Muzeul Național de Istorie al României
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

Clădirea ce adăpostește muzeul, aflată în administrarea Muzeului Național de Istorie a României, a fost concepută în stil neoclasic după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu și a fost sediul Poștei centrale a orașului până în anul 1970, când au început lucrările de renovare a clădirii și de amenajare a muzeului.

Muzeul Național de Istorie al României (Palatul Poștelor) — 1967
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVA

Începuturile existenței muzeului filatelic se regăsesc în jurul anului 1900, când directorul general al Poștelor de la acea vreme, arhitectul Grigore Cerchez, a construit un vechi han de poștă în care au fost expuse piese de istorie poștală și timbre ale Direcției Generale a Poștelor și Telegrafului. Existența acestuia a fost însă de scurtă durată și abia în anul 2004 instituția a renăscut prin dorința și eforturile celor apropiați filateliei și poștei.

Expoziție găzduită de Palatul Poștelor — 1969
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Național Filatelic a fost inaugurat la 1 octombrie 2004 și expune, în trei săli, pe o suprafață de peste 600 de metri pătrați, piese din tezaurul Poștei Române.

Sala “George Lahovary” poartă numele semnatarului din partea României al actului de fondare a Uniunii Poștale Universale, în 1874. Aici sunt expuse o parte a celor peste 11 milioane de timbre din patrimoniul Poștei Române, constituind aproximativ 3 milioane de serii filatelice, unele unicate mondiale.

Printre piesele rare care pot fi văzute în această sală se regăsesc: celebrele “Cap de Bour” emise în Moldova în anul 1858 — simbol al independenței Principatului Moldovei față de Imperiul Otoman; Carol I cu favoriți sau cu barbă, datând din perioada 1866-1872.

“Cap de Bour” — prima emisiune de timbre 1858
Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA

Tot aici sunt expuse matrițele originale din oțel cu care s-au tipărit cele patru valori din prima emisiune “Cap de Bour”, precum și probe, machete, diverse stadii de realizare a timbrelor din anul 1872 pană în prezent.

Cea de a doua sală — “Dimitrie C. Butculescu” poartă numele președintelui fondator al Societății Filatelice Române și expune o bibliografie cuprinzătoare (cărți, cataloage, articole etc.) despre istoria filatelică românească, precum și diplome și medalii obținute de Poșta Română de-a lungul anilor, la expoziții interne și internaționale. De asemenea, găzduiește expoziții temporare.

Vernisajul expozitiei ‘Sporturile de iarnă in timbre și imagini’ organizat de Poșta Română, Muzeul Național Filatelic, Muzeul Sporturilor — 2010
Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / AGERPRES ARHIVA

În Sala “Cezar Librecht”, denumită astfel după primul director general al poștei și telegrafului din Moldova și Muntenia, pot fi admirate tablouri vechi, tipărituri și efecte poștale, mobilier din oficiile poștale, trăsuri de poștă, lăzi de valori. Piesele datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, ilustrând evoluția Poștei Române în această perioadă.

Foto: (c) www.muzeulfilatelic.ro

Printre piesele reprezentative expuse în această sală se regăsesc costume de surugii, o ladă de valori metalică cu emblema Principatului Moldovei (1840), documente ale Congresului Uniunii Poștale Universale de la Viena (1891), cartea poștală din coajă de mesteacăn expediată în timpul bătăliei de la Mărășești (Primul Război Mondial) sau hărți poștale stale din anii 1849 și 1873.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu, editor: Horia Plugaru)

Universitatea din București, 12 august 1971
Foto: (c) CONSTANTIN CIOCAN / AGERPRES ARHIVA

Considerată monument arhitectonic, clădirea uneia dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România a fost construită după planurile arhitecților Alexandru Orăscu (la vremea aceea arhitectul orașului București), Slater și Benes. Ea își are originea în vechea Academie Domnească de la Sfântul Sava, întemeiată la 1694 de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești (1688-1714), la îndemnul învățatului stolnic Constantin Cantacuzino.

În anul 1857 a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale la începerea lucrărilor pentru noua clădire care urma să poarte titlul de ”Academia Română din București”, formată din gimnaziu și cele două facultăți de legi și inginerie, muzeul, biblioteca, pinacoteca, tipografia ”școalelor” și internatul elevilor.

Palatul Universității București, 30 iunie 1997
Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVA

Ansamblul clădirii era format dintr-un corp central, dominant, și două corpuri laterale, unite între ele prin corpuri de legătură mai joase. În partea centrală se înălțau șase coloane masive în stil ionic, unite în partea de sus printr-o lată arhitravă susținând coronamentul triunghiular, împodobit cu sculpturi alegorice, care o înfățișau pe zeița înțelepciunii, Minerva, încununând o figură cu o liră în mână reprezentând poezia. La dreapta și la stânga zeiței, se aflau nuduri drapate care simbolizau științele și artele. Deasupra unghiului din vârf al frontonului, un mare vultur cu aripile deschise și câte o himeră deasupra celorlalte două unghiuri închideau construcția.

Dacă la data înființării, Universitatea din București reunea, într-un singur corp, Facultățile de Drept, Științe și Litere și Filosofie, în 1964 ea avea 12 facultăți (Matematică-mecanică, Fizică, Chimie, Biologie, Geologie-geografie, Filosofie, Istorie, Limbă și literatură română, Științe juridice, Facultățile de limbi și literaturi slave, limbi și literaturi romanice, clasice și orientale, limbi și literaturi germanice), iar numărul studenților se ridica la 13.435.

Clădirea Universității București, 10 iunie 1989
Foto: (c) TRAIAN PROSAN / AGERPRES ARHIVA

După anul 1990, s-a remarcat un proces de renaștere a Universității din București prin crearea de noi facultăți, înființarea de noi catedre și centre de cercetare, mărindu-se semnificativ numărul de studenți, înregistrându-se o creștere spectaculoasă a contactelor și colaborărilor internaționale. Universitatea din București este, totodată, prima instituție de învățământ superior din țară care a elaborat un program de reformă, o strategie de dezvoltare pe termen lung.

Instituția Universității din București a fost creată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), prin Decretul nr. 765 din 4/16 iulie 1864.

Universitatea din București, 28 aprilie 1989
Foto: (c) MIHAI ALEXE / AGERPRES ARHIVA

Constituirea Universității București, ca instituție didactică și științifică de cel mai înalt nivel, a marcat un moment important în dezvoltarea și modernizarea învățământului, științei și culturii românești.

AGERPRES/(Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță)

Casa memorială George Călinescu din București (12 noiembrie 1971)
Foto: (c) MIHAI ALEXE/ AGERPRES ARHIVA

Printre punctele de atracție ale casei memoriale se numără mobila în stil Aubusson și Empire, covoarele orientale, obiecte de artă din China, icoanele pe sticlă. Vizitatorul se poate delecta admirând tablouri pictate de Ioan Andreescu, Ștefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, o bibliotecă de mare valoare, biroul decorat după procedeul marchetăriei, acoperit cu cristal, precum și mulajul în ghips al mâinii drepte al scriitorului.

Casa Memorială George Călinescu din București; interior (12 noiembrie 1971)
Foto: (c) MIHAI ALEXE/ AGERPRES ARHIVA

În camera de birou se află piese de mobilă Biedermeier, pe masa de scris a rămas stiloul deschis, alături de câteva rânduri din ”Cronica optimistului”. Biblioteca din casa memorială George Călinescu este o adevărată enciclopedie, cu numeroase exemplare din literatura universală. Biblioteca cuprinde și ediții rare de carte italiană, germană, franceză alături de opere ale poeților români.

Casa Memorială George Călinescu din București; interior (12 noiembrie 1971)
Foto: (c) MIHAI ALEXE/ AGERPRES ARHIVA

Este expusă și o colecție de autografe primite de George Călinescu. Astfel, Tudor Arghezi semnează pe volumul ”Versuri” (1936) următoarele: ”Domnului George Călinescu, pentru mintea, pentru pana, pentru însuflețirea autorului”. La rândul său, Ion Barbu notează, în data 25 iunie 1930, pe un exemplar din ”Joc secund”: ”Din partea celui capabil chiar de prietenie, o caldă nelumească prețuire”.

Casa Memorială George Călinescu din București; interior (12 noiembrie 1971)
Foto: (c) MIHAI ALEXE/ AGERPRES ARHIVA

Pe peretele din hol, se află o fotografie care îl reprezintă pe George Călinescu profesor la curs, în amfiteatrul Odobescu. Camera din partea stângă dezvăluie noi tablouri deosebite, o ladă venețiană orientală, un scrin din lemn de palisandru, o lădiță chinezească, un sipet cu încrustații în sidef. Vioara expusă amintește de aplecarea scriitorului și pentru muzică.
***
George Călinescu, critic și istoric literar, publicist, prozator și poet, traducător și dramaturg, s-a născut la 19 iunie 1899, în București.

Efectuează studii de filologie și paleografie la Facultatea de Litere din București (1919-1923). Între 1928-1935, se dedică activității didactice, ca profesor de filosofie sau limba italiană la licee din Timișoara și București.

Odată cu doctoratul în Litere luat la Universitatea din Iași (1936), cu o lucrare pe tema operei eminesciene, începe cariera sa universitară: conferențiar la catedra de Estetică și Critică Literară din Iași, din 1942 devine profesor titular.

Transferat la București ca șef al Catedrei de Literatura Română Modernă, la Facultatea de Litere (1945), continuă activitatea de editor: conduce periodicele ”Tribuna poporului” (1944), ”Lumea” (1945) și ”Națiunea” (1946). Din 1949, preia conducerea Institutului de Istorie literară și folclor, al cărui director rămâne până la sfârșitul vieții.

A fost ales, în 1946, deputat în primul parlament de după război, mandatul său va fi reînnoit pentru toate legislaturile următoare până la sfârșitul vieții.

Debutul editorial îl reprezintă monografia ”Viața lui Mihai Eminescu” (1932). Opera sa fundamentală este monumentala lucrare ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941).

Romanele ”Cartea nunții” (1933), ”Enigma Otiliei” (1938), ”Bietul Ioanide” (1953) și ”Scrinul negru” (1960) atestă virtuțile unui prozator de excepție, cu vocație de caracterolog, și pun în practică propriile idealuri estetice și idei de critică literară.

A fost membru titular activ al Academiei Române, ales la 29 mai 1948. Pentru întreaga activitate a fost distins cu Premiul de Stat (1964). S-a stins din viață la 12 martie 1965, la București.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu)

Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. 17 aprilie 2011
Foto: (c) Ernest ANDONE / AGERPRES ARHIVĂ

Imobilul se află la adresa Str. Vasile Alecsandri, la numărul 16 și a fost construit între anii 1911-1913 de către arhitectul Alexandru Clavel, care s-a inspirat din arhitectura de factură germanică. Frederic Storck a conceput personal elementele decorative de pe fațada casei. Astfel, pe fațada dinspre stradă a aplicat două basoreliefuri de inspirație romanică. Sub cornișă, deasupra terasei mici, o friză conține profilul lui Frederic Storck, plasat central, flancat de lei înaripați și personaje feminine înlănțuite. Clădirea este înscrisă, din 2004, în lista monumentelor istorice ale Municipiului București.

Interior din Muzeul de Artă (Casa memorială) Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck — 30 august 1976
Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

În 1951, spațiul de lucru al celor doi artiști a fost deschis permanent pentru vizitatori, ca Muzeu de Artă, familia păstrând pentru folosință proprie spațiul de locuit. Operele de artă, care sunt în patrimoniul muzeului, au fost, în cea mai mare parte, donate de Cecilia Cuțescu-Storck și de fiicele sale, Gabriela Storck și Cecilia (Lita) Storck Botez.

Interior din Muzeul de Artă (Casa memorială) Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck — 30 august 1976
Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

În patrimoniul muzeului se află lucrări de sculptură și desene ale celor trei sculptori Storck, (Karl Storck, Carol Storck și Frederic Storck), lucrări de pictură, grafică și desene ale Ceciliei Cuțescu-Storck, colecția de numismatică ce i-a aparținut lui Frederic Storck și piese reprezentative din plachetele și medaliile create de acesta. Nu lipsesc nici colecții de sculptură religioasă, de artă populară și opere de artă ale unor artiști contemporani, cum ar fi pictura semnată de Romeo Kunzer Storck, Ella Storck (fiica sculptorului Carol Storck), un număr important de acuarele ale lui Carol Popp de Szathmáry și lucrări ale fiului acestuia, pictorul Alexandru Satmari.

Interior din Muzeul de Artă (Casa memorială) Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck — 30 august 1976
Foto: (c) Viorel LĂZĂRESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Tot în acest muzeu este expusă Colecția Muzeală a Episcopiei Armeano — Gregoriene.

***

Pictorița Cecilia Cuțescu-Storck s-a născut la 14 martie 1879, în localitatea Câineni, județul Vâlcea.

Cecilia Cuțescu-Storck
Foto: (c) AGERPRES ARHIVĂ

Între anii 1899-1905 a urmat cursurile Academiei “Julien” din Paris, unde a fost eleva lui Jean Paul Laurens și Benjamin Constant, și un an la “Ecole des beaux-arts”; Academia de Arte Frumoase din München (1907). În decursul anilor călătorește în Spania (1929), Portugalia (1934), Belgia și Olanda. Pictorița a fost profesorul multor generații de artiști plastici (între 1916-1947), fiind prima femeie profesor într-o academie de arte (de stat) din Europa. La Academia de Arte Frumoase din București, a fost profesoară în cadrul Catedrei de Artă Decorativă și Pictură (1916-1941).

Debutează în 1905 la Anvers, în același an având expoziții la Salonul de Toamnă din Paris. A avut numeroase expoziții în Amsterdam, Bruxelles, Anvers, Haga, Poznan, Milano, Atena. În 1944 îi apare volumul de memorii intitulat “Fresca unei vieți”, volum reeditat în 1966, sub titlul “O viață dăruită artei”. În creația sa a abordat toate temele picturii de șevalet: compoziții, peisaje, interioare, portrete, naturi statice, panouri decorative. Trebuie remarcată grafica artistei, o cronică a așezărilor și a oamenilor impresionantă prin puterea de sinteză și forța desenului.

Pictura murală ocupă un loc aparte în realizările Ceciliei Cuțescu-Storck prin contribuția majoră a artistei la impunerea și dezvoltarea acestui gen artistic în România. Prima sa pictură murală a fost realizată în propria reședință (plafonul și pereții holului), acum Muzeul Storck; “Industria, Comerțul și Agricultura” (1916), “Istoria Negoțului Românesc” (1933) se găsește în Aula Academiei de Studii Economice; “Apologia Artelor Românești” (1933) se află în Sala Tronului din Palatul Regal.

A fost decorată de statul francez cu Legiunea de Onoare.

A murit la 29 octombrie 1969.

***

Fiul celebrului sculptor Carol Storck, Frederic Storck s-a născut la București, la 7 ianuarie 1872.

După ce a făcut studiile primare și secundare la București, a lucrat la München timp de șase ani, sub conducerea sculptorului W. von Rümann, profesor la Școala de Belle-Arte de acolo. A ajuns apoi la Paris, unde, la expoziția din 1900, a obținut medalia de argint.

După terminarea studiilor a fost profesor de Sculptură la Academia de Arte Frumoase din București. În aprilie 1924, a participat la a 14-a ediție a Bienalei de sculptură de la Veneția, la secțiunea românească, alături de Cornel Medrea și marele Constantin Brâncuși, care a expus atunci ”Cap de copil” (o versiune în bronz și una în piatră). Cea mai mare parte a operelor sale (”Aruncătorul de piatră”, ”Cei patru evangheliști”, ”Tentația” etc.) impresionează prin precizia și finețea detaliilor.

Sub influența curentelor Art Nouveau și Art Deco, artistul a realizat nuduri din bronz și marmură de o delicatețe deosebită, ilustrând diferite stări de spirit (durere, disperare, bucurie, timiditate). Este autorul multor busturi (Mihai Eminescu — primul bust al poetului ridicat în țară, la Galați, Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Macedonski ș.a.) și portrete (Carol al II-lea, Regina Maria, Ferdinand I ș.a.), dar și al unor sculpturi de mici dimensiuni. A mai ornamentat interiorul Palatului Administrativ din Galați.

Familia celor trei sculptori Storck — Karl (primul profesor de Sculptură la Școala de Belle-Arte din București, înființată de pictorul Theodor Aman, în 1864), Carol și Frederic—, de origine germană, a revoluționat sculptura românească, îmbinând experiența dobândită în școlile de Belle-Arte din Germania, Italia sau americane cu motivele tradiționale românești.

Lor li se datorează și mai multe monumente funerare, majoritatea aflate la Cimitirul Bellu din București. Frederic Storck a murit la 26 decembrie 1942.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, Cerasela Bădiță, redactor arhivă foto: Elena Bălan, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Cercetările arheologice de amploare începute în 1953 au dezvăluit rămășițele Curții Voievodale a Țării Românești la București. Treptat, au ieșit la iveală tot mai multe urme ale istoriei. Orășenii care străbăteau în drumul lor ulițele Centrului Vechi de la Hala Unirii spre Lipscani sau invers, parcurgeau, de fapt, Strada Soarelui o veche alee a Curții Domnești, consemnată în documentele din 1790.

București-Muzeul Curtea Veche — 1972

Foto: (c) DAN SIMION / AGERPRES ARHIVĂ

Descoperirile din zonă, alături de documente și atestări, au scos la suprafață un ansamblu de aproximativ 25.000 mp, care reprezenta noua curte domnească, din secolul al XVIII-lea. Aici se afla palatul, construcțiile ce găzduiau familia voievodală și cele ale instituțiilor centrale ale țării: Sfatul, Logofeția, Visteria, Spătăria, Vornicia.

București-Muzeul Curtea Veche — 1972

Foto: (c) DAN SIMION / AGERPRES ARHIVĂ

Curtea Domnească a Bucureștilor a fost reședința domnitorilor Țării Românești timp de aproape trei secole și jumătate, polarizând întreaga viață politică, socială, economică și culturală a capitalei, după cum consemnează istoricul Palatului Voievodal.

București-Muzeul Curtea Veche — 1995

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / AGERPRES ARHIVĂ

Existența reședinței domnești începe la sfârșitul secolului al XIV-lea cu o construcție având fundații din cărămidă și o întindere de aproximativ 160 mp. Din cancelaria domnească a acestei reședințe a fost emis documentul de la 20 septembrie 1459, care atestă, pentru prima dată, numele de București. Ajuns la domnie, Vlad Tepeș (1448; 1456-1462; 1476) poruncește ridicarea peste vechea construcție a unei cetăți noi cu ziduri de piatră de râu, cu o suprafața estimată de cercetările arheologice la aproximativ 700 mp.

Manifestări dedicate ‘Zilelor Bucureștiului’; evenimente de artă medievală la Curtea Veche

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

În perioada 1459-1660, Bucureștiul a fost reședința domnilor Țării Românești, în paralel cu vechea capitală a Târgoviștei, iar după anul 1660 rămâne capitala unică. Domnul Mircea Ciobanul (1545-1554; 1558-1559) transformă vechea cetate într-un ”palat cu pivnițe vaste, poruncind și ridicarea bisericii domnești a cârei târnosire se va face câțiva ani mai târziu, în vremea fiului său Petru Cel Tânăr, atribuindu-se hramul Bunavestire”.

București-Muzeul Curtea Veche — 1995

Foto: (c) ADRIAN OLTEAN / AGERPRES ARHIVĂ

Vicisitudinile vremii își lasă urma asupra Curții Domnești, astfel că Matei Basarb (1632-1654) poruncește reconstrucția. Alți conducători ai Țării Românești, Grigore Ghica (1660-1664, 1672-1673 ), Gheorghe Duca (1668-1672, 1678-1683) și Serban Cantacuzino (1678-1688) contribuie și ei cu lucrări de reamenajare, dar perioada de maximă strălucire îi este atribuită lui Constantin Brâncoveanu (1682-1688). Palatul și construcțiile din jur au căpătat, în vremea lui, o nouă înfățișare, lucrându-se cu cărămidă, piatră și marmură. Palatul propriu-zis avea în componență: ”sala divanului, cele două spătării, apartamentul voievodului, iatacul doamnei, camerele coconilor și baia”, după cum arată documentele. Ultima perioadă din existența Curții Domnești se leagă de numele lui Constantin Hangherli (1797-1799).

Cea de-a III-a ediție a Carnavalului Lolelor, organizată de Centrul Cultural ‘Petre Țuțea’, în Centrul Istoric al Bucureștiului (2010)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Suprafața Curții Domnești s-a extins treptat: de la 3.000 mp, în secolul al XVI-lea, la 5.000 mp la sfârșitul veacului al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea ocupa, împreună cu anexele, perimetrul delimitat, în prezent, de străzile Smârdan și Șelari, artera comercială Lipscani și bulevardul I.C. Brătianu. Schimbările făcute de-a lungul timpului au făcut aproape imposibilă încadrarea într-un anumit stil arhitectonic. Doar zidirea lui Constantin Brâncoveanu exprimă apartenența la stilul denumit ”brâncovenesc”.

Cea de-a III-a ediție a Carnavalului Lolelor, organizată de Centrul Cultural ‘Petre Țuțea’, în Centrul Istoric al Bucureștiului (2010)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Astăzi, în cadrul Muzeului Curtea Veche, în subsolurile fostului Palat Voievodal, pot fi admirate vestigiile cetății din secolul al XIV-lea, o parte din zidul cetății lui Vlad Țepes realizat din piatră de râu, precum și o mărturie neprețuită a tehnicii de construcție, după vechea metodă romano-bizantină, care constă în etalarea unor rânduri de cărămidă ce separă și încasetează bolovani sau dale de piatră, potrivit descrierii de pe pagina de prezentare a muzeului.

Vernisajul expoziției “30 de ani de viață a muzeului Palatului Voievodal Curtea Veche”

Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Scoase la lumină în perioada 1967-1972, urmele trecutului istoric infățișează fragmente ale sistemului de alimentare cu apă, baia turcească a palatului, decorațiuni arhitectonice exterioare, geometria interioară inițiala și picturi murale.

AGERPRES/ (Documentare—Roxana Mihordescu, redactor arhivă foto: Mihaela Tufega, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul adăpostește colecția soților Serafina și Gheorghe Răut, în cadrul căreia se evidențiază câteva remarcabile pânze semnate de Theodor Pallady, precum și un fond important de peste 800 de desene și gravuri ale marelui pictor român, reprezentative pentru perioada lui pariziană. Acestea sunt expuse periodic în serii tematice.

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Gheorghe Răut, director al filialei Băncii ”Marmorosch Blank” din Paris și cunoscut colecționar de artă, a fost prietenul și admiratorul lui Theodor Pallady, pe care l-a găzduit în locuința lui din Place Dauphine nr. 12. După întoarcerea artistului în România, Răut i-a păstrat desenele și picturile din atelier, pe care le-a donat Statului român la sfârșitul anilor ’60, împreună cu propria colecție de artă.

Dulap din secolul al XVIII-lea, artă franceză; muzeul ”Theodor Pallady” din Capitală.
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / AGERPRES ARHIVĂ

Alături de lucrările lui Pallady, colecția soților Răut prezintă pictură europeană din secolele XVI-XIX (franceză — Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, olandeză — Jan van de Capelle, engleză, spaniolă, românească), sculptură antică greco-romană, egipteană, indiană, dar și sculptură renascentistă italiană și franceză, textile, piese de mobilier, ceramică orientală și alte obiecte de artă decorativă, totul într-un ansamblu complex și heteroclit. Prin diversitatea ei, colecția întregește sugestiv perspectiva asupra colecționismului românesc și european de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

În curtea muzeului se găsește statuia lui Theodor Pallady, realizată din bronz, operă a sculptorului român Gheorghe D. Anghel.

ceramică, artă persană; muzeul ”Theodor Pallady” din Capitală.
Foto: (c) Armand ROSENTHAL / AGERPRES ARHIVĂ

Cunoscută și sub numele de Casa Melik, clădirea în care funcționează muzeul este una dintre cele mai vechi și frumoase din București. Datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea este caracteristică pentru arhitectura civilă tradițională românească prin cerdacul de la etaj, închis cu geamuri, scara interioară din lemn sau acoperișul cu streașină lată.

Casa a fost construită în jurul anului 1790 de către un boier cu rang de spătar (de aici și numele de Strada Spătarului), iar în 1815 aceasta a fost cumpărată de un negustor armean, Chevorc Nazaretoglu, care a recondiționat-o și a lăsat-o moștenire fiului Agop, acesta lăsând-o la rândul său, moștenire fiicei sale Ana, care s-a căsătorit cu arhitectul Iacob Melik.

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Arhitectul Iacob Melik, un susținător al acțiunilor revoluționare de la 1848 și autor al lucrării ”L’Orient devant L’Occident”, s-a ocupat de renovarea casei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-i stilul original.

Văduva Ana Melik a lăsat prin testament casa pentru a fi folosită drept azil pentru văduvele bătrâne ale comunității armene. După un șir lung de procese, un nepot a câștigat casa. După ce a renovat-o între 1920 și 1921 cu ajutorul arhitectului Paul Smarandescu, a pierdut-o, aici organizându-se azilul. După 1944, autoritățile comuniste au desființat azilul și au adus în casă mai multe familii de chiriași.

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Ulterior donată statului, în 1970, s-a luat hotărârea ca în Casa Melik să fie expusă colecția Serafina și Gheorghe Răut, alături de lucrări semnate de Theodor Pallady. În acest scop, casa a intrat într-un proces de restaurare sub Direcția Monumentelor Istorice, ultima acțiune în acest sens fiind încheiată în 1973 de către arhitectul Eugen Chefneux.

Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Totodată, s-a reluat programul școala de sâmbătă în cadrul căruia se organizează săptămânal cursuri de inițiere în artele plastice pentru preșcolari și elevii din ciclul primar, urmărindu-se dezvoltarea sensibilității, a imaginației și creativității, precum și familiarizarea copiilor cu mediul muzeal.

***

Pictorul Theodor Pallady s-a născut la 11/24 aprilie 1871, la Iași.

A studiat la Școala de poduri și șosele din București, apoi la Politehnica din Dresda (1887-1889). Ia, în particular, lecții de desen și pictură de la Erwin Oehme, care, intuindu-i înzestrarea artistică, îl sfătuiește să plece la Paris. În capitala Franței a lucrat în atelierul lui Arman Jean (1889-1891), intrând apoi la Școala de arte frumoase. În 1892 a trecut în atelierul lui Gustave Moreanu, unde i-a avut colegi, printre alții, pe Matisse, Rouault, Manguin, Camoin, Jean Puy. După moartea lui Moreanu (1897), a lucrat în atelierele lui Aime Morot și Fernand Cormont, frecventând, în același timp, clasa lui Puvis de Chavannes.

Tabloul ”Golf (Hendaye)”, de Theodor Pallady
Foto: (c) Grigore POPESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Întors în țară (1904), a expus la Ateneul Român și în cadrul saloanelor oficiale, dar a menținut legătura cu Parisul, unde a deschis mai multe expoziții personale, până în 1940. A expus și la Bienala de la Veneția în anii 1924, 1940, 1942.

Cuvintele lui Pallady, ”Nu sunt modern, sunt din toate timpurile”, luminează creația sa atât de implicată în actualitate, dar sustrasă, totodată, oricărei referințe incidentale și înguste. Prin cromatică și perspectivă artistul asigură unitatea și continuitatea imaginii, menținând materialul reprezentat în convenția bidimensionalității. Prospețimea, luminozitatea adeseori exuberantă a tonurilor, în pictură, ca și accentele grafice, în desene, sunt supuse unei compoziții cu legi severe. Niciun detaliu, oricât de intens colorat, nu sparge armonia ansamblului. În seriile sale de nuduri în atelier, în naturi statice, în flori, în peisaje, în portrete și autoportrete, elementele imaginii aparțin unei observații atente a ambianței, fiind totodată convertite într-o atmosferă ce solicită mai complex privitorul.

Din creația sa, apreciată atât de public, cât și de critică, amintim lucrările: ”Citind din Baudelaire”, ”În fața șemineului”, ”Nud în fotoliu”, ”Fotoliu albastru”, ”Nud”, ”Armonie”, ”Odaliscă”, ”Autoportret”, ”Nud interior”, ”Compoziție”, ”Infinit”, ”Natură moartă cu pepene și smochine”, ”Natură moartă cu flori roșii”.

Lucrarea ”Halatul potocaliu” de Theodor Pallady
Foto: (c) Lucian TUDOSE / AGERPRES ARHIVĂ

A fost distins cu Marele Premiu al Juriului Salonului Oficial din 1926. La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziția retrospectivă ”Theodor Pallady”.

Theodor Pallady a murit la 16 august 1956.

În 2012 a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Elena Bălan; editor: Marina Bădulescu)

Muzeul Zambaccian — 1938
Foto: (c) RADOR / AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost fondat în 1947, piesele expuse aparținând impresionantei colecții de artă donate de Krikor Zambaccian statului român, împreună cu clădirea.

Clădirea Muzeului Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

“Am dăruit poporului colecția mea de artă, deoarece și talentele pe care le-am întrunit sunt ale poporului, ele fac mândria lui, altfel aș fi trădat și poporul și pe artiștii cărora le-am cules rodul. Pe pragul unei lumi noi, aduc acestui popor, izvor nesecat de energii și elanuri, în mijlocul căruia am văzut lumina zilei, omagiul meu recunoscător pentru ideile generoase pe care mi le-a inspirat”, scria Kricor Zambaccian în ultimul capitol din cartea sa “Însemnările unui amator de artă “.

Muzeul Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Zambaccian — 1963
Foto: (c) LAZAR SCHINDEMAN / AGERPRES ARHIVA

Muzeul a fost închis de regimul lui Nicolae Ceaușescu în 1977, când exponatele au fost mutate în alt loc, și redeschis în 1992, în sediul inițial.

Casa lui Zambaccian, proiectată de arhitectul C.D. Galin, fusese special concepută nu numai ca spațiu de locuit, ci și ca spațiu expozițional pentru opere de artă. Casa era deschisă o zi pe săptămână pentru publicul amator de artă încă de la terminarea construcției, în 1942. Donația s-a făcut în trei etape succesive: 1947, 1957 și 1962. Actul de donație stipula ca sediu casa lui Zambaccian, unde se afla deja colecția. Muzeul a fost inaugurat la 1 martie 1947. Construcția a fost extinsă în 1957, pentru a mări spațiul de expunere.

După cutremurul din 1977, colecția de artă de la Muzeul Zambaccian a fost mutată la Muzeul Colecțiilor de Artă, nou înființat, format din colecțiile unor mici muzee și din colecții particulare expropriate. Colecția Zambaccian a putut fi vizitată ca o secțiune în cadrul Muzeului Colecțiilor de Artă până după Revoluția română din 1989. A fost returnată în anul 1996, iar muzeul a fost redeschis.

Imagine de la redeschiderea Muzeului Zambaccian — 1996
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

Imagine de la redeschiderea Muzeului Zambaccian — 1996
Foto: (c) VIOREL LAZARESCU / AGERPRES ARHIVA

În anul 2008 muzeul Zambaccian a fost închis pentru renovare. Cu acest prilej clădirea a fost consolidată și s-a mărit spațiul de expunere. A fost restaurată o mare parte din lucrări, iar redeschiderea a avut loc într-o nouă formulă expozițională, extinsă.

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Redeschiderea Muzeului Zambaccian — 2008
Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul Zambaccian este una dintre cele mai bogate și valoroase colecții de artă din țara noastră. Operele de artă expuse cuprind lucrări de pictură, sculptură, grafică și mobilier. Colecția se distinge în special prin calitatea deosebită a lucrărilor de artă românească. Acestea oferă o imagine cuprinzătoare a evoluției artei românești, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului XX.

În patrimoniul muzeului se află lucrări ale pictorilor români Ion Andreescu, Corneliu Baba, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Nicolae Dărăscu, Lucian Grigorescu, Nicolae Grigorescu, Iosif Iser, Ștefan Luchian, Samuel Mutzner, Alexandru Moser Padina, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Vasile Popescu , Camil Ressu, Nicolae Tonitza și ale pictorilor francezi Pierre Bonnard, Paul Cézanne, Camille Corot, Eugene Delacroix, André Derain, Raoul Dufy, Marquet Albert, Henri Matisse, Camille Pissarro, Pierre-Auguste Renoir și Maurice Utrillo, precum și piese ale pictorilor spaniol Pablo Picasso și englez Alfred Sisley. De asemenea, muzeul găzduiește opere ale sculptorilor Constantin Brâncuși, Cornel Medrea, Milița Petrașcu, Dimitrie Paciurea și Frederic Storck.

* * *

Krikor H. Zambaccian, critic și colecționar de artă, s-a născut la 6 februarie 1889, la Constanța. A studiat la Institutul Superior de Comerț din Anvers, făcând paralel și studii de vioară. În această perioadă a vizitat muzeele din oraș, luând un prim contact cu creațiile lui Rubens și Van Dyck.

Atras de artă, a călătorit mult, vizitând cele mai de seamă muzee din Europa și achiziționând opere de artă de mare valoare.

Întors la Constanța în 1913 îi cunoaște pe pictorii Marius Bunescu și Theodorescu-Sion, cu care are lungi discuții despre artă. De asemenea, cunoaște pe sculptorul Medrea și pictorii Camil Ressu și Dărăscu.

În țară, beneficiind de vaste cunoștințe în domeniul artelor plastice, s-a apropiat de artiști ai vremii — Ciucurencu, Dărăscu, Iser, Pallady, Petrașcu, Ressu, Steriadi, Șirato, Tonitza ș.a., reușind totodată să elaboreze, de-a lungul anilor, câteva monografii ale unor mari artiști: “Gheorghe Petrașcu” (1945), “Nicolae Tonitza” (1955), “Cornel Medrea” (1957), “Corneliu Baba” (1958).

A fost ales în 1948 membru corespondent al Academiei Române. S-a stins din viață în 1962.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan; redactor arhivă foto: Mihaela Tufega, editor: Marina Bădulescu)

Clădirea muzeului Theodor Aman din Capitală, 1959
Foto: (c) MIRCEA NOVAC / AGERPRES ARHIVA

Muzeul funcționează ca atare de la deschiderea sa, în 1908, în locuința pictorului, un edificiu inedit în peisajul arhitectonic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Este prima casă-atelier de artist din România. Valoarea patrimonială constă în primul rând în aspectul memorial pe care îl reprezintă acest ansamblu plastic și arhitectonic.

De la planurile casei și decorația exterioară (realizată în colaborare cu sculptorul Karl Storck), la decorația interioară: pictura murală, vitralii, decorația pictată aplicată pe uși, stucatura tavanelor, lambriurile din atelier și mobilierul sculptat, toate sunt rezultatul viziunii lui Aman. Planul edificiului imaginat de pictor se va concretiza într-un proiect, realizat de antreprenorul Fr. Scheller, la indicațiile precise ale artistului.

În octombrie 1869 locuința, un adevărat templu al artei, era ridicată. În articularea edificiului său, Aman va apela la elemente ale arhitecturii neoclasice și renascentiste, vizibile mai ales pe fațadele nordică și estică, dar și la stilistica neogotică, în decorarea atelierului de pictură, cea mai spectaculoasă încăpere a casei. Aici va trăi și lucra artistul până la sfârșitul vieții, în 1891. Casa a revenit prin testament soției sale. Într-o scrisoare, Ana Aman mărturisea că dorința pictorului a fost ca această casă să devină muzeu. De aici și demersurile pe care ea le va face în acest sens pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și pe lângă Casa Regală. În 1904 clădirea, colecția de pictură, gravură, instrumentele de lucru, mobilierul, intrau în posesia statului, iar patru ani mai târziu, la 16 iunie 1908, se deschidea oficial Muzeul ”Theodor Aman”.

Colecția muzeului este extrem de variată și deosebit de valoroasă, întrucât constă din lucrări, semnate Aman, în aproape toate genurile și tehnicile artei de șevalet, gravură, artă decorativă și diverse obiecte care i-au aparținut. Expuse în casa artistului acestea alcătuiesc un tot unitar, conservă atmosfera de sfârșit de secol XIX și spațiul în care a trăit și creat primul pictor român modern. Fondul principal îl constituie donația Anei Aman din 1904, sporit ulterior prin alte donații, transferuri sau achiziții, dar și privat, în 1950, de un lot important, ce a contribuit la constituirea Galeriei Naționale.

Tablou reprezentând casa pictorului Theodor Aman, 1965
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Muzeul deține 165 de lucrări de pictură în ulei pe pânză sau pe panouri din lemn. Sunt pânze ce urmăresc evoluția artistului din perioada de început a creației, până la lucrările de maturitate. Aman este primul artist român care excelează în abordarea genurilor noi: consacră scena de bătălie și portretul istoric, ”atelierul artistului”, ambianța din interiorul sau peisajul imediat al casei sale, reuniunile mondene, scenele de gen în peisaj citadin sau rural (unele adevărate documente de epocă, ce surprind aspecte din cotidianul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și evoluția modei acelor vremuri), peisajul din anii maturității, nudul, ca gen nou (înaintea lui Nicolae Grigorescu) sau scenele orientale. Toate acestea sunt ilustrate în colecție și probează modernitatea lui Theodor Aman.

Interior din Muzeul ”Theodor Aman” din Capitală, 1965
Foto: (c) RADU CRISTESCU / AGERPRES ARHIVA

Grafica ocupă un loc important în cadrul colecției, în special gravura în acvaforte, tehnică pe care Aman a deprins-o în anii de studii, la Paris, și căreia i se va consacra cu perseverență începând cu 1872 până în 1881. Pentru performanțele de excepție în această tehnică este ales membru al Societății Aquafortiștilor de la Paris în 1875. Grație relației cu editorul A. Cadart, care i-a publicat o serie de planșe, cinci plăci de gravură ale lui Aman au intrat în posesia Societății Aquafortiștilor. Planșe ale lui Aman vor figura și în publicația societății, ”L’Illustration nouvelle”.

În inventarul din 1904 erau înregistrate 53 de aquaforte încadrate, cărora li se vor adăuga alte donații ale Anei Aman și exemplare din tirajele postume Fisher Galați, Adrian Maniu — Mișu Teișanu sau Alexandru Moscu, unele transferuri și achiziții, astfel că în prezent din colecție fac parte 298 de gravuri. Muzeul păstrează și cele 43 de plăci de gravură pe care Ana Aman le-a donat în 1904. În ceea ce privește acuarela, relativ slab reprezentată în colecție, însă doar sub aspect cantitativ (33 de lucrări), tratează teme diverse, unele inedite, altele prezente și în pictură, gravură sau desen. 

Cu excepția unui bust al Pepicăi Aman, al bustului lui Mihai Viteazul și al unui cap de femeie modelat în ceară sau plastilină, sculptura ține mai mult de latura decorativă și se regăsește la piesele de mobilier, care în inventarul din 1904 figurau astfel: ”1. Un dulap de stejar în stil gotic (sculptat 1865); 2. Un dulap mai mic cu două base-reliefuri reprezentând sculptura și pictura; 3. Un dulap pe patru piciore cu încuetura secretă cu base-reliefuri reprezentând două femei nude; 4. O masă de stejar sculptată și gravată. Pe față sunt cioplite nouă chipuri de voievodi naționali; 5. O cutie pentru lemne (cu figuri alegorice); 6. Dulap de haine. Amor și Psyhia sculptați pe față; 7. Un lavabou cu oglindă și sculpturi; 8. Cadrul unui ceasornic; 9. Două uși cu două canaturi. Pe care sunt ciopliți Titien, Rembrandt, Veronese și Raphael”.

Ustensilele de lucru — presa pentru gravură adusă de la Paris în 1872, bancuri de lucru, dăltițe, ace de gravură, palete, cutii și bastoane de pictură, pensule, mojare, sticluțe — conferă un plus de autenticitate atmosferei atelierului de pictură și gravură. În bibliotecă, concepută și sculptată de către Aman, se păstrează o parte dintre cărțile artistului, cele pe care doamna Aman le lăsa în casă în 1904. Câteva piese de costum oriental (șalvari, mantale și papuci de cadână, fes), ii și catrințe oltenești, panoplia cu arme (puști și pistoale orientale cu intarsii de alamă, fildeș sau sidef), vase românești sau orientale, ciubuce, narghilea, ce figurează și astăzi în patrimoniul muzeului, erau folosite de către Aman ca material de lucru și pot fi recunoscute în pânzele lui. Alături de alte obiecte personale, toate alcătuiesc colecția de peste o mie de piese a muzeului.

Sculpturile de pe fațada muzeului — fosta casă a pictorului Theodor Aman — sunt lucrate chiar de artist și îi înfățișează pe Michelangelo și pe Leonardo da Vinci.

Theodor Aman s-a născut la 20 martie 1831 la Câmpulung Muscel, ca fiu al serdarului Dimitrie Mihali Dinu “Aman” (aroman, macedonean stabilit în Oltenia prin 1873 sau 1874) și al Despinei Pepica Paris (grecoaică de origine).

După studii la Craiova și București, cu pictorii Lecca și Wallenstein, pleacă la Paris, unde va lucra cu maeștrii Michel Drolling si Francois Picot. Studiază pe Watteau și Rubens, sensibil la reușitele unor pictori de renume precum Delacroix, Ingres, Courbet, Couture.

Revenit în țară — fără să piardă legătura cu Parisul și permanent atent la modelele epocii — lucrează scene de gen, compoziții istorice, portrete, autoportrete, peisaje, naturi statice, interesându-se, în același timp, de arhitectură, muzică, literatură și, mai ales, de gravură.

Pictează scene de luptă (prezent fiind la asediul Sevastopolului de către trupele franceze, ori lupta de la Alma). A contribuit la ridicarea statutului artistului în societatea românească, la fondarea Școalei de Arte Frumoase (1863), al cărei prim director a fost. Aman a fost printre altele, pionierul picturii peisagistice românești, al impresionismului și mai ales al gravurii în acvaforte. Celebritatea și succesul de public îi sunt umbrite odată cu afirmarea lui Nicolae Grigorescu, a cărui primă expoziție avea loc în 1873. Theodor Aman a murit la 19 august 1891.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactori arhivă foto — Mihaela Tufega, Elena Bălan, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) GEORGE CALIN/AGERPRES ARHIVĂ

Muzeul de Istorie Naturală și Antichități din București a fost fondat prin decretul nr. 143 semnat de Alexandru Ghica, domnul Țării Românești (1834-1842), la inițiativa fratelui său, banul Ghica Mihalache, cel care a fost și primul donator important.

El a oferit noii instituții culturale o colecție de 1.250 monede grecești, romane și bizantine, 150 minerale, una cuprinzând 213 cochilii de moluște, precum și un important număr de pești, păsări, mamifere și fosile.

Colecțiile erau depuse în incinta Colegiului ”Sf. Sava”, dar în anul 1859, existând intenția de demolare a acestuia, colecțiile au fost transferate în câteva clădiri situate în apropierea colegiului.

Câțiva ani mai târziu (1863) o comisie numită de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a hotărât instalarea Muzeului Național în trei săli situate în aripa stângă a Palatului Academiei, exponatele fiind transferate acolo în luna septembrie 1864.

Muzeul Grigore Antipa, 11 februarie 1961
Foto: (c) ARMAND ROSENTHAL/AGERPRES ARHIVĂ

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Regulamentul pentru Administrarea și Organizarea Muzeului de Istorie Naturală din București ce stabilea atribuțiile personalului, activitățile destinate să îmbogățească colecțiile, programul de vizitare, precum și numirea unui profesor universitar în funcția de director. În 1903, directorul Muzeului, Grigore Antipa, a prezentat primului-ministru Dimitrie Sturza un memoriu în care demonstra necesitatea existenței unei clădiri special construite pentru a organiza “un Muzeu de Istorie Naturală demn de Capitala țării”.

Consiliul de Miniștri a aprobat proiectul și suma de 350.000 lei, necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 mp, situat pe Șoseaua Kiseleff nr. 1. Astfel, în anul următor (1904) au început lucrările de construcție a noii clădiri destinate Muzeului, după proiectul inginerului Mihail Rocco, fațada fiind proiectată de arhitectul Grigore Cerchez.

Lucrările au fost terminate în anul 1906 și toate colecțiile au fost transferate în noua clădire, începând dificila muncă de aranjare. Inaugurarea oficială a Muzeului în noua sa clădire a avut loc la 24 mai 1908, în prezența regelui Carol I, a prințului Ferdinand și a Prințesei Maria.

Cu această ocazie, au fost deschise pentru vizitare 16 săli create de Grigore Antipa, dintre care una cuprindea patru diorame bio-geografice (deșertul Sahara, savana africană, preria americană și tundra), printre primele realizate în lume și care, datorită calității lor, au servit drept model pentru multe alte muzee din țară și străinătate.

Cerbul gigant — fosilă din perioada cuaternară, expus la Muzeul Grigore Antipa 19 ianuarie 1966
Foto: (c) GHEORGHE AMUZA/AGERPRES ARHIVĂ

Ulterior, a fost adus în clădirea muzeului Scheletul de ”Deinotherium gigantissimum” de la Laboratorul de Geologie al Universității București (1911); au fost inaugurate noi secții — Geologie, Mineralogie, Paleontologie, Anatomie comparată, Antropologie, Etnografie generală și Ecologie — care ocupau 11 săli și a fost montată pe frontonul clădirii o placă de marmură purtând inscripția “Muzeul Național de Istorie Naturală” (1914).

La 23 mai 1933, în sala centrală de la parterul Muzeului a avut loc o ședință solemnă, prezidată de regele Carol al II-lea, consacrată împlinirii a 100 de ani de la fondarea Muzeului, 40 de ani de la numirea lui Grigore Antipa în funcția de director și 25 de ani de la deschiderea Muzeului în clădirea din Șoseaua Kiseleff.

Cu această ocazie, prin decret regal, Carol al II-lea a hotărât ca Muzeul să poarte numele de Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”.

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa”—aspect din expoziția ”Belgica”, care poartă numele navei ce a staționat în Antartica timp de doi ani și la bordul căreia s-a aflat, printre alții, zoo-botanistul român Emil Racoviță. 7 martie 1988
Foto: (c) MIHAI ALEXE/AGERPRES ARHIVĂ

În noiembrie 1996, au început lucrările de consolidare la clădirea Muzeului, necesare din cauza șubrezirii structurii de rezistență a clădirii ca urmare a cutremurelor din anii 1940, 1977, 1986 și 1990 și lucrărilor de construcție a metroului. În consecință, Muzeul și-a închis porțile pentru public, la 31 august 1997, urmând a fi redat circuitului pe etape: demisolul (1999), sălile de la parter (2000), primele două săli aflate la etaj (2001), sălile dedicate păsărilor din fauna României și primatelor din fauna mondială, aflate la etaj (2002).

Elevi ai mai multor instituții de învățământ preuniversitar urmează să viziteze Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa”, în cadrul programului educațional organizat, în săptămâna 1-7 aprilie, de Ministerul Educației Naționale, cu titlul ”Școala Altfel”. 2 aprilie 2013 
Foto: (c) MIHAI ALEXE/AGERPRES ARHIVĂ

În prezent, muzeul pune la dispoziția vizitatorilor expoziția de bază, structurată pe 3 nivele, însumând peste 2.000 de piese. La subsol este prezentată Biodiversitatea României și sunt marcate cele cinci bioregiuni din țară: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică.

La parter, fauna mondială este aranjată biogeografic, iar la etaj se pot afla informații despre originile și evoluția vieții, paleontologie, lumea insectelor și complexitatea speciei umane. Tot pe acest nivel se găsesc spațiile interactive, destinate copiilor și nu numai acestora. Patrimoniul Muzeului însumează peste 2 milioane de piese.

Expoziția ”The Human Body”, la Muzeul Național de Istorie Naturală ”Grigore Antipa”. 28 martie 2013
Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES ARHIVĂ

În cadrul colecțiilor, adevărată comoară a patrimoniului științific al Muzeului, sunt exemplarele pe baza cărora au fost descrise specii noi, așa numitele exemplare-tip. Acestea provin mai ales din fauna străină și aparțin colecțiilor de nevertebrate (6.986 exemplare), de vertebrate (91 exemplare) și de paleontologie (1 exemplare). Muzeul ”Grigore Antipa” deține colecții zoologice care aparțin majorității grupelor de animale nevertebrate și vertebrate (inclusiv fosile), dar și colecții de anatomie comparată, geologie (minerale și roci), etnografie și antropolgie, diorame și biogrupe.

14 septembrie 2011
Foto: (c) GEORGE CĂLIN/AGERPRES ARHIVĂ

După decembrie 1989, colecțiile au continuat să se îmbogățească prin materialul colectat în timpul deplasărilor din țară, dar și în expedițiile organizate de muzeu în Indonezia (1991) și Brazilia (1994). Activitatea de cercetare științifică în Muzeul ”Grigore Antipa” este concentrată pe investigarea diversității faunistice din România și la nivel mondial, parte din rezultatele obținute având și implicații exprese în gestionarea durabilă a mediului.

14 septembrie 2011
Foto: (c) GEORGE CĂLIN/AGERPRES ARHIVĂ

La muzeu se desfășoară și cercetări de biologie moleculară, ale căror rezultate sunt publicate în revista Travaux du Museum d’Histoire Naturelle ”Grigore Antipa”, care apare anual, încă din 1957. În februarie 2009, au început lucrări de modernizare a muzeului, instituția fiind redeschisă publicului la 17 septembrie 2011. În noua formulă, muzeul are cinci săli în care se proiectează documentare, 66 de infotouch-uri, proiecții 3D, plasme și sisteme interactive de prezentare a exponatelor. Există spații destinate interactivității, săli multimedia și compartimente amenajate ca laboratoare în care vizitatorii pot face sau asista la experimente științifice, demonstrații și lucrări de laborator.

14 septembrie 2011
Foto: (c) GEORGE CĂLIN/AGERPRES ARHIVĂ

Printre expozițiile temporare, conferințele și atelierele găzduite la Muzeul Antipa în cursul anului 2014, se numără: ”Insectele — experți criminaliști”, ”Misterioasa lume a himenopterelor”, ”Taxidermia — între știință și artă”, ”Ateliere de creație cu imaginație Holy Molly”, ”Natura întâlnește tehnologia”, ”Halloween la Antipa”.

Misiunea muzeului este studiul biodiversității prin cercetare bazată pe colecții, petrecerea agreabilă a timpului liber, popularizarea cunoștințelor legate de fauna României și de cea mondială, precum și sensibilizarea publicului față de problemele actuale legate de protecția mediului și conservarea habitatelor.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Marina Bădulescu)

Biserica Stavropoleos 
Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES FOTO

Potrivit pisaniei de deasupra ușii de intrare a bisericii, lucrările de construcție ale așezământului au fost terminate la 30 octombrie 1724.

Biserica Stavropoleos
Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

Locul pe care aveau să fie zidite biserica și hanul a fost cumpărat de arhimandritul Ioanichie, în 6 aprilie 1722, de la jupâneasa Despa. În incinta hanului cu două niveluri ce se afla în proprietatea lui, Ioanichie a construit actuala biserică, zidind o mănăstire, ce era susținută economic de către han, rânduiala fiind una frecventă în epocă.

Testamentul arhimandritului Ioanichie arată că la 1 iunie 1724 hanul era deja ridicat, potrivit monografiei aflată pe site-ului oficial al Mănăstirii Stavropoleos, biserica fiind construită în același an.

Lipsa dovezilor documentare despre un plan prealabil de construire a bisericii, faptul că numai cu trei luni înainte de terminarea construcției Ioanichie încă mai cumpăra terenuri ca să încapă altarul, apoi hotărârea de a mări altarul la numai patru ani de la terminarea construcției, precum și constatările ulterioare ale arhitecților în timpul restaurărilor, l-au determinat pe generalul P.V. Năsturel (general de artilerie, publicist, istoric și heraldist) să conchidă că Ioanichie a găsit pe locul cumpărat în 1722, un paraclis al boierilor Popești, pe care apoi l-a reparat și transformat succesiv: a rotunjit zidul dinspre răsărit al altarului, a adăugat absidele, a construit, în 1725, pe locul dăruit de Maria, fata logofătului Radu Greceanul, o clopotniță și o pivniță, a mărit, în 1729, altarul, făcând un schimb de proprietăți cu Grigorie Greceanul.

După doi ani de la construcție, în 7 martie 1726, arhimandritul Ioanichie a fost ridicat la rangul de mitropolit al Stavropolei și exarh al Cariei de către patriarhul Constantinopolului, Ieremia. Tot de atunci, mănăstirea pe care a construit-o a fost numită Stavropoleos.

Cu ocazia hramului din anul 1733, la 8 noiembrie, ctitorul Ioanichie a pus să se zidească în Proscomidie piatra cu numele ctitorilor și a lăsat prin testament hotărârea ca mănăstirea și hanul Stavropoleos să fie închinate Mănăstirii Gura din Grecia.

La 7 februarie 1742, starețul Ioanichie a trecut la cele veșnice, la vârsta de 61 de ani, fiind înmormântat în biserică.

Hanul și anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la cădere. Din cauza stricăciunilor suferite în timp, între anii 1852-1858, egumenul mănăstirii a cerut în repetate rânduri dărâmarea bisericii și construirea unei biserici noi.

În 1897, Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor a decis restaurarea acestui lăcaș, adresându-se arhitectului Ion Mincu, care, după trei ani de studii, a ajuns la concluzia că restaurarea este imposibilă, din cauza greșelilor de construcție.

Foto: www.stavropoleos.ro

În cele din urmă, din august 1904, arhitectul Ion Mincu a început lucrările de restaurare. După patru ani arhitectul a prezentat autorităților planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han dispărut și care va servi drept muzeu. Restaurarea picturii a fost încredințată preotului pictor V. Damian.

După moartea lui Ion Mincu lucrările au fost continuate de elevul său, arhitectul Al. Zagorit, iar mai târziu lucrările au continuat sub conducerea profesorului C. Dumitrescu.

Între anii 1904-1940, Biserica Stavropoleos a rămas doar monument istoric, în incintă depozitându-se elemente de arhitectură și pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Capitalei. În anul 1940 biserica s-a redeschis cultului.

În prezent, din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există construcția în stil neo-românesc, ridicată după planurile arhitectului Ion Mincu la începutul secolului al XX-lea, care adăpostește o bibliotecă, o sală de conferințe și o colecție de icoane vechi (începutul secolului al XVIII-lea) și obiecte de cult.

Biserica Stavropoleos
Foto: (c) SORIN LUPSA / AGERPRES FOTO

Stilul arhitectonic al Bisericii Stavropoleos este cel brâncovenesc. Armonia volumelor, precum și calitatea sculpturilor în piatră și lemn au făcut ca aceasta să fie considerată printre cele mai importante realizări de artă brâncovenească din țară. În partea superioară a pridvorului s-a păstrat o frescă originală bine conservată, spre deosebire de cea din interior, care s-a degradat din cauza fumului de la lumânări. Intrarea este mărginită de un portal, sculptat în piatră, în partea de sus existând o pisanie bilingvă, în grecește și în slavonă, dar redată cu caractere chirilice (un scurt istoric al monumentului).

Catapeteasma, cu ușile împărătești și cu cele două iconostase mici, în lemn, sculptate artistic, sunt bine conservate.

Icoanele sunt originale, pictate pe fond de aur.

Colecția de obiecte vechi bisericești ce aparțin astăzi Bisericii Stavropoleos cuprinde icoane, obiecte de cult, piese de artă decorativă și fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist.

Foto: www.stavropoleos.ro

Biserica Stavropoleos are și o valoroasă bibliotecă alcătuită din numeroase volume de teologie, artă și istorie. Biblioteca conține un important fond de scrieri patristice, biblice, dogmatice, liturgice, istorice, pastorale, omiletice, catehetice, dicționare și manuale de limbi clasice, dar și studii despre arta bizantină și icoana ortodoxă, istoria și civilizația românească a secolului al XVIII-lea, cultura medievală europeană. De asemenea, aici există și un fond de carte veche, manuscrise și tipărituri în limbile română, greacă și slavonă. Sunt peste 80 de manuscrise și 400 de tipărituri, cărți de cult sau manuscrise muzicale unele din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane (BOR), Daniel, a oficiat slujba de resfințire a Bisericii Stavropoleos
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Lăcașul a redevenit mănăstire în anul 2008, când, cu binecuvântarea patriarhului Daniel, a avut loc tunderea în monahism a patru dintre surorile viețuitoare de la Stavropoleos. În anul 2011 au fost tunse în monahism alte două surori. Astăzi, potrivit site-ului oficial al acestui locaș, obștea Mănăstirii Stavropoleos este formată din 6 monahii și un preot duhovnic.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)