ales pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit. Președintele statului deține și funcția de președinte al Consiliului Suprem, care este constituit din conducătorii celor șapte emirate componente ale federației.

Vicepreședinte și prim-ministru este șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum.

Emiratele au constituit, dintotdeauna, o legătură între Europa și subcontinentul Indian, Orientul Îndepărtat și Africa. Astăzi, Abu Dhabi și Dubai sunt printre cele mai moderne orașe din lume și țara însăși a devenit una dintre cele mai dezvoltate destinații turistice.

Prima dată locuit, în 1761, de către membrii unui trib care au găsit aici apă dulce, de aici și numele Abu Dhabi, care înseamnă “fiul gazelei”. Astăzi, Abu Dhabi este capitala Emiratelor Arabe. S-a schimbat mult în ultimele decade, devenind mai degrabă un oraș cosmopolit, cu o arhitectură urbană îndrăzneață și grădini luxuriante.

Abu Dhabi este locul în care se află guvernul Emiratelor, sediul președintelui statului, sediul cabinetului și a celor mai multe ministere, instituții federale, ambasade, televiziuni, portul Zayed, aeroportul, dar și cele mai multe companii petroliere.

Cele mai interesante destinații din țară se afla în emiratul Abu Dhabi: oaza Liwa și orașul-oază Al-Ain.

Dubai este capitala nedisputată a sporturilor din Orientul Mijlociu, găzduind evenimente de talie mondială care atrag printre cele mai mari nume împreună cu sportul respectiv, fie că e vorbe de golf, tenis, curse de cai sau de navigație.

Vizibil de la intrarea vestică în oraș, faimosul Bujr al Arab este un hotel impresionant cotat la 7 stele, construit pe o insulă artificială. Un alt loc ce merită vizitat, în Dubai, este bazarul de aur.

Moschee și forturi istorice se găsesc din abundență în centrele istorice ale orașelor Abu Dhabi și Dubai. Se remarcă Marea Moschee, Fortul Alb și fortul Al-Fahidi din Dubai, care adăpostește Muzeul Dubai.

Gastronomia din Emirate este un amestec de influențe libaneze, egiptene, marocane și indiene. Felurile de mâncare au la bază orezul, carnea de miel, oaie sau vită și peștele. Cele mai utilizate condimente sunt coriandrul, cuișoarele și șofranul. Un fel favorit este ”machbous”, din orez și carne asezonate cu ceapă, roșii și lămâie uscată. Deserturile preferate includ al-halwa, din zahăr, ouă, amidon, apă și ulei, și ”kul wiskut”, un amestec de alune și zahăr. Cafeaua și ceaiul sunt adesea amestecate cu condimente (cuișoare pentru cafea și șofran pentru ceai).

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) www.turistik.ro

Republica Centrafricană este un stat fără ieșire la mare, situat în inima Africii. Se întinde pe cca. 1.400 km pe direcția est-vest și până la 750 km pe direcția nord-sud. Relieful este dat de un podiș înalt, Ubangi-Chari, cu altitudini de 600-900 m, depășind 1.000 m spre marginile sale estice (1.388 m în Mont Binga din masivul Bongo) și vestice (1.420 m în Mont Gaou din Munții Karre). Râurile curg atât spre nord (mai important fiind Chari), către Lacul Ciad, având cursuri liniștite, cât mai ales spre sud, culese de Ubangi, principalul afluent al fluviului Congo, și tăind văi adânci, bine împădurite, cu numeroase cascade. Clima este tropicală, cu două anotimpuri distincte: unul ploios (martie-octombrie) și altul secetos (februarie-martie). Vegetația caracteristică o formează savana cu ierburi înalte și presărată cu arbori; în sud-vest se dezvoltă pădurea tropicală umedă.

În secolele I-II, teritoriul Republicii Centrafricane este populat de triburi de pigmei și triburi bantu, iar în zonele de graniță se stabilesc grupuri de nomazi. Începând cu secolul al XVIII-lea, înflorește comerțul cu sclavi, fapt ce determină diminuarea numărului populației.

Foto: (c) www.turistik.ro

Congresul de la Berlin din 1885 stabilește criteriile de împărțire a Africii. Între 1887-1894, teritoriul Republicii Centrafricane este ocupat de trupe franceze. În 1889 este întemeiat orașul Bangui. Francezii își consolidează dominația colonială (1896-1898), în teritoriul care se numește Ubangi-Schari (Oubangi-Chari).

Se formează federația colonială Africa Ecuatorială Franceză (AEF) (1908-1910), din care va face parte, până în 1958, și Ubangi-Schari. În 1946, Ubangi-Schari devine parte componentă a Uniunii Franceze, fiind reprezentată în Adunarea Națională Franceză de preotul Barthelemy Boganda.

La 1 decembrie 1958, Ubangi-Schari obține autonomia în cadrul Comunității Franceze, sub denumirea de ”Republica Centrafricană” (prim-ministru: Boganda).

Republica Centrafricană își proclamă independența la 13 august 1960, sub președinția lui David Dacko. La 4 decembrie 1976, Republica Centrafricană devine o monarhie constituțională, președintele Bokassa autoproclamându-se regele Bokassa I. Cu sprijin francez, la 20/21 septembrie 1979, J.B. Bokassa este înlăturat de la putere de David Dacko și este restaurată republica.

Statul este condus de regimuri militare, până în 1993. În 2003, în urma unei lovituri de stat, puterea a fost preluată de generalul Francois Bozize, fiind format un guvern de tranziție. În 2005, s-au organizat alegeri locale, parlamentare și prezidențiale. Generalul Bozize a rămas la conducerea țării.

Capitala este Bangui, iar principalele orașe: Berberati, Bouar, Bambari, Bangassou, Bossangoa, Carnot. Din punct de vedere administrativ, statul este împărțit în 16 prefecturi și o comună. Limba oficială este franceza, iar limba națională este Sangho. Etniile ce alcătuiesc populația sunt: Baya — 33%, Banda — 27%, Mandjia — 13%, Sara — 10%, Mboum — 7%, M’Baka — 4%, Yakoma — 4%, altele — 2%.

Foto: (c) www.turistik.ro

Capitala Bangui, cel mai important oraș din țară, este situat pe malul fluviului Oubangi. Este centrul cultural, economic și industrial al țării. Orașul mai păstrează, încă, sub aspect arhitectural, influențele coloniștilor francezi. Alături de unica universitate din țară, în Bangui, se mai pot admira Palatul Bokassa, Muzeul Boganda.

Printre atracțiile turistice importante se numără cele patru parcuri naționale. Parcul Național Dzanga-Sangha este singurul parc național din țară deschis turiștilor. Aici se pot întâlni antilope, elefanți și gorile, dar și populații de pigmei baka.

Alimentul principal este cassava sau manioc. Maniocul este considerat cartoful continentului negru, rădăcinile fiind foarte bogate în hidrați de carbon, în principal amidon. Planta se ține la scurs trei zile, rădăcinile se cojesc și se sfărâmă în bucățele, care se lasă să se usuce la soare. Înainte de a se consuma, cassava se macină, devenind făină numită gozo. Din făină și apă se face o pastă tare. Majoritatea meselor constă în gozo cu sos. Majoritatea sosurilor sunt îngroșate cu unt de arahide, care adaugă proteine și savoare. În mod tradițional, toată lumea mănâncă din același vas, cu mâna.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) globi.ro
Stat situat în Africa de Vest, având ca vecini Marocul și Algeria la Nord și Nord-Vest, Senegalul la Sud, Mali în Est și Oceanul Atlantic la Vest.

Foto: (c) turistik.ro

Imaginea clasică a naturii Mauritaniei o constituie dunele de nisip, mai mult sau mai puțin fixate, orientate de vânturile fierbinți și puternice. De altfel țara poate fi numită Sahara atlantică, pe teritoriul ei având loc întâlnirea deșertului cu oceanul. Cea mai mare parte a teritoriului are un relief de câmpie, dominat/întrerupt de unele podișuri (alt. max. Kediet Ijill 915 m), între care Adrar (în Nord), Adafer (în centru), Assaba (în Sud).

Clima este tropicală, extrem de aridă (5-10 mm/an), cu excepția treimii sudice, singura zonă ce poate înfrunta deșertificarea, unde, în lungul fluviului Senegal, precipitațiile pot ajunge la 600 mm/an. Vegetația ierboasă, discontinuă în Sahara, este dominată în Sahel (stepa) și în extremul Sud (savana cu pâlcuri de arbori tropicali). Fauna este adaptată uscăciunii excesive sau ierburilor de savană; în regiunea litorală se află Parcul Național Banc d’Arguin, cea mai importantă zonă de iernat din Africa pentru păsările migratoare (circa 1 mil. de exemplare). Zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO: Parcul Național Banc d’Arguin.

Limba oficială: Araba. Capitala: Nouakchott. Alte orașe principalele: Nouadhibou, Rosso, Zouerate, Atar, Kiffa.

Foto: (c) turistik.ro

Foto: (c) turistik.ro

Potrivit informațiilor MAE, în secolul 11, berberii din regiunea Adrar (Mauritania de astăzi) au jucat un rol decisiv în fondarea dinastiei Almoravide din Maroc, cu capitala la Marrakesh, care controla întreg teritoriul dintre Spania și Senegal. În timpul dinastiei Almoravide, islamul este adoptat de majoritatea populației din Mauritania de astăzi. Între secolele 11-14, Mauritania a fost spațiu de contact între Sultanatul Maroc și Imperiile Ghana, Mali și Songhai (africane). Începând cu secolul 15, tribul arab Bni Hassani, provenit din Egipt, se stabilește în nordul Mauritaniei, fapt cu urmări majore în procesele de arabizare (dialectul arab hassani) și asimilare a islamului.

În 1902, Mauritania devine ”protectorat” francez, iar din 1920 ”colonie” a Franței. Rezistența armată împotriva colonialismului a durat până în 1934. În 1960, urmare a unor acorduri negociate cu Franța, Mauritania accede în mod pașnic la independența de stat. Între 1960 și 1978, președintele Moktar Ould Daddah a condus țara în mod autoritar, în regim de partid unic (Partidul Poporului Mauritanian). În 1978 a avut loc o lovitură de stat militară, urmată de o alta în 1984. Între 1978-1992, Mauritania a fost guvernată de militari. În 1992 țara a adoptat regimul multi-partit și a organizat primele alegeri libere. Alegeri libere s-au mai organizat în 1994, 2001 și 2003. În 2005 a avut loc o altă lovitură de stat militară, dar regimul multi-partit a fost menținut. Situația a rămas identică după ultima lovitură de stat militară, cea din 2008, care a consacrat accederea la putere a generalului Mohamed Ould Abdelaziz.

Mauritania este membră a ONU (1961), Uniunii Africane (1963), Uniunii Maghrebului Arab și Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF).

Religia: Musulmani suniți de rit malekit (aproape 100% dintre localnici). Prin Constituție islamul este religie de stat. Constituția mai prevede că doar un musulman poate fi cetățean. Străinii beneficiază de libertatea de cult, în măsura în care există lăcașuri ale cultului respectiv (sunt doar câteva biserici catolice, în principalele orașe). Prozelitismul religios este interzis prin lege, iar legea prevede pedeapsa capitală pentru un musulman care renunță la credința islamică. Confreriile religioase (musulmane) joacă un rol social foarte important.

Forma de guvernământ: Republică prezidențială. Șeful statului este Mohamed Ould Abedelaziz (5 august 2009). Președintele este ales prin vot popular pentru o perioadă de cinci ani. Ultimele alegeri au avut loc în 2014. Premier: Yahya Ould Hademine (20 august 2014). Legislativul: Bicameral, Senat (56 de locuri) și Adunarea Națională (146 locuri). Mandatele senatorilor sunt de 6 ani, iar cele ale deputaților de 5 ani. Ultimele alegeri pentru Senat au avut loc în 2009 iar pentru Adunarea Națională în noiembrie 2013 (primul tur) și decembrie 2013 (al doilea tur).

Economia: Mauritania dispune de importante resurse ale subsolului. Este un mare exportator de minereu de fier, sector care contribuie cu 39% din încasările totale din exporturi.

Începând cu 2006, au fost descoperite în Mauritania zăcăminte de țiței, atât pe continent cât și off-shore, țara fiind în prezent un exportator minor de petrol. Obiectivul autorităților este să atingă o producție de 100.000 barili / zi, la rezerve totale estimate de circa 1 miliard de barili. Tot recent au fost descoperite și zăcăminte aurifere (estimându-se o producție de cca. 5670 tone în viitorii 8 ani) și de diamante, acestea adăugându-se altor zăcăminte de fosfați si cupru.

Un alt sector important al economiei îl reprezintă pescuitul, coastele atlantice mauritaniene fiind printre cele mai bogate zone piscicole din lume. Din acest sector, exploatat în principal de flotele de pescuit ale țărilor Uniunii Europene, se atrag cca. 57 % din rețeta anuală de export. Un alt domeniu de interes este creșterea animalelor, țara deținând un șeptel de peste 17 milioane de bovine-ovine-caprine, mare parte exportându-se ca animale vii.

Secetele prelungite și repetate din anii 1970 și 1980 au afectat grav economia țării și au întârziat procesele de dezvoltare și modernizare.

Infrastructura de bază include 2500 km de șosele asfaltate, 2 porturi cu ape adânci (Nouakchott și Nouadhibou), 700 km de cale ferată (în principal cu utilizare industrială, între portul mineralier Nouadhibou și exploatarea minieră de fier de la Zouerate) și 3 aeroporturi internaționale.

Principalele atracții turistice: capitala Nouakchott ce păstrează stilul arhitectural tradițional berber; moscheea Plage du Wharf, piața africană și piața de cămile, centrul de artizanat, Casa Culturii și fabrica de covoare; Parcul Național Banc d’Arguin, un spațiu vast de insule și zone de coastă aflate pe coasta deșertică a Atlanticului, unul dintre cele mai mari sanctuare de păsări din lume și un loc aflat pe lista de patrimoniu mondial UNESCO. Pe insulă există și câteva situri arheologice; Adrar, un masiv spectaculos cu un platou în culori de roz și maro, decorat cu dune de nisip și intersectat de canioane adânci ce adăpostesc crânguri de palmieri.

Pasionații de drumeții pot face o excursie prin pasul montan Homogjar spre Chinguetti, un oraș islamic sfânt întemeiat în secolul XIII cu o moschee medievală și o librărie ce adăpostește manuscrise antice. De asemenea, pot face un tur al regiunilor Affole și Assaba, la sud și sud-est de Tagant, via Kiffa, Tamchakett și Ayoun el Atrous, spre platoul sălbatic El Agher. Siturile arheologice interesante includ Koumbi Saleh, fosta capitală a imperiului Ghana, la 70 km de Timbedra.

În ceea ce privește gastronomia, prânzul este masa principală în Mauritania, iar în zonele rurale se servește o tocană condimentată din pește și legume cu orez. Alt fel culinar pentru prânz este orez picant cu tishtar, sau bucățele mici de carne uscată. La cină se servește de obicei couscous, constând din griș stropit cu ulei și apă, apoi făcut boabe mici. Acestea se pot amesteca cu diverse feluri de sos. În unele regiuni, couscous se numește lachiri. O băutură dulce preferată este zrig, o băutura rece din lapte de capră, apă și zahăr. În pofida căldurii deșertului, ceaiul este o băutură populară pe tot teritoriul.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) turistik.ro

Situată în sudul Europei, Albania se învecinează cu Muntenegru la nord-vest, cu Serbia la nord-est, cu Macedonia la est și cu Grecia la sud-est, Marea Adriatică și Marea Ionică la vest. Granițele sale însumează 720 km.

Albania are un relief predominant muntos (85 % din teritoriu). Există, în funcție de relief, cinci regiuni naturale: Alpii Albanezi (în nord, cu altitudini de 2.000-2.600 m), împăduriți și fragmentați de văile râului Drini (281 km), și ale afluenților săi; Munții Albaniei Centrale (vârful Korabi — 2.751 m), care coboară în trepte spre zona de munți joși Ceremeniki (în vest) și sunt traversați de râurile Mati (97 km) și Skhumbin (146 km); Depresiunea Korce (sud-est), pe valea râului Devolli, regiune joasă, bine populată, cu întinse terenuri agricole; Epirul Albanez (sud-vest), cu altitudini ce nu depășesc 2.000 m și o serie de depresiuni pe văile râurilor Vjosa și Drino; câmpia litorală (lățime maximă de 60 km), colinară în partea de nord, joasă și mlăștinoasă în centru (Myzeqe) și îngustă în sud, unde munții ajung până aproape de țărm.

Lacul Shkodra (368 kmp) este cel mai mare din Peninsula Balcanică și se află, în nord, la granița cu Serbia și Grecia, lacul Ohrid este cel mai adânc lac din Balcani (695 m adâncime) și este situat la granița dintre Albania și Macedonia, lacul Prespa (285 kmp) este situat la cea mai mare altitudine — 850 m deasupra nivelului mării și se află, de asemenea, la granița Albaniei cu Macedonia și Grecia. Clima de pe coastă este mediteraneană cu ierni umede și blânde și veri uscate.

Pe teritoriul Albaniei contemporane au existat locuitori ce făceau parte dintr-un grup pre-indo-european care ocupa coasta mediteraneană. Ilirii, care au populat ulterior teritoriul Albaniei, au făcut parte dintr-un val ulterior de invazii indo-europene.

Romanii au cucerit Iliria în anul 168 î.Hr.. După divizarea Imperiului Roman (395 d. Hr.), teritoriul Albaniei din prezent, a intrat sub jurisdicția Constantinopolului, însă din punct de vedere ecleziastic a continuat să se supună Romei până în anul 732 d. Hr., momentul trecerii sub coordonarea Patriarhiei de la Constantinopole. În momentul Marei Schisme din anul 1054, teritoriul actual al Albaniei a fost împărțit între catolici (nord) și ortodocși (sud).

Foto: (c) turistik.ro


Prin introducerea sistemului administrativ militar de către bizantini, pe teritoriul Albaniei s-au creat condițiile unui feudalism incipient și s-au evidențiat primele familii ale aristocrației militare: Balsha, Thopia, Shpata, Muzaka, Dukagjini, Kastrioti. S-au format primele formațiuni statale albaneze, sub suzeranitate bizantină, peste care s-au succedat invaziile mai multor popoare migratoare (vizigoți, huni, ostrogoți, avari), până la intrarea slavilor în Peninsula Balcanică (sec. VII — VIII).

Ulterior, timp de câteva secole, teritoriile albaneze au fost disputate de Țaratele bulgărești și de Imperiul Bizantin. În anul 1078, apare prima menționare istorică certă a albanezilor, într-o cronică bizantină.

În anul 1190, s-a înființat Principatul Arbăria, care a durat până în anul 1255. În 1271, Charles d’Anjou creează Regatul Albaniei. Alte teritorii albaneze au intrat succesiv în componența statelor sârbești, începând cu secolul al XII-lea. Regatul Albaniei s-a dezmembrat în anul 1638, constituindu-se mai multe formațiuni statale, între care: Principatul Dukagjini, Principatul Kastrioti, Principatul de Gjirokastra și Muzakaj, Principatul de Berat.

Teritoriul Albaniei a devenit parte a Imperiului Otoman în 1478, după rezistența opusă timp de câteva decenii de Liga de la Lezha, sub conducerea lui Gjergji Kastrioti Skander-beg.

La 28 noiembrie 1912, printr-o Mișcare de Renaștere Națională marcată de numeroase revolte antiotomane și de activitatea Ligii de la Prizren (1878-1881) și a Ligii de la Peja (1899 — 1900), Albania și-a declarat independența față de Imperiul Otoman.

Foto: (c) turistik.ro

Decizia de proclamare a independenței de stat a Albaniei a fost adoptată la București, la 5 noiembrie 1912, în cadrul Marii Adunări a Coloniilor Albaneze din România desfășurate la Hotel Continental, la inițiativa lui Ismail Qemali, deputat de Berat la Înalta Poartă și Luigj Gurakuqi.

Albania a devenit principat sub sceptrul lui Wilhelm de Wied, a cărui domnie a durat din 1914 până în 1925, când Albania a fost proclamată republică. Președintele Ahmed Zogu s-a proclamat Rege în 1928, sub numele de Zogu I.

În anul 1939, Albania a fost ocupată de armatele Italiei, iar regele Ahmet Zog a fost exilat, tronul fiind preluat oficial, în anul 1943, de regele Italiei Victor Emanuel al III-lea. Astfel, teritoriul albanez a devenit teatru de operațiuni în războiul italo-grec.

Ulterior capitulării Italiei în fața Aliaților, în 1943, armata germană a invadat și Albania, devenind inamicul războiului de gherilă purtat până atunci împotriva administrației italiene de către Mișcarea Națională de Eliberare (comunistă). După eliberarea teritoriului de către gherilele comuniste, în noiembrie 1944, Partidul Comunist a preluat puterea în Albania, iar în noiembrie 1945, Enver Hoxha, liderul rezistenței, a preluat conducerea.

În perioada 1945-1990, Albania a avut unul din cele mai represive regimuri dictatoriale din Europa. În perioada 1985-1991, Ramiz Alia i-a succedat lui Enver Hoxha, permițând tranziția către democrație. Astfel, la alegerile generale libere organizate în anul 1992, nou-înființatul Partid Democrat a câștigat 62% din voturi, formând primul guvern democratic din istoria contemporană a țării.

Albania este stat membru al ONU (1955), OSCE, CoE, OCEMN, SECI — SELEC, ICE, NATO (1 aprilie 2009), SEECP, RCC, SEEGROUP și al Inițiativei Adriatico-Ionice. La 25 iunie 2014, Albania a preluat de la România, Președinția în Exercițiu a SEECP. La 28 aprilie 2009, Albania și-a depus candidatura oficială de aderare la UE.

Albania este republică parlamentară, conform Constituției din 1998. Președinte ales de Parlament pe cinci ani. Primul ministru are un mandat de patru ani. Șeful statului este Bujar Nishani (învestire oficială la 24 iulie 2012).

Președintele Parlamentului deține un mandat de patru ani. Parlamentul este unicameral, compus din 140 deputați. Ultimele alegeri au avut loc la 23 iunie 2013.

Capitala și principalele orașe: Tirana (Tiranë) — cu statut special, Durrës, Elbasan, Vlora, Korçë și Shkodra. Limba oficială este limba albaneză, o limbă indo-europeană, cu puternice influențe din latină, greacă, slavă și turcă. Albaneza are două dialecte principale: gege, vorbit în nord și toske, vorbit în sud.

Ținutul ce cuprindea Tirana este înregistrat oficial de către otomani între 1431 — 1432, numărul locuitorilor fiind estimat la 7.300. În 1614, generalul otoman și conducătorul local Suleiman Pașa Bargjini, înființează o moschee (Et’hem Bey), un centru comercial și băile publice. Prezența pe ruta comercială care lega Europa de Istanbul, situează ținutul pe un loc important, până la începutul secolului al XIX-lea.

În 1807, Tirana devine capitala prefecturii Krujë-Tirana. Începutul secolului XX înseamnă acordarea Tiranei titulatura de capitală a Albaniei, în primă instanță cu nume provizoriu (1920), apoi permanent (1925). Orașul începe să fie construit sistematic, cu ajutorul arhitecților austrieci, italieni și locali. Instaurarea regimului comunist după cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat pentru Tirana un declin din punct de vedere al arhitecturii și a vieții sociale. Multe din vechile clădiri construite de către arhitecții italieni sunt demolate, în locul acestora fiind construite blocuri anoste de locuințe.

Principalele obiective turistice din Tirana sunt Muzeul Istoric Național, Galeriile de Artă Națională și Expoziția de Artă Folclorică, Palatul Culturii, care adăpostește opera, baletul și biblioteca națională.

Zidurile medievale din Durres, al doilea oraș ca mărime din Albania, duc de la turnul venețian până la amfiteatrul din secolul II î.Hr., care conține o criptă de la începutul creștinismului, cu mozaicuri rare.

Foto: (c) turistik.ro


Vlora nu este doar un mare port, ci are și o mare importanță istorică — aici s-a întrunit adunarea ce a proclamat independența Albaniei și s-a constituit primul guvern național, condus de Ismail Quemali. Drept urmare, Vlora a fost numit “Oraș — Erou”. Moscheea Muradiye a fost creată de faimosul arhitect Mimar Sinan, iar pe un deal deasupra orașului se află centrul turistic Liria.

În vechiul oraș Butrin, recunoscut încă din anul 1000 î.Hr., se pot vizita câteva situri datând din secolele I și IV, precum și Templul lui Aesculap, Nympheum, Poarta Leilor, Altarul lui Dionisus, case și băi romane, precum și Baptiserul cu mozaicuri colorate.

Foto: (c) turistik.ro

Atât Berat, cunoscut și ca “orașul celor o mie de ferestre”, cât și Gjirokastra, în sud, au fost declarate Orașe Muzeu. Muzeul Onufri din Berat, dedicat pictorului din secolul XVI și contemporanilor săi, adăpostește icoane restaurate și o biserică ortodoxă. Gjirokastra este dominat de fortăreața din secolul XII, care a fost extinsă de Ali Pasha în 1811. Aici, se află, în prezent, Muzeul Național al Armamentului, ale cărui colecții variază de la armuri medievale până la avioane americane de recunoaștere.

Mâncarea este tipic balcanică, cu influențe turcești — byrek, kofte, shish kebab. Specialitățile naționale sunt ”fergese tirane”, făcut din carne, ouă, ficat și roșii, și ”tave kosi” sau ”tave elbasani”, un fel din carne de berbec și iaurt. Deserturile includ ”oshaf”, un fel de budincă, prăjituri cu miere și fructe confiate.

Relații bilaterale între Republica Albania și România 
După proclamarea independenței Albaniei, în 1912, Albania și România au stabilit relații diplomatice, la nivel de legație, la 15/28 decembrie 1913. Din 1939, în perioada ocupației italiene, la București și la Tirana au funcționat Consulate. Relațiile diplomatice româno-albaneze au fost restabilite, la nivel de legație, la 17 martie 1948. La 30 iunie 1954, relațiile diplomatice au fost ridicate la nivel de ambasadă.

În perioada 9-11 mai 1994, a avut loc vizita oficială a președintelui Republicii Albania, Sali Berisha, la invitația președintelui Ion Iliescu. Cu prilejul vizitei, a fost semnat Tratatul de înțelegere, colaborare și bună vecinătate între cele două țări (la 11 mai 1994). Au urmat vizitele președintelui Rexhep Meidani, în perioada 6-8 decembrie 1999 și la 30 aprilie 2001, cu prilejul participării la Summit-ul pe probleme de mediu și dezvoltare durabilă în Regiunea carpato-danubiană. Președintele Albaniei, Alfred Moisiu, a efectuat o vizită oficială în țara noastră, la invitația președintelui Ion Iliescu, în perioada 13-14 octombrie 2004. Cu acestă ocazie a participat la lucrările Forumului economic româno-albanez.

Președintele Ion Iliescu a efectuat o vizită oficială, în Albania, în perioada 26-27 martie 1995. Președintele Traian Băsescu a efectuat, la 8 iunie 2010, o vizită oficială, în Republica Albania, la invitația omologului său albanez, Bamir Topi.

Președintele Traian Băsescu depune o coroană de flori la Monumentul Mama Albania situat în Cimitirul Martirilor din Tirana. 
Foto: (c) SORIN LUPSA/AGERPRES ARHIVĂ

După 1989, au efectuat vizite oficiale, în România, premierii albanezi Alexander Meksi, în perioada 17-19 iulie 1995; Ilir Meta, la 12 februarie 2000 (a participat la București, la Reuniunea la nivel înalt a Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est); Fatos Nano, în perioada 19-20 noiembrie 2003 și la 6 noiembrie 2004; Sali Berisha, la 6 aprilie 2006. La 26 noiembrie 2013, premierul Albaniei, Edi Rama, s-a aflat la București, unde a luat parte la Summit-ul premierilor din Europa Centrala și de Est și China. Cu prilejul vizitei, șeful Guvernului albanez a avut o întâlnire bilaterală cu premierul Victor Ponta.

La 20 februarie 2003, primul-ministru al României, Adrian Năstase, s-a aflat la Tirana, într-o vizită oficială, la invitația omologului său albanez, Fatos Nano. Premierul Victor Ponta a efectuat o vizită oficială la Tirana, în Albania, la 18 martie 2014.

Întrevederea premierului Victor Ponta (stg.) cu presedintele Republicii Albania, Bujar Nishani (dr.). 
Foto: (c) LIVIU ȘOVA/AGERPRES ARHIVĂ

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, Doina Lecea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) www.trazimsmjestaj.com

Fosta republică din componența Iugoslaviei este compusă din două entități: Federația Bosnia și Herțegovina (care ocupă aproximativ 51% din teritoriu și este formată din 10 cantoane), Republika Srpska (circa 49%). Pe lângă aceste entități, districtul autonom Brcko se află sub suveranitatea conducerii centrale.

Capitala statului este la Sarajevo, cel mai mare oraș, cu o populație estimată la aproximativ 370.000 de locuitori.

Populația totală a statului este de aproximativ 3.8 milioane de locuitori (conform recensământului din octombrie 2013), dintre care 62,55% în Federația BiH, 35% în Republica Srpska și 2,45% în districtul Brcko. Structura etnică cuprinde: bosniaci (48%), sârbi (37,1%), croați (14,3%). Limbile vorbite sunt bosniacă, sârbă și croată.

Ca repere geografice, Bosnia și Herțegovina se întinde între râul Sava și Marea Adriatică. Linia de coastă se întinde pe o distanță de circa 20 km, în apropierea orașului Neum. Relieful, dominat de munți și dealuri, este brăzdat de văile adânci ale râurilor, dintre care Drina, Urbas și Neretva sunt cele mai importante. În vest se află Munții Metaliferi (altitudine medie de 1.000 m) și cei mai înalți munți din țară, Alpii Dinarici (Vârful Maglic 2.386 m). În nord, pe valea Savei se întinde Câmpia Posavina.

Statul și-a declarat independența de Fosta Iugoslavie la 1 martie 1992, în urma unui referendum boicotat de bosniacii sârbi. Declararea independenței a fost urmată de tensiuni și incidente militare care au condus, la 6 aprilie 1992, la izbucnirea războiului. Sârbii au vizat partiția statului în funcție de liniile etnice de demarcație, interesul Croației s-a orientat spre securizarea teritoriilor locuite de croați, iar bosniacii musulmani au rămas loiali guvernului bosniac. În martie 1994, bosniacii musulmani și cei croați au semnat un acord prin care a fost creată Federația Bosnia și Herțegovina, punându-se astfel capăt conflictului croato-musulman. În decembrie 1995, războiul s-a încheiat prin semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton, ce au consacrat structura actuală a statului.

Ziua de 25 noiembrie sărbătorește statalitatea și este aniversată în Federația Bosnia și Herțegovina. La această dată, în 1943, Consiliul anti-fascist al Bosniei și Herțegovinei (ZAVNOBiH) a adoptat rezoluția, care declara Bosnia și Herțegovina o comunitate a sârbilor, musulmanilor și croaților.

Bosnia și Herțegovina are o președinție alcătuită din trei membri (un bosniac, un croat și un sârb), aleși prin votul direct al poporului pentru un mandat de patru ani. Conducerea președinției tripartite se stabilește prin rotație, la fiecare opt luni. Președintele este șeful statului. Consiliul de Miniștri este însărcinat cu supravegherea politicilor externe, economice și fiscale, reprezentând guvernul național. Președintele consiliului, denumit și premier, este, în prezent, Vjekoslav Bevanda.

Vjekoslav Bevanda, președintele Consiliului de Miniștri al Bosniei și Herțegovinei, membru al Uniunii Democrate Croate din Bosnia și Herțegovina, în timpul unei conferințe de presă susținută împreună cu Herman Van Rompuy, președintele Consiliului European, la finalul unei întâlniri desfășurata la Consiliul European, la Bruxelles (9 martie 2012)
Foto: (c) Ștefan MICSIK / AGERPRES ARHIVĂ

Principala instituție a Comunității Internaționale în țară, potrivit MAE, este Oficiul Înaltului Reprezentant (OHR), creat prin Acordul de la Dayton. OHR are ca principală atribuție supravegherea implementării aspectelor civile ale Acordului. Din 1997, OHR are puteri speciale de intervenție (Bonn Powers), care conferă Înaltului Reprezentant (HR) dreptul de a demite oficiali, de a impune legi, dacă constată că au fost încălcate Acordurile de la Dayton. La 16 iunie 2008, Uniunea Europeană a semnat Acordul de Stabilizare și Asociere (ASA) cu Bosnia și Herțegovina.

Relații bilaterale între România și Bosnia și Herțegovina

Relațiile diplomatice dintre România și Bosnia și Herțegovina au fost stabilite la 1 martie 1996, ambasada României la Sarajevo fiind deschisă la 28 martie 1998. Bosnia și Herțegovina a deschis ambasada la București la 20 noiembrie 2006.

La 18 noiembrie 1998, președintele Emil Constantinescu a efectuat o vizită de lucru în Bosnia și Herțegovina, prilej cu care a avut convorbiri cu cei trei membri ai președinției colegiale bosniace, musulmanul Alia Izetbegovici, croatul Ante Jelavici și sârbul Zivko Radisici. De asemenea, în iulie 1999, președintele Emil Constantinescu a participat, la Sarajevo, la Reuniunea de lansare a Pactului de Stabilitate.

La 30 aprilie 2001, președintele Ion Iliescu a efectuat o vizită la Sarajevo, unde a avut o întâlnire cu președintele conducerii colective a Bosniei și Herțegovinei, Zivko Radisici.

La 11 mai 2005, președintele României, Traian Băsescu s-a întâlnit cu președintele în exercițiu al Bosniei și Herțegovinei, Borislav Paravac, în marja Summit-ului SEECP de la București. La 7 iunie 2007, la București, a avut loc o întâlnire a președintelui Traian Băsescu cu omologul său bosniac, Nebojsa Radmanovic, în marja Summit-ului țărilor din Europa de Sud-Est — ‘Diversitatea culturală, punte între patrimoniu și cultura viitorului’. La 20 martie 2008, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită oficială în Bosnia și Herțegovina.

La 2-4 aprilie 2008, delegația oficială a Bosniei și Herțegovinei, condusă de președintele Haris Silajdzic, a participat la Summit-ul NATO de la București, iar la 20 martie 2013, președintele Bosniei și Herțegovina, Nebojsa Radmanovic, s-a aflat în vizită de stat în România.

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) teleferiquelb.com


Situat în Asia de Sud-Vest, pe țărmul estic al Mării Mediterane, statul se învecinează cu Siria la Nord și Est, Israel la Sud. Cu un grad ridicat de alfabetizare și o cultură a negoțului, Libanul a fost, în mod tradițional, un important centru comercial pentru Orientul Mijlociu.

Suprafața țării este de 10.452 kmp. Capitala țării este la Beirut. Populația țării depășește 4,4 milioane de locuitori, conform estimărilor din 2013. Musulmanii șiiți și sunniți, creștinii și druzii reprezintă principalele grupuri etnice din țara care a reprezentat un refugiu pentru minoritățile din regiune, timp de câteva secole.

Limba oficială este araba, dar pe teritoriul țării se mai vorbesc engleza și franceza. Minoritățile etnice, între care armeni și kurzi, vorbesc dialecte libanezo-siriene și palestiniene.

Teritoriul Libanului este marcat de două lanțuri muntoase paralele cu țărmul mediteranean: Munții Liban (Jebel Liban), alcătuiți din roci dure, culminând cu 3.088 m în Qurnet es Sauda (altitudinea maximă din țară), și Antiliban (Jebel esh Sharqi), munți constituiți din gresie și care culminează la 2.814 m în Muntele Hermon (Jebel esh Sheikh). Aceste două lanțuri muntoase închid o depresiune fertilă, Bekaa, drenată de râul Litani. Munții Liban domină o câmpie litorală îngustă și discontinuă care însoțește un țărm aproape rectiliniu.

Cunoscut în antichitate sub numele de Fenicia (cu orașe-state strălucite precum Tyr, Sidon, Byblos, Ugarit), teritoriul Libanului este supus, de-a lungul secolelor, conducerilor egiptene, asiriene, persane, seleucide, romane (63 î.e.n.), bizantine (395 e.n.), arabe (636 e.n.), cruciate (sec.XI-XIII), turce (1516-1918). În pofida islamizării, în Liban a supraviețuit o importantă minoritare creștină (maroniții). După Primul Război Mondial, în urma destrămării Imperiului Otoman, Libanul, unit cu Siria, este administrat, din 1920, în numele Ligii Națiunilor, de Franța.

În 1926, Libanul este separat de Siria și proclamat, în cursul delui de-al Doilea Război Mondial, mai precis la 22 ianuarie 1941, republica independentă (la 22 decembrie 1943 este creat primul guvern național). Până în decembrie 1946 rămâne însă sub ocupație anglo-franceză. La sfârșitul anului 1943, au loc primele alegeri generale. Christ Bescharra Khoury (creștin maronit) a devenit președinte, iar la conducerea guvernului a fost numit Riad Solh (musulman sunnit). Este stabilit un pact național, în virtutea căruia președintele țării trebuie să fie creștin maronit, primul ministru—musulman sunnit, iar președintele Parlamentului — musulman șiit.

Foto: (c) mot.gov.lb


În 1945, Libanul devine membru fondator al Ligii Arabe și membru al ONU.

În 1975, în Liban a izbucnit un război civil, care a opus forțele creștine formațiunilor musulmane, susținute de milițiile palestiniene, adăpostite în Liban din 1969. Războiul civil libanez a avut multe consecințe grave pentru populație și stat. Războiul a încetat în urma Acordului de la Taef, Arabia Saudită, din octombrie 1989, în baza căruia autoritățile libaneze au trecut la aplicarea unor măsuri pentru normalizarea situației din țară: reunificarea și activarea instituțiilor administrației de stat; reluarea activității parlamentului și stabilirea de noi structuri ale acestuia (majorarea numărului deputaților, repartizarea lor egală între creștini și musulmani, formarea comisiilor parlamentare); organizarea de alegeri legislative începând cu anul 1992, extinderea autorității statale pe întreg teritoriul național; dezarmarea și desființarea milițiilor. Din 2005, s-au organizat alegeri libere în Liban.

În mai 2014, Michel Suleiman s-a retras din funcția de președinte, după un mandat de șase ani, lăsând în urmă un vid politic cauzat, în principal, de efectele negative ale războiului civil din Siria. Președintele este ales de două treimi din Parlament sau de 85 din cei 128 de membri ai legislaturii. În prezent, postul de președinte este vacant. Puterea executivă este exercitată de Consiliul de Miniștri, al cărui președinte aparține comunității musulmane sunnite. După demisia lui Najib Mikati din calitatea de prim-ministru la 23 martie 2013, Tammam Salam a devenit candidatul consensual pentru funcția de premier. Noul guvern a fost format la 15 februarie 2014.

Civilizațiile variate și-au lăsat urmele pe teritoriul Libanului. Astfel de vestigii se regăsesc la Baalbek—ruinele templelor romane, sau în orașul Byblos, renumit pentru vechimea sa. În plus, vechiul Beirut, cu piețele reconstruite după modelul antic, centrul istoric al orașului Tripoli, cu numeroase moschei, situat la poalele castelului cruciaților sau portul orașului Sidon reprezintă doar câteva din atracțiile turistice ale țării.

Relații bilaterale între România și Republica Libaneză

România și Republica Libaneză au stabilit relații diplomatice, la rang de ambasadă, la 6 ianuarie 1965.

După 1989, dialogul politic, la nivel de șefi de stat, a fost stabilit prin vizita oficială a președintelui Ion Iliescu, întreprinsă la 13 aprilie 1993, ca parte a unui turneu, care a mai cuprins Emiratele Arabe Unite și Siria. Președintele României, Traian Băsescu, a efectuat în perioada 15-16 aprilie 2009, o vizită oficială în Republica Libaneză.

Președintele Libanului, Emile Lahoud, a efectuat în zilele de 3 și 4 mai 2001, o vizită oficială în România. În perioada 27-29 februarie 2012, președintele Republicii Libaneze, Michel Sleiman, a efectuat o vizită oficială în România, la invitația președintelui Traian Băsescu.

Prim-ministrul Republicii Libaneze, Rafic Hariri, s-a aflat la de trei ori la București, în perioada 17-18 octombrie 1994, la invitația omologului său român, Nicolae Văcăroiu, în perioada 21-24 martie 1996 și în perioada 17-19 martie 2002, la invitația premierului Adrian Năstase.

La Beirut, în perioada 26-28 iunie 1995, a avut loc vizita oficială a prim-ministrului României, Nicolae Văcăroiu, la invitația omologului său libanez, Rafic Hariri. De asemenea, în perioada 31 august-1 septembrie 1998 s-a desfășurat vizita oficială a premierului Radu Vasile, la invitația omologului său libanez, Rafic Hariri. În zilele de 23 și 24 iunie 2003, prim-ministrul român Adrian Năstase a întreprins un turneu oficial în Liban și Kuweit, la invitația omologilor săi libanez, Rafic Hariri, președintele Consiliului de Miniștri al Libanului, și, respectiv, kuweitian, șeicul Saad Al Salem Al Sabah, prim-ministru și prinț moștenitor al Kuweitului.

Conform MAE, în 2013, volumul total al schimburilor comerciale bilaterale a ajuns la 249,49 milioane USD, din care exportul avea o valoare de 245,87 milioane USD, iar importul — 3,62 milioane USD. Potrivit statisticilor Oficiul Național al Registrului Comerțului, la 31 octombrie 2014, în România erau înregistrate 3.928 de societăți comerciale cu capital mixt româno-libanez și integral libanez (locul 26 în clasamentul investitorilor străini).

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea, editor: Horia Plugaru)

orașul Monte Carlo, Monaco
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Principatu de Munegu, în dialectul local monegasc, este localizat pe coasta mediteraneană, în sud-estul Franței, la 18 km est de Nisa, aproape de frontiera cu Italia. Principatul este înconjurat pe trei laturi de regiunea franceză Provence-Alpes-Côte d’Azur, iar relieful său constă într-o plajă lungă și dealuri abrupte, care se înalță până la 63 m peste nivelul mării. Monaco este cunoscut pentru peisajul natural și clima însorită. Temperatura minimă medie este în ianuarie de 8 °C, iar în iulie 26 °C.

Monte Carlo
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Pe teritoriul de azi al Principatului, fenicienii întemeiază în antichitate o așezare, stăpânită apoi de greci și romani (Portus Herculis Monoeci). Menționat documentar în secolul X, ca o seniorie, Monaco devine, în timpul guvernării familiei nobiliare Grimaldi, originară din Genova (1297-1731), un principat de sine stătător.

Vasal Franței din 1601 este anexat de aceasta între 1793 și 1814. Tratatul de la Paris (1814) consfințește suveranitatea sa.

Prinții de Monaco au avut o autoritate absolută până la adoptarea în 1911, de către prințul Albert I, a primei Constituții, urmate 50 de ani mai târziu, în 1962, de către o nouă Constituție adoptată de prințul Rainier al III-lea, care a redus considerabil autoritatea suveranilor de Monaco.

În 1949, pe tronul Principatului a succedat prințul Rainier al III-lea, în mandatul căruia Principatul Monaco a cunoscut cele mai importante schimbări, prin adoptarea noii Constituții, intensificarea și diversificarea unor activități demarate în trecut în domenii precum cel politic, diplomatic, economic și social. Acestora li s-a adăugat dimensiunea de industrializare pe care a cunoscut-o Principatul, în perioada modernă. Principatul Monaco este membru al Organizației Națiunilor Unite și al Organizației Internaționale a Francofoniei.

Palatul Princiar din Monte Carlo, Monaco
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Conform Constituției din 1962, Prințul împarte puterea legislativă cu Consiliul Național, un parlament unicameral, format din 24 de membri, aleși pentru 5 ani prin scrutin proporțional și sufragiu universal. Ultimele alegeri pentru Consiliul Național au avut loc în februarie 2013.

Monaco este monarhie constituțională, principat ereditar. Șeful statului este Alteța Sa Serenisimă Prințul Albert II de Monaco (din 2005).

președintele Traian Băsescu și prințul Albert al II-lea de Monaco în timpul întâlnirii oficiale desfășurate la Palatul Cotroceni
Foto: (c) Sorin LUPSA / AGERPRES ARHIVĂ

Prințul Albert al II-lea de Monaco a efectuat, în zilele de 23 și 24 aprilie 2009, o vizită oficială în România, la invitația președintelui Traian Băsescu. Cu acest prilej prințul Albert a vizitat, pentru prima oară, Delta Dunării.

În septembrie 2006, în timpul unei întâlniri bilaterale, cei doi șefi de stat au convenit, să continue colaborarea dintre Institutul Oceanografic din Monaco și Academia Română în ceea ce privește Marea Neagră și Delta Dunării.

Prințul Albert al II-lea de Monaco pleacă, cu nava ”Camena”, într-o excursie în Delta Dunării
Foto: (c) Luisiana BÎGEA / AGERPRES ARHIVĂ

În Principatul Monaco limba oficială este franceza, dar sunt vorbite engleza și italiana.

Statul-oraș este divizat în patru zone: Monaco-Ville, orașul vechi ce este amplasat pe un teren stâncos ce se întinde în Marea Mediterană; La Condamine, partea nord-vestică care include și zona portului este subdivizată în trei regiuni — Moneghetti (zona portului), Les Revoires (Grădinile exotice), La Colle (granița vestică); Monte Carlo, cuprinzând zona turistică și cazinoul aflate în centru, Larvotto — plaja din estul principatului, Saint Roman și Tenao în nord-est, Saint Michel — zona rezidențială, și Fontvieille, o zonă nou construită.

Monaco-Ville (orașul vechi) este situat în centrul principatului, pe faleza de la Capul St. Antoine. Atracții turistice: Palatul Grimaldi — reședința oficială a familiei regale, Catedrala St. Nicholas (1875, unde se află mormintele prințului Rainier al III-lea și al soției sale, prințesa Grace Kelly), Muzeul Napoleon, Piața Palatului, Fort Antoine (acum teatru deschis). De asemenea, sunt interesant de vizitat Muzeul “Vieux Monaco”, Muzeul oceanografic (spectaculos, cu un acvariu subteran), Muzeul Figurilor de ceară (dedicat familiei Grimaldi).

Casinoul din Monte Carlo este principala atracție a zonei, fiind primul din Europa și unul dintre cele mai vechi din lume. Casinoul este opera arhitectului francez Charles Garnier și a fost înființat la sugestia prințesei Caroline, soția prințului Florestan I. Construit în 1863, cu vedere la mare, Cazinoul adăpostește, de asemenea, Opera din Monte-Carlo, ale cărei sezoane excepționale se succed într-un decor uimitor. Frescele executate în maniera pictorului Boucher, basoreliefurile, sculpturile și cariatidele, un atrium impresionant, realizat din marmură și aur, conferă acestui loc solemnitate și un impact emoțional de neuitat. Tot aici se pot vizita Grădinile Japoneze, desfășurate pe aproximativ 7.000 mp.

Casinoul din Monte Carlo
Foto: (c) Nicolae BADEA / AGERPRES ARHIVĂ

Fontvieille este cea mai nouă zonă a principatului, fiind construită din pământul recuperat din mare. Principalul punct de atracție este centrul comercial, care adăpostește un muzeu de mașini de epocă ale prințului Rainier al III-lea, peste 100 de mașini. Aici se pot admira un De Dion Bouton, construit în 1903, un Panhard Levassor din 1913, un Peugeot Quadrillete din 1921 sau mașina personală a prințului Rainier III, un Mercedes 500 SEC din 1983.

De asemenea, Muzeul de Filatelie și Numismatică, Muzeul Maritim (cu o colecție de machete după nave celebre), Grădina Zoologică și cel mai mare stadion din principat sunt alte puncte turistice din Fontvieille — Monaco.

La Condamine este centrul de port și de afaceri al Principatului Monaco. Aici sunt zeci de birouri, bănci, supermarketuri, piețe, buticuri, cafenele, restaurante, parcul “Grădinile Exotice” (cu sute de tipuri de cactuși, o priveliște superbă asupra orașului, Muzeul de antropologie preistorică și Grota Markt).

Principalele evenimente din Monaco, urmărite la nivel internațional și care atrag fanii curselor auto sunt Raliul “Monte Carlo” (în februarie) și Grand Prix — “Formula 1” (în mai).
www.sport101.ro

Alte evenimente în Monaco: Festivalul Internațional de Circ; Festivalul Internațional de Televiziune; Festivalul Magicienilor; Festivalul de Artă și Festivalul de Sculpturi contemporane; Festivalul World Music.

În Monaco nu există o bucătărie națională specifică, fiind împrumutate specialități din Franța și Italia.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: www.latvia.travel

Situată în nordul Europei, Letonia are o frontieră maritimă de 500 km și se învecinează cu Estonia la nord, Rusia la est, Belarus în sud-est și Lituania în sud.

Suprafața teritoriului este de 64.610 km pătrați. Populația țării depășește 2 milioane de locuitori. Capitala statului este la Riga, oraș cu o populație sub 1 milion de locuitori. Alte orașe importante sunt: Daugavpils, Liepaja, Jelgava, Jurmala, Ventspils, Rezekne. Porturi importante la Marea Baltică: Riga, Ventspils, Liepaja.

Limba oficială este letona, care aparține grupului indo-european, fiind asemănătoare cu lituaniana. Datorită structurii etnice, limbile rusă și germană sunt utilizate frecvent.

Relieful este predominant de câmpie, mai joasă în partea de vest, de-a lungul litoralului (57% din teritoriu sub 100 m altitudine) și colinar în sud-vest (podișul Kursa, 184 m). În zona centrală se desfășoară colinele Vidzeme (312 m), iar în partea de est — Latgale, cu altitudinea maximă de 289 m. Cea mai mare înălțime, respectiv 311,6 m, se află la Gaizinkalns. Letonia are peste 3.000 de lacuri, cele mai mari fiind Raznas și Lubans, și 750 râuri cu peste 10 km lungime, între care se numără Gauja (460 km), Daugava (lungimea totală de 1.020 km, din care 357 km pe teritoriul leton). Suprafața țării cuprinde 43% păduri, 10% mlaștini (turbă) și 3% bazine de apă dulce. Terenurile agricole ocupă 40%.

Documentele istorice arată că, în secolele X-XII, teritoriul Letoniei a fost râvnit de vikingi, ruși, lituanieni și germani. În secolul al XIII-lea, este cucerit de cavalerii teutoni, care vor guverna acest teritoriu timp de două secole ca parte a Livoniei. Denumirea de Livonia datează din perioada primei ocupații germane a teritoriilor baltice, și derivă de la cuvântul Liv, care denumea locuitorii băștinași. Odată cu Livonia, cavalerii teutoni cuceresc și Kurlanda. În secolul al XIV-lea, Riga, fondat, în 1201, de episcopul Albert al Livoniei, cunoaște, ca oraș hanseatic, o remarcabilă înflorire. În 1561, Livonia și Kurlanda intră sub stăpânirea poloneză, iar Estonia sub cea suedeză. Între 1629 și 1721, Livonia și Estonia intră sub stăpânirea suedeză, iar în perioada 1721—1918, Livonia și Estonia intră sub stăpânirea rusă, devenind parte din Imperiul Țarist. În 1795-1918, în urma celei de-a treia și ultime împărțiri a Poloniei, Kurlanda revine și ea Rusiei. La 18 noiembrie 1918, Letonia (cuprinzând Kurlanda și părți din Livonia) își proclamă independența. Letonia există ca stat din 1918, ca urmare a Tratatului de Pace de la Paris și a acordării de teritorii pe bază etnico-lingvistică.

În 1991, Letonia și-a recâștigat independența față de Uniunea Sovietică. După restaurarea de facto a independenței, statul a devenit membru al Națiunilor Unite. În 2004, Letonia a aderat la Uniunea Europeană și NATO, iar la 21 decembrie 2007, la Acordul Schengen.

În prezent, președintele țării este Andris Berzins, votat de Parlament în luna iunie 2011. Andris Berzins, un prosper om de afaceri și fost lider al uneia din cele mai mari bănci din țară, a câștigat susținerea a 53 de parlamentari din totalul de 100. El a jucat un rol important în politica țării, când statul și-a câștigat independența față de Uniunea Sovietică, în 1991. Premierul țării este Laimdota Straujuma.

Premierul Letoniei, Laimdota Straujuma (stg.), și Herman Van Rompuy (dr.), președintele Consiliului European
Foto: (c) ALEX MICSIK / AGERPRES FOTO

Timp de câteva secole, Letonia a fost o țară preponderent agricolă, activitățile în domeniul naval, pescuitul și silvicultura ocupând, de asemenea, un loc important. După recăpătarea independenței, asemenea celorlalte state vecine baltice, Letonia a trecut într-un deceniu printr-o transformare rapidă pentru a trece la piața liberă.

Deși a fost sub stăpânire străină timp de aproape șapte secole, Letonia a reușit să-și păstreze vii moștenirea culturală, limba unică și tradițiile muzicale.

Relațiile bilaterale între România și Republica Letonia.

Prin telegrama Ministerului Afacerilor Străine al României din 21 februarie 1921, către Legația României la Copenhaga, România a recunoscut independența Letoniei. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 1922 a președintelui Adunării Constituante a Republicii Letonia era comunicată României decizia parlamentului leton de a acredita un ministru plenipotențiar la București, având aceeași calitate oficială și la Varșovia. La 2 iunie 1922, a fost înființată Legația Republicii Letonia în România, cu sediul la Varșovia. Din 1924, Letonia a înființat alte consulate onorifice în România, alături de cel din Capitală, funcționând ulterior și oficiile consulare de la Galați și Constanța. Legația României în Letonia a fost înființată în mai 1929.

La 26 august 1991, România a recunoscut oficial noul stat independent Republica Letonia, relațiile diplomatice dintre cele două țări fiind restabilite la 13 septembrie 1991.

La 27 noiembrie 2001 a avut loc vizita de stat a președintelui României, Ion Iliescu, la invitația omologului său letonian, Vaira Vike-Freiberga.

Președintele Traian Băsescu și președintele Letoniei, Vaira Vike-Freiberga s-au întâlnit, la 28 septembrie 2006, la București, cu prilejul celui de-al XI-lea Sommet al Francofoniei. În perioada 2-4 martie 2011, președintele Republicii Letonia, Valdis Zatlers, a efectuat o vizită oficială în România, la invitația șefului de stat român, Traian Băsescu. A fost prima vizită de stat, în România, a unui președinte leton de la restaurarea independenței Republicii Letonia.

La 11 octombrie 2001 a avut loc vizita oficială a prim-ministrului Adrian Năstase, în cadrul căreia a participat la Conferința “Dimensiunea socială a procesului de extindere a Uniunii Europene” și a avut o întrevedere cu omologul său letonian, Andris Berzis.

La rândul său, la 25 martie 2002, premierul Republicii Letonia, Andris Berzinis, a efectuat o vizită în țara noastră, cu prilejul participării la Summit-ul ”Primăvara noilor aliați” desfășurat la București.

La 13 septembrie 1991, a avut loc vizita ministrului Afacerilor Externe, Adrian Năstase. La 30 mai 2013, ministrul Afacerilor Externe, Titus Corlățean, a efectuat o vizită în Letonia. Parte a unui turneu în Țările Baltice — Lituania, Letonia și Estonia (29-31 mai 2013), vizita oficială a ministrului Titus Corlățean la Riga a fost prima vizită a unui ministru român al Afacerilor Externe după 1991.

În perioada 9-10 februarie 2011, ministrul leton al Afacerilor Externe, Girts Valdis Kristovskis, a efectuat o vizită în România, la invitația omologului său român, Teodor Baconschi, iar la 26-27 noiembrie 2013, Edgars Rinkevics, ministrul afacerilor externe al Republicii Letonia, s-a aflat în România, în contextul desfășurării, la București, a Summit-ului Premierilor din China și din Europa Centrală și de Est.

Potrivit MAE, schimburile comerciale ale României cu Republica Letonia se derulează, în principal, în baza Tratatului de Aderare, semnat la 25 aprilie 2005, cu respectarea principiilor instituite de regulile pieței interne comunitare și cele ale politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

Conform Portalului Românesc de Comerț Exterior, în 2013, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Letonia a fost de 42,19 milioane euro, din care exporturi românești 26,62 milioane euro și importuri din Letonia 15,57 milioane euro.

AGERPRES/(Documentare — Roxana Mihordescu, Doina Lecea; editor: Irina Andreea Cristea)