Search

Manastiri

Facebook Twitter Email

Mănăstirea Bistrița este situată în apropierea satului Bistrița, comuna Costești, județul Vâlcea, și se află în Arhiepiscopia Râmnicului. Este o ctitorie a boierilor Craiovești, datând din jurul anului 1490, având hramul “Adormirea Maicii Domnului”.

Despre ridicarea acestui sfânt lăcaș se arată și în pisania citată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului:

“Sfânta această și dumnezeiască mănăstire pomenește-se a fi zidită din temelie de Barbu banul Craiovescul carele aici și îngerescul cin al călugăririi mai pe urmă au luat…” (1683).

Din ctitoria Craioveștilor astăzi se mai păstrează bisericuța Bolniței (1520-1521). Având o impresionantă frescă interioară din tradiția paleologă târzie, când începeau să pătrundă în Balcani elemente artistice folosite de iconografii cretani, biserica este închinată “Schimbării la față”, arată aceeași sursă.

Mănăstirea Bistrița este situată în zona de la poalele munților Căpățânii, odinioară împădurită, pe malul drept al apei Bistriței, de unde își va fi primit denumirea de proveniență slavonă, “bîstro” însemnând “repede”, potrivit istoricului mănăstirii prezentat pe site-ul oficial.

Mănăstirea a fost construită de la început ca o cetățuie. Urmând exemplul domnitorului lor, marii boieri ai țării au înălțat propriile ctitorii, pe care s-au ostenit să le înzestreze cu odoarele de cult necesare, pentru a avea la îndemână adăposturi pentru vremurile grele, pe lângă rostul acestor lăcașe de a ridica rugăciune pentru sufletul ctitorilor.

Frații Craiovești, jupanii Barbu, Pârvu, Danciu, Radu, au întărit mai multe mănăstiri. Pe lângă Bistrița, a cărei zidire începea pe la 1488, în imediata vecinătate a unei biserici mai vechi, închinate Sfântului Mare Mucenic Procopie, tot lor li se atribuie și ctitoriile de la Sadova, Topolnița (refacerea din 1450), Jitianu, Bucovățul vechi, Gura Motrului.

Craioveștii au donat moșii și mănăstirilor Tismana și Cozia, sate sau venit anual mănăstirilor athonite Xenophonton, Sf. Pantelimon, Sf. Pavel, și au ajutat la zidirea Mănăstirii Kru?edol din Serbia și a basilicii San Giorgio dei Greci din Veneția.

În 1497, boierii Craiovești au adus la Bistrița moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul.

Dintre cei patru frați, Barbu s-a călugărit la Mănăstirea Bistrița, iar sora lor, Mușa, s-a retras ca monahia Magdalena, la Corbii de Piatră.

Cu zestrea de odoare liturgice, moșii, venituri din vămi sau scutiri, cu importanta bibliotecă pe care o deținea în secolul al XVI-lea, având aproape optzeci de manuscrise ale unor texte esențiale pentru spiritualitatea ortodoxă, Mănăstirea Craioveștilor de la Bistrița a însemnat pentru Țara Românească tot atât de mult ca Neamțul pentru Moldova, potrivit istoricului așezământului.

În 1510, mănăstirea a fost reconstruită, fiind grav avariată de o incursiune armată a lui Mihnea Vodă cel Rău.

În secolul al XVII-lea, Mănăstirea Bistrița a avut un rol important în evenimentele politice și culturale ale țării, adăpostind, în 1600, oastea lui Mihai Viteazul. În 1610 este găzduit aici ca înalt oaspete mitropolitul Matei al Mirelor (1550-1624), primul cronicar care menționează Bistrița.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Mănăstirea Bistrița este înzestrată cu racla de argint aurit pentru sfintele moaște (1656), donație a voievodului Constantin Șerban (1654-1658) și a Domniței Bălașa.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a dăruit mănăstirii, în 1683, un policandru ornat cu ouă de struț, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul mare care cântărește 800 kg. Tot acum a fost reparat întreg complexul monahal, așezământ zugrăvit în 1820 de banul Grigore Brâncoveanul.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea se poate vorbi despre “marea lavră bistrițeană”, mărturie fiind cele patru schituri: Peștera, Peri, Păpușa și Patruzeci de Izvoare (Supiatră), mănăstirea cunoscând o nouă perioadă de progres, atât spiritual, cât și economic, arată sursa citată.

Așezământul de la Bistrița a fost restaurat timp de 10 ani, începând cu 1846, în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu și terminând la 15 august 1855, în timpul domnitorului Știrbei Vodă, când a fost sfințită biserica mare închinată praznicului Adormirii Maicii Domnului.

Pictura noii biserici, construită în stil neogotic, a fost executată de Gheorghe Tattarescu în 1850.

În 24 mai 1948, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca Mănăstirea Bistrița să se transforme în mănăstire de monahii cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” (anterior acestei decizii obștea monahală era constituită din călugări). În 1959, mănăstirea a fost desființată prin decretul 410/1959.

Clădirile mănăstirii au găzduit Grupul Școlar nr.14 — Bistrița, care a funcționat aici până în 1982. Din 1984, clădirile au trecut iarăși sub administrarea Episcopiei Râmnicului. În 1986 au fost deschise lucrările șantierului de restaurare sub coordonarea arhimandritului Veniamin Micle.

În 1984 se începe la Bistrița un amplu proces de revigorare a vieții monahale sub îndrumarea episcopului Râmnicului Gherasim (1984-2014), organizându-se un centru de conservare și restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane și cărți. Din 2003 s-a deschis în incinta Mănăstirii Bistrița și un Muzeu al tiparului și cărții bisericești vâlcene.

Mănăstirea are posibilități de cazare foarte bune, potrivit prezentării făcute de Arhiepiscopia Râmnicului.

AGERPRES / (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Centrul Județean de Artă și Cultură Timiș (CJACT) se află într-o clădire în care a ființat cu trei veacuri înainte Mănăstirea Franciscanilor, loc “bântuit” de personaje istorice și de legende. Iar sfârșitul de Florar și începutul de Cireșar aduc în fiecare an o sărbătoare la CJACT, care încununează activitatea elevilor și a profesorilor îndrumători. Deși nu se poate compara cu un conservator de muzică, cei care au absolvit aici au obținut premii la prestigioase concursuri naționale sau internaționale.

Sursa: infin03wp.infin.ro

CJACT dă impresia unei școli destinate muzicii și dansurilor populare, un fel de Daciadă populară, dar are secții care trec dincolo de hore și brâuri și care atrag sute de cursanți: design vestimentar, canto clasic, pian, chitară, vioară, muzică ușoară, muzică religioasă, pictură-grafică, balet, dans modern, tango argentinian, cine-foto, actorie sau disk jokey, sculptură în gips, lemn sau piatră, ceramică — artă decorativă.

Centrul moștenește Școala Populară de Artă (înființată în anul 1962). Dacă înainte de 1989 aici se puteau învăța inclusiv limbi străine, după 1990 acestea au dispărut din oferta de studii iar acum are ca rol principal coordonarea, cercetarea și conservarea vieții culturale tradiționale din zona Banatului, respectiv din arealul etnofolcloric al județului Timiș.

Aici au ales să-i învețe pe cursanții de diverse vârste, de la copii la vârstnici, profesori cu cariere în muzică (Ion Deatcu — primul director al Școlii de Artă, Achim Penda, Sava Ilin, Costel Mihăescu, Iosif Hellman, Marieta Grebenisan, Ioan Odrobot, Gelu Stan, Pavel Roșu, Delia Musunea, Iacob Ochsenfeld, pianista Stella Dinulescu — fostă prim solistă la Filarmonica Banatul și la Opera Națională Română Timișoara), în coregrafie (Ionel Marcu, Mara Cărăuș, Petru Pilu, Marcel Botscheller, Emilian Dumitru, Ciprian Cipu), în arte plastice (Iulia Dinescu, Xenia Eraclide Vreme — nepoata lui Victor Hugo—, Simion Lucaciu, Dumitru Bașu, Susana Fântânaru), în teatru, cu artiști ai Teatrului Național Timișoara (Mircea Belu, Emil Reus, Diogene Bihoi, Dan Radu Ionescu).


Dintre absolvenții școlii s-au consacrat Ioan Toroican (muzică ușoară), Costel Busuioc, Lucia Mihăescu (muzică cultă), Carmen Popovici, Aurelia Ardeleanu sau Adrian Stanca (folclor).

Cu toate că în ultimii ani în Timișoara au apărut foarte multe cluburi care s-au dorit a fi alternative la Centrul de Artă și Cultură, niciunul nu a avut trăinicia și succesul acestuia.

‘Instituția, aflată în subordinea Consiliului Județean Timiș, funcționează pe trei paliere, având în componență trei mari compartimente: Conservarea și valorificarea tradiției și a creației populare, Școala de Artă și Ansamblul Profesionist Banatul. (…). După câte știu eu, suntem singura instituție pe acest segment care oferă diplome în baza cărora se pot face PFA-uri, oamenii își pot găsi, până la urmă, un rost. Ceilalți oferă doar o specializare (dans, un instrument — n.r.)’, a declarat pentru AGERPRES Liliana Laichici, manager general al CJACT.

Faima școlii este purtată peste hotare (Italia, Spania, Franța, Serbia, Ungaria, Belgia, Bulgaria, Cuba, China etc.) de Ansamblul Banatul, care a împlinit luna trecută 45 de ani, ’45 de ani de performanță, de mărire, dar și de criză, de trăiri intense, dar, în principal, 45 de ani de succes’, după cum spune managerul general.

Când se apropie vacanța, activitatea Centrului este efervescentă, pentru că se pregătesc manifestări devenite tradiționale: Festivalul Etniilor (7 iunie, la Muzeul Satului Bănățean) iar în august, Nedeea Românilor de Pretutindeni (în prima duminică după Sfânta Maria Mare).

Centrul de Artă și Cultură ar putea aduce în viitor secții noi, în funcție de solicitări și de posibilități, și nu este exclus să apară și o secție de gastronomie, poate, sub o denumire mai modernă.

‘Avem un proiect pentru dotarea claselor și sperăm să terminăm în întregime, până la reluarea cursurilor din toamnă, procesul de modernizare a sediului (reparații, dotări ale sălilor de clasă cu mobilier și echipament necesar). Pentru înființarea de noi secții va trebui să analizăm, să vedem în ce măsură se poate. Sigur, posibilități ar fi multe, poate și nevoi ar fi multiple. Trebuie să vedem ce anume se și poate face din toate ideile’, adaugă Laichici.

După Revoluție, centrul a primit un sediu de excepție, cel în care a ființat cu trei veacuri înainte Mănăstirea Franciscanilor, construită între 1716-1736. Este un sediu generos din Piața Libertății, unde călugării franciscani au sosit în secolul al XVI-lea și au construit un adevărat complex, format din biserică și mănăstire, pe care le-au folosit până în anul 1789. Atunci, ambele au fost transferate Ordinului Piarist (romano-catolic), care au deschis o școală în mănăstire.

Biserica a fost folosită până în anul 1911, când a fost demolată, iar în 1909, mănăstirea a trecut la administrația locală, care a înființat aici Conservatorul de Muzică. În zidul mănăstirii se vede un obuz din timpul asediului orașului din 1849. La Liceul Piarist a învățat și scriitorul Ioan Slavici (1885-1887) iar fosta grădină interioară a mănăstirii a fost transformată în ultimii ani în amfiteatru în aer liber, unde au loc spectacolele cursanților CJACT de la sfârșit de an.

Ca în jurul fiecărui loc ce dăinuie de veacuri, și de fosta Mănăstire Franciscană se leagă legende, mai ales că pe aici a trecut și împărăteasa Maria Terezia a Austriei, care în 1768 a ascultat Sfânta Liturghie în biserica franciscanilor din vecinătatea mănăstirii.

Astfel, epidemia de ciumă (1738-1739) care a secerat o treime din populația Timișoarei nu i-a cruțat nici pe preoții vremii, supranumiți ‘preoții negri’, și se spune că sufletele lor nu au fost împăcate când au părăsit această lume.

Povestea merge mai departe și ne putem imagina de ce unii spun că sufletele lor ar mai bântui locurile în care au viețuit și astfel s-ar explica și faptul că imobilul nu a fost niciodată ‘vânat’ de samsarii imobiliari. Dar, până la urmă, rămâne un loc predestinat culturii.

Glasul clopotelor și al cântărilor de slavă ale franciscanilor s-au împletit, peste veacuri, asemeni unui curcubeu al timpului, cu vocile și acordurile instrumentelor pe care le mânuiesc tinerii artiști ce învață astăzi aici.

AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Florin Marin)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” din Izvorul Mureșului este așezată la poalele Hășmașului Mare, între Miercurea Ciuc și Gheorghieni.

Un drapel uriaș, măsurând 150 metri, a fost sfințit la hramul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureșului, 15 august 2014

Piatra de temelie a mănăstirii a fost pusă în 1996, prin purtarea de grijă a arhiepiscopului Covasnei și Harghitei, Ioan Sălăjan, ctitorul și arhitectul sfântului locaș, în prezent mitropolit al Banatului (ales la 16 decembrie 2014). În 2000 a avut loc sfințirea bisericii de către patriarhul Teoctist (1986-2007).

Mănăstirea este așezată lângă șoseaua națională, trezind admirația și stârnind curiozitatea călătorului, care este surprins să vadă dintr-o dată, un zid masiv de piatră, care amintește de epoca medievală și o clopotniță înaltă, albă și frumoasă, se arată pe site-ul oficial al mănăstirii.

Biserica este construită în spiritul arhitecturii muntenești din timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Catapeteasma bisericii

Sfântul locaș este pictat în întregime în tehnica frescă, în stil neobizantin, după Erminia picturii bizantine, de către pictorul Liviu Dumbravă din Gura Humorului. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de păr sălbatic. Decorația ei se înscrie între sculpturile epocii brâncovenești și este preluată după modelul iconostasului din paraclisul Mănăstirii Dealu. Icoanele de pe catapeteasmă sunt pictate de maici în atelierele mănăstirii.

Sfânta Biserică adăpostește racla cu o părticică din Sfintele Moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae aduse de la Bari, Italia.

Clădirile, care alcătuiesc așezământul, sunt împodobite în interior cu fresce bogate prin tematică și culoare, se găsesc aici peste 2 000 mp de pictură. În realizarea picturilor s-au respectat regulile iconografiei bizantine. Programele iconografice au fost executate de echipa pictorului Marcel Codrescu.

Corpul de chilii al maicilor domină prin mărimea și forma arcelor în stil brâncovenesc, având și un paraclis de iarnă închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Tot parterul corpului de chilii este împodobit numai cu sfinți români, în ordine cronologică, începând de la martirii primelor secole creștine, primii ierarhi, cuvioși întemeietori de mănăstiri, mărturisitori, nevoitori, terminând cu sfinții care au trăit în zilele noastre (Sf. Ioan Iacob Hozevitul). În afara incintei mănăstirii se află două case pentru pelerini.

Mănăstirea nou zidită și fără să fie încărcată de istorie are totuși o contribuție duhovnicească și culturală deosebită pe aceste meleaguri. Este izvor de duhovnicie și ușurare pentru pelerinul trecător; pentru localnici este umbra istoriei care îi acoperă și îi marchează permanent, fiindu-le reazem că au fost și încă mai sunt în acest loc. Este balsamul care oblăduieșțe și leagă rănile românilor din această încercată zonă a țării, arată istoricul sfântului locaș, prezentat de sursa citată.

La început de mileniu, mănăstirea este o candelă aprinsă în inima Ardealului și are rolul de a ține strânsă legătura dintre viața monahală și poporul din care s-a născut.

“Oricum, omul propune și Dumnezeu hotărăște ce este folositor și întru zidire”, se arată în cuvântului de încheiere din istoricul mănăstirii prezentat pe site-ul oficial.

Mănăstirea este un așezământ de maici cu viață de obște. Primul hram al mănăstirii este cel sărbătorit la 15 august 1999, “Adormirea Maicii Domnului”, când s-a săvârșit prima Sfântă Liturghie în locașul nou ridicat, după trei ani de la așezarea pietrei de temelie. Al doilea hram este cel al paraclisului închinat Soborului Sfântului Ioan Botezătorul prăznuit pe 7 ianuarie.

Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei, la hramul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureșului, 15 august 2013

Într-un interviu acordat postului Radio Trinitas, preluat de Agenția de știri Basilica, ctitorul Mănăstirii de la Izvorul Mureșului, arhiepiscopul Ioan Selejan (în prezent mitropolit), declara că Mănăstirea Izvorul Mureșului a fost gândită ca un loc de rugăciune pentru românii din județele Harghita și Covasna. Așezământul monahal a început să fie căutat, însă, de români de pretutindeni.

“Aici au fost credincioși din cele două județe și nu numai (sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului din anul 2011 — n.r.); au venit oameni din alte județe ale țării și chiar din străinătate, oameni care ne cunosc de ani de zile. Mănăstirea și-a păstrat prin cumințenia ei, prin slujbele pe care obștea de aici le săvârșește, viața în curățenie, în rugăciune. Oamenii caută locuri de rugăciune, de mângâiere, și acesta a fost și scopul construcției acestei mănăstiri, drept o oază de mângâiere pentru românii din cele două județe: Covasna și Harghita”, a spus arhiepiscopul Ioan Selejan.

Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei și Harghitei a fost înființată în 1994. Eparhia are o Catedrală episcopală cu hramul “Sfântul Ierarh Nicolae”, în municipiul Miercurea-Ciuc. În același an a fost ales întâistătătorul nou-înființatei Episcopii, în persoana arhimandritului Ioan Selejan.

Instalarea primului episcop al Covasnei și Harghitei, Ioan Selejean, a avut loc la 25 septembrie 1994, la Miercurea-Ciuc. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de patriarhul Teoctist și patriarhul Partenie al Alexandriei

În cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, vlădica Ioan Selejan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare și slujire chiriarhală deosebită și îndelungată a Bisericii.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea-cetate Bradu a fost ridicată de boierii buzoieni pe malul stâng al pârâului Nișcov din județul Buzău, fiind una dintre cele mai vechi mănăstiri din Muntenia cu amenajare defensivă.

Între culmile împădurite ale Carpaților de Curbură, la locuri ferite de năvălitori, dar surprinzător de sigure și ușor de apărat, se ridică această cetate-mănăstire, cu o istorie pe cât de agitată, pe atât de dificil de reconstituit.

Complexul este format din zidul de incintă al cetății, Casa domnească, ruinele chiliilor și spațiilor de locuit sau de servicii, turnurile de colț și o biserică cu hramul “Sfântul Dumitru”, construită în anul 1634.

‘Bradu, monastire faimoasă prin trecutul său în comuna Tisău, pe malul stâng al râului Nișcov și aproape de vărsătura văii Haleșului, situată pe un răsfățat și strategic platou, cu o poziție tare și vederi admirabile, mai cu seamă în partea de Nord-Vest’, scria cărturarul Basil Iorgulescu în al său Dicționar geografic, apărut în 1892 la Editura Socec din București.

Vizitând mănăstirea cu ocazia unei călătorii de documentare, istoricul Nicolae Iorga remarca zidurile masive destinate să apere ‘biata bisericuță’. Nicolae Iorga consideră că la Bradu s-a ridicat o cetate care făcea parte dintr-un sistem de fortificații menit să apere căile de acces ce traversau Munții Carpați din Țara Bârsei spre părțile Buzăului.

‘Domnii români au acordat o atenție deosebită constituirii unui sistem defensiv pe principalele căi de acces dinspre Ardeal sau dinspre Dunăre.

În acest sens, bisericile fortificate, dispuse în locuri unde terenul oferea reale avantaje celor care se puneau la adăpost din calea năvălirilor străine, s-au dovedit a fi o opțiune eficientă, cu dublu rol: de cult și de apărare împotriva dușmanilor. Și nu numai agresorii străini constituiau motiv de retragere sub zidurile mânăstirii, ci și luptele interne, între pretendenții la tron sau la favorurile familiilor domnitoare. Iar boierii buzoieni, care nu au fost nici ei străini de aceste dispute pentru putere, se vor distinge nu numai ca buni dregători ai ținutului și ai țării, dar vor fi și remarcabili ctitori de lăcașuri de cult’, a declarat pentru AGERPRES istoricul militar col. Mircea Tănase.

Ca și alte cetăți din zonă, localnicii atribuie mănăstirea soției domnitorului Mihnea Turcitul, născută nu departe de aici, la doar câteva zeci de kilometri distanță. Doamna Neaga a fost fiica clucerului Vlaicu din Cislău, o familie de boieri fără pretenții la domnia Țării Românești, dar cu moșii întinse pe raza mai multor localități, de la Grăjdana, la Lapoș.

Potrivit unor izvoare, mănăstirea-cetate Bradu a fost construită sau doar parțial construită chiar de Doamna Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), și de aceea este cunoscuta drept “mănăstirea Doamnei Neaga”. Cert este că de numele soției domnitorului convertit la Islam se leagă cele mai multe edificii cu rol religios sau de apărare din zona Buzăului.

‘Legenda este confirmată parțial și de arheologi. Construcția incintei fortificate a fost datată arheologic în jurul anului 1570, în vremea domniei lui Mihnea Turcitul, soțul doamnei Neaga, de unde și legenda ctitoririi mânăstirii de către aceasta. Cert este că fortificarea acestei incinte s-a făcut datorită nevoii proprietarilor locului de a se pune la adăpost de tot mai desele năvăliri străine, dar și de disputele dintre diferitele partide boierești ale vremii’, a mai afirmat istoricul Mircea Tănase.

Transformarea curții boierești de la Bradu în așezământ monahal este, în opinia cunoscutului arheolog I. Chicideanu, urmarea mutării boierilor de pe Valea Buzăului la noile moșii cumpărate la Pătârlagele, Cârlomănești și Cândești.

Mănăstirea a fost distrusă de turci, dar a fost rezidită din temelii în anul 1632 de Radu Mihalcea vel comis, unul dintre cei mai cunoscuți boieri de pe Valea Buzăului. Despre reconstruirea mânăstirii Bradu de către Radu Mihalcea Cândescu aflăm dintr-un hrisov al domnitorului Matei Basarab (1632-1654), în care acesta afirmă, la 15 mai 1641, că ‘această sfântă mânăstire mai sus-zisă au făcut-o cinstitul credinciosul boier al domniei mele, jupan Radu Mihalcea vel comis și de iznoavă (din nou — n.a.), din temelia ei de mila și cu ajutorul ce l-a avut de la domnia mea pentru drept credincioasa slujbă cu care a slujit domniei mele. Și cu voia lui Dumnezeu s-a trudit și a făcut-o tot din piatră cu chilii împrejur și cu trapezărie și cu pimniță și încă a împodobit-o cu toate sfintele odăjdii ce trebuie și cu moșii neclintite.’

Pe pisania de la intrare, în mare parte deteriorată, printre alte frânturi de cuvinte se poate desluși leatul 7150 (1642). Pictura interioară, refăcută în 1844, păstra, la vremea consemnării lui Basil Iorgulescu, numele vechilor ctitori: Radu vel comis și soția sa, jupâneasa Sofiica.

Până la jumătatea secolul al XVII-lea, cetatea a fost folosită drept reședința boierilor Mihalcea-Cândești, după numele satului de la vărsarea Nișcovului în râul Buzău, Cândești, unde boierii cumpăraseră întinse moșii de-a lungul timpului. Prin anii 1650-1660, cetatea Bradu devine în totalitate mănăstire odată cu mutarea boierilor Mihalcea în noul lor conac de la Cândești.

Printre personalitățile care au trecut pe la cetatea Bradu se află domnitorul Constantin Brâncoveanu și soția sa, Doamna Marica.

În perioada Crăciunului anului 1689, Doamna Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu, s-a adăpostit aici, împreună cu copiii și doamnele din suită, din fața năvălirii austriecilor generalului Heissler în Țara Românească.

Potrivit istoricilor, după uciderea domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688) într-un complot al boierilor munteni, împăratul Leopold al Austriei l-a trimis pe generalul Donat Heissler să-l sprijine pe aga Constantin Bălăceanu, ginerele fostului domnitor, în disputa cu Constantin Brâncoveanu, nepotul aceluiași domnitor, desemnat de acesta la tronul Țării Românești.

După ce austriecii au ocupat Bucureștii, Brâncoveanu a cerut ajutor turcilor și tătarilor și, în bătălia de la Zărnești, lângă Brașov (11/21 august 1690), s-au confruntat cei 4.000 de oameni recrutați din Transilvania sub comanda lui Heissler ca să-l sprijine pe Bălăceanu cu corpul de oaste munteano-turco-tătar al lui Brâncoveanu. În urma bătăliei, câștigată de Brâncoveanu, acesta a poruncit să fie adus capul lui Bălăceanu la București și înfipt în poarta caselor familiei sale.

Drept mulțumire pentru găzduirea sa la Bradu, doamna Marica a făcut mai multe danii mânăstirii, printre care și o Biblie, datată 1693, care se păstrează la Muzeul Episcopiei Buzăului.

‘Cetatea de la Bradu a fost o cetate de vale cu rol defensiv. Aceasta a fost vizitată de domnitorul Constantin Brâncoveanu care s-a ascuns aici în anii 1703, 1708 și 1711, pe vremea când era căutat de turci.

Pe latura de vest a incintei fortificate, din porunca domnitorului s-a construit Casa domnească. În anul 1821, cetatea a fost folosită ca refugiu de boierii din zonă și deși a fost atacată de eteriști, le-a făcut față, fără a putea fi cucerită. Ultimele porți ale cetății, aflate la Muzeul Județean Buzău din anul 1978, datează dinainte de 1821 și păstrează în plăcile blindajului de metal proiectilele de plumb trase de eteriști’, a declarat, pentru AGERPRES, istoricul Marius Constantinescu, fost director al Muzeului Județean Buzău.

Potrivit sursei citate, cetatea este inclusă în patrimoniul național pe lista monumentelor istorice și a făcut obiectul multor studii arheologice în 1974-1977. Biserica din interiorul cetății funcționează în prezent ca biserica parohială, deservind credincioșii satului Haleș, comuna Tisău.

AGERPRES / (A — AS — autor: Dorin Ivan, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Tărâm de credință, istorie și legendă, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi este unul dintre valoroasele monumente de cultură și istorie din România datorită păstrării ‘Cronicii murale de la Bucovăț’, care a contribuit la stabilirea unor date istorice necunoscute în alte izvoare, dar și a unor pisanii, inscripții și grafite.

Foto: (c) www.prinoltenia.info
Mănăstirea se înscrie în categoria construcțiilor religioase monumentale din Țara Românească, iar prin moșiile sale întinse a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din țară.

Construită înainte de secolul al XVI-lea, în apropiere de Craiova, pe malul Jiului, în comuna Bucovăț, pe locul fostului castru roman Pelendava, mănăstirea nu a avut doar rol liturgic în viața credincioșilor, ci și rol de fortăreață, întrucât, prin turnul de observație de care dispunea, se semnalau populației Craiovei și din împrejurimi eventualele pătrunderi ale trupelor turco-tătare dinspre Dunăre.

Foto: www.google.com/maps

Zidită din piatra și cărămida vechiului castru roman Pelendava, data construirii Mănăstiri Coșuna — Bucovățul Vechi este indicată diferit în mai multe izvoare, cea mai veche mărturie atestând zidirea ei în anul 1483, informație întărită de marii istorici Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Iorga.

‘Mănăstirea Bucovăț este considerată, pe bună dreptate, cea mai veche biserică din întreaga Craiovă și printre cele mai vechi din Oltenia. Ea a fost ridicată, după părerea specialiștilor, cu mult înainte de secolul al XVI-lea, fiind construită din cărămidă romană, în bună parte provenită de la vechiul castru roman de la Pelendava’, a declarat, pentru AGERPRES, prof.dr. Toma Rădulescu, cercetător la Secția de istorie și arheologie a Muzeului Olteniei.

Foto: (c) fototecaortodoxiei.ro

Primul document care menționează mănăstirea este Actul emis de Alexandru II Mircea Vodă în anul 1571 referitor la o donație făcută de ‘una Dobra, mare băneasă’. Tot în acest an este atestat documentar și primul egumen cu numele de Eftimie (1571 — 1575), în timpul căruia biserica mănăstirii cunoaște prima restaurare radicală efectuată de către marele ban Stepan și de fiul său, Pârvu, în anul 1572.

Așezată pe ruinele fostului castru roman Pelendava, mănăstirea nu a purtat niciodată această denumire, ea apărând cu numele de Coșuna pentru prima dată în 1574 în Actul Mitropolitului Eftimie al Tării Românești, apoi în Actul lui Mihai Viteazul (1594), istoricii deducând că toponimul era foarte cunoscut localnicilor. Cuvântul “coșuna” este de origine slavonă și a fost tradus prin cuvinte ca “pășune”, “fâneață”, “cosit”, îndeletniciri des întâlnite la oamenii de la câmpie. Alți cercetători au asociat cuvântului “coșuna” înțelesul de “kosciuna”, cu semnificația de legendă, asociind această denumire cu locul legendar al ruinelor vechiului castru roman Pelendava, sens potrivit căruia “coșuna” ar indica un loc legendar, un monument funerar sau o necropolă.

“Denumirea de Coșuna îndreaptă atenția și spre alți termeni, care denotă un “sacrilegiu” sau o “profanare”. Susținătorii acestei ipoteze fac asocierea cu uciderea, în aceste locuri, a lui Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), fiul lui Radu cel Mare (1495-1508), venit în pădurile Bucovățului la vânătoare de cerbi. Despre el, Cronica țării spune că, după ce a ajuns domn, a tăiat mulți boieri și voind să mai taie încă, s-au gândit ei de l-au tăiat pe el pe malul Jiului”, scrie Arhim.Veniamin Micle în lucrarea ‘Monumentul istoric bisericesc Coșuna-Bucovățul Vechi’.

După o veche tradiție, denumirea de coșuna ar fi legată de faptul că, în trecut, până în preajma Primului Război Mondial, coborau din munții Gorjului și ai Vâlcii coșunarii care împleteau toamna coșuri de răchită recoltată de pe malurile Jiului, pe care le schimbau pe diverse cantități de grâu și de porumb cu locuitorii de la câmpie.

În anul 1574, Mănăstirea a primit printre alte sate și Bucovățul, adoptându-și acest nume după cum apare într-un document din 1580: ‘Bucovățul unde iaste sventii Nicolae’.

Încă de la început, acest locaș s-a bucurat de toate exigențele impuse de strămoșii noștri pentru construirea unei mănăstiri: a fost amplasată într-o regiune cu populație densă, cu o poziție strategică, favorizată de apele Jiului, și cu un cadru natural deosebit de atrăgător datorită secularilor codri de stejar din împrejurimi. ‘Cu toate aceste daruri de la Dumnezeu, mănăstirea și-a împlinit cu prisosință rolul pentru care a fost ridicată, fiind, de-a lungul secolelor, atât locaș sfânt unde se adună credincioșii la rugăciune, ambianță naturală plăcută pentru refacere sufletească și trupească, pavăză a creștinătății și mărturie a Sfintei Jertfe, dar și adevărată fortăreață, scut de apărare în vremurile tulburi ale istoriei’, spune arhim.Veniam Micle.

Potrivit istoricului Toma Rădulescu, Mănăstirea Coșuna — Bucovățul Vechi era închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora (Grecia), după cum menționează Paul de Alep, unul dintre călătorii care au străbătut Țările Române la sfârșitul domniei lui Matei Basarab și apoi în timpul lui Constantin Șerban, care în însemnările sale a descris cu lux de amănunte și turnul de observație al mănăstirii. ‘În momentul acela, Paul de Alep era arhidiacon și îl însoțea pe tatăl său, Macarie Zaim — Patriahul Antiohiei, care a și scris primul letopiseț al Țării Românești în limba arabă descifrat și prezentat cu multă acribie științifică de regretatul savant Virgil Cândea. În descrierea sa arată că aici era o mănăstire închinată Mănăstirii Sf. Varlaam de la Meteora de către ctitorii săi, anume Stepan Banu și Pârvu Cluceru, tată și fiu, cu legături strânse de rudenie cu familia domnitoare. Din descrierea lui Paul de Alep rezultă clar că nu se putea pătrunde în mănăstire decât cu voia călugărilor de aici, care aveau un fel de turn de unde îi observau de la distanță pe cei care veneau și care meritau a li se deschide porțile bine ferecate și făcute din stejar, într-un fel comparabil pentru zilele noastre, din ce s-a păstrat, cu cele de la Mănăstirea Brâncoveni. Mănăstirea avea și un dublu rol important de semnalare a pătrunderii trupelor turco-tătare dinspre Dunăre și de avertizare a populației orașului Craiova de a-și lua măsurile necesare de siguranță și rezistență, cel puțin temporar. Acesta era un sistem al domnitorilor români de a se apăra — prin sistemele de fortificație ale mănăstirilor — în condițiile în care li se interzicea de către otomani să aibă cetăți. Asta se întâmplase de la mijlocul secolului al XVI-lea și în Moldova, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu, când a fost introdusă obligativitate de dărâmare a cetăților, iar orașele erau practic neapărate’, a mai afirmat profesorul Toma Rădulescu.

Pentru că până azi în afară de biserică nu s-a mai păstrat nici una din vechile clădiri ale mănăstirii, istoricii susțin că o imagine mai completă despre ceea ce a fost odinioară aici s-a putut contura numai prin intermediul documentelor și al descrierilor sporadice transmise de unii călători sau vizitatori îndrăgostiți de acest impresionant monument al ortodoxiei. Clădirile mănăstirii nu au reușit să înfrunte vitregiile vremurilor abătute secole de-a rândul peste ele, precum jafurile și incendiile provocate de dușmani interni sau externi ori calamitățile naturale, precum revărsarea apelor Jiului și cutremurele de pământ, însă documentele atestă că mănăstirea avea clădiri monumentale care înconjurau biserica din trei laturi. Cea mai veche menționare a clădirilor mănăstirii datează din anul 1640 când se vorbește despre chilia egumenului. Peste câțiva ani, Paul de Alep admira incinta de aici, fiind profund impresionat de o cupolă înaltă cu galerie și de fântâna monumentală din fața bisericii, despre care spune că era ‘un izvor asemenea unui puț adânc din care izvorăște apă’.

Cezar Bolliac afirma despre ‘această biserică din timpul banilor, înainte de Negru-vodă, zidită pe ruine romane din cele mai tari și impozante’, că este ‘cel mai vechi monument românesc care a atestat o civilizațiune pronunțată, în arhitectură și pictură’.

Deși astăzi funcționează ca biserică de parohie, denumirea bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae a rămas Mănăstirea Coșuna—Bucovățul Vechi. Biserica este ctitoria banului Stepan și a fiului său, Pârvu, fiind construită într-un timp record: 75 de zile (20 iulie-3 octombrie 1572).

Ca toate mănăstirile închinate, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi nu s-a impus în viața bisericii și a țării printr-o activitate culturală deosebită, mai ales că unii egumeni nici nu știau românește, după cum consemnează cronicarul Dionisie Eclesiarhul, și chiar dacă dintr-un zapis s-a dedus că au fost create unele opere de cultură, probabil că acestea au fost luate de către egumeni când se întorceau la Mănăstirea Varlaam.

Cu toate acestea, despre biserica mănăstirii unde se află o cronică murală unicat în Țara Românească, cunoscută sub numele de ‘Cronica murală de la Bucovăț’, profesorul Toma Rădulescu afirmă că aceasta este foarte importantă pentru întreaga istorie a poporului român, fiind pictată într-o manieră specifică epocii bizantine cretane.

Foto: (c) www.prinoltenia.info

‘Pictorii de aici nu sunt cunoscuți, însă au fost remarcabili, iar studiile făcute de eminenți cercetători în istoria artei, precum Carmen Laura Dumitrescu sau Tereza Sinigalia, vorbesc de cea mai curată exprimare a artei bizantine de la sfârșitul secolului al XVI-lea și printre cele mai importante pentru întreaga istorie și arhitectură. Arhitectura este de tip bizantin cu cruce triflată cu cărămidă aparentă în combinație cu piatră, cu toate elementele definitorii bisericilor de factură bizantină. Ea păstrează, ceea ce este foarte important pentru istoria neamului românesc, prima cronică pictată din Țara Românească, aceasta referindu-se la evenimente din 1574 legate de luptele dintre turci și Ioan Vodă cel Cumplit din Moldova și prezintă elemente genealogice foarte importante asupra unor urmași ai familiei Basarabilor cum au fost Alexandru Mircea și fiul său Mihnea, devenit ulterior Turcitul, dar și despre fratele său din Moldova, Petru Șchiopu, care a ajuns domn după 1574 cu ajutorul Țării Românești. Această frumoasă cronică a fost descifrată pentru prima dată de părintele Dumitru Bălașa și de Stoica Nicolaescu, fiind semnalată și de către C.S. Nicolăescu Plopșor’, afirmă profesorul Toma Rădulescu.

Această Cronică, din categoria cronicilor domnești, se poate vedea și astăzi pe peretele vestic al pronaosului bisericii. ‘Deși redactată în limba slavonă, ea a fost scrisă de un român pentru români. Din cuprinsul ei s-a aflat anul nașterii lui Alexandru II Mircea (martie 1529) și al ocupării tronului Țării Românești (7 iunie 1568). (…) Despre pictura bisericii — frescă din secolul al XVI-lea, Cezar Bolliac spunea că ‘nu avem nimic în țară mai frumos și mai vrednic de păstrat’. Într-adevăr, ea se înscrie între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră’, scrie Arhim.Veniamin Micle.

‘O cronică asemănătoare cronicii de la Bucovăț, care este unică, este cea a lui Petru Șchiopu de la Suceava, după modelul și influența săsească, pentru că la sași se făceau cronici scurte ale unor evenimente importante din istoria comunității, ceea ce arată și unitatea spirituală a unei zone destul de largi pentru timpul respectiv. Fresca din pronaos redă toate sărbătorile principale ale anului aranjate cronologic după modelul bizantin, încât călugării care oficiau acolo slujbe să cunoască aceste sărbători. Ar mai fi numeroase însemnări care nu au fost în totalitate descifrate, scrise în limba greacă, slavonă cu caractere chirilice pe diverse părți ale zidurilor care se mai păstrează. În apropiere este Pelendava Romană, deci este o continuitate spirituală și militară a unor momente din istoria neamului din istoria dacică, romană și postromană și în același timp și o conștiință de neam pentru cei care lucraseră sau trăiseră în această zonă’, a mai afirmat profesorul Toma Rădulescu.

Din cauza incendiilor provocate de cârjalii, a luptelor cu turcii purtate în aceste locuri (1812), a luptelor de la Mofleni (1828) dintre panduri și ruși, pe de o parte, și turci, pe de alta, precum și a unei revărsări a Jiului care a rupt terenul din fața bisericii, iar clopotnița și turnul s-au prăbușit, după 1834 egumenul hotărăște strămutarea obștei călugărilor pe malul opus al Jiului, unde au zidit Mănăstirea Bucovățul Nou, sfințită în anul 1843 de Timotei Eudoxiados, primul episcop vicar al Craiovei.

Odată cu secularizarea averilor mănăstirilor închinate (1864), proprietățile Mănăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi devin bunuri ale statului, iar aceasta rămâne în părăsire. După 10 ani, credincioșii localnici s-au gândit să o restaureze și să o transforme în biserică parohială, prilej cu care a fost refăcută și pictura în detrimentul celei vechi, unul dintre localnici — Sandu Preda, pictându-se în biserică.

Începând cu 1896, biserica intră din nou într-o perioadă de ruină, iar după Primul Război Mondial, este protejată de fosta Comisiune a Monumentelor Istorice, care o restaurează în forma actuală (1926-1929). Odată cu restaurarea învățământului teologic (1948), Mănăstirii Coșuna — Bucovățul Vechi i se încredințează misiunea de a adăposti Seminarul teologic mitropolitan ‘Sfântul Grigore Teologul’ care își are originea în Școala de cântăreți bisericești a Arhiepiscopiei Craiovei, formată din contopirea celor trei școli de cântăreți care funcționau în Craiova, Turnu Severin și Târgu Jiu.

AGERPRES / (A, AS — autor: Maria Mitrică, editor: Marius Frățilă) 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea-cetate Berca este amplasată pe un vârf de deal la intrarea în localitatea cu același nume, având o largă deschidere spre pădurile seculare din apropiere, motiv pentru care istoricii o consideră o veritabilă poartă fortificată a Văii Buzăului.

Fotografii: (c) DORIN IVAN / AGERPRES FOTO

A fost concepută ca mănăstire de tip cetate, curtea centrală și biserica fiind împrejmuite cu ziduri mari de cărămidă, asemenea celorlalte așezăminte brâncovenești. Totodată, clopotnița era folosită ca turn de observație, iar un tunel subteran permitea retragerea în pădurile din apropiere.

‘Mănăstirile-cetate reprezintă o găselniță a domnitorilor valahi pentru a înșela vigilența turcilor și a eluda interdicția impusă de Poarta otomană de a se construi cetăți fortificate în țările române, din clopotniță se supravegheau mișcările de trupe și tot de acolo se trăgea clopotul de alarmă sau, după caz, pentru slujba duminicală’, susține scriitorul D. I. Delapetra.

Mănăstirea-cetate Berca a fost construită pe înălțimea dominantă la ieșirea râului în Câmpia Buzăului, de la care, potrivit istoriei locului, poate deriva și numele de Berca, denumire de sorginte vizigotă (bhergh-înalt).

‘Biserica fortificată a constituit, cu certitudine, un punct de observație și de rezistență deosebit de eficient, care putea controla, practic, ceea ce am putea numi, în termeni militari, Poarta Buzăului. Mânăstirea Berca impresionează în primul rând prin dispunerea sa, ca un veritabil străjer în calea furtunilor, pe botul de deal de lângă localitatea cu același nume’, a declarat pentru AGERPRES colonel Mircea Tănase, istoric militar.

Potrivit acestuia, ‘așezământul a fost construit la scurtă vreme după biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat, cea care este considerată deschizătoare a seriei de ctitorii a marelui spătar Mihail Cantacuzino, Fundenii Doamnei, Colțea, schitul Titireciu din Ocnele Mari, și de afirmare plenară a stilului brâncovenesc, biserica de la Berca fiind înrudită cu aceasta prin programul său decorativ, conferind, astfel, județului Buzău un rol primordial în consacrarea acestui original și valoros stil arhitectonic’.

Mănăstirea de la Berca a fost construită în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, de stolnicul Mihalcea Cândescu, împreună cu soția sa, Alexandrina Cantacuzino, și cu fiii lor, Șerban, Mihalcea și Moise, la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Pisania mânăstirii consemnează: Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu sporirea Duhului Sfânt, ziditu-s-a din temelie această sfântă și dumnezeiască monastire, întru slava și lauda Atotțiitorului Dumnezeu, de robul lui Dumnezeu Mihalcea vel Stolnicu și de roaba lui Dumnezeu Alexandrina Cantacuzino, soțul dumisale (…) și s-au zidit în zilele blagocestivului domn I. Constantin Basarab Voievod, la anul 7202 (1694), iunie, 6.

 Biserica este construită în formă de cruce, cu o turlă pe naos și un pridvor sprijinit pe stâlpi din zidărie, închis ulterior. Conform specialiștilor în artă brâncovenească, prezintă o arhitectură simplă, cu opt ferestre la exterior decorate cu chipuri de îngeri sculptate în piatră și un brâu ce imită o funie împletită, specifice așezămintelor de cult ridicate în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu.

 Planul bisericii este triconic, turla, refăcută din lemn, se află pe naos, iar pridvorul, inițial deschis, cu arcade și coloane din piatră, a fost închis și transformat în pronaos. Un element de mare valoare artistică reprezintă ușa din lemn de la intrare, dintre fostul pridvor, actualmente închis, și pronaos, alcătuită din două scânduri de stejar, o adevărată capodoperă de artă decorativă, acoperită integral.

Portalul de la intrarea în pronaosul bisericii, cu o sculptură fină, atent elaborată, reprezentând o rețea de viță de vie, cu vrejuri răsucite, frunze și ciorchini, este de o frumusețe aparte. La partea superioară, ușa are sculptate numele ctitorilor. Ancadramentul din piatră de la intrarea în pronaos, atribuit vestitului pietrar italian Mira, care a lucrat și la alte biserici cantacuzine, sporește valoarea artistică a acestui lăcaș de cult. Între pronaos și naos sunt trei arcade semicirculare, sprijinite pe patru coloane, în piatra cărora sunt sculptate vrejuri de viță de vie, un element decorativ care își găsește, desigur, rădăcinile în tradiția viticolă a dealurilor buzoiene. Bogăția și frumusețea decorului sculptat în piatră și lemn reprezintă o adevărată capodoperă de artă decorativă, situând această biserică în rândul edificiilor de prim rang ale monumentelor brâncovenești.

Bolțile interioare ale naosului sunt sprijinite pe console profilate dezvoltat, iar bolta absidei de la altar are o calotă sferică, sprijinită pe pandativi (triunghi sferic cu vârful în jos), element mai rar întâlnit în vechea arhitectură bisericească românească, iar pardoseala este cea originală, din lespezi de piatră calcaroasă.

În biserica de la Berca sunt reprezentate mai multe școli de pictură și artă bisericească, de la Pârvu Mutu și Gheorghe Tattarescu, la pictori restauratori din secolul al XXI-lea. Biserica păstrează parțial pictura originală a marelui Pârvu Mutu, zugravul de subțire al familiei Cantacuzinilor, care s-a afirmat pe deplin la biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat. La Berca se mai păstrează din pictura originală doar câteva fragmente, printre care portretele Cantacuzinilor, familie înrudită cu cea a ctitorilor Cândești, dar și portretul artistului și cel al soției sale, frumos pictate pe interiorul arcadei dintre pronaos și naos.

“Biserica actuală păstrează pictura de secol XVII în proporție de 70-80 la sută, la fel și ușa de la intrare în biserică, broderie în lemn de stejar, al doilea monument de artă brâncovenească din țară, inscripția ctitorului, stolnicul Mihalcea Cândescu și Alexandrina Cantacuzino. Broderia în piatră, coloanele și portalul sunt de la 1694, catapeteasma este de secol XIX, pictată de Nicolae Teodorescu și Gheorghe Tattarescu”, a declarat pentru AGERPRES maica stareță Casiana.

Potrivit acesteia, în biserică se mai află trei icoane pictate între anii 1740-1750, pictură de secol XX, dar și pictură de secol XXI, aparținând restauratorului Ion Chiriac.

“În 2004-2005, timp de un an s-a decopertat pictura realizată de Nicolae Teodorescu și Gheorghe Tăttărescu în secolul al XIX-lea și s-a ajuns la pictura originală aparținând lui Pârvu Mutu. Aceasta a fost conservată în mare parte și s-a reușit în bună parte integrarea și completarea sa, dar din nefericire nu s-au mai obținut fonduri, iar lucrarea a rămas șantier deschis”, a mai spus maica stareță Casiana.

AGERPRES/(A, AS — autor: Dorin Ivan, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirea Tismana, considerată cea mai veche mănăstire din Țara Românească, se află pe teritoriul orașului Tismana, județul Gorj, aflat la 30 km față de municipiul Târgu-Jiu. Așezământul este o ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana ridicată pe stâncă. Cea mai veche mărturie despre mănăstire este consemnată de Paul de Alep, care împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei a vizitat acest lăcaș în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Mănăstirea Tismana nu este o mănăstire construită întâmplător, sau în urma unui sfat lumesc, ci este zidită prin descoperire dumnezeiască și numai după zeci de ani de căutări ale unui om sfânt, Cuviosul Nicodim cel Sfințit, potrivit istoricului aflat pe site-ul oficial al Sfintei Mănăstiri.

Mănăstirea Tismana; racla de argint cu părticele de Sfinte Moaște de la Sfântul Nicodim, Sfântul Ignatie Teoforul și Sfântul Ioan Gura de Aur
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana, pomenit în calendar în ziua de 26 decembrie, a fost unul dintre marii întemeietori de așezăminte monahale și duhovnici ai Țării Românești din secolul al XIV-lea. S-a născut în anul 1340, într-o familie de vlahi sud-dunăreni. În Țara Românească, Sfântul Nicodim a venit de la Muntele Athos prin chemare divină cu misiunea de a ridica o mănăstire. Potrivit agenției de știri Basilica, documentele istorice menționează mai multe mănăstiri ctitorii ale Sfântului Nicodim: Vratna și Mănăstirița (în Serbia), Vodița, Gura Motrului, Topolnița, Vișina, Aninoasa, Tismana (în Țara Românească) și Prislop (în Țara Hațegului).

Sfântul Nicodim este pomenit, pentru ultima dată, în timpul vieții sale la 23 noiembrie 1406, la Tismana, când mănăstirea a primit un nou hrisov de la Mircea cel Bătrân. A trecut la cele veșnice la 26 decembrie 1406 și a fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii Mănăstirii Tismana.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Legenda susține că lăcașul ridicat pe apa Tismanei a fost construit din lemnului unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, care împădurea pe vremea aceea zona, de la care ar proveni și numele mănăstirii. Se pare însă că aceasta este numai o poveste, biserica fiind de la început o construcție de zidărie, dat fiind importanța care s-a acordat de la bun început acestui așezământ de către domnitorii Țării Românești.

Încă de la început, așezământul a fost înzestrat printr-un hrisov de la Radu I, cu danii în pământ și venituri, care să asigure întreținerea monahilor ce se aflau sub stăreția Sfântului Nicodim. Acest hrisov nu s-a păstrat însă, în ce anume au constat acele donații a făcut cunoscut un alt document emis în 1385, de către fiului lui Radu I, Dan I.

Următorul document referitor la Tismana e datat din primul an al domniei lui Mircea cel Bătrîn, 1387, care reconfirmă posesiunile și drepturile.

Sub conducerea Sfântului Nicodim, colaborator al celor trei voievozi, care întrunea calități de cunoscător în meșteșugul zidirii, de caligraf și miniaturist, cu cele de organizator de viață bisericească, dar și de bun gospodar al averii mănăstirești, așezământul de la Tismana a devenit înfloritor. Mănăstirea Tismana a fost de la început o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin. Această rânduială s-a păstrat până târziu, fiind reamintită în toate hrisoavele domnești.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Existența bisericii ridicate de Sfântul Nicodim nu a fost însă de prea lungă durată. Deși din marele număr de hrisoave de întărire, păstrate din secolul XV reiese că mănăstirea și-a continuat neîntrerupt activitatea ca instituție, o cauză necunoscută a dus la ruinarea lăcașului și a făcut necesară o refacere totală a lui.

În acest sens, există date care arată că cea de-a doua construcție de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Această a doua construcție reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii muntenești de la începutul secolului XVI, o biserică de mari dimensiuni pentru acele timpuri, compusă din altar, naos, pronaos și pridvor deschis, încununată cu trei turle.

Prin importanța și dimensiunile sale, cea de-a doua biserică de la Tismana făcea parte din seria monumentelor domnești de amploare, construite în secolul XV, și căreia îi aparțin bisericile mănăstirilor Dealu, Snagov și biserica episcopală din Curtea de Argeș.

Biserica de la Tismana se deosebește însă de ele prin materialele din care este construită. Zidurile sunt din blocuri de tuf calcaros, iar în locul paramentelor de piatră în întregime acoperite cu sculpturi de la Dealu și Argeș, la Tismana fațadele erau probabil simplu tencuite. Prin această tratare a materialelor, ca și prin unele trăsături ale planului, ea se apropie de o grupă de monumente contemporane din Serbia.

Mănăstirea Tismana
Foto: (c) Oana POPESCU / Arhiva AGERPRES

Mănăstirea Tismana a suferit în cursul veacurilor o serie de prefaceri, până când, în ziua de astăzi nu i se mai văd urmele, modificările monumentului, mai ales cele din fațade, refăcute de atâtea ori, i-au schimbat înfățișarea arhitectonică, potrivit istoricului de pe site-ul oficial al lăcașului.

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele XVII și XVIII, când vechile fortărețe ale Țării Românești fuseseră distruse din ordinul Porții, să servească și drept cetate. În secolul XIX, la începutul mișcării pandurilor, Tudor Vladimirescu i-a închis aici pe ispravnicii din plasele Olteniei. Mai târziu, aici s-au unit două din detașamentele de panduri, conduse de D. Macedonski și D. Gîrbea. În 1821 multe mănăstiri, Strehaia, Cozia, Bistrița, Polovragi, au servit ca baze de rezistență ale pandurilor lui Tudor Vladimirescu, dar Tismana a fost fără îndoială cea mai importantă dintre ele.

În 1844 a început o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din inițiativa domnului regulamentar Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi și însemnate monumente istorice ale țării, aceste lucrări au fost executate de arhitecți străini, într-o vreme, când în Europa domnea stilul neogotic. În acest fel, pe lângă multe alte schimbări pe care le-a suferit vechiul lăcaș, bisericii i-a fost a provocată o pierdere ireparabilă, prin dărâmarea pridvorului deschis.

Timp de zece ani, între 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a susținut lucrările de reconstituire a vechii înfățișări a Tismanei. În cadrul acestor lucrări, elementele decorative străine arhitecturii românești au fost îndepărtate, redându-i-se mănăstirii o înfățișare cât mai apropiată de cea de odinioară, se arată pe site-ul oficial.

În 1983 a fost reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii, conducătorul lucrărilor fiind inginerul Ioan Sălăjan, actualul mitropolit al Banatului. Acesta a fost pictat în tehnica al fresco, între 1994 și 1996.

În prezent, Mănăstirea Tismana își etalează statutul de “monument de artă ” prin tot ceea ce reprezintă și există în ea. Tismana a fost și rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaș muzeu al trecutului, un sanctuar al marilor arderi ale prezentului și o fereastră deschisă spre aspirațiile viitorului, potrivit istoricului său prezentat pe site-ul oficial.

AGERPRES/ (Mariana Zbora-Ciurel; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Câteva sute de credincioși participă, vineri, la slujba oficiată la Mănăstirea Bistrița de Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, totodată fiind și hramul bisericii din incinta mănăstirii.

Foto: (c) Paul BUCIUTA / Arhiva AGERPRES

Pelerinii au venit, încă de joi seara, pentru a participa la Slujba de Priveghere, care se oficiază de fiecare dată cu o zi înaintea hramului.

Vineri, programul religios a început cu Sfânta Liturghie care va fi urmată de Sfințirea Aghiazmei Mici. La finalul acesteia va avea loc o procesiune religioasă de scoatere din biserică a icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Icoana va fi purtată pe brațe de preoți care, alături de credincioși, vor înconjura biserica.

Se spune că George Enescu și Ciprian Porumbescu au fost născuți după ce părinții acestora s-au rugat la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana să le dăruiască prunci.

Situată la 8 kilometri de municipiul Piatra-Neamț, Mănăstirea Bistrița este una dintre cele mai importante așezări monahale din județul Neamț, fiind ctitorită în anul 1407 de domnitorul Alexandru cel Bun. La acea vreme, domnitorul a înzestrat mănăstirea cu sate, moșii și odoare scumpe.

Istoria mănăstirii a cunoscut o nouă etapă în anul 1498, când domnitorul Ștefan cel Mare și Sfânt a zidit un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi.

În 1546, domnitorul Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. De asemenea, acesta a dăruit mănăstirii satul Mojești cu tot cu venitul produs de acesta.

Mănăstirea Bistrița are o valoare istorică și arheologică deosebită, fiind zidită în stil bizantin, bogat ornată, având ușa de la intrare păstrată din momentul construirii.

În incinta mănăstirii se remarcă icoana Sfintei Ana, primită ca dar, la 1401, de doamna Ana, soția domnitorului Alexandru cel Bun, din partea împărătesei Irena, soția împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul și de Patriarhul Matei al Constantinopolului. Ulterior, familia voievodală dăruiește icoana Sfintei Ana Mănăstirii Bistrița. În secolul al XVIII-lea, icoana a fost restaurată, iar în anul 1853 a fost așezată într-o nouă strană de lemn sculptat și aurit, donată de Ieromonahul Varnava, egumenul Mănăstirii Pângărați, care s-a vindecat aici de o grea boală, cum reiese din însemnarea de pe medalionul de deasupra ei.

De asemenea, Mănăstirea Bistrița este locul în care a fost realizat unul dintre cele mai vechi monumente ale culturii medievale românești, respectiv Pomelnicul de la Bistrița. Acest pomelnic oferă cele mai interesante date despre începutul istoriei voievodale și bisericești din Moldova. Început, continuat și încheiat la această mănăstire, în care sunt trecuți domni și membri ai familiei acestora, arhierei, arhimandriți, călugări, donatori de tot felul, mari dregători, logofeți, vornici, hatmani, și oșteni de frunte căzuți în lupta de la Podul Înalt, este, fără îndoială, o lucrare istoriografică de referință pentru trecutul istoric al Moldovei. Acest document a fost citat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea de Axinte Uricarul. În fruntea pomelnicului este notată data 6915 (anul 1407, indictionul 15, crugul soarelui 27, al lunii 18, când a început scrierea sa la Mănăstirea Bistrița).

Pomelnicul de la Bistrița este scris de mai multe mâini, fapt demonstrat de diversitatea grafiei. Astfel, două file și jumătate, în care sunt pomeniți domnii până la Ștefan cel Mare și Sfânt inclusiv sunt scrise de o mână, apoi scrisul este de mai multe mâini.

Început în 1407, după ce Dometian a fost rânduit stareț al Mănăstirilor Neamț și Bistrița, pomelnicul a fost retranscris, completat cu nume noi de domni, ierarhi, călugări și dreptcredincioși binefăcători și tălmăcit în limba română.

Scriitorii pomelnicului nu apar cu numele lor dar din cuprinsul său reiese că ei erau călugări care viețuiau la Bistrița. De pildă, hotărârea normativă de a scrie în pomelnic numele ctitorilor și binefăcătorilor, numai ‘cu sfatul egumenului și a tuturor celor întru Hristos frați’, fusese luată în mănăstire.

În biserica mănăstirii sunt înmormântați Alexandru cel Bun, soția lui Ana, Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Chiajna, soția lui Ștefan Lăcustă și Anastasie, mitropolitul Sucevei.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Mănăstirile Sihăstria Voronei, Vorona, Popăuți și Zosin sunt cele mai căutate lăcașe de cult în noaptea de Înviere, mii de credincioși din județul Botoșani participând la slujbele care sunt oficiate aici.

Foto: (c) Cristian LUPAȘCU / Arhiva AGERPRES

Mănăstirea Vorona, situată la aproximativ 23 de kilometri de municipiul Botoșani, este una de maici, fiind situată în mijlocul unei păduri, având hramul ‘Adormirea Maicii Domnului’. Lăcașul a fost ridicat în perioada 1793—1803. Potrivit tradiției, la finalul slujbei de Înviere, măicuțele de la Vorona pregătesc gustări pentru toți credincioșii veniți din alte localități.

”După ce se sfințesc pasca, ouăle și cozonacul după tradiții, pentru cei care vin de la distanță se oferă o gustare de Paște cu un ou roșu’, a declarat, pentru AGERPRES, maica Teofana.

La doar doi kilometri de Mănăstirea Vorona se află Sihăstria Voronei, o mănăstire de călugări unde și-a început viața monahală fostul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Teoctist. Mănăstirea atrage credincioșii și prin faptul că aici se află racla cu moaștele Sfântului Cuvios Onufrie, care este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română pe 9 septembrie.

”La noi vin toți cei care doresc liniște în noaptea de Înviere și vor să se reculeagă la racla Sfântului Cuvios Onufrie’, a afirmat starețul mănăstirii, părintele Ghedeon Huțanașu.

Biserica mănăstirii Sihăstria Voronei a fost construită la îndemnul domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, în perioada 11 septembrie 1858—25 martie 1861, având ctitori un grup de șase călugări, în frunte cu monahii Ioanichie și Mardarie, veniți de la schitul Cozancea.

Fostul Patriarh Teoctist a intrat în monahism în anul 1928, în Duminica Tomei (a doua duminică după Paști), ca frate la Schitul Sihăstria Voronei, care aparținea atunci de Mănăstirea Vorona.

Mănăstirea Popăuți, ridicată în 1496 de domnitorul Ștefan cel Mare, situată la periferia municipiului Botoșani, atrage peste 1.000 de creștini din reședința de județ și din localitățile limitrofe.

De asemenea, căutată este și mănăstirea Zosin, situată la circa 15 kilometri de Botoșani, pe drumul european care face legătura între Botoșani și Iași. Aici slujba are loc în biserica nouă, ridicată în urmă cu câțiva ani de călugării mănăstirii, în frunte cu starețul Teodosie Pleșca.

Alături de mănăstiri, bisericile din cartierele municipiului Botoșani, dar și cele din fiecare localitate în parte sunt la fel de căutate pentru noaptea de Înviere.

”Există obiceiul ca oamenii, credincioșii, să meargă la bisericile de care aparțin. Cei care au timp și disponibilitate aleg mănăstirile, însă și într-o parte și în cealaltă slujba de Înviere are aceeași importanță’, a precizat protopopul de Botoșani, preotul Lucian Leonte.

AGERPRES/ (A—autor: Cristian Lupașcu, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Una dintre cele mai vechi vetre de învățătură și credință ortodoxă din Ardeal, cu o tradiție de peste jumătate de veac, reînnodată la începutul anilor ’90, mănăstirea Strâmba de la marginea satului Păduriș, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, este astăzi un loc de “îndreptare” a sufletelor, căutat de un număr din ce în ce mai mare de credincioși.

Mănăstirea Strâmba, vedere generală
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Ajuns la capătul drumului ce urcă spre locul unde este amplasată mănăstirea, în mod cu totul surprinzător, experimentezi o ‘ruptura de nivel’, o trecere din sfera profanului, a lumescului și a păcatului, în sfera de har, liniște, pace și binecuvântare specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu. La picioare ți se așterne imaginea terestră a mult regretatului Eden, marcată definitoriu de armonie și echilibru și împodobită cu semnele nepieritoare ale credinței: biserica de lemn, icoanele pictate cu măiestrie, altarul cel nou de vară ce îmbie la rugăciune, casa pelerinilor ce oferă adăpost și în care se naște mângâiere, centrul cultural în care se plămădește făptură nouă din slove vechi, biserica de zid ce își croiește, în ritm amețitor, năvalnic drum spre cer” — așa caracterizează preotul Gabriel Gârdan ansamblul mănăstiresc de la Strâmba, de la marginea satului Păduriș, din comuna Hida.

Legenda spune că mănăstirea Strâmba s-a întemeiat pe darul unei femei, făcut unor pustnici pentru binele pe care aceștia i l-au dobândit prin ruga lor. Se povestește că la marginea pădurii din hotarul satului Păduriș trăiau doi călugări renumiți prin harul lor duhovnicesc. Credincioșii le împărtășeau necazurile, le cereau sfatul și ajutorul în rugăciune. Printre cei care au venit la acești sihaștri a fost și o femeie foarte bogată, cu o deformare a coloanei vertebrale, pe care localnicii o numeau “strâmba”. Femeia a apelat la ajutorul călugărilor pentru însănătoșirea fiicei sale, grav bolnavă. Ea a promis călugărilor că-i va răsplăti, dându-le toată averea sa și-i va ajuta să construiască o mănăstire. Rugăciunile celor doi monahi au ajutat la vindecarea tinerei, iar pe moșia donată călugărilor, s-a întemeiat mănăstirea. După porecla femeii, sfântul locaș s-a numit “Strâmba”, denumire păstrată de-a lungul anilor ca și amintire a călugărilor intrați în legendă.

”La fel ca la majoritatea așezărilor monahale din Transilvania, cu obârșii în epoca medievală, nici pentru mănăstirea Strâmba nu există documente care să ateste întemeierea ei. (…) Ce știm totuși despre data întemeierii mănăstirii, despre care istoricul Augustin Bunea spunea că este vestită prin vechimea ei, iar Nicolae Iorga o numea alintător “bătrâna mănăstire a Stâmbei, lângă Fizeș”? Într-o scrisoare din 1761 adresată episcopului Petru Aron, Nichifor — starețul mănăstirii, îl informa pe ierarh, printre altele, că mănăstirea are trei sute de ani vechime, întemeindu-și afirmația pe o inscripție aflată pe un perete al bisericii”, afirmă, într-o monografie a mănăstirii, actualul stareț al lăcașului de cult, Grighentie Oțelea.

Din păcate, inscripția nu mai este vizibilă, biserica suferind numeroase restaurări și reparații, inclusiv o zugrăvire integrală interioară, realizată în 1742 de ieromonahul Damitian. Lipsa inscripției face incertă această datare, unii istorici preferând încadrarea în secolul XV, în vreme ce academicianul Mircea Păcurariu apreciază că mănăstirea face parte din cele “atestate documentar în primele șase decenii ale secolului XVIII”. De menționat că pe clopotul mic al bisericii este notat anul 1679, dovadă a funcționării mănăstirii la data respectivă, în vreme ce biserica de lemn care a supraviețuit vremurilor, chiar dacă a fost mutată de pe amplasamentul inițial, a fost construită în 1725.

Biserica de lemn de la Mănăstirea Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Mănăstirea este de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Ea este ctitorie monahală, pentru că cine a dat terenul acesta, pentru loc de mănăstire, a fost o femeie gârbovă de spate, strâmbă, de unde vin și denumirile de dealurile Strâmbei, văile Strâmbei și în cele din urmă Mănăstirea de la Strâmba. Bătrâna i-a întâlnit pe cei doi călugări care au pus bazele acestei mănăstiri, după vindecarea și tămăduirea fiicei acesteia. Ea le-a lăsat, după moarte, averea ei, iar acești doi călugări au construit mănăstirea cum a dorit ea. Elemente din prima biserică a mănăstirii sunt vizibile și acum, în structura actuală. Biserica a fost ulterior restaurată de mai multe ori. I s-a schimbat și acoperișul, pentru că ploua în ea și se distrugea pictura. Ce s-a păstrat mai bine e partea de iconostas. A rămas însă valoarea spirituală, nu cea materială”, afirmă Grighentie Oțelea.

Dacă este adevărat că mănăstirea a fost ctitorită în secolul al XV-lea, de la întemeiere și până în prima jumătate a secolului XVIII ea nu are o istorie ce poate fi dovedită cu documente. Șirul monahilor, și acela incomplet, începe cu Damitian, stareț venit din Serbia înainte de 1742, an în care a pictat Ușile Împărătești. Activitatea monahală a continuat până în anul 1792, când mănăstirea a devenit biserică de parohie, deservită de un preot călugăr. Din anul 1795 vechea mănăstire a funcționat doar ca unitate de învățământ și ca biserică parohială.

Starețul Grighentie Oțelea, în biserica Mănăstirii Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Mănăstirea Strâmba a fost, de-a lungul vremurilor, și o importantă vatră de cultură românească, aici funcționând una dintre primele școli românești. În secolele XVIII-XIX în tot Ardealul s-au făcut auzite ideile novatoare ale mișcării de eliberare națională și socială și de promovare a culturii cunoscute sub numele generic de “Școala Ardeleană”. Sub îndrumarea lui Gheorghe Șincai s-au înființat peste 300 de școli, stimulându-se studierea istoriei și a limbii române. Una dintre aceste unități de învățământ, începând din 1785-1786, a funcționat la Mănăstirea Strâmba. În școala de la mănăstirea Strâmba elevii studiau după abecedare, aritmetici, catehisme scrise în limba română de intelectuali ai Școlii Ardelene.

Anual învățau să scrie și să citească câte 15-20 de copii din ținuturile Silvaniei. Cursurile se desfășurau în timpul iernii, iar unii dintre copii veneau peste dealuri, parcurgând cale de kilometri până la școală. Călugării pregăteau tinerii pentru a deveni slujitori ai sfintelor valori din Transilvania, preoți și cântăreți. Deținând un mare număr de cărți, mănăstirea era un loc de răspândire a cărții în rândul populației care astfel beneficia de calendare, cărți populare, toate scrise în limba română. După refacerea școlii, distrusă de un incendiu în 1834, cursurile au continuat timp de 14 ani sub îndrumarea monahilor. În anul 1848, sfântul lăcaș a devenit biserică de parohie, iar școala a trecut în organizarea statului. Pe locul vechii școli au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urmă cu câțiva ani, ca o măreție a vetrei de cultură de la sfânta mănăstire.

După o perioadă de înflorire a mănăstirii și a vieții culturale de aici a urmat un vid de circa 200 de ani, în care doar pelerinii mai treceau pe la mănăstire. În perioada comunismului, ea a fost închisă, însă a funcționat ca filie de parohie, adică la două-trei săptămâni un preot venea și slujea pentru enoriașii din Păduriș.

“Timp de 200 de ani, neținând seama nici de scriptele imperiale, nici de amenințările regimului totalitar comunist, credincioșii au făcut din Strâmba mănăstire de pelerinaj, încredințați că împrejurări favorabile o vor reașeza la rosturile ei dintâi. Aceste împrejurări au venit după 1989, când societatea românească s-a reașezat pe temeiuri care au îngăduit și refacerea vieții monahale în Transilvania. În 1993, Prea Sfințitul Ioan Mihălțan a dorit redeschiderea acestei mănăstiri, cu o istorie atât de bogată, aici fiind una dintre primele școli din Ardeal, înaintea celor de la Blaj, pentru că în analele Arhivelor Statului găsim cum că funcționa școală de cântăreți bisericești, iar copii de pe la sate veneau aici și se îndeletniceau cu cititul și scrisul. Practic, această vatră monahală a fost una din primele școli din Ardeal și, pe lângă aceasta, mai funcționau și în alte locații ca vetre monahale, nefiind însă mănăstiri. Din 1993 până în 1996 au fost două-trei încercări de a porni cu dreptul mănăstirea, spiritul și material, însă nu s-a reușit aproape nimic, pentru că acei călugări care au venit nu s-au acomodat cu zona. Nu era drum, nu era curent, nu exista nicio comunicare. Eu aparțineam de eparhia Bihor-Sălaj și m-au adus măcar pentru o perioadă scurtă, să nu rămână mânăstirea goală și așa am început aici, cu un vagon de tablă și bisericuța. A fost foarte greu acest început, că a trebuit să fac și curățenie multă în zonă, și la propriu și la figurat. Pe de o parte am început cu slujbele, cu tot ce înseamnă viața spirituală, aici și în zonă. Eram mai tânăr, nu simțeam frigul, mai mergeam pe sate. În timpul liber defrișam locurile, pentru că era tot o schinăraie, cum se zice. Căram cu bivolii și cu carul materialele de construcție. Scoteam un ARO din noroi cu câte șase bivoli. A fost frumos pentru că era foarte multă liniște, pictam mult. Încet, încet, cu pași mici, încurajat de Episcopie, de ceea ce înseamnă locul acesta, am reînviat mănăstirea”, afirmă starețul de la Strâmba.

Odată cu reorganizarea obștii monahale, s-a restaurat biserica de lemn, singura construcție care a rezistat în timp. De asemenea s-a construit un corp de chilii cu stăreția, trapeza, un mic paraclis și camere pentru cazarea pelerinilor. S-a ridicat și un altar pentru slujbele din timpul verii când, prin numărul mare de pelerini, biserica devine neîncăpătoare.

Centrul de asistență socială “Sfânta Maria”, construit între 2006-2007, deservește din punct de vedere social și spiritual pe cei ce trec pragul mănăstirii, oamenii în nevoi sau împresurați de necazuri primind aici asistență. Centrul cultural-misionar “Sfântul Pahomie de la Gledin” a fost construit în perioada 2010-2011 și cuprinde la parter o bibliotecă, o sală de lectură și un spațiu administrativ. Acest centru se dorește a fi o continuare în timp a rolului cultural al mănăstirii, afirmat în vremurile când aici era vechea școală transilvană. De asemenea, etajul acestei clădiri cuprinde camere amenajate pentru primirea pelerinilor care vizitează mănăstirea. Aici sunt cazați, pe perioada de vară, elevii care participă la taberele de cateheză organizate de mănăstire. Cel mai însemnat proiect aflat în derulare este construcția bisericii mari a mănăstirii, care a devenit necesară întrucât spațiile liturgice au devenit neîncăpătoare pentru credincioșii pelerini care vin aici, mai ales în zilele de sărbătoare religioasă.

“În 20 de ani de stăreție am învățat multe lucruri. Nefiind în societate, să învățăm de la lume, vine lumea la noi. Dacă noi ‘fugeam’ de lume, ca să stăm de vorbă cu Dumnezeu, iată că acum vine lumea la noi, devenind misionari. Dacă oamenii vin cu drag la mănăstire, ea începe să se dezvolte. Am început construcțiile, mai mult pentru cazare, masă, asistență socială, mai apoi o biserică mai mare, pentru că nu avem o locație pentru oamenii care vin tot mai mult, iar toate astea se fac din banii care vin de la oameni. Nu facem noi, ci oamenii. Dumnezeu se bucură când fac oamenii. (…) Din toamnă sper să putem sluji și în biserica cea nouă. În primul rând satisfacția este că se construiește biserica cea vie, adică oamenii vin către mănăstire și vin din ce în ce mai mulți. Asta mă bucură cel mai mult”, subliniază Grighentie Oțelea.

Icona Maicii Domnului (stânga) din Biserica de lemn de la Mănăstirea Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Un punct de reper pentru cei care vin la mănăstire îl constituie icoana “Maica Domnului cu pruncul — dulcele sărut”. Potrivit tradiției, această icoană face parte din seria de icoane pictate în secolul al XVIII-lea de preotul Luca din Iclod, cel care a realizat și icoana Maicii Domnului de la Nicula, în 1681.

“Icoana a fost cumpărată de groful maghiar Csaky Garbo, după care se păstrează și numele comunei Gârbou. El a cumpărat-o în 1673, de la Luca din Iclod și a dăruit-o mănăstirii. Mai ales în perioada interbelică a fost cunoscută ca făcătoare de minuni. Ea face minuni, într-adevăr, mai ales când cineva se roagă cu credință, indiferent de cult. Că e ortodox, catolic, reformat sau de alt cult, la noi vin tot felul de oameni. Ei vin cu credință, se roagă și primesc răspuns. Și mai este un lucru deosebit legat de această icoană. Din orice colț o privești, Maica Domnului te privește”, menționează starețul.

Nu doar icoana făcătoare de minuni ci și liniștea și binecuvântarea specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu atrag din ce în ce mai mulți credincioși la Strâmba.

“Trebuie să ne bucurăm că avem aceste frumuseți de apă vie, de sute de ani, așa cum este și această mănăstire. Le mai spun enoriașilor: veniți la Strâmba ca să vă “îndreptați”. Adică e un loc de suflet, pentru suflet, dar și de îndreptare”, conchide Grighentie Oțelea.

Tot în județul Sălaj, la Bic, există o altă frumoasă mănăstire ortodoxă care atrage de la an la an tot mai mulți pelerini. Este vorba despre mănăstirea cu hramul ”Sfânta Treime”, ridicată prin strădania Maicii Starețe Marina, discipolă a părintelui Arsenie Boca, credincioșii sosind aici pentru a auzi învățămintele celui supranumit “Sfântul Ardealului” chiar din gura celei ce l-a cunoscut personal.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva