Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de ”care de asalt”, act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României. Pregătirea personalului de specialitate a continuat la Giurgiu, înființându-se aici, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de asalt, prima formațiune de tancuri a Armatei Române. Datorită spațiului insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea batalionului la Târgoviște, iar la 1 ianuarie 1921, a luat ființă Regimentul de Care de Luptă.

Intuind avantajele oferite de carele de luptă, conducătorii armatei române au desfășurat o campanie stăruitoare pe lângă factorii de decizie politică, în scopul introducerii și integrării acestora în structurile trupelor de uscat. Într-un timp relativ scurt, cu prețul unor mari eforturi materiale, s-au înființat subunități și mari unități de tancuri.

Arma tancuri și-a dovedit rapid utilitatea și competitivitatea și a contribuit, hotărâtor, la accelerarea acțiunilor de luptă. Prin mobilitate, putere de izbire și de foc și o eficientă protecție a echipajelor, tancurile au justificat întrebuințarea lor preponderentă în acțiunile ofensive. România a fost printre primele țări din Europa și chiar din lume care și-a înzestrat armata cu acest tip de armament.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

La 29 iulie 1848, ”Deșteaptă-te române!” a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. La originea Imnului Național al României se află poemul patriotic ”Un răsunet” de Andrei Mureșanu, publicat în numărul iunie-iulie 1848 al suplimentului ”’Foaie pentru minte, inimă și literatură”, pe o melodie culeasă de Anton Pann. Conținutul profund patriotic și național al poeziei a fost de natură să însuflețească numeroasele adunări ale militanților pașoptiști pentru drepturi naționale, mai ales din Transilvania, Nicolae Bălcescu numind acest imn ”o adevărată Marsilieză românească”.

Imnul a fost intonat în timpul Războiului de Independență, în Primul Război Mondial și la Marea Unire din 1918. A fost, de asemenea, intonat în al Doilea Război Mondial.

”Deșteaptă-te române!” a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de aproape o jumătate de secol. A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, și în timpul Revoluției din decembrie 1989.

Imediat după Revoluția din decembrie 1989, ”Deșteaptă-te române!” a fost ales Imn Național al României, fiind consacrat prin Constituția din 1991. Conform Constituției României, Imnul Național este considerat simbol național, alături de drapelul tricolor, stema țării și sigiliul statului.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) www.who.int

În 2015, tema propusă, “prevenirea hepatitei — acționează acum”, este axată pe măsurile de prevenire a celor mai periculoase forme ale acestei boli, B și C, 2 milioane de persoane sunt infestate anual cu aceste tipuri de hepatită, ca urmare a realizării în condiții de nesiguranță a injecțiilor (prin reutilizarea seringilor). În 2010, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a subliniat necesitatea marcării acestei zile și a unei informări permanente asupra hepatitelor virale, asupra bolilor pe care acestea le cauzează și, nu în ultimul rând, asupra metodelor de prevenție. Potrivit OMS, 81% din copiii lumii sunt vaccinați și protejați împotriva infecției cu virusul hepatic B.

Hepatita virală este cauzată de 5 virusuri hepatice diferite, identificate prin literele A, B, C, D și E. Infecțiile provocate de acestea determină, în fiecare an, aproximativ 1.450.000 de decese. Ele sunt transmise prin intermediul apei contaminate și alimente, precum și prin contactul cu sângele sau fluidele corporale, prin injecții sau transfuzii efectuate în condiții nesigure. Infecția se transmite, de asemenea, de la mamă (însărcinată) la copil, sau prin contact sexual. Infestarea prin toate aceste căi de transmitere poate fi prevenită prin intervenții dovedite a fi eficiente. Este important ca toată lumea să fie informată despre hepatită pentru a afla modul în care se poate proteja pentru a nu fi infectată.

În acest an, evenimentul pilot desfășurat de OMS are loc în Egipt, o țară care are cel mai înalt grad de infestare cu hepatită, din lume. Se estimează că 10% din populația țării, între 15 și 59 ani, este cronic infectată cu virusul hepatitei C. Între 2007 și 2014, peste 350 000 de persoane cu hepatita C au fost tratate. De la introducerea de noi medicamente, mai eficiente, în 2014, numărul de pacienți tratați continuă să crească. Astăzi, există 32 de centre de tratament dedicate celor suferinzi de hepatită, susținute material de guvern.

Hepatita A este o boală a ficatului cauzată de virusul hepatitei A. Perioada de incubație a hepatitei A este de obicei de 14-28 de zile. Spre deosebire de hepatita B și C, hepatita A nu provoacă o boală cronică hepatică și este rareori fatală.

Împreună, hepatitele B și C reprezintă unele dintre cele mai mari amenințări la adresa sănătății la nivel mondial. În timp ce există un vaccin care ne protejează împotriva infecției cu virusul hepatic B, nu există niciun vaccin disponibil pentru hepatita C. Există diferite tratamente pentru cele două virusuri.

Hepatita B este o infecție virală care atacă ficatul și poate provoca bolii acute și cronice. Se estimează că aproximativ 240 de milioane de oameni sunt infectați cronic cu virusul hepatitei B (definită ca antigen de suprafață al hepatitei B pozitiv pentru cel puțin 6 luni). Aproximativ 780 000 de persoane mor în fiecare an din cauza hepatitei B (650 000 de ciroză și cancer la ficat provocate de infecția cu hepatita cronică B și 130 000 de hepatită acută B). Cu toate acestea, ea poate fi prevenită, în prezent, prin vaccinul disponibil, sigur și eficient. Disponibil din 1982, vaccinul are un grad de eficacitate în prevenirea infecției de 95%, precum și în dezvoltarea de boli cronice de ficat și cancer, potrivit www.who.int.

Virusul hepatitei C (VHC) este diferit de virusul hepatitei B și reprezintă una dintre cele mai importante cauze de boli hepatice cronice pe întreg mapamondul. Virusul hepatitei C (VHC) determină atât infecție acută cât și cronică. Infecția acută cu VHC este de obicei asimptomatice și este foarte rar asociată cu boala care pune în pericol viața. Între 130-150 milioane de oameni la nivel global sunt infectați cu hepatita cronică C. Un număr semnificativ dintre cei care prezintă infecție cronică, dezvoltă ciroză hepatică sau cancer hepatic. De la 350.000 la 500.000 de oameni mor, în fiecare an, de boli la ficat provocate de hepatita C. Medicamentele antivirale pot vindeca infecția cu hepatita C, dar accesul la diagnostic și tratament este scăzut. Tratamentul antiviral are o eficiență între 50-90% în cazul persoanelor tratate. În prezent nu există vaccin pentru hepatita C, cercetare în acest domeniu fiind în curs de desfășurare.

În cazul virusului hepatitei D (HDV), infecții apar doar la cei care sunt infectați deja cu virusul hepatitei B. Dubla infectare poate duce la o boală mai gravă. Vaccinurile hepatice B oferă protecție în cazul infestării cu virusul hepatitei D.

Virusul hepatitei E (HEV) este de cele mai multe ori transmis prin consumul de apă contaminată sau alimente. Vaccinuri sigure și eficiente pentru a preveni infecția HEV au fost dezvoltate, dar nu sunt disponibile pe scară largă. În 2011, primul vaccin pentru a preveni infecția cu hepatita E a fost înregistrat în China. Deși nu este disponibil la nivel global, aceasta ar putea deveni disponibil într-un număr de alte țări. Se estimează că la nivel mondial există 20 de milioane de cazuri de infecții cu hepatită E, peste 3,3 milioane de cazuri acute apar anual și 56.600 de decese, anual, sunt provocate de infecții cu hepatită E.

În România, această zi este marcată prin acțiuni întreprinse de asociațiile de pacienți cu afecțiuni hepatice, pentru conștientizarea pericolului pe care aceste afecțiuni le reprezintă pentru sănătatea publică. Asociația Pacienților cu Afecțiuni Hepatice din România (APAH-RO) organizează cu ocazia marcării Zilei Mondiale a Hepatitei, mai multe campanii de informare, distribuind pliante în diverse orașe ale țării — Iași, Brașov, Turda, Arad, Cluj.

România ocupă locul 25 din 27 în Indexul European al Hepatitei, lansat în 2012 de Asociația Europeană a Pacienților cu Boli de Ficat. Cercetările epidemiologice recente indică un număr de circa 600.000 de români infectați, dintre care 80% — 90% cu hepatita C în faza cronică. Prin Carta Albă a hepatitei C, Asociația Pacienților cu Afecțiuni Hepatice din România (APAH-RO) și Asociația Națională pentru Protecția Pacienților (ANPP), cu sprijinul Asociației Europene a Pacienților cu Boli de Ficat (ELPA), propun autorităților publice responsabile un parteneriat în scopul elaborării și implementării în comun a unei Strategii naționale de combatere a hepatitei C.

Data de 28 iulie care a fost aleasă pentru marcarea Zilei mondiale de luptă împotriva hepatitei este ziua de naștere a profesorului Baruch Samuel Blumberg (28 iul. 1925 — 5 apr. 2011), laureat al Premiului Nobel, cel care a descoperit virusul hepatitei B.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Zbora-Ciurel Mariana)

Proiectul de lege privind instituirea acestei zile, votat de Senat la 18 iunie 2014, are ca scop acordarea posibilității autorităților publice centrale și locale, ONG-urilor, muzeelor și reprezentanților României în străinătate să organizeze evenimente dedicate rolului și meritelor serviciului român de ambulanță în salvarea de vieți omenești, aceste acțiuni urmând a fi coordonate de Ministerul Sănătății.

Proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaților, for decizional, la 11 februarie 2015, cu 276 de voturi ”pentru”, 3 ”împotrivă” și 4 abțineri, iar la 6 martie 2015, președintele Klaus Iohannis a semnat decretul pentru promulgarea legii privind instituirea acestei zile.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

La 23 iulie 1859 a apărut, la București, prima publicație a Armatei Române, ”Observatorul militar, diariu, politicu și scientificu” (până la 3 dec. 1859).

Problematica militară a constituit o preocupare încă dinainte de apariția publicațiilor cu caracter militar. Astfel, în 1789, doctorul Ioan Piuariu Molnar, distins intelectual transilvănean, a avut inițiativa apariției unui săptămânal cu titlul ”Foaie română pentru econom”, în care una dintre rubrici era dedicată știrilor militare. Proiectul nu s-a materializat, însă interesul pentru acest domeniu s-a concretizat în apariția unor broșuri precum ”Întâmplările războiului francezilor” sau ”Scurtă arătare despre luarea Parisului”. Au urmat rubrici militare în ”Curierul românesc”, ”Albina românească” sau ”Propășirea”.

Prima publicație dedicată exclusiv fenomenului militar românesc a fost ”Observatorul militar”, seria nouă a acestuia apărând din 22 iulie 1994. În 2004, la împlinirea a 145 de ani de la înființarea primei publicații militare românești, săptămânalul ”Observatorul militar” a fost decorat cu Ordinul ”Meritul Cultural” în gradul de Cavaler.

În ziua de 23 iulie sunt omagiate generațiile de ziariști în uniformă. Publicațiile militare sunt nu numai ziare militare, ci și ziare politice, sociale și literare.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

La 14 iulie 1873, principele Carol a semnat Înaltul Decret nr. 1303, prin care s-a aprobat înființarea unei secții de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al armatei române, marcând astfel apariția transmisiunilor militare. Secția de telegrafie era formată din: 1 șef de secție, 15 manipulatori, șefi de ateliere și 30 de lucrători telegrafiști.

Încă din 1855, se înființase o școală, care a fost absolvită de primii 7 telegrafiști, iar în primăvara anului 1873 fuseseră trimiși pentru documentare în Franța, Belgia și Austria ofițeri români, pe probleme referitoare la telegrafie.

La 28 mai 1874, s-a hotărât, prin Înaltul Decret nr. 1132, creșterea numărului de secții de telegrafie militară la patru. Acestea au participat la Războiul de Independență din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor. Primul ofițer telegrafist din Armata Română a fost căpitanul Grigore Giosan, comandantul companiei de minari, întemeietorul primei școli de telegrafie militară. La 19 octombrie 1877, prin Decretul 1957, cele 4 secții de telegrafie au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie, care, la 5 decembrie 1877, a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român. În perioada februarie-martie 1878, compania s-a ocupat de strângerea liniilor telegrafice construite pe perioada războiului, care de acum nu mai erau necesare, iar în octombrie 1878, prin Înaltul Decret 2253, compania de telegrafie s-a desființat, cele 4 secții de telegrafie fiind repartizate celor 4 companii de săpători minari și telegrafiști din batalionul de geniu.

Imediat după încheierea Războiului de Independență din 1877-1878, s-au conturat noi principii de organizare a transmisiunilor, acestea trecând la o specialitate militară distinctă, având în componență telegrafiști, telefoniști, curieri etc. Tot în această perioadă, au apărut și primele regulamente și manuale în acest domeniu, specialitățile subunităților de transmisiuni diversificându-se în funcție de trupele pentru care asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie). În perioada Primului Război Mondial, au apărut reguli clare de organizare a transmisiunilor în vederea asigurării unor legături stabile. În această perioadă, existau 5 companii de telegrafie și un batalion de specialități, la dispoziția Ministerului de Război. Mijlocul cel mai frecvent folosit a fost telefonul, Armata Română nedispunând de o dotare suficientă cu aparatură de telegrafie fără fir.

Potrivit ”Calendarului tradițiilor militare” (2010), la 30 octombrie 1919, Batalionul de Specialități a fost transformat în regiment de specialități, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni. În 1932, s-au înființat încă două regimente de transmisiuni și un batalion de transmisiuni de munte, iar la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497, s-a înființat Brigada de transmisiuni. Prin Decretul nr. 3818 de la 1 iulie 1942, transmisiunile au fost separate de arma geniului, prin înființarea Comandamentului Transmisiunilor, a școlilor de ofițeri și subofițeri și a Centrului de instrucție al transmisiunilor. În perioada 1945-1989, au funcționat Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor și Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. La 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcția Informatică și Automatizarea Conducerii Trupelor și Secția Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major, iar la 1 mai 1997, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii și înființarea, la 30 aprilie 1997, a Direcției Comunicații și Informatică din Statul Major General. La 1 mai 2006, tot prin Ordin al Ministrului Apărării Naționale, denumirea s-a schimbat în Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

În baza protocolului încheiat la 20 octombrie 1993 între Ministerul Justiției și Patriarhia Română, s-a decis reluarea activității religioase în penitenciarele din România, sub patronajul spiritual al Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Ziua de 29 iunie, la care se sărbătoresc Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a devenit și Ziua lucrătorilor din penitenciarele din România. În cadrul acestor unități, se organizează ”Ziua porților deschise”, precum și manifestări menite să omagieze foștii și actualii lucrători din acest sistem. Această zi constituie un bun prilej pentru promovarea tradițiilor organizaționale ale instituțiilor penitenciare, precum și pentru îmbunătățirea percepției opiniei publice cu privire la rolul lucrătorilor de penitenciar în societate.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Manifestările dedicate acestei zile se desfășoară în toate statele dunărene, pentru a evidenția dorința acestora de a adopta măsuri și strategii comune pentru protejarea fluviului Dunărea, fie că este vorba de fenomene extreme (secetă sau inundații), fie că este vorba despre poluări accidentale. Pe malurile fluviului au loc festivaluri, întâlniri publice sau evenimente distractiv-educative. Ziua Dunării înseamnă solidaritate între popoarele care împart acest bun comun, în ciuda diferențelor de culturi și istorii, având o dorință comună — responsabilitatea de a proteja această resursă prețioasă.

În acest an, tema propusă de Comisia Internațională pentru Protecția Fluviului Dunărea (ICPDR) pentru sărbătorirea Zilei Internaționale a Dunării este “Fii activ”.

Dunărea este principalul fluviu european, care aduce numeroase beneficii economice țărilor riverane și împreună cu afluenții săi formează unul dintre cele mai importante sisteme acvatice din Europa. Reprezintă o sursă importantă pentru alimentarea cu apă potabilă, apă pentru irigații și industrie pentru cei peste 80 de milioane de oameni din această regiune. Comunitățile riverane Dunării se implică în acțiuni ecologice, educative, socio-culturale, sportive, de recreere, pentru a marca dorința comună de a-și uni forțele în sprijinul protejării acestui fluviu unic în Europa.

Bazinul hidrografic al Dunării joacă un rol important în contextul politic, social, economic și cultural, pentru dezvoltarea Europei Centrale și de Sud-Est.

Fluviul Dunărea este al doilea ca lungime dintre fluviile Europei, după Volga, și singurul din Europa care curge de la vest la est. Izvorăște din munții Pădurea Neagră, străbate Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina, și are afluenți în alte șapte state. Fluviul traversează patru capitale — Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Ziua Drapelului Național este marcată de autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări educative cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

Parlamentul României se întrunește în ședință comună și sunt organizate ceremonii publice de înălțare a Drapelului Național în Capitală și în toate municipiile reședință de județ.

Constituția României din 1991 prevede că drapelul tricolor este un simbol național alături de stemă, sigiliu și imn.

Cel mai mare drapel al României, care a constituit un nou record mondial, a fost desfășurat, la 27 mai 2013, pe aerodromul Clinceni. Drapelul, cântărind aproximativ 5.000 kg, a avut dimensiunile de 349,425 x 226,917 m, rezultând o suprafață declarată de 79.290,39 mp.

La 3 iunie 2013, Comisia parlamentară de revizuire a Constituției a hotărât reintroducerea stemei țării pe tricolor, în legea fundamentală. Amendamentul propus de deputatul PSD Gheorghe Emacu a fost votat cu 13 voturi ”pentru” și o abținere, fără o dezbatere prealabilă a membrilor Comisiei. Prin adoptarea acestui amendament, alineatul 1 din Articolul 12 va fi reformulat astfel: ”Drapelul României este tricolor, având pe fondul galben stema țării; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roșu”. În forma actuală, Constituția stabilește că ”drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roșu”. Comisia heraldică, numită în scopul realizării noii steme a României, a supus Parlamentului două variante finale, care au fost, în cele din urmă, combinate. Rezultatul îl constituie design-ul actual, adoptat de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992. Imaginile care compun stema evocă istoria României, prin emblemele reunite ale Țării Românești, Moldovei, Transilvaniei și Dobrogei.

Stema va fi aplicată pe tricolor, în momentul în care noua Constituție a României va fi aprobată în urma unui referendum național.

Drapelul Național — albastru, galben, roșu — de la lance — a fost decretat, pentru prima oară, ca simbol național de Guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească la 14/26 iunie 1848, având deviza ”Dreptate — Frăție” înscrisă pe el.

El nu a suferit transformări majore de-a lungul istoriei. Doar distribuția culorilor (în materie de proporție și poziție) s-a schimbat într-o anumită măsură, fiind egalizată după Revoluția de la 1848, când, sub impactul spiritului revoluționar francez, multe dintre statele Europei au adoptat ca drapel național steagul standard cu trei culori.

Documente sigilografice atestă faptul că, în unele epoci istorice, drapelul românesc avea cele trei culori dispuse orizontal, cu roșul în partea superioară, galbenul în mijloc și albastrul la bază. De asemenea, proporția culorilor nu a fost aceeași cu cea de acum (33% pentru fiecare culoare). Cele trei culori pot fi identificate pe steaguri datând din vremea lui Mihai Viteazul și chiar Ștefan cel Mare.

În contextul revoluționar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri ale unor state naționale, și revoluționarii români, aflați la Paris la izbucnirea revoluției, vor arbora drapelul albastru, galben, roșu, cu albastru la hampă. Așa va fi și consfințit, ca drapel național, prin Decretul nr. 1 din 14/26 al guvernului provizoriu de la București.

Guvernul provizoriu întărea că ”Steagul național va avea trei culori — albastru, galben și roșu”. Deviza română, care va fi scrisă atât pe steaguri cât și pe monumentele și decretele publice, se va compune din aceste două cuvinte ”Dreptate, Frăție”. Drapelul național tricolor, roșu-galben-albastru, astfel decretat la 14/26 iunie 1848, a fost sfințit a doua zi, în cadrul Marii Adunări Naționale de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci înainte Câmpia Libertății.

La 13 iulie 1848, prin decretul 252, guvernul revoluționar a stabilit ca dispunerea culorilor tricolorului să fie de la lance astfel — albastru închis, galben deschis și roșu carmin. S-a dispus totodată confecționarea de steaguri naționale care să fie arborate în toate localitățile. Din păcate, se mai păstrează doar foarte puține, cum este piesa expusă la Muzeul Național de Istorie a României și care a aparținut Gărzii orășenești din Slatina.

AGERPRES/(Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Piesa principală a costumului popular românesc este cămașa, termenul de ie fiind atribuit doar cămășii femeiești. Cămașa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză și cu o deschizătură în partea de sus. Inițial, cămășile erau confecționate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase și bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cânepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Fața și spatele cămășii se numesc ”stan”, iar partea inferioară ”poale”. Stanul se confecționa din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braț, cămașa era prevăzută cu așa numita ”pavă”, care oferea comoditate în timpul mișcării.

Ia este, în fapt, o cămașă tradițională românească de sărbătoare, confecționată din pânză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mâneci și la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului și întărit cu șnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cât și la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămașă scurtă până la talie, spre deosebire de cămașa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp și se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de ”vrăji și pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziția decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau ”ie cu stele”. Partea din față a cămășii este și ea bogat brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci. Iile brodate cu ”spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port românesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele — ”La blouse roumaine” (1940) — fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat-o pe Maria Rosetti, în ”România revoluționară”, purtând atât ie, cât și năframă. Ia românească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Ia românească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cântăreața Adele. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet. Printre designerii români care s-au inspirat din portul românesc se numără Adrian Oianu, Dorin Negrău, Corina Vlădescu, Ingrid Vlasov ș.a.

Pe 17 mai 2013, Institutul Cultural Român din New York a inaugurat seria evenimentelor reunite sub genericul “La blouse roumaine”, prin care se dorea promovarea identității culturale românești în spațiul nord-american și care includea colaborări cu Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti”, Muzeul Țăranului Român și alte muzee etnografice din România, prin organizarea unor expoziții și simpozioane dedicate relațiilor între artele tradiționale românești, curentele de avangardă și creațiile artistice. În același sens, comunitatea online “La Blouse Roumaine”, numărând peste 18.000 de membri, a propus ia — bluza tradițională românească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sânziene, prima Zi Universală a Iei.

***

* Cămașa cu altiță — acest model de ie este cel mai des întâlnit în țara noastră. Astfel o putem vedea în Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, zona Branului, Covasnei. Se caracterizează prin prezența constantă a unor câmpuri ornamentale: guler — piept și mâneca cu mai multe zone, denumite altiță (porțiunea de broderie care acoperă umărul), încrețul (o fâșie ornamentală în ton deschis, care urmează imediat după altiță), râurile sau rândurile de pe mânecă (care acoperă drept sau oblic în fâșii mâneca) și brețara.

* Cămașa cu tăblie — eliminarea încrețului și acoperirea mânecii cu un ornament bogat, fără pânză în desfășurare, de la locul de unde începe altița pe umăr până în dreptul încheieturii mâinii, a dus la realizarea unui adevărat tip ornamental de ie, specific regiunii Hunedoarei, în zona Pădurenilor, în împrejurimile Aradului.

* Ia cu umăr — întâlnită în sudul Transilvaniei, zona Sibiului și Făgărașului. În locul altiței există o fâșie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraș sau umăr. O fâșie similară se observă în dreptul cotului, care se cheamă ”pisti cot”. Ca un ultim element ornamental, pe mânecă există brețara. Gulerul iei (denumit obzincă) este cusut cu multă finețe.

* Ia cu ciocănele sau ia de Săliște este o degenerare ornamentală și stilistică a iei cu umăr, ornamentația policromă de pe guler, umăr, fâșia de ”pisti cot” și brețara devin monocrome, având culoarea neagră, înviorată de urme de roșu, galben, albastru sau fir de aur. Broderia, de asemenea, este înlocuită cu panglici negre cusute cu mașina, pe mânecă, piept.

* Cămașa cu lăncez este întâlnită în sudul și estul Transilvaniei, iar în secolul al XVIII-lea și prin părțile Făgărașului. Se caracterizează prin apariția sub gulerul iei a unei fâșii ornamentale, ca un galon. Se întâlnește în Valea Bistriței, partea nordică a zonei Neamț și în Bucovina. Este de fapt o cămașă cu volan, denumit fodore, a cărui încrețitură e acoperită cu un lăncez, identic cu cel de sub guler.

* Cămașa cu chiept sau ciupag — pe întreaga zonă a încrețiturii pieptului se poate observa o bogată și masivă ornamentație geometrică — broderie pe muchie.

* Cămașa încărcată — pieptul și umerii acestui tip de ie sunt acoperiți în întregime de broderie, cu bumbac, mătase sau chiar mărgele.

* Cămașa cu platcă se întâlnește în Maramureș și Bihor; prezintă un mod aparte al motivelor ornamentale, ce urmează linia de unire a foilor trupului cu platca. Se observă astfel două variante caracteristice, după varietatea ornamentației: cămașa de Oaș (predominând culoarea galbenă) și cămașa de Maramureș (predominând culoarea verde). Pentru ambele, ornamentul de pe umăr este din crățele, un fel de fagure.

AGERPRES/(autor: Irina Andreea Cristea, editor: Marina Bădulescu)