Search

Viticultura

Facebook Twitter Email

Podgoria Ștefănești-Argeș este situată în zona de contact a Podișului Cândești cu Câmpia Română, întinzându-se pe o lungime de peste 40 km, sub forma unei fâșii cu lățimi variabile. Podgoria este dispusă paralel cu râul Argeș, între municipiul Pitești, în extremitatea vestică, și orașul Găești, în cea sud-estică.

În imagine: Sediul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură (INCDBH) din localitatea Ștefănești

Podgoria a fost atestată documentar ”…din 20 Mai 1388, când Mircea cel Mare (1386-1418) întărea Mănăstirea Cozia cu multe vii situate în Dealul Piteștilor și hotarul Călineștilor”, așa cum se menționează în volumul omagial ”Stațiunea de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Ștefănești-Argeș, 1989”, dar denumirea de Ștefănești a apărut în documente abia în 1452.

Cu secole în urmă, viile din podgorie se întindeau pe o suprafață mult mai mare decât în prezent, plantații viticole situându-se pe versanții din apropierea apelor: Râul Doamnei, Valea Mare, Râncăciov, Cârcinov, Glâmbocel și Potopul.

Calitatea vinurilor produse în podgorie era apreciată încă din secolul al XVII-lea. Astfel, Paul de Alep scria, în ”Călătoriile patriarhului Macarie”, că ”Aici se face un vin bun și dulce, care are un mare renume, fiind cel mai bun din toate vinurile produse în Țara Românească”. Miron Costin (1633-1691), care era un mare admirator al vinurilor moldovene, laudă și vinurile din această podgorie: ”Pitești, unde sunt vinuri dulci…”, potrivit acad. Valeriu D. Cotea și colaboratorii, în volumul ”Podgoriile și vinurile României”.

Pe atunci, plantațiile viticole aparțineau mai mult mănăstirilor sau boierilor, fiind amplasate pe terenuri favorabile viticulturii, drept dovadă stând înscrisurile în care se pomenește de ”dealul cu vii”, ”plaiul cu vii” sau ”loc de vie”.

Numeroase hrisoave atestă faptul că domnitorii munteni Matei Basarab (1622-1654) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714) dețineau vii întinse în aceste locuri. Culesul viilor reprezenta un adevărat eveniment. Oenologul Mihai Macici amintește, în cartea ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”, despre o lucrare din anul 1902, în care se consemna că: ”Se deșerta Capitala de boieri care, ca și Domnul cu curtea lui, veneau să-și culeagă viile din această podgorie. Goleștii, Leordenii, Grădiștenii, Floreștii, Bălăcenii, Crețuleștii, Izvoranii și alți boieri erau toți proprietari de vii în dealurile Piteștilor […]. La culesul viilor, dealul întreg din Coasta Câmpului, de-a lungul Izvoranilor, Ștefăneștilor, Vrăneștilor și până la Leordeni erau numai chiote, jocuri și veselie”.

Nicolae Iorga consemna, mai târziu, că domnitorul Constantin Brâncoveanu ”… de la Pitești, și nu din altă podgorie, a ales vinul pe care l-a trimis judelui Brașovului și generalilor austrieci a căror bunăvoință dorea s-o câștige”, potrivit acad. Valeriu D. Cotea și colaboratorii în lucrarea amintită. Interesul manifestat atât de mănăstiri, cât și de marile familii boierești, și îndeosebi de domnitori, pentru plantațiile viticole din această zonă se explică și prin faptul că cele mai renumite vii din Țara Românească erau cele din Dealu Mare și de la Pitești, regiunea fiind cunoscută drept ”Dealurile Piteștilor”.

În secolul al XVIII-lea, centrul podgoriei se stabilește la Ștefănești, devenit târg pentru vânzarea vinului cu ridicata, dar spre începutul secolului al XIX-lea, viticultura este retrasă înspre sud, diminuându-și ponderea.

Înainte de dezastrul filoxeric, survenit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în podgorie se cultivau doar soiuri vechi românești și predominau, la fel ca în prezent, soiurile albe pentru vin, dar existau și plantații cu struguri pentru vin roșu. În multe localități se cultiva Gordinul, urmat de Braghină, Razachie, Tămâioasă, Berbecel, Corb, Bășicată și Coarnă. În secolele XVII-XIX, până la dezastrul filoxeric, podgoria se situa pe locul al II-lea între podgoriile Munteniei, după Dealu Mare.

Dezastrul filoxeric de la sfârșitul secolului al XIX-lea a făcut, însă, ca suprafața viticolă din podgorie să se diminueze mult. Alături de soiurile nobile au apărut numeroase suprafețe plantate cu hibrizi direct producători. În 1893, s-a înființat, la Goleștii-Badi, o pepinieră viticolă pentru producerea vițelor altoite, cu scopul refacerii viticulturii românești. La 28 ianuarie 1907, a luat ființă Societatea agricolă de viticultură ”Sf. Ștefan” din Pitești, iar în 1919 — prima cooperativă viticolă din România, numită inițial ”Cârcinovul”, apoi ”Dealul Topoloveni”, notează Valeriu D. Cotea în volumul mai sus menționat. În pepinierele din podgorie se altoiau acum soiuri autohtone, printre care Crâmpoșie, Gordan, Braghină, Tămâioasă, Coarnă, Negru mare, Negru vârtos, Vulpe, dar și soiuri străine, precum Riesling, Semillon, Sauvignon, Muscat Ottonel, Muscat Frontignan, Pinot gris, Pinot noir sau Traminer, se menționează în volumul ”Stațiunea de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Ștefănești-Argeș” (1989).

În 1959, a fost înființată Stațiunea de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Ștefănești-Argeș, în 1969 a fost pus în funcțiune Complexul de vinificație, iar din 1980, unitatea s-a denumit Stațiunea de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Ștefănești. La 24 noiembrie 2004, stațiunea viticolă s-a transformat în Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură, notează site-ul oficial al instituției, www.incdbh-stefanesti.ro.

În imagine: Pivnițele Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură (INCDBH) de la Ștefănești

Biotehnologia este o ramură tânără în știință, în cazul de față, biotehnologiile vegetale vizând utilizarea culturilor de celule vegetale și a tehnicilor de inginerie genetică, în scopul obținerii de noi soiuri cu rezistență la atacul agenților patogeni, la temperaturi scăzute sau ridicate, la secetă etc., precum și înmulțirea rapidă a soiurilor.

În colecția națională de germoplasmă, aflată în custodia Institutului, sunt păstrate, în prezent, peste 240 de soiuri de viță-de-vie libere de virusuri, cu care s-ar putea reface patrimoniul viticol al României. O serie de stațiuni viniviticole din țară își păstrează materialul genetic valoros la Ștefănești, printre acestea numărându-se Valea Călugărească, Drăgășani, Murfatlar, Pietroasa, Odobești sau Cotnari. ”Este o colecție unică în România. Tot acest material a fost selecționat în câmpurile de cercetare și producție ale stațiunilor viticole. Sunt și soiuri care au apărut în primii ani ai viticulturii și la care acum ne putem întoarce. Este vorba de un material viticol de înmulțire, din care se obțin butașii din categoria inițială, materialul de pornire. Dacă dispare un soi, îl putem readuce la viață”, a declarat, în anul 2013, pentru AGERPRES, directorul general al INCDBH Ștefănești, dr. ing. Constantin Tănăsescu.

În imagine: Spațiu de producție la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură (INCDBH) de la Ștefănești

La fel ca în trecut, plantațiile cu vie din această zonă se întrepătrund cu livezile de pomi fructiferi, cu pădurea și cu așezările, iar crearea podgoriei a necesitat executarea unor ample lucrări de modelare a versanților în terase și aplicarea unor măsuri pentru a crea un regim favorabil culturii viței-de-vie.

Podgoria Ștefănești cuprinde trei centre viticole, Ștefănești, Topoloveni și Valea Mare-Dâmbovița, și în toate cele trei, pe primul loc se situează producerea vinurilor albe de calitate superioară.

Potrivit oenologului Mihai Macici, în centrul Ștefănești, vârful calitativ este reprezentat de vinurile de Sauvignon, seci și demiseci, și de vinurile demidulci de Tămâioasă românească. Sortimentul este completat de vinurile albe seci sau demiseci de Chardonnay, Pinot gris, Fetească albă și de cele seci de Riesling italian, Fetească regală și Aligoté. De asemenea, aici se produc și vinuri roșii de Fetească neagră, Cabernet Sauvignon și Merlot. Tot la centrul viticol Ștefănești se realizează și băuturi de tip Brandy, având la bază vinuri mai acide și mai slab alcoolice, obținute îndeosebi din Fetească regală.

În centrele viticole Topoloveni și Valea Mare — Dâmbovița, se produc vinuri albe de Fetească albă, Riesling italian, Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris și Fetească regală, vinuri aromate de Tămâioasă românească și vinuri roșii din soiurile Fetească neagră, Cabernet Sauvignon și Merlot, acestea din urmă având un plus de calitate față de cele obținute la Ștefănești, datorită acumulărilor mai mari de temperatură.

În imagine: Conacul Goleștilor

În podgoria Ștefănești, a fost construit, în anul 1640, Conacul Goleștilor, de către Stroe Leurdeanu, cu ajutorul meșterului Stoica, acesta fiind singura construcție laică medievală fortificată din țară. Regele Carol al II-lea a înființat, la 7 iunie 1939, Muzeul Dinicu Golescu, care s-a dezvoltat de-a lungul anilor cu noi expoziții care reflectă atât istoria familiei, cât și istoria culturii și civilizației tradiționale românești, notează site-ul oficial al instituției,www.muzeulgolesti.ro.

La Ștefănești — Argeș se află și domeniul familiei Brătianu, denumit Florica, după numele satului în care se află. Florica a fost prima fiică a lui Ion C. Brătianu, care a decedat în iarna anului 1865. ”Durerea părinților a fost grozavă și niciodată ștearsă”, își amintea sora ei, Sabina Cantacuzino, notează site-ul Centrului de Cultură ”Brătianu”, culturabratianu.ro. Domeniul Florica este situat în mijlocul unui vast parc dendrologic, înconjurat de podgoriile de la Ștefănești, și cuprinde un conac, o fermă, o capelă, o cramă, o gară și un observator astronomic. În capelă își dorm somnul de veci I. C. Brătianu, Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu, dar și Dinu și Gheorghe Brătianu, decedați în închisoarea de la Sighet.

În imagine: Biserica Brătienilor de pe domeniul Florica din Stefănești — Argeș

După ce a fost oaspetele lui Ion C. Brătianu, în toamna anului 1868, Regele Carol I al României prezenta Vila Florica, într-o scrisoare datată octombrie 1868: ”Poziția acestei vile e sănătoasă și încântătoare, destul de sus, pe o coamă de munte, împrejmuită de vii… Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la Valea Buzăului.”

Totodată, acad. Valeriu D. Cotea și colaboratorii amintesc de remarca academicianului I. Simionescu referitoare la podgoria Ștefănești: ”…în față spre răsărit, e culmea cu dealuri de la Florica numai vii, grădini și sprincene deluroase, printre care sunt presărate petele roșii, albe, ale vilelor cochete și caselor mai modeste. Valea Moselei nu e mai încântătoare decât această parte din Valea Argeșului”.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Coarna albă, Coarna neagră, Coarna roșie și Coarna vânătă sunt soiuri pentru struguri de masă, care aparțin aceluiași sortogrup, respectiv Coarnă. Ele sunt, totuși, diferite din punct de vedere morfologic: primele trei au florile hermafrodite funcțional femele, iar cel de-al patrulea este singurul soi autofertil al sortogrupului. Toate cele patru soiuri au origine orientală, fiind aduse pe meleagurile noastre în urmă cu câteva secole. S-au adaptat atât de bine condițiilor de la noi, încât în prezent sunt considerate soiuri autohtone.

Soiul Coarna albă este întâlnit, răzleț, în majoritatea podgoriilor românești, dar cu precădere în cele din Oltenia și din sudul Moldovei. Este un soi autosteril, drept pentru care se cultivă alături de Razachie albă, care este un bun polenizator. Strugurii au formă cilindrică sau cilindro-conică, de până la 18 cm lungime, iar boabele sunt ovale, ușor ascuțite spre vârf, dese, de culoare alb-verzui. Datorită stratului de pruină, care acoperă boabele, ele prezintă un aspect cerat. Strugurii ajung la maturitate deplină la sfârșitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, iar în cazul în care rămân pe butuc până spre sfârșitul lunii, capătă o culoare galben-auriu și acumulează o cantitate mai mare de zaharuri, de până la 170-180 g/l, notează I Pușcă, în volumul ”Vechi soiuri românești de viță-de-vie”.

Coarna neagră se cultivă în spațiul românesc încă dinainte de apariția filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie, identificată pe teritoriul românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea. Având, însă, o bună rezistență la acest parazit, Coarna neagră este unul dintre puținele soiuri care a supraviețuit atacului acesteia. Soiul este întâlnit cu precădere în podgoriile din Oltenia, din Muntenia și din sudul Moldovei. Este și el tot un soi autosteril, care necesită un polenizator, și de aceea este asociat în cultură îndeosebi cu soiul Băbească neagră, dar și cu Razachie roșie. Strugurii sunt de formă cilindrică sau cilindro-conică, de până la 20 cm lungime, iar boabele sunt mijlocii și omogene, de formă alungită, ovoidală, de culoare negru-roșiatic, dese pe ciorchine. Ajung la maturitate în luna septembrie, acumulând 190 g/l zaharuri. Fiind rezistent la ger, soiul Coarna neagră este folosit în curțile românești și în scopuri decorative, pentru bolți sau arcade. Este rezistent la transport și mai ales la păstrare peste iarnă.

Coarna roșie, cel de-al treilea soi ce aparține aceluiași sortogrup, se întâlnește, în prezent, foarte rar în cultură. Are strugurii uniaxiali, cilindrici sau cilindro-conici, ajungând tot până spre 20 cm lungime. Boabele sunt ovale, alungite, de culoare roșu deschis. Ca și celelalte două soiuri prezentate anterior, este și el un soi autosteril, fiind asociat în cultură cu Razachie roșie. Strugurii ajung la maturitate în cursul lunii septembrie, ajungând la o concentrație în zaharuri de 170-180 g/l.

Coarna vânătă este singurul soi autofertil ce aparține acestui sortogrup, prin urmare el poate fi plantat singur, pe suprafețe mari. Strugurii ajung și ei până la 20 cm lungime și au boabe ovoide, de culoare roșu-vinețiu.

Mai recent, în anul 1970, a fost omologat soiul Coarnă neagrăselecționată, obținut la Catedra de Viticultură a Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, prin fecundare liberă a soiului Coarnă neagră, având ca autori pe academicianul Gherasim Constantinescu și pe Elena Negreanu, notează prof. Adriana Indreaș și Luminița Vișan în volumul ”Principalele soiuri de struguri de masă cultivate în România” (2000).

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Cerasela Bădiță)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Podgoria Dealu Mare este situată în regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaților, fiind localizată în județele Prahova și Buzău.

Se desfășoară pe o lungime de aproximativ 65 de kilometri și o lățime între 3 și 12 kilometri, între apa Teleajenului, la vest, și cea a Buzăului, la est, potrivit oenologului Mihai Macici, în volumul ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”.

Podgoria Dealu Mare are o istorie veche, care-i atestă, o dată în plus, importanța strategică în viticultura românească. Dezvoltarea ei a fost favorizată, de-a lungul timpului, atât de satisfacerea unor condiții naturale foarte prielnice viței-de-vie, cât și de căile ușoare de transport către Transilvania, care facilitau comerțul cu vin.

Academicianul Valeriu D. Cotea și colaboratorii susțin, în cartea ”Podgoriile și vinurile României”, că soiul Gordin, specific podgoriei Dealu Mare în perioada prefiloxerică (înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea), și-ar trage numele de la generalul Gordinus, comandant al unei legiuni romane stabilită pe aceste plaiuri în secolul al II-lea. Tot în această podgorie, prin secolul al IV-lea, regele vizigot Atanaric și-a ascuns comoara, cunoscută sub numele ”Cloșca cu puii de aur” sau ”Tezaurul de la Pietroasa”. Se pare că încă de atunci, în această regiune se cultiva viță-de-vie.

În această zonă au fost atestate documentar localități cu vii începând cu secolul al XV-lea. Satul Bucov, a cărui suprafață cuprindea plantații cu viță-de-vie, se afla în proprietatea logofătului Stanciu (1492), iar o parte din satul Călugăreni aparținea Mănăstirii Snagov (1464). Localitatea a fost denumită, ulterior, Valea Călugărilor, iar în prezent se numește Valea Călugărească. Din perioada următoare, cele mai multe documente care atestă existența plantațiilor cu vii în zonă aparțin voievodului Radu Șerban (1602-1611).

De asemenea, Mihai Macici amintește, în volumul menționat mai sus, consemnările asupra acestei podgorii. Astfel, în scrierile mai vechi apare denumirea de Săcueni, care face referire la ținutul aflat între Prahova și Buzău, recunoscut pentru vinurile deosebite pe care le producea.

Italianul Domenico Sestini aprecia aceste vinuri ca fiind printre cele mai bune, dar avertiza că ”unele din ele trec în Ardeal, unde negustorii le supun la falsificații periculoase”. De asemenea, Stanislav Bellanger scria, în 1846, că ”vinurile din Piatria, Sakoeni și Râmnic au o calitate care le apropie mult de cele de Vouvray. Galbene ca topazul […]”. Totodată, călugărul bulgar Baksic susținea, după vizitarea țărilor române în secolul al XVII-lea, că ”Viile cele mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lângă Dealu Mare, de lângă Ploiești […], mult mai vestite atunci decât podgoria de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc.”

În secolul al XVII-lea, în jurul localității Bucov, se constituise deja o podgorie. Situarea acesteia în apropierea orașelor București, Ploiești și Buzău a atras în această zonă, de-a lungul timpului, numeroase personalități ale țării, cu diferite funcții în conducerea statului, dar și multe familii avute, care alegeau aceste meleaguri pentru odihnă, îndeosebi în perioada culesului viilor. Astfel, au apărut aici construcții prevăzute cu crame și pivnițe. În 1692, Constantin Brâncoveanu a construit, la Tohani, o biserică, o cramă și un conac la care poposea în drumul său spre Focșani. În 1711, Constantin Brâncoveanu a adunat oștirea Țării Românești la Urlați, în județul Prahova, unde își întemeiase o casă domnească, înconjurată de plantații viticole, cunoscute în prezent sub numele de Via Domnească.

În unele documente, pe lângă paharnici, cămătari, pitari și serdari, apar ca proprietari de vii în zonă preoți și militari. Până în secolul al XIX-lea, însă, numeroase vii se aflau în proprietatea bisericilor și a mănăstirilor, ceea ce explică originea denumirilor precum ”Valea Călugărească”, ”Valea Popii”, ”La Călugări” etc. În secolul al XIX-lea, pe o parte din vii se punea sechestru pentru achitarea a diverse datorii, iar unele documente de sechestru din anii 1846-1857 atestă existența plantațiilor de vii și în localități precum: Valea Ursoii, Dealul Dobrotarilor (Ceptura), Vadul Săpat, Dealul Nucet, Valea Popii, Valea Largă etc. După 1863, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirești, suprafețe întinse de vii au trecut în proprietatea statului, dar erau, de regulă, date în arendă mănăstirilor.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viței-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a făcut daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. A fost identificată pentru prima dată pe teritoriul locuit de români, în anul 1875, la Teleseu, județul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul țării, și oficial la Chițorani, în județul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884.

Înainte de invazia filoxerei, în podgoria Dealu Mare se obțineau cantități foarte mari de vin. Pe atunci, vinurile albe de Dealu Mare se obțineau din Gordin, Bășicată și Tămâioasă, iar cele roșii din Negru vârtos, Negru moale și Băbească neagră, notează prof. Liviu Dejeu în volumul ”Viticultura”. După invazia filoxerei, însă, multe plantații au fost distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare.

Cu toate acestea, au rămas suprafețe întinse de vii, ocupația principală a locuitorilor rămânând viticultura. Cantitățile de vin nu au mai fost, însă, așa de mari, dar puteau asigura atât consumul local, cât și un eventual comerț. La scurt timp după invazia filoxerică, a început refacerea viilor. Astfel, în 1893, a luat ființă Pepiniera Viticolă Pietroasa, iar în 1894 — o școală de altoitori, pentru refacerea viilor cu vițe altoite. În 1924, pe teritoriul pepinierei viticole s-a înființat Stațiunea Viticolă și Oenologică Pietroasa, prima unitate de cercetare de profil din țară, care, în scurt timp, a devenit ”leagănul științei viticole românești”, după cum afirma academicianul Gherasim Constantinescu.

Tot în podgoria Dealu Mare, a luat ființă, în 1950, Stațiunea Experimentală Viticolă Valea Călugărească, devenită, în 1967, Institutul de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație, în prezent cunoscut sub numele de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească.

Podgoria Dealu Mare cuprinde centrele viticole Boldești, Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Cricov, Breaza, Pietroasa, Merei și Zorești, notează Mihai Macici.

Dealu Mare este cunoscut drept patria vinurilor roșii, producerea acestora situându-se pe primul loc în centrele viticole Valea Călugărească, Urlați, Ceptura, Tohani, Breaza, Merei și Zorești, prin urmare în cea mai mare parte a podgoriei. Acest fapt se datorează condițiilor prielnice obținerii acestor vinuri, la care se adaugă factori precum dispunerea viilor pe versanți expuși la soare, o temperatură mai mare în perioada de vegetație a viței-de-vie, precipitații moderate și nu în ultimul rând cultivarea unor soiuri valoroase.

La Boldești și Cricov, pe primul loc se află producerea vinurilor albe, iar la Pietroasa — îndeosebi producția de vinuri dulci, dar și vinuri roșii foarte bune.

Astăzi, în podgorie se cultivă soiurile Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris, Chardonnay, Sauvignon, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Muscat Ottonel, pentru vinuri albe, și Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Merlot, Pinot noir, pentru vinuri roșii, potrivit prof. Liviu Dejeu, în volumul menționat mai sus.

AGERPRES/(Documentare—Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Codană este un soi nou, destinat producerii de vin roșu de consum curent, obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești, prin hibridare sexuată între două renumite soiuri românești, Băbeasca neagră și Feteasca neagră, potrivit prof. dr. Indreaș Adriana și dr. Vișan Luminița, în cartea “Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în România” (2000).

Făcând referire la cei doi genitori ai Codanei, scriitorul și gastronomul Radu Anton Roman aprecia, în volumul “Bucate, vinuri și obiceiuri românești” (1998), că vinul de Codană “vine dintr-o glorioasă ascendență moldovenească, Băbeasca neagră și Feteasca neagră”.

La obținerea sa a colaborat un colectiv de cercetători condus de Gheorghe Popescu, soiul fiind omologat în anul 1975. În prezent, se cultivă în podgoriile din sudul Moldovei, Cotești, Odobești, Panciu, Dealurile Bujorului etc.

Strugurele de Codană este mijlociu ca mărime, are forma conică, cu primele ramificații mai bine dezvoltate, este compact, iar boabele au o formă sferică sau discoidală, cu pielița groasă, colorată roșu închis.

Soiul are o toleranță mare la gerurile de peste iarnă, de până la minus 24 de grade Celsius, un avantaj pentru viticultura noastră, având în vedere că vița-de-vie este deseori afectată iarna de temperaturile negative ce depășesc pragul de rezistență al plantelor. Pe de altă parte, are o bună rezistență la secetă, ceea ce constituie un alt avantaj pentru condițiile actuale ale încălzirii climatice, însoțite de secete prelungite de vară. De asemenea, soiul este rezistent și la boli.

Codana acumulează, la maturitatea deplină, o concentrație în zaharuri de 175-185 g/l, în condițiile unor producții constante de până la 20 t/ha.

Radu Anton Roman recomanda, în volumul menționat mai sus, asocierea acestui vin ”suav, dar cu nerv”, cu ”delicioasele sarmale”, dar și cu tochitura moldovenească cu mămăligă și cu ardei iute murat, “că așa se pupă tradiția cu progresul, adică o pomană a porcului veche de mii de ani, cu un vin recent creat de podgorenii vrânceni”.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Columna este un soi nou de viță-de-vie pentru vinuri albe, obținut la Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Murfatlar, de M. Oșlobeanu și A. Ionescu, prin hibridare între soiurile Pinot gris și Grasă de Cotnari, potrivit prof. dr. Liliana Rotaru, în volumul ”Soiuri de viță-de-vie pentru struguri de vin” (2009).

Stațiunea de Cercetare — Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Murfatlar a contribuit substanțial la dezvoltarea viticulturii în Dobrogea, una dintre aceste direcții constituind-o ameliorarea sortimentului viticol prin crearea de soiuri noi, respectiv 3 soiuri omologate pentru struguri de vin: Columna, Mamaia și Cristina, și 3 selecții clonale din soiurile Pinot gris, Chardonnay și Afuz Ali, potrivit site-ului oficial al Institutului de Cercetare — Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Valea Calugarească, icdvv.ro.

Soiul Columna a fost omologat în anul 1985 și se numără printre principalele soiuri pentru obținerea vinurilor albe de mare marcă, de tip Murfatlar, alături de Pinot gris, Chardonnay, Sauvignon blanc, Muscat Ottonel și Riesling italian.

Strugurii sunt de mărime mijlocie, cilindrici, uneori cilindro-conici, aripați, de culoare galben-verzui. Boabele sunt mijlocii, sferice, cu pielița subțire, galben-verzuie, cu punctul pistilar persistent și miezul zemos.

Columna are o vigoare mijlocie spre mare, este rezistent la secetă, la ger, la mană, dar mai moderat rezistent la făinare și la putregaiul cenușiu, potrivit site-ului oficial al Academiei de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu-Șișești, asas.ro.

Strugurii ajung la maturitate deplină în cea de-a doua jumătate a lunii septembrie, când acumulează 165-200 g/l zaharuri, realizând producții de 15-17 t/ha., menționează prof. dr. Liliana Rotaru. În toamnele favorabile, mustul poate ajunge la o concentrație în zaharuri de 200-220 g/l.

Soiul Columna este recomandat pentru zonele secetoase din Dobrogea (Murfatlar, Istria-Babadag, Ostrov) și pentru zona colinară a podgoriei Dealu Mare, din el obținându-se vinuri de calitate. Acestea sunt albe cu nuanțe verzi-gălbui, prezintă un gust fructat, proaspăt, fiind potrivit de astringente.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În această etapă a globalizării, viticultura românească nu se poate impune în lume decât prin promovarea soiurilor românești, cu vinuri de înaltă calitate.

Struguri — soiul Novac

Alături de soiurile vechi valoroase (Feteasca neagră, Feteasca albă, Grasa de Cotnari, Tămâioasa românească etc), cercetătorii români s-au preocupat, de-a lungul ultimelor decenii, de obținerea unor soiuri noi, în special pentru vinuri roșii, ținând seama și de evoluția gustului consumatorilor. Pe această linie se înscrie și soiul Novac, care se distinge printr-o calitate deosebită.

Novac a fost obținut în 1987, de către Mircea Mărculescu, la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Viti-Vinicolă Drăgășani, din soiurile Negru vârtos și Saperavi. Este considerat fratele mai mare al soiului ”Negru de Drăgășani”, obținut la aceeași stațiune, în 1993, dar cu o personalitate complet distinctă.

În ceea ce privește genitorii soiului Novac, Ion Pușcă amintește, în cartea ”Vechi soiuri românești de viță-de-vie”, că, în podgoria Dealu Mare, sortimentul tradițional românesc de vinuri roșii era format din Negru vârtos și Negru moale. ”Chiar astăzi este cea mai stimată și cea mai căutată dintre varietățile negre românești”, afirma prof. V. Brezeanu, în 1912, despre Negru vârtos în Tratatul său de Viticultură.

În ceea ce privește celălalt părinte al Novac-ului, soiul de struguri Saperavi, acesta provine din Georgia, în limba georgiană însemnând ”vopsea”. Cel mai probabil, a primit acest nume datorită culorii intense roșu-închis și a capacității sale deosebite de a colora alte soiuri, fiind unul dintre puținele soiuri din lume care au și pielița, și pulpa de culoare roșie. În secolul al V-lea, în Georgia a venit Sfânta Nina să răspândească credința creștină, sprijinită într-un toiag cioplit dintr-o bătrână viță-de-vie.

Novac, obținut prin hibridarea sexuată între cele două soiuri menționate mai sus, Negru vârtos și Saperavi, vine să facă legătura între două regiuni viticole din Europa, sudul României și Georgia, menționează site-ul stirbey.ro.

Strugurii de Novac sunt uniaxiali, au formă conică și sunt de mărime mijlocie spre mare, compacți, cu boabe dese pe ciorchine. Bobul are formă obovoidală, de culoare neagră-albăstruie, acoperită cu pruină și cu gust ierbos, menționeză prof. Adriana Indreaș și dr. Luminița Vișan. Pulpa are culoarea roșie, este zemoasă, nearomată, cu un gust dulce acrișor plăcut, notează site-ul crameromania.ro. Strugurii ajung la maturitate deplină în cea de-a doua parte a lunii septembrie, acumulând, în medie, 200-215 g/l zahăr și având o aciditate de 5-6 g/l. Asigură producții între 17 și 20 tone/ ha; în condițiile obținerii unor producții moderate, cu tehnologii de producere a strugurilor și de vinificație adecvate, se obțin vinuri de înaltă calitate, apreciate, din ce în ce mai mult, atât de consumatorul intern cât și de cel de peste hotare.

Din strugurii de Novac se obține un vin sec, cu o tărie alcoolică ridicată, de peste 12% vol, de culoare roșu-rubiniu intens, corpolent, cu o aciditate bună. Este un vin elegant, cu note fine, caracterizându-se printr-un buchet de fructe și arome de afine, ienupăr, piper negru, ciocolată neagră și cuișoară. Se pretează la învechire în butoaie de stejar și apoi în sticlă.

Vinul de Novac poate fi servit cu brânzeturi tinere și proaspete, cu preparate din carne roșie, vânat și afumături. Este un vin care s-a impus deja pe piața internațională, apreciat de numeroși specialiști atât la nivel național cât și în afara țării, fiind menționat în volumul ”Wine Grapes” (2012) de către autorii Jancis Robinson și colaboratorii.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Podgoria Sâmburești este situată în nordul județului Olt, pe malul stâng al râului Olt, la 60 km de Municipiul Slatina. Se află în Podișul Getic, mai exact în subunitatea Podișul (Piemontul) Cotmeana, și cuprinde centrele viticole Sâmburești și Dobroteasa, alături de plaiul Vitomirești, notează acad. Valeriu D. Cotea și colaboratorii în ”Podgoriile și vinurile României”.

Denumirea Sâmburești provine de la numele dealului Sâmburul, cultivat cu sâmburoase, mai exact cu pruni, potrivit site-ului samburesti.com. La începutul secolului al XVI-lea, satul Sâmburești se afla în stăpânirea familiei Rudeanu, ce a dat Țării Românești numeroși dregători.

Prima atestare documentară a satului datează din anii 1597-1598, în perioada domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601), când este dat căpitanului Val Armas Marco ca recompensă pentru apărarea Giurgiului împotriva turcilor. În 1611, Armas Marco, împreună cu soția sa, Rada, au fondat biserica Sâmburești, fapt consemnat printr-o inscripție care se află deasupra ușii de la intrarea în biserică.

Armas Marco și-a ridicat la Sâmburești un palat, iar pe dealuri avea și plaiuri mari de vii. Vinul era pregătit direct în vie, fiind trimis la palat, jos în sat, prin burlane de lut ars care se aflau sub pământ, notează prof. dr. Aurel Popa și colaboratorii în ”Oltenia. Mica Românie Viticolă”. Cultivarea viței-de-vie pe aceste meleaguri este atestată printr-o serie de dovezi ce aparțin secolului al XVI-lea. Mihai Viteazul a făcut danii mănăstirilor, ce constau în vii din Sâmburești, Cepari sau Strejești. De asemenea, în secolele XVIII-XIX, este menționat destul de des comerțul cu vin.

De-a lungul timpului, moșia a trecut în posesia nepotului lui Dan Danilovici, marele vistiernic al lui Matei Basarab, iar în jurul anilor 1800, a intrat în proprietatea familiei Brătianu. În 1906, Vintilă Brătianu l-a angajat, la moșia din Sâmburești, pe August Joseph Ville, unul dintre cei mai vestiți oenologi francezi, pentru a reface podgoriile familiei distruse de atacul filoxerei. Acesta l-a sfătuit să defrișeze toate viile pentru a le înlocui cu soiuri nobile franțuzești. Rezultatele acestei decizii s-au reflectat prin obținerea medaliei de aur la Expoziția Universală de la Paris, în 1926. Vintilă Brătianu deținea o suprafață viticolă de 40 de hectare, din care majoritatea erau cultivate cu soiul Cabernet Sauvignon, urmat de Pinot noir și de Crâmpoșie, potrivit acad. Valeriu D. Cotea.

Apropierea Podgoriei Sâmburești de Podgoria Drăgășani a condus la ipoteza conform căreia condițiile din cele două podgorii ar fi asemănătoare. Cu toate că, din punctul de vedere al climei, cele două podgorii prezintă aceleași caracteristici, lucrurile nu stau la fel în privința solurilor, studiile efectuate relevând diferențe semnificative între cele două. De asemenea, expoziția terenurilor ocupate cu viță-de-vie contribuie la crearea unui microclimat propriu podgoriei Sâmburești.

Principala direcție de producție a podgoriei o reprezintă obținerea vinurilor roșii, Sâmbureștii evidențiindu-se printr-o calitate deosebită a acestora, dar există un potențial mare și pentru vinurile albe. Astfel, pentru vinurile roșii sunt cultivate soiurile Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră și Burgund mare, iar cele albe sunt obținute din soiurile Riesling italian, Sauvignon, Fetească albă și Fetească regală. Soiurile pentru struguri de masă au o pondere mai mică, fiind reprezentate de Chasselas doré, Chasselas rosé și Muscat Hamburg.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Strugurii de masă îmbogățesc paleta de culori, de arome și de gusturi a unei mese, contribuind la o alimentație cotidiană mai gustoasă, mai parfumată și mai sănătoasă, o lungă perioadă din cursul anului. Ei au reprezentat, încă din cele mai vechi timpuri, un element foarte important în alimentația omului. Mai mult decât atât, unii medici renumiți ai Antichității, precum Hipocrate, îi recomandau ca medicament împotriva frigurilor și anginei, iar romanii îi foloseau pentru detoxifierea organismului.

În zilele noastre, însă, există o tendință din ce în ce mai accentuată către consumul de alimente concentrate, rafinate, precum zahărul, produsele zaharoase, făina albă, grăsimile, preparatele din carne etc., care pot provoca dezechilibre nutritive. De asemenea, alimentația de tip fast food concentrează, într-un volum mic, o valoare calorică ridicată, aceste produse fiind sărace în vitamine, săruri minerale, fibre digestive. Aceste obiceiuri alimentare sunt puse în legătură cu o serie de boli din zilele noastre, precum: ateroscleroza, accidentele cerebrovasculare, obezitatea sau unele tipuri de cancer. De aceea, pentru o viață sănătoasă, specialiștii recomandă consumul zilnic de legume și de fructe, printre acestea din urmă un loc aparte ocupându-l strugurii.

Un rol important pentru aprecierea strugurilor în stare proaspătă îl au glucidele și acizii, care imprimă gustul dulce-acrișor, plăcut, răcoritor, dar și conținutul în vitamine, substanțe minerale, arome, numărul redus de semințe sau absența acestora etc. Glucidele dețin, în medie, o pondere de 15-20%, și sunt constituite, în mod preponderent, din glucoză și fructoză, formele cele mai asimilabile pentru organism dintre toate zaharurile, potrivit prof. dr. Liviu Dejeu, în cartea ”Vinul și sănătatea”. Prin acest conținut ridicat de glucoză și de fructoză, strugurele aduce un aport energetic organismului, ajutând la refacerea acestuia după efort, la reglarea activității miocardului și acționând favorabil asupra sistemului nervos central. 100 grame de struguri furnizează 60-70 de calorii, uneori 100-120 de calorii, astfel, în funcție de conținutul lor în glucide, aportul energetic al unui kilogram de struguri este echivalent cu circa 300 g pâine, 250 g brânză, 3-5 ouă, 350 g carne, 1 litru de lapte de vacă, 1 kg cartofi, 1,5 kg mere. Pe de altă parte, însă, strugurii pot stimula secreția de insulină, mai ales la consumuri exagerate și de lungă durată, drept pentru care se impune o anumită prudență.

Dintre vitaminele care se găsesc în struguri predomină vitamina C (acidul ascorbic), cu 4-6 mg/100g, urmată de vitamina PP; B6 (piridoxina); acidul pantotenic; B1 (tiamina); B2 (riboflavina) etc. Toate acestea contribuie la valoarea alimentară, dar și la cea terapeutică a strugurilor.

De asemenea, strugurii de masă dispun de cantități mari de substanțe minerale, dintre care predomină potasiul, cu o concentrație mai mare la strugurii negri (320 mg/100 g) față de cei albi (250 mg/100 g). Acesta este urmat de fosfor (cu aprox. 16 mg/100 g la strugurii negri și 22 mg/100 g la cei albi), apoi de calciu, sulf, magneziu, sodiu, fier, zinc, cupru, clor etc. Conținutul strugurilor în săruri minerale, vitamine și apă, aportul sporit de potasiu și foarte scăzut de sodiu și de proteine contribuie la creșterea cantității de urină, la dispariția edemelor, strugurii și mustul fiind, astfel, indicați în bolile de rinichi.

Compușii aromatici ai strugurilor sunt localizați în pielițele boabelor, la cei de masă predominând aromele primare sau genetice, specifice soiului, care pot fi: de tip muscat (tămâios), precum Muscat-ul Hamburg, Italia etc.; de tip ierbaceu, cum ar fi soiul Cardinal și arome de tip foxat, caracteristice hibrizilor direct producători. De asemenea, un alt element distinctiv îl constituie substanțele colorante, care se acumulează în pielița boabelor: flavonele (sau pigmenții galbeni), pentru strugurii albi, și antocianii (sau pigmenții roșii), pentru strugurii negri. Boabele de struguri conțin și fibre alimentare, în proporție de aproximativ 1,5 g/100 g, deci celuloză, hemiceluloză, substanțe indispensabile unei bune funcționări a organismului, notează prof. dr. Liviu Dejeu.

Strugurii se recomandă și în dietele persoanelor care suferă de obezitate, pentru că, în cantități nu foarte mari, conferă senzația de sațietate, asigurând, totodată, aportul necesar de vitamine, minerale, au efect diuretic și detoxifiant. Acestor persoane li se recomandă ca două zile din 10 să consume, în exclusivitate, struguri în cantitate de 1,2 kg/zi.

Strugurii și mustul sunt recomandați în afecțiunile hepatice, ca stimulator și protector al celulei hepatice. Ajută la neutralizarea toxinelor de către ficat, stimulează activitatea acestuia și contribuie, astfel, la detoxifierea organismului. Asigurând o protecție antioxidantă importantă, consumul lor este asociat cu reducerea bolilor cardiovasculare și a cancerelor. Fibrele alimentare prezente și în struguri reduc timpul de tranzitare a tubului digestiv, diminuând, astfel, durata de contact a substanțelor potențial cancerigene cu epiteliul intestinal.

Pe lângă introducerea strugurilor în alimentație, specialiștii recomandă, în unele situații, chiar și o cură de struguri și de must. Aceasta are un rol foarte important în remineralizarea organismului, prin sporirea rezistenței la oboseala fizică și nervoasă. Cura de struguri trebuie să fie exclusiv pe bază de struguri albi și negri, fără a consuma niciun alt aliment. Se recomandă, însă, pregătirea organismului înainte de începerea acestei cure. Astfel, cu două zile înainte, se va adopta o alimentație hipotoxică, bazată numai pe fructe și legume, fie proaspete, fie sub formă de sucuri, mai puțin preparate, repartizate în 5 mese pe zi. Durata ideală a unei cure de struguri este de 10 zile, aceasta putând fi urmată până la 3 săptămâni, doar în primele 4 zile ale fiecărei săptămâni.

Spălarea abundentă a strugurilor sub un jet puternic de apă este obligatorie, pentru îndepărtarea reziduurilor de substanțe folosite pentru combaterea bolilor și a dăunătorilor, a prafului, a unor toxine etc. De asemenea, pe toată durata curei trebuie folosiți numai struguri ajunși la maturitatea deplină, care întrunesc maximum de însușiri calitative. Se recomandă consumul a 1-2 kg/zi și o bună masticație a boabelor. De asemenea, după încheierea curei, se revine progresiv la alimentația obișnuită, prin adoptarea, din nou, a unui regim bazat pe fructe și legume, asemănător cu cel adoptat înainte de începerea curei.

Pe durata curei, se consumă exclusiv struguri și must, repartizați în 5 mese pe zi. Un exemplu pentru o astfel de cură poate consta în: o cană de must proaspăt dimineața, pe stomacul gol; struguri la micul dejun și la gustarea de dimineață; la prânz — must și struguri; la gustarea de după amiază — struguri, iar seara must proaspăt și struguri. Pentru persoanele obeze se recomandă doar consumul de struguri, de două ori pe săptămână și 100 ml/zi de must din struguri care nu au ajuns la maturitatea deplină. Cura de struguri este contraindicată persoanelor care suferă de ulcer gastric sau de diabet. Orice persoană, însă, care dorește să urmeze această cură, trebuie să o facă doar la recomandarea medicului și să stabilească o conduită personalizată a dietei împreună cu acesta.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Galbena de Odobești este un vechi soi românesc, răspândit în Moldova, în podgoriile Odobești și Panciu.

Se pare că soiul a fost cultivat de geto-daci, cu mult înainte de ocupația romană. Având în vedere că localitatea Odobești nu exista pe atunci, soiul purta, probabil, alt nume. Se presupune că ar fi originar din comuna Căpătanu, situată în apropiere de Odobești, de unde provine și sinonimul Galbenă de Căpătanu. În prezent, poartă numele localității și al podgoriei Odobești, unde este cultivat.

Galbenă de Odobești formează, împreună cu alte soiuri, un mare sortogrup, denumit Galbenă, din care ar face parte, potrivit unor specialiști, și alte soiuri vechi autohtone, precum Zghihară, Cabasmă neagră și Bătută neagră. Alți specialiști, însă, sunt de părere că din același sortogrup ar face parte și soiurile Galbenă de Căpătanu, Galbenă verde, Galbenă uriașă, Cruciulița și Cabasmă albă.

Galbena de Odobești este întâlnită în sudul Moldovei, Zghihara, care a primit și ea numele podgoriei Huși, devenind Zghihară de Huși, este cultivată mai mult în centrul Moldovei, Cabasma neagră a fost cultivată îndeosebi între Prut și Nistru, iar Bătuta neagră era întâlnită în Muntenia și Oltenia, notează I. Pușcă în cartea ”Vechi soiuri românești de viță-de-vie”.

Soiul Galbenă de Odobești ocupa aproximativ 2/3 din suprafața podgoriei Odobești, alături de soiul Plăvaie, care ocupa aproape cealaltă treime din suprafață, cele două alcătuind sortimentul de bază. Pe lângă acestea, se mai găseau soiurile Tămâioasă, Cruciulița și Poamă verde. Galbenă de Odobești mai era cultivat și în podgoria Panciu și, în general, în podgoriile din sudul Moldovei, dar era întâlnit și în Muntenia, îndeosebi în podgoria Dealu Mare. În Moldova, i se mai spunea Galbenă de Căpătanu, Poamă galbenă, Bucium de poamă galbenă, în Muntenia, era cunoscut sub numele de Galbenă grasă, iar în Dobrogea, a primit numele de Sars Izum, din cauza ocupației turcești.

În prezent, însă, soiul ocupă un areal destul de restrâns, de aproximativ 500-600 ha, în centrele viticole Odobești, Jariștea și Bolotești din podgoria Odobești și în centrul viticol Vârteșcoiu din podgoria Cotești.

Galbenă de Odobești a supraviețuit invaziei filoxerei (1884), rămânând, pentru o vreme, un soi de referință în plantațiile viticole românești. Este un soi autofertil și viguros. Strugurii sunt aripați, cilindro-conici, cu boabe dese, rotunde, de mărime mijlocie, de culoare galbenă, cu tentă ruginie pe partea expusă la soare. Ajung la maturitate deplină în cursul lunii septembrie, poate chiar în prima parte a lunii octombrie, acumulând, în medie, 160-180 g/l zaharuri, cu o aciditate destul de ridicată. Este un soi cu o productivitate mare, până la 20.000 kg struguri la hectar. Din Galbenă de Odobești se obțin vinuri albe seci, ușoare, relativ slabe alcoolic (9,0-9,5 % vol.), fără o aromă primară anume, notează prof. dr. Viorel Stoian în ”Marea carte a degustării vinurilor”. De obicei, vinurile din acest soi se consumă în primul an, fără a fi lăsate la învechire.

Vinurile de Galbenă de Odobești se armonizează foarte bine cu brânzeturi proaspete și cu mâncăruri ușoare pe bază de pește, fructe de mare, carne de pasăre și mâncăruri de legume. Prof. Liviu Dejeu recomandă, în cartea ”Vinul și sănătatea”, acest vin printre cele care pot însoți cu succes gustările servite la începutul mesei, fie calde sau reci, precum ficăței de pasăre cu ciuperci, bulete de creier, pateuri mici cu brânză, chifteluțe, roșii umplute cu salată de vinete, ardei umpluți cu pastă de brânză, piftie, icre, brânzeturi, măsline, mezeluri, cârnăciori etc. De asemenea, potrivit lui Radu Anton Roman, în cartea ”Bucate, vinuri și obiceiuri românești”, puiul la cuptor se armonizează foarte bine cu acest vin. Fiind un vin alb, ușor, Galbenă de Odobești este recomandat pentru sezonul de vară și toamnă, când meniurile sunt preparate cu multe legume proaspete, carne albă de pasăre, mâncăruri pe bază de pește și brânzeturi.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Podgoria Odobești, una dintre cele mai vechi și vestite podgorii din țară, este situată în județul Vrancea, între râurile Putna și Milcov.

Viile Vrancei sunt grupate, în prezent, în trei mari podgorii: Odobești, Panciu și Cotești. Există numeroase mărturii care atestă prezența viței-de-vie pe aceste meleaguri, încă din timpuri îndepărtate, îndeosebi la Odobești. Astfel, Dimitrie Cantemir (n.1673 — m.1723) aprecia vinurile de Odobești, în lucrarea ”Descriptio Moldaviae”, ca fiind unul dintre cele mai bune vinuri din Moldova: “al treilea la Odobești în ținutul Putnei pe râul Milcov”, după Cotnari și Huși, dar înainte de Nicorești, Greceni și Costești. De asemenea, și pentru domnul Moldovei, Ștefan cel Mare (1457-1504), Odobeștii se situau tot pe locul al III-lea, acesta stabilind aici cel de-al treilea paharnic domnesc.

În 1781, învățatul J. Benko, arăta că ”mai sus de Focșani e satul Vârteșcoi și, vecini cu acesta, munții celebri prin viile și vinurile de Obobești”. Tot în 1781, francezul J. Carra, secretar și preceptor domnesc, susține că ”vinurile (…) de la Odobești, din Moldova și de la Piatra, din Valahia, sunt cele mai bune”. Ignaz Stephan Raicevich, consul al Austriei în Țara Românească, scria, în 1788, că: ”Dealul vestit în Moldova este acela de la Odobești, din apropierea Focșanilor, care dă un vin asemănător șampaniei (…) Via, așa de folositor este produsul ei, merită să ocupe aici primul loc, atât prin cantitățile mari produse, cât și prin excelenta calitate a acestor vinuri”. La începutul secolului al XVII-lea, Odobeștii erau un important centru de vânzare a vinului, acesta fiind cumpărat de ruși și de polonezi, notează M. Macici în volumul ”Lumea vinurilor, Vinurile lumii”.

După atacul filoxerei, consemnat oficial în țara noastră la 1884, necesitatea unei conduite competente de refacere a viticulturii în una dintre marile podgorii ale țării a dus la înființarea Stațiunii Experimentale Viticole Odobești. Primele demersuri în acest sens către Ministerul Agriculturii au fost făcute în 1935, înființarea stațiunii fiind confirmată prin Decizia nr.144401/1936 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, prin care ”…se aprobă de la buget pentru înzestrarea stațiunii oenologice, un fond de 130.865 lei…”, menționează site-ul oficial al stațiunii, www.scv-odobesti.ro. Un merit deosebit îi revine distinsului prof. I.C. Teodorescu, ”…a cărui inițiativă de a înființa, pe aceste plaiuri, o stațiune de profil impune respect și recunoștință prin realizările obținute azi de viticultura vrânceană”. În prezent, Stațiunea de Cercetare — Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești funcționează în subordinea Academiei de Științe Agricole și Silvice ”Gheorghe Ionescu Sisești”.

Întreaga podgorie Odobești deține, la ora actuală, o suprafață de aproximativ 6.000 de hectare de vie, în componența sa intrând centrul viticol Odobești, cu plaiurile Șarba, Beciu Domnesc, Cazaclii; centrul viticol Jariștea, cu plantațiile de la Pădureni, Vărsătura și Scânteia și centrul Bolotești, potrivit lui M. Macici.

În plantațiile podgoriei se găsesc șase soiuri românești: Galbenă de Odobești, Plăvaie, Fetească albă și Fetească regală, pentru vinuri albe și Băbească neagră și Fetească neagră, pentru vinuri roșii.

Foto: (c) Andreea ONOGEA / AGERPRES FOTO

În privința calității vinurilor, pe primele locuri se situează vinurile de masă obținute din soiuri de mare producție: Galbenă de Odobești, Plăvaie, Fetească regală și Aligote (vinuri albe) și Băbească neagră (vinuri roșii). De asemenea, la Odobești se obțin vinuri albe de calitate superioară din soiurile Fetească albă, Riesling italian, Sauvignon și Muscat Ottonel, precum și vinuri roșii superioare din soiurile Fetească neagră și Merlot. Mai recent, aici se produc și vinuri obținute din soiuri create de curând la Stațiunea de Cercetare — Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Odobești, cum ar fi Șarba și Băbească gri, pentru vinurile albe și Codană, pentru vinuri roșii. Totodată, la Odobești se obțin distilate învechite de vin (”vinarsuri”) din soiurile Plăvaie, Fetească regală și Galbenă, de o calitate foarte bună.

Vinurile obținute la Odobești se bucură nu numai de aprecierea specialiștilor, ci și a scriitorilor români, care elogiază, în opera lor, numeroase soiuri românești. Astfel, și poetul Vasile Militaru își exprima aprecierea pentru vinurile de Odobești prin versurile: ”Vinule de Odobești,/ Când mi-e soarele în nori,/ Cerul tu-mi împodobești/ C-o puzderie de sori.”

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva