Search

Monumente

Facebook Twitter Email

Parcul Natural Porțile de Fier dezvăluie celor care iubesc și străbat potecile țării, unul dintre cele mai frumoase trasee turistice din România, un adevărat răsfăț: Cazanele Dunării. Cel mai lung defileu natural din Europa, ce străbate Carpații la granița cu Serbia, presară de-a lungul fluviului Dunărea priveliști sublime cu pereți calcaroși impresionanți, văi carstice, cascade, peșteri, dar și păduri de fag de peste un secol…

De altfel, cu zestrea sa naturală și potențialul istoric și cultural, Parcul Natural Porțile de Fier atrage, în fiecare an, peste 100.000 de vizitatori, dornici să se bucure de locurile dominate de chipul lui Decebal, săpat în munte timp de 10 ani, de grota Veterani considerată de către daci sanctuarul zeului Zamolxe sau de Mănăstirea Mraconia (“Loc ascuns”), care păzește semeață cotul Dunării de peste 500 de ani.

Pe de altă parte, ca orice sit natural deschis publicului larg, zona de confruntă cu o serie de vulnerabilități, despre care ne-a vorbit, în exclusivitate, Marian Jiplea, directorul Parcul Natural Porțile de Fier.

15 ani de arie protejată
Parcul Natural Porțile de Fier este o arie protejată înființată prin Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Național — Secțiunea a III-a — Zone Protejate, ca un teritoriu în care remarcabila frumusețe a peisajelor și diversitatea biologică pot fi valorificate în condițiile păstrării nealterate a tradițiilor, iar calitatea vieții comunităților să fie rezultatul unor activități economice ale locuitorilor, desfășurate în armonie cu natura.

Poziționat pe malul stâng al Dunării, în partea de sud-vest a României, Parcul reprezintă răscrucea între localitățile Buziaș și Gura Văii. În perimetrul său intră și prelungirile sudice ale Munților Banatului (Locvei și Almăjului) și Munților Mehedinți, precum și o parte din podișul Mehedinți și fâșia de lac ce aparține teritoriului național.

Datele oficiale relevă faptul că Parcul Natural Porțile de Fier corespunde categoriei V IUCN: ‘Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere”.

Mai precis, vorbim despre o arie naturală protejată al cărei scop este protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală deseori cu o mare diversitate biologică. Este cunoscut că în parcurile naturale se permite derularea activităților tradiționale practicate de către comunitățile din interiorul parcului și din imediata vecinătate a acestuia.

Acestea urmăresc, printre altele: protecția și conservarea diversității biologice, etnofolclorice, culturale și a elementelor de peisaj, promovarea activităților turistice și de recreere, încurajarea activităților educaționale și de conștientizare și, nu în ultimul rând, promovarea cercetării științifice și a monitorizării stării mediului.

Punctual, în lista de priorități mai figurează cooperarea internațională și colaborarea cu Parcul Național Djerdap din Republica Serbia și alte parcuri similare din țări ale Uniunii Europene.

Pe teritoriul cu o biodiversitate bogată a Parcului Natural Porțile de Fier sunt incluse două arii de protecție specială avifaunistică, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, respectiv: Cursul Dunării-Baziaș-Porțile de Fier (10.124,4 hectare) și Munții Almăjului-Locvei (118.141,6 hectare). De asemenea, începând din anul 2007, situl de importanță comunitară Porțile de Fier este parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000, în suprafață de 124.293 hectare.

Biodiversitate luxuriantă recunoscută
Secole de-a rândul, flora și fauna ce completează, azi, Parcul Natural Porțile de Fier s-a dezvoltat în armonie, grație condițiilor climatice existente în zona Dunării.

Biodiversitatea zonei, considerată ca fiind una dintre cele mai luxuriante din Europa, ‘îmbracă’ suprafețele calcaroase verticale care păzesc apele fluviului. În acest context, habitatele în care trăiesc specii importante de pești, amfibieni și păsări s-au dezvoltat armonios de-a lungul timpului.

Pădurea care acoperă masivele muntoase ale Almăjului și Locvei în proporție de 80%, găzduiește numeroase specii endemice, rare, fire de iarbă, arbuști și flori unice.

Din punct de vedere botanic, aici există una dintre cele mai bogate și mai valoroase colecții de plante din țară, numărul de specii determinate până în prezent reprezintă 49,9% din totalul speciilor cunoscute în flora țării noastre — aproximativ 3.500 de specii. Cu alte cuvinte, pe 0,48% din suprafața țării, cât reprezintă teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, se află jumătate din numărul de specii cunoscute în flora țării noastre, ceea ce explică prestigiul floristic pe care l-a dobândit această zonă.

Conform informațiilor existente pe site-ul dedicat Parcului Natural Porțile de Fier, în acest areal sunt dominate elementele nordice sau apusene (cu un procent de 62,23%), respectiv a celor circumpolare, europene și continental-europene, medio-europene și medio-europene-mediteraneene, eurasiatice, inclusiv continentale, arctic-alpine, alpine-balcanice, alpine-carpatice și atlanto-medio-europene.

Familiile de nevertebrate reprezintă cea mai mare majoritate din fauna cunoscută până în prezent de pe teritoriul Parcului. Unul dintre cele mai cunoscute specimene din acest regn este racul de ponoare (Austropotamobius torrentium), al cărui habitat preferat sunt apele curgătoare reci și repezi (izvoare, pâraie), dar și râurile sau chiar lacurile din zona montană. Din păcate, mediul în care această specie trăiește este, deseori, afectat de poluanții chimici (detergenți), proveniți în special din zona satelor unde se practică spălatul tradițional în albia râurilor.

Condițiile de habitat favorizează existența unui număr mare de specii protejate. Speciile de amfibieni sunt, de asemenea, bine reprezentate: salamandra (Salamandra salamandra), tritonul (Lissotriton vulgaris), brotăcelul (Hyla arborea), broasca săpătoare (Pelobates fuscus). Dintre speciile de reptile nu trebuie uitate țestoasa de apă (Emys orbicularis), balaurul (Coluber caspius), șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), șarpele de alun (Coronella austriaca), gușterul (Lacerta viridis), șarpele de sticlă (Anguis fragilis). În plus, au fost identificate 205 specii de păsări, multe dintre acestea specii acvatice, ceea ce atestă rolul important al lacului de acumulare în perioada de iernat.

De asemenea, în arealul Parcului Natural Porțile de Fier se întâlnesc 34 de specii de mamifere. Carnivorele sunt prezente atât prin speciile de mari dimensiuni, cum ar fi ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), cât și prin specii de dimensiuni reduse: jderul (Martes martes), viezurele (Meles meles). Ierbivore precum căpriorul (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus) și mistrețul (Sus scrofa) sunt și ele bine reprezentate în aceste zone, foarte importante fiind și speciile de chiroptere (Myotis bechsteinii, Vespertilio murinus, Rhinolophus euryale).

Potențialul turistic și cultural al zonei
Fondurile anuale alocate întreținerii Parcului Natural Porțile de Fier, prin contractului de administrare, se ridică la 739.800 lei. Sunt bani care ajută, într-o anumită măsură, la dezvoltarea sau cel puțin menținerea unui standard în ceea ce privește condițiile de vizitare a zonei.

Șeful Parcului, Mircea Jiplea, precizează, de altfel, faptul că fluxul de turiști este destul de important, în fiecare an situl fiind vizitat de aproximativ 100.000 de persoane.

‘Prin zestrea sa naturală și prin potențialul istoric și cultural remarcabil, Parcul Natural Porțile de Fier reprezintă un spațiu deschis unui turism organizat, ecologic, oferind vizitatorului îmbinarea activităților de recreere și agrement, cu cele instructiv — educative, de percepție a mediului și de protecție a resurselor naturale și cultural istorice. Potențialul turistic al zonei este extrem de ridicat, obiectivele turistice fiind reprezentate de peisajele deosebite, ca punctele de belvedere de pe Ciucarul Mare, tâlve, domul de lavă Trescovăț, de relieful exocarstic, prezent pe Ciucarul Mic și Ciucarul Mare ca și pe platoul carstic de la Sf. Elena, relieful endocarstic — peșterile Ponicova, Gaura cu Muscă, Gaura Haiducească, Zamonița și altele’, a subliniat Jiplea.

Printre activitățile turistice ce pot fi desfășurate în Parcul Natural Porțile de Fier pot fi menționate: turismul montan (16 trasee turistice marcate), croaziere pe Dunăre (plecare din Orșova), turismul științific, observații ale speciilor de păsări, pescuitul sportive, festivități și sărbători tradiționale (Nedei, sărbători ale minorităților, festivaluri cultural-artistice), bucătăria tradițională, turism nautic internațional, sporturi nautice pe Dunăre (canotaj, caiac-canoe, ski-jet), ciclism de tură și mountain-bike, turism ecumenic, precum și vizitarea morilor de apă de pe văile Elișeva, Povalina, Camenița sau turism ecvestru.

Puncte de atracție care deosebesc aceste locuri de altele, la fel de speciale, din țară sunt: Mânăstirea Vodița (cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, având ca intemeietor pe călugărul Nicodim), Mânăstirea Sfânta Ana (ctitorie a cunoscutului ziarist interbelic, Pamfil Șeicaru, cavaler al Ordinului ‘Mihai Viteazu’), Mănăstirea Mraconia, Catedrala Romano-Catolică situată în zona centrală a orașului Orșova, unică în România prin stilul său arhitectonic, Biserica Sf. Niculae cel Sărac și Cetatea Tri Kule.

Nu trebuie uitat, fără doar și poate, Chipul lui Decebal, un basorelief sculptat într-o coloană monolitică naturală de calcar, reprezentând chipul regelui dac. Situată la gura golfului Mraconia, capodopera reprezintă cea mai mare lucrare de acest gen din România, fiind chiar de trei ori mai înaltă decât Colosul din Rodos. Cu înălțime de 40 de metri și o lățime de 25 de metri, ea a fost construită între anii 1994-2004.

În plus, Peștera Gaura Ghindiei II (unde au fost descoperite urme de artă rupestră ce aparțin paleoliticului și neoliticului, dar și urme din perioada de locuire protodacică și dacică) și Peștera Veterani — care poate fi vizitată doar pe apă, cu barca — cunoscută din timpuri străvechi ca sanctuar al zeului Zamolxis, sunt menționate la capitolul atracții ale zonei.

În majoritatea localităților din Parcul Natural Porțile de Fier se desfășoară, anual, evenimente tradiționale ce au la bază frânturi și episoade religioase sau laice: Balul Mărțișorului (Ilovița, 28 februarie), Balul Turcilor (Belobreșca, Svinița, 27 februarie, Sichevița, 2 martie), Balul Izmenelor (Ilovița, 28 februarie), Fiii Satului (Ilovița, ultima duminică din luna iulie), Festivalul Smochinelor (Svinița), Festivalul Satelor Dunărene (Svinița, 1-2 mai), Festivalul Sportului (Svinița, 1-2 mai), Festivalul Muzical al Minorităților (Svinița, august), Ziua Școlii din Liubcova (Liubcova, septembrie), Festivalul minorităților (Bigăr), Concurs de teatru de păpuși pentru copii (Belobreșca) și Nedeile, care au date diferite de organizare pentru fiecare comunitate și sunt legate de hramul bisericii.

Tot pentru turismul recreativ, pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, în raza localităților Șușca și Sichevița, s-a construit un loc de popas cu observator pentru păsări.

‘Obiectivele cele mai vizate sunt în Cazanele Dunării: Chipul lui Decebal, Grota Veterani, Peștera Ponicova, iar estimările arată că avem aproape 100.000 de vizitatori anual’, precizează Mircea Jiplea.

Management sustenabil pentru protejarea patrimoniului
Din punct de vedere al banilor europeni, statistica pusă la dispoziție de către Administrația Parcului Natural Porțile de Fier arată că, până la momentul actual, au fost și sunt în derulare trei proiecte în valoare totală de aproximativ 6,2 milioane de euro. De altfel, un proiect ce urmează să se finalizeze în luna noiembrie a acestui an este și singurul rămas în derulare, Este vorba despre o inițiativă prin Programul Operațional Sectorial Mediu, Axa 4, intitulată ‘RNP Romsilva — Administrația Parcului Natural Porțile de Fier, garant al unui sistem adecvat de management a biodiversității’. Administrația Parcului Natural Porțile de Fier este liderul de proiect și a cărui valoare se ridică la 2,477 milioane de euro.

Pe de altă parte, din anul 2004 și până în prezent, s-au mai derulat alte 13 proiecte diverse, prin finanțare comună cu diverse entități naționale și internaționale.

‘Turismul nu se poate dezvolta încă pe măsura potențialului natural existent. Unitățile de cazare nu sunt suficiente, nu prezintă suficiente dotări, aceasta contribuind la limitarea atractivității zonei. Din păcate, în ultima perioadă, există riscul dezvoltării unui tip de turism neorganizat, haotic, limitat la pescuit și petrecerea timpului liber pe malul Dunării, forme de turism ce pot aduce atingere patrimoniului natural al parcului’, atrage atenția directorul Parcului Natural Porțile de Fier.

De altfel, în ceea ce privește vulnerabilitățile sitului, cei care se ocupă de destinele zonei amintesc, printre altele, de introducerea animalelor domestice pe insule, precum și de actele de braconaj la vânătoare și pescuit.

Protecția habitatelor speciilor de floră și faună se impune pentru eliminarea impactelor negative cauzate prin pășunatul cu animale domestice în mod neorganizat și necontrolat, tăieri de nuiele de răchită, recoltarea de plante medicinale și aromatice, extragerea de materiale de construcție: nisip, pietriș și altele, precum și prevenirea poluării apelor cu deșeuri menajere și animaliere provenite din gospodăriile populației din localitățile situate în amonte.

La fel de expuse pericolului sunt și speciile de faună și floră, situație corelată de obicei cu presiunea asupra habitatului ocupat de acestea. În acest context, cartarea, menținerea unei stării de conservare favorabilă sau refacerea stării de conservare specială a habitatelor și monitorizarea lor înseamnă un punct important câștigat în protecția ariei naturale. Lista doleanțelor pe care administrația Parcului Natural Porțile de Fier a întocmit-o este generoasă și face referire la reducerea poluării fonice, interzicerea sau limitarea folosirii îngrășămintelor chimice, ierbicidelor sau pesticidelor, evaluarea calității apelor, combaterea braconajului la speciile de interes cinegetic și conștientizarea educarea continuă a comunităților locale asupra necesității ocrotirii și protecției speciilor de floră și faună.

În urmă cu 54 de ani, cercetătorul P. Jacuks dădea un verdict pentru zona în care, în prezent, și-a găsit locul Parcul Natural Porțile de Fier: Defileul Dunării dintre Porțile de Fier și Cazanele Mari este unul dintre cele mai interesante teritorii din sud-estul Europei centrale. Situație valabilă și azi într-un teritoriu marcat de istorie și biodiversitate.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Badea, editor: Mariana Nica)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Muzeul Național de Geologie (MNG), una dintre cele mai apreciate clădiri muzeu din Capitală, construit între 1906 și 1908 în stil neobrâncovenesc de arhitectul Victor Ștefănescu pentru Institutul Geologic al României, nu a mai beneficiat de o renovare și refacere a infrastructurii sale de aproape 30 de ani, din 1986.

Exponatele sale de valoare sunt prezentate publicului într-un mod învechit, cu mobilier demodat și în încăperi cu pereții îngălbeniți.

Aproape 45.000 de vizitatori trec anual pragul muzeului, majoritatea tineri care vin pentru simpla vizitare a muzeului, dar și pentru programele educaționale, ce se desfășoară în cadrul instituției muzeale, însă autoritățile nu au găsit resurse financiare suficiente ca să îmbunătățească imaginea acestui colț de istorie și știință.

“Din păcate, din momentul finalizării actualului muzeu (1990) nu a mai existat un moment zero al refacerii întregii clădiri atât ca infrastructură, cât și ca mobilier sau modalitate de prezentare a exponatelor. Investițiile s-au făcut parțial — de exemplu s-a refăcut instalația electrică, s-au văruit două-trei săli, s-a înlocuit 10% din țigla acoperișului, etc. — reușind astfel să ne menținem pe linia de plutire. Mobilierul demodat nu afectează direct starea exponatelor, dar indirect împreună cu modalitatea învechită de expunere scade valoare expozițională a eșantioanelor din colecțiile MNG”, a declarat pentru AGERPRES dr. Rodica Tiță, coordonatorul muzeului.

Reprezentanta acestei clădiri de patrimoniu, aflată în administrarea Institutului Geologic al României, crede că “este necesar un proiect major în care să fie cuprinse investiții atât în infrastrucura muzeului, cât și în refacerea modului de expunere a eșantioanelor”, crescând în acest fel interactivitatea în cadrul instituției culturale.

“Se așteaptă o inițiativă la nivel înalt, guvernamental”, a admis Rodica Tiță.

MNG este un muzeu relativ complet al științelor geonomice și a fost conceput de către prof. Marcian Bleahu ca o plimbare printr-un manual de geologie, fiind unicul muzeu de acest gen din România. Muzeul are aproape 70.000 de obiecte în colecțiile sale, a precizat Rodica Tiță.

În Muzeul Național de Geologie, vizitatorul, dar și specialistul, sunt invitați să descopere toate ramurile științelor geonomice, de la formarea planetelor, a mineralelor, a zăcămintelor de minerale utile, până la evoluția vieții pe Pământ.

 Clădirea adăpostește, în cele 22 de săli special amenajate pentru vizitare, 14 expoziții de bază în care sunt prezentate eșantioane reprezentative pentru toate ramurile științelor geologice, exponatele sale putând exemplifica domeniile respective: mineralogie, petrografie și zăcămintele minerale, reprezentate în colecțiile științifice prin circa 45.000 de eșantioane, dintre care 6.000 au fost selectate pentru sălile de expunere deschise publicului, paleozoologie și paleobotanică, cu circa 25.000 de eșantioane în colecțiile științifice, dintre care 1.730 au fost expuse în muzeu, atât în sălile de sistematică, cât și în cele de geologie istorică, geologie stratigrafică și geologia României.

În ceea ce privește exponatele de mare valoare, care au fost deja clasate sau se află în curs de clasare (conform Legii patrimoniului național mobil, nr. 182/2000) în categoria Tezaur din cadrul Patrimoniului Național Mobil, oficialul muzeului a menționat că acestea ar fi mineralele descrise pentru prima dată în lume pe teritoriul României, o parte din eșantioane reprezentând “flori de mină”, altele, minerale rare din România și din lume, ca și cele câteva sute de specii paleontologice (holotipi) descrise pentru prima dată în lume pe teritoriul țării noastre.

Colecțiile Muzeului Național de Geologie dețin atât exemplare ale celor mai vechi roci (1,9 miliarde de ani) sau purtând cele mai vechi urme de viață (600 milioane de ani) din subsolul țării, cât și cea mai completă colecție de roci și fosile din România.

Referitor la proiectele educaționale, acestea sunt atât proiecte adaptate programelor școlare, cât și proiecte cerute în mod deosebit de către vizitatori. Un proiect deosebit îl reprezintă crearea unui centru de pregătire a participanților la Olimpiada Internațională de Științele Naturii. Cercetătorii din cadrul muzeului sunt implicați și în proiecte de cercetare, care în majoritatea lor sunt în consorții de cercetare împreună cu alte instituții din țară și din străinătate.

Cercetătorii din cadrul muzeului participă la mai multe proiecte și programe interne și internaționale. Unul dintre acestea este proiectul ERCIP (“European River Corridor Improvement Plans”), finanțat din Fonduri Structurale, prin Programul INTERREG IVC, ce durează trei ani și care a început în ianuarie 2012. Este, practic, un proiect privind hidrogeologia regiunii, cu referire specială la apele termominerale din zonă, realizându-se un studiu de inundabilitate, precum și documentarea și fundamentarea unei noi colecții de fosile de la Muzeul de Istorie Carsium.

De asemenea, un alt proiect important la care participă cercetători ai MNG este “GeoSEE Innovative uses of low-temperature geothermal resources in South East Europe”, finanțat din fonduri structurale prin “South East Europe Programme”.

AGERPRES/(AS—autor: Mihaela Tudorache, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Stânca bazaltică de la Rupea, monument al naturii, este o rezervație naturală de tip geologic situată în județul Brașov, pe teritoriul administrativ al orașului Rupea, în apropiere de Drumul Național DN 13, care leagă Brașovul de Sighișoara. A fost declarată arie protejată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000, așa cum arată și site-urile www.cesavezi.ro, www.ecomunitate.ro.

Întinsă pe o suprafață de 9 hectare, Stânca bazaltică reprezintă un relief colinar rezidual care s-a dezvoltat pe formațiuni bazaltice compacte ale Podișului Hârtimbaciului. Suprafața pe care poate fi observat bazaltul este de aproape 5 hectare, dar împreună cu sedimentele ce acoperă bazaltele, zona tampon, se ajunge la arealul de 9 hectare. Acest perimetru este marcat de apariții ieșite din comun ca dezvoltare a bazaltelor care au format cândva o placă unitară, ce a fost dezmembrată de eroziune. Acest proces a fost urmat de depuneri de pietrișuri mărunte, nisipuri, calcare de apă dulce, ce separă nivele de material vulcanic. Bazaltele sunt compacte și nu au produse piroclastice potrivit www.aboutro.com.

Stânca Bazaltică de la Rupea reprezintă punctul cel mai vestic de apariție a bazaltelor din Munții Perșani și se găsește izolată în plină zonă de apariție a formațiunilor terțiare ale Bazinului Transilvaniei, precizează sursa amintită.

Date fiind natura sa și localizarea geografică, aici s-a ridicat Cetatea Rupea, unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice ale țării noastre, ale cărei origini se pierd în negura vremurilor, în perioada paleolitică (5.500-3.500 î.H.). Și denumirea localității Rupea provine din cuvântul latin “rupes”, care înseamnă “con de stâncă” și se atribuie stâncii cuaternare pe care se înalță Cetatea.

Cetatea Rupea este martoră a trecerii vremurilor peste ținuturile din jur unde dacii au ridicat prima întăritură în jurul așezării Ramidava sau Rumidava. Are formă de cochilie de melc și prezintă trei niveluri: cetatea de sus — cea mai veche, ridicată pe ruinele cetății dacice Ramidava; cetatea de mijloc — ridicată în secolul al XV-lea și cetatea de jos. A fost prima dată părăsită după incendiul din 1643, dar a devenit loc de refugiu în fața epidemiei din 1716. A fost abandonată de localnici în 1790, când se spune că o furtună devastatoare i-a smuls acoperișurile.

O încercare de restaurare a Cetății a fost lansată în anul 1954 dar autoritățile vremii o vedeau doar ca pe importantă sursa de bazalt. Astfel, după ce a fost o ruină mai mulți ani, a fost reabilitată în totalitate cu fonduri europene în anul 2009.

Din iunie 2014 și-a redeschis porțile turiștilor, iar în prezent atrage zeci de mii de vizitatori pe an fiind inclusă în circuitele turistice internaționale.

Accesul către Stânca bazaltică de la Rupea pe care “stă” Cetatea Rupea, se face din Drumul național DN 13 pe ruta Brașov-Feldioara-Rupea.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Redeschisă pentru public în 2010, după o muncă uriașă de restaurare și amenajare, Peștera Valea Cetății a fost declarată arie naturală protejată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 152 din 12 aprilie 2000 și acoperă o suprafață de 1 ha.

Aria Naturală Protejată Valea Cetății protejează și conservă elementele naturale cu valoare și semnificație ecologică, științifică, peisagistică deosebite, reprezentate de fenomene carstice (Peștera Valea Cetății, stâncăriile și lapiezurile din Poiana Dracului), arborii seculari, flora, pierderile de apă în ponorul Fundățica, potrivit site-ului oficialwww.pestera-valeacetatii.ro.

Peștera, cu o lungime de aproximativ 958 de metri, a fost deschisă în 1949, când în urma unei explozii hidraulice i-a fost descoperită intrarea. Primul studiu complex al Peșterii Valea Cetății, menționează sursa amintită mai sus, a fost realizat de Margareta Dumitrescu și Traian Orghidan, în 1958, fiind publicate o descriere și o schiță a peșterii. În 1981, 857 m cu o denivelare de 36 m au fost topografiați de o o echipă a clubului de speologie ”Emil Racoviță” din București. În 1988 și 1989 s-au mai adăugat 63 m, respectiv 38 m, cu o denivelare de 38,5 m și o dezvoltare de 958 m.

De-a lungul anilor, datorită accesului necontrolat al vizitatorilor, peștera a suferit un continuu proces de distrugere. Începând cu 2010, peștera a fost supusă unor impresionante lucrări de amenajare. Astfel, au fost construite scări, trotuare, balustrade și a fost instalat un sistem pentru iluminat rece, unic în România, care poate să păstreze același microclimat de 8-9 grade Celsius indiferent de anotimp, au fost montate, totodată, data loggere pentru monitorizarea continuă a temperaturii și umidității relative, dar și a concentrației de CO2 din peșteră.

Site-ul www.pestera-valeacetatii.ro arată că formațiunea se încadrează în categoria cavităților cu ventilație unidirecțională, ceea ce înseamnă că sensul curentului de aer se inversează în funcție de sezon: ascendent iarna și descendent vara. Formele exocarstice observate în interiorul peșterii sunt: lapiezuri, trepte antitetice, ponoare temporar sau permanent active, vale oarbă și depresiune de captare carstică, vale cu aspect de cheie.

Captură Foto: (c) Horatiu Cojan / YouTube

Cel mai important spațiu din peșteră este Sala Mare, cu o înălțime de peste 20 m și aproximativ 2.500 mp. Tavanul Sălii Mari și-a păstrat relativ intactă gama de stalactite, diverse ca aspect și dimensiuni. Pereții sunt acoperiți, în general, cu scurgeri de calcit. În jumătatea sud-vestică a sălii există mari blocuri prăbușite. Tot aici se remarcă un planșeu stalagmitic, cu grosimi de 10 — 40 cm. De aici pleacă, în diferite direcții, galerii secundare de mai multe mărimi.

Pe teritoriul Ariei Naționale Protejate ”Peștera Valea Cetății din Râșnov” sunt întâlnite specii de mamifere: lupul cenușiu, ursul brun, linxul, cerbul, căprioara, jderul de piatră, vidra; de păsări, printre care corbul, cocoșul de munte; specii de amfibieni și reptile: tritonul cu creastă, buhaiul de baltă cu burta galbenă, șopârla, salamandra de uscat (una dintre cele mai colorate specii de salamandră).

În interiorul peșterii, datorită degradării la care a fost supusă aceasta, mai pot fi întâlniți doar liliecii. În prezent, este semnalată o singură specie: liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum) reprezentat de indivizi izolați.

Peștera Valea Cetății este localizată pe povârnișul vestic al Masivului Postăvaru, în bazinul Țării Bârsei, la 3,5 km distanță de Râșnov, la 1,5 km distanță de Cetatea Râșnov și la o altitudine de 790 m (intrarea principală).

Accesul cu mijloace auto se face dinspre șoseaua DN1E Brașov-Poiana Brașov-Râșnov, urmând Valea Cetății, până la confluența ei cu Valea Fundata, unde la kilometrul 19,4 există o parcare special amenajată pentru deservirea ariei naturale protejate. Accesul cu bicicleta și pe jos se poate face din parcarea amenajată, urmând drumul sau poteca de acces amenajată în lungul Văii Fundata sau pe traseele turistice sau tematice dinspre Poiana Brașov, Cetatea Râșnov-Valea Cetății, Bisericuța Păgânilor.

Peștera Valea Cetății este, totodată, și o destinație culturală. Aici, aproape la fiecare sfârșit de săptămână, artiștii de la Filarmonica Brașov susțin câte un concert, în special de muzică clasică, în Sala Mare supranumită și ”Catedrala”, pentru acustica sa deosebită.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cariera Corabia este o rezervație naturală de tip geologic situată în nord-estul Munților Gilăului, pe versantul vestic al Dealului Corabia într-un areal împădurit de pe raza comunei Gilău, satul Someșu Rece, județul Cluj.

Sursa: infopensiuni.ro

Rezervația, înființată în anul 1974, a fost declarată arie protejată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 și ocrotește rocile ultrametamorfice foarte vechi, de mare valoare științifică și care pot fi admirate, numai aici, la suprafața Pământului, de geologi și turiști. Rocile metamorfice predominante aici sunt șisturile cristaline, ce se găsesc îndeosebi în Carpații Meridionali, dar care pot fi văzute și în celelalte două mari grupe muntoase ale țării noastre, așa cum arată și site-urilewww.descoperimlumeaimpreuna.rowww.turactiv.rowww.skytrip.ro.


Sursa: www.turactiv.ro

Istoria Carierei Corabia începe odată cu construcția barajului Talieni în cadrul hidrocentralei Someșu Rece. În scopul ridicării acestui baraj, la începutul secolului XX, a fost înființată o carieră la poalele Dealului Corabia, însă decopertarea versantului și fenomenele de eroziune au condus la dezvăluirea unei structuri geologice deosebit de interesante, desfășurată pe verticală.

Cu o suprafață de două hectare, Cariera Corabia reprezintă, potrivit surselor amintite, o arie din zona împădurită a Dealului Corabia, cu roci metamorfice (gnaisuri, șișturi cristaline) formate de-a lungul timpului, prin procesele de transformare a structurii mineralogice a scoarței terestre, mai precis, sub acțiunea căldurii și a presiunii, asupra rocilor sedimentare (argile, gresii, marne).

Sursa: panoramio.com

La Cariera Corabia sunt accesibile privirii migmatitele (formate prin pătrunderea unei topituri de magmă în rocile sedimentare) care sunt printre cele mai vechi de pe teritoriul României și puținele formațiuni geologice de acest tip care pot fi admirate la suprafața Pământului. De asemenea mai pot fi admirate observate roci magmatice — granituri și variate filoane pegmatitice cu cuarți și cu feldspat alb și roz.

Sursa: turactiv.ro

 Accesul spre Cariera Corabia se face prin satul Uzina, situat pe DJ 107 S, între satul Someșu Rece și Măguri Răcătău, barajul Talieni; pe șoseaua care leagă comuna Gilău de Cabana Someșu Rece, iar de la cabană, trebuie să se urmeze traseul turistic ce duce prin Valea Bârlogu, apoi prin punctele Păltinei, Mâțești, Plopi, Cetatea Lița și, în final, Cabana Muntele Filii. Traseul turistic poate fi parcurs în circa 15-20 de minute.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Lacu Roșu este un lac de baraj natural pe valea râului Bicaz, în zona izvoarelor acestuia, în apropiere de Cheile Bicazului, dar și cel mai tânăr lac natural din România, potrivit volumului ”Enciclopedia geografică a României” (Dan Ghinea, 2002).

Aflat în județul Harghita, la limita cu județul Neamț, lacul este accesibil de pe drumul național DN12C, care face legătura între orașele Gheorgheni și Bicaz.

Situat pe cursul superior al râului Bicaz, la 980 metri altitudine, lacul s-a format în 1837, prin surparea unei porțiuni din muntele Piatra Ghilcoșului spre poalele masivului Suhard, barând valea râului Bicaz.

Aspectul unic al lacului este dat atât de culoarea roșie, cât și de trunchiurile de molid care se văd la suprafața apei. Acestea sunt rămășițe ale pădurii de rășinoase ce acoperea valea înainte de producerea alunecării de teren și inundării văii. Partea de sub apă este conservată de carbonatul de calciu și de oxidul de fier din compoziția apei, însă partea superioară a cioatelor este supusă acțiunii vremii.

Culoarea roșie a lacului este dată de argilele bogate în oxizi de fier, aduse de Pârâul Roșu și depozitate în lac. Totodată, rocile de aceeași culoare ale masivului Suhard accentuează culoarea roșie a lacului.

În volumul menționat mai sus, se arată că lacul are o suprafață de 12,6 ha, o lungime de 2,5 km și o lățime de 100-200 m, un volum de 680.000 metri cubi și o adâncime maximă de 10,5 metri. Două lacuri de acumulare și de decantare a aluviunilor au fost construite, în urma unor puternice colmatări (depuneri de sedimente), în zona superioară a lacului, cauzate de afluenții care se reunesc acolo — Bicaz, Pârâul Oilor, Pârâul Roșu, Licașu ș.a.: unul pe Pârâul Oilor (1960) și altul pe Pârâul Piatra Roșie (1962).

Barna Hegyi, directorul Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, explica, într-un interviu AGERPRES, că ”lacul se află într-un proces natural de colmatare. În plus, având în vedere că pe valea afluentului principal al lacului s-au retrocedat pădurile, iar zona nu este în Parcul Național, versanții au fost defrișați, barajele de retenție construite în anii ’60 s-au colmatat în totalitate și din cauza vremii capricioase, a ploilor torențiale, lacul se colmatează accentuat. Practic uscatul înaintează cam cu un metru pe an, iar în ritmul acesta, dacă nu se intervine, între 50 și 80 de ani lacul dispare în totalitate”.

Împrejurimile lacului au o faună și o floră foarte bogate, predomină pădurile de conifere în amestec cu alunul, salcia de munte, pe versanți cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte, iar dintre animale se regăsesc râsul, capra neagră, lupul, cerbul, mistrețul.

Aici se află și stațiunea cu același nume, care beneficiază din plin de clima subalpină și oferă amatorilor de drumeție itinerarii deosebit de atrăgătoare. Temperatura medie anuală este de 8°C. Media cea mai scăzută de temperatură este de—7/-4°C, iar cea mai ridicată de 14-18°C. Temperatura apei, vara, poate atinge 22°C, iar primăvara și toamna 6-10°C. Iarna, lacul este acoperit de un strat de gheață gros de 60-70 cm. Vânturile sunt moderate.

Denumirea lacului atât în limba română cât și în limba maghiară, potrivit site-ului oficial al orașului Gheorgheni,www.gyergyoszentmiklos.ro, provine ori de la muntele Ghilcoș (ucigașul), ori de la pârâul Roșu (Verescheu). Astfel, în 1864, apare sub denumirea Lacul Pietrii Roșii, mai târziu a fost denumit Lacul Ucigaș, dar și Tăul Roșu. În 1936 a fost numit oficial Lacu Roșu.

Legat de originea lacului, potrivit www.cesavezi.ro, tradiția populară păstrează două legende. Prima legendă este despre o fată care și-a întâlnit alesul inimii. Însă cei doi sunt despărțiți, fata fiind furată de un tâlhar. Acesta căuta să o înduplece să-l îndrăgească, însă fata n-a mai răbdat și a strigat către munți, cerându-le ajutorul. Stâncile au răspuns cu o prăvălire de pietre măturate de o ploaie puternică. Fata și tâlharul au fost prinși sub dărâmăturile stâncilor și apoi, acoperiți de ape, care au format Lacu Roșu (Ucigașul). Cealaltă legendă spune că furtuna ce se apropia i-a făcut pe niște ciobani și oile lor să caute adăpost, însă Muntele Ucigaș, dărâmându-se, i-a îngropat împreună cu oile.

În aval de Lacu Roșu încep Cheile Bicazului, 6 km de chei spectaculoase în Carpații Orientali, pe valea râului Bicaz, care fac legătura între Transilvania și Moldova, și care, împreună, formează un ansamblu turistic unicat în România.

Lacu Roșu face parte din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, alături de Cheile Bicazului și Hășmașul Mare.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Monument unic al naturii în Europa, lacul Ursu, cel mai mare lac sărat și helioterm din Europa, are o suprafață de 40.235 mp, o circumferință de 1 180 m și o adâncime maximă ce depășește 18 m.

Foto: (c) Mircea ROȘCA / Arhiva AGERPRES

Aria protejată ”Lacul Ursu și arboretele pe sărături” este amplasată pe teritoriul intravilan al orașului Sovata, în stațiunea turistică, potrivit primariasovata.ro. Aria este definită ca rezervație naturală de interes național conform Legii 462/2001—privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, corespunzând categoriei IV IUCN (International Union for Conservation of Nature).

Arboretele de pe sărături de la Sovata.
Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

În urma unor complexe evenimente geologice, meteorologice și hidrologice petrecute în perioada 1875-1880, prin dizolvarea treptată a masivului de sare de către apele a două pâraie (Auriu și Criș-Toplița), urmată de surparea terenului, s-a format lacul Ursu. Într-o perioadă de aproximativ cinci ani, cele două pârâiașe au umplut golul rezultat din surpare, luând naștere actualul lac. Având o formă asemănătoare unei piei întinse de urs, oamenii din partea locului i-au dat numele de ”lacul Ursului”.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

Procesul de dizolvare a sării din masivul de sare continuă. Astfel, salinitatea lacului Ursu prezintă o variație mare în funcție de adâncime: 0-2 m până la 100 g/l și de la 2 m până la fundul apei 220-300 g/l. Apa dulce a pârâurilor Auriu și Toplița, având densitatea specifică mai redusă decât apa sărată, se menține la suprafață și acționează ca izolator termic: permite penetrarea radiațiilor solare, care încălzesc straturile de apă sărată din interior, dar totodată previne pierderea căldurii acumulate, acest fenomen fiind cunoscut sub denumirea de heliotermie.

Directorul SC Balneoclimaterica SA Sovata, Fulop Nagy Janos, a declarat într-un interviu acordat AGERPRES că ”fenomenul de heliotermie a fost cercetat, studiat intens de institutele de specialitate din țară, un exponent care realizează o comasare a tuturor cercetărilor și dau acceptul pentru a se putea folosi sau a nu se putea folosi un zăcământ mineral fiind Institutul Național de Balneologie, cu sediul în București”.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

Potrivit acestuia, la sfârșitul perioadei de încălzire, respectiv mijlocul sau sfârșitul lunii iunie, temperatura apei la adâncimea de 1,5 metri (termoclima lacului) poate să ajungă la 50 de grade Celsius. La sfârșitul lunii iunie, când se deschide sezonul de balneație, straturile din lac se omogenizează, apa ajunge la 33-34 grade, iar apoi urmează încontinuu să se răcească, în special din luna august, când încep nopțile răcoroase.

Directorul Fulop Nagy Janos a mai precizat faptul că pentru conservarea căldurii lacului, scăldatul este permis doar în anumite perioade ale zilei, dar niciodată înainte de ora 10.00 și după ora 18.00, și doar într-o zonă a lacului. De asemenea, între orele 13.00 și 15.00, zilnic, există o pauză de îmbăiere, deoarece, în acel interval, ”expunerea la razele soarelui asupra luciului de apă este maxim, iar în aceste două ore are loc împrospătarea apei: din acea zonă nefolosită a lacului vin curenții care aduc în permanență apă proaspătă, neutilizată”.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / Arhiva AGERPRES

În Sovata, începând din 1928, există baza de tratament de pe malul Lacului Ursu, primul stabiliment balnear realizat în această zonă, urmat, apoi, de baza de tratament de la Lacul Negru, în 1933, iar, în 1973, de baza de tratament de la Hotelul Sovata, actualul Hotel Danubius Health Spa.

Băile în apele acestui lac sunt recomandate pentru tratarea diferitelor afecțiuni (reumatice, endocrinologice sau cardiovasculare), dar care nu trebuie să depășească 20-30 minute (pentru copii 10-15 minute). Un alt ingredient folosit în mai multe tratamente este nămolul terapeutic peloidogen extras din adâncurile sale.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Chihlimbarul de Buzău este o arie protejată, de interes național, aflată la poalele Masivului Ivănețu din județul Buzău, la o altitudine de 500-600 metri.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES
Chihlimbarul este o piatră prețioasă de culoare galbenă transparentă cu forme translucide, opace. Este de origine organică, adică o fosilă provenită din rășina arborilor străvechi, cu o vârstă apreciată de până la 260 de milioane de ani, care cu timpul s-a solidificat ca o substanță amorfă. Fosila organică poate fi găsită în peste 200 de nuanțe de la galben-miere până la negru-verde. Astfel de chihlimbare se găsesc în țara noastră, în satul Colți din Munții Buzăului.

Expoziția ‘Chihlimbarul de Colți și frumusețile bijuteriilor târgului Podoabe din cristale și chihlimbar’ — 2007
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Rezervația Chihlimbarului de Buzău a fost declarată arie protejată prin Legea Nr. 5 din 6 martie 2000. Aceasta se întinde pe o suprafață de 2,52 hectare în nord-estul satului Colți, iar accesul se face dinspre Drumul Național 10 Buzău-Întorsura Buzăului, spre Pătârlagele și satul Colți.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

În acest areal, în straturile dezvelite sau în sol, au fost descoperite roci de chihlimbar sau ambră galbenă de o valoare inestimabilă datorită calității și mai ales, multitudinii de culori și nuanțe — peste 160. Dintre aceste roci, unele au un bogat conținut de resturi fosile, crustacee, insecte, pene de păsări sau peri de animale.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Prima atestare documentară a chihlimbarului, în această zonă, datează din vremea lui Mihnea Vodă, domn al Țării Românești (1508-1509), care în anul 1578 a oferit bisericii din Aluniș (lângă satul Colți) o danie ce cuprindea și o ușă încrustată cu bucăți de chihlimbar. Din anii 1828-1834 datează primele exploatări rudimentare ale acestei roci, iar la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut primele ateliere de prelucrare a chihlimbarului.

Expoziția ‘Chihlimbarul de Colți și frumusețile bijuteriilor târgului Podoabe din cristale și chihlimbar’ — 2007
Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Despre recoltarea și tehnologiile de prelucrare a chihlimbarului din această zonă a fost realizat și un film documentar în 1939, de către regizorul Eftimie Vasilescu.

Obiecte de chihlimbar de Buzău au fost reunite în 1980, în “Muzeul Chihlimbarului” din satul Colți. Aici se regăsesc peste 250 de piese brute sau prelucrate, dintre care cea mai mare are peste trei kilograme. Lângă muzeu a fost săpată o mină folosită în scopuri exclusiv turistice.

AGERPRES/ (Documentare — Cerasela Bădiță; editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Grădina Zmeilor, aflată în apropierea localității Gâlgău Almașului, din județul Sălaj, găzduiește stânci sculptate de fenomenele naturale, devenite personaje fantastice în legendele locurilor. Datorită formelor ieșite din comun ce creează un peisaj de basm și a dimensiunii mitice imprimate în memoria localnicilor, Grădina Zmeilor este considerată una din cele mai captivante rezervații naturale din Transilvania.

Fotografii: (c) Sebastian OLARU / Arhiva AGERPRES

Încadrată în categoria a III-a IUCN, cea a monumentelor naturii, Grădina Zmeilor are statut de arie protejată de interes național, din anul 2000, fiind o rezervație naturală de tip geologic și peisagistic.

Situată pe teritoriul administrativ al comunei Bălan, la aproximativ 10 kilometri de orașul Jibou, în bazinul Almașului, rezervația aparține ariei Muntelui Meseș, masiv ce face parte din lanțul Carpaților Occidentali. Monumentul natural este reprezentat de gresii desprinse din dealul Închieturi (cu altitudinea maximă de 376 de metri). Suprafața zonei este de aproximativ trei hectare.

Rezervația constituie un amplu fenomen de prăbușire și erodare distructivă, dezvoltat în așa-numita gresie de Sânmihaiu, relativ slab cimentată, având intercalații de pietrișuri și conglomerate. Formațiunile holocene de aici au luat naștere prin desprinderea unor blocuri sau compartimente de gresii și alunecarea lor pe argilele vineții de la bază. Apa a avut un rol semnificativ la modelarea acestor roci.

În ansamblu, formațiunile pietroase, în culori și forme diferite (blocuri, turnuri, coloane, poduri, ciuperci, animale sau personaje de basm), cu înălțimi de 10-12 metri, alcătuiesc o aglomerare haotică ieșită din comun. Zona a fost numită în trecut ”Cheturi”, probabil o referire la dealul din care s-au desprins stâncile. Datorită alunecărilor de teren, aceste elemente naturale pot lua noi forme la an la an. Cele mai impresionante par a fi două stânci în formă de prismă, numite sugestiv “Zmeul” și “Zmeoaica”. Altele au fost botezate “Moșu'”, “Eva”, ”Dorobanțul”, ”Sfinxul”, ”Călugărul”, ”Căpitanul”, ”Soldații”.

Una dintre legendele Grădinii Zmeilor, ”Legenda fetei Cătănii”, spune povestea unei fete îndrăgostite de un soldat. Cum mama vitregă a fetei nu a acceptat dragostea lor, a blestemat-o pe fată, transformând-o într-o stană de piatră. Bătrânii satului povestesc că până la alunecările de teren din 1971 se putea vedea stânca care a creat legenda: ”avea forma unei fete cu părul lung, cu ulcior în mână și cu o doniță în spate”. Legat de această poveste s-au scris câteva versuri populare:

”Fată, fată, fata mea
Cându-i trece Dumbrava,
Să fii fată blestemată
Să te faci stană de piatră!
Ploaia, vântul să te bată!
Soarele încet să te ardă!

Vai Cătană, vai Cătană!
N-ai avut suflet de mamă,
Rău fata ți-ai blestemat,
Și ți-o fost mare păcat!”

Într-o poiană din apropierea Grădinii Zmeilor, se desfășoară periodic manifestări culturale, cum este Festivalul ”Fata Cătanii”, organizat în jurul datei de 20 iulie, la sărbătoarea Sfântului Ilie.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Comuna Pericei, din județul Sălaj, a intrat în Cartea Recordurilor datorită celui mai mare monument dedicat cepei din lume. Construcția a fost dezvelită la 8 septembrie 2007 și a intrat în Cartea Recordurilor la 22 noiembrie 2009.

Dezvelirea celui mai mare monument dedicat cepei, 8 septembrie 2007
Foto: (c) Marius AVRAM / Arhiva AGERPRES

Realizarea artistică măsoară 6,5 metri în înălțime, fiind ridicată la inițiativa și prin sponsorizarea parțială a afaceristului local Alexandru Tătar, cunoscut și sub pseudonimul ”Sandu din Petricei”. Mai exact, bulbul de ceapă aurie-arămie are o înălțime de 4,5 metri, este realizat din fibră de sticlă și rășini sintetice, fiind acoperit cu tablă de cupru bătută. Soclul, pe care este așezat, măsoară 2 metri înălțime, și este realizat din beton placat cu travertin.

Monumentul cepei, 17 februarie 2015
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Este amplasat în incinta Școlii Gimnaziale din localitate, aflată pe șoseaua națională care străbate comuna, la vedere, pentru ca toți cei care vor trece pe acolo să admire leguma care este mândria localnicilor.

Simbolul comunei Pericei a costat 6 700 de dolari și a fost realizat de Cornel Durgheu, decan al Facultății de Arte Vizuale din Oradea, împreună cu trei studenți ai săi.

Potrivit prof. univ. Cornel Durgheu, ceapa a fost unul dintre produsele agricole din zona Șimleului foarte căutate pe piața europeană. Curtea Imperială de la Viena era unul dintre cumpărătorii fideli ai acestei legume. Astfel, comercializarea recoltelor de ceapă a devenit, în timp, pentru localnici o sursă economică de câștig, fiind de altfel cea mai profitabilă și originală modalitate de comerț. Au fost găsite, de asemenea, documente care atestă cererea chiar și pe teritoriul canadian.

La dezvelirea monumentului a fost prezent și Dacian Cioloș, la acel moment nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură.

Comuna Pericei este alcătuită din patru sate: Bădăcin, Pericei, Periceiu Mic și Sici. Monumentul dedicat cepei nu este singura atracție a comunei, aceasta cuprinzând și două monumente istorice: o biserică ortodoxă din anul 1705 și casa memorială Iuliu Maniu, din Bădăcin. O altă personalitate care s-a născut în această comună din Sălaj este politicianul Victor Deleu, primar al municipiului Cluj-Napoca între iunie 1932 și noiembrie 1933.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva