Search
Facebook Twitter Email

În general, un sistem de decoraţii exprimă fidel modul de gândire şi filosofia de viaţă al societăţii, profilul spiritual şi ierarhia valorilor pe care poporul respectiv şi-o însuşeşte. Acestea sunt reprezentate prin simbolurile heraldice ce compun decoraţiile, prin devizele acestora, culorile panglicilor sau lentelor, forma decoraţiilor. Toate acestea fac referire la credinţă, onoare, virtute, fraternitate, filantropie, patriotism, curaj, devotament şamd. Elementele heraldice cele mai des folosite în sistemul românesc de decoraţii din perioada regalistă sunt: crucea – de regulă crucea repetată (cruce românească) dar ea apare şi în diverse alte forme (cruce de malta, cruce Leopold, cruce bizantină, cruce latină, cruce Ruppert, cruce treflată, patriarhală, dublă etc) – acvila (de regulă, cruciată) în diferite ipostaze şi coroana de oţel (face referire la independenţă)[1]. Prin urmare: avem de a face cu trei elemente care trimit la credinţa creştină; trecutul istoric şi apartenenţa la ginta latină, la civilizaţia romană (acvila); suveranitatea, unitatea şi independenţa. Alături de aceste simboluri principale, sau complementar acestora apar: cunune din frunze de stejar, laur sau spini, aripi, ancore, spade, cifre regale încoronate, efigii ale sfinţilor sau ale monarhilor şi alte elemente care definesc categoria decoraţiei. Combinaţii ale acestor elemente definesc modul şi locul în care persoana decorată s-a evidenţiat precum şi calitatea pe care o avea în momentul săvârşirii faptelor.

În România apariţia decoraţiilor ţine de domeniul perioadei moderne a istoriei. Istoriografia noastră înregistrează pentru evul mediu doar cazul principelui Vlad Dracul, făcut cavaler al ordinului dragonului de către Împăratul german Sigismund de Luxemburg, de la care ordin i se trage porecla lui şi a ramurii Basarabilor din care face parte. În urma Unirii din 1859 şi a formării României Mici, conducerea românească în frunte cu principele Alexandru Ioan Cuza a pus problema instituirii unor decoraţii naţionale, necesare pentru a răsplăti faptele cetăţenilor faţă de patrie şi domnitor. A luat fiinţă astfel în 1964 primul ordin naţional românesc, Ordinul Unirii, menit să răsplătească  cu prilejul împlinirii a cinci ani de la Unire, faptele celor care au avut o contribuţie majoră la unirea Moldovei cu Ţara Românească. Fiind vorba de un act clar de independenţă – emiterea şi acordarea de ordine se făcea şi se face şi în ziua de azi numai de puterea suverană în stat – actul respectiv a atras după sine protestul energic al Imperiilor vecine dar mai ales a Imperiului otoman, care se considera atunci adevărata putere suverană a României. Ori, emiterea şi acordarea de distincţiuni era, în opinia  otomanilor, atributul numai al sultanului iar cetăţenii nu puteau fi răsplătiţi decât pentru merite faţă de puterea suverană. Dat fiind poziţia mai mult decât circumspectă a celorlalte puteri europene conducerea românească a trebuit să renunţe la acest proiect. Ordinele care au fost deja bătute până la anularea decretului de instituire a Ordinului Unirii, au fost înmânate proprio-motu de către Cuza numai câtorva din apropiaţii domnitorului.

Ordinul avea trei grade – cavaler, ofiţer şi comandor – şi avea ca element definitoriu o cruce repetată, emailată albastru, între braţele căreia se aflau mănunchiuri de raze. Medalionul central avea pe avers două mici coroane de lauri cu cifrele 5 şi 24 în centrul lor şi pe bordură inscripţia „GENERE ET CORDE FRATERS”, iar pe revers cifra încoronată a domnitorului Unirii. Panglica ordinului era din rips roşu cu două dungi albastre pe margine.

Lucrurile se vor schimba odată cu proclamarea independenţei de stat  la 9 mai 1877. Unul din primele acte ale noului stat independent a fost emiterea primului ordin naţional numit „Steaua României”. În rândurile acestui ordin urmau să intre ofiţerii care luptau acum în războiul pentru independenţă, ca şi factorii de decizie de la Bucureşti care au creat premisele ruperii României de Imperiul otoman şi a proclamării independenţei. Noul ordin deşi asemănător ca formă vechiului ordin al „Unirii” instituit de Cuza – cruce repetată emailată albastru şi mănunchiuri de raze între braţele sale – era diferit de acesta în ceea ce priveşte legenda şi unele elemente din interiorul medalionului însemnului. Vechea deviză referitoare la unirea din 1859, nu mai era de actualitate, ea fiind acum “IN FIDE SALUS”, la fel şi datele 5 şi 24 ianuarie sau cifra principelui Alexandru Ioan Cuza, ele fiind înlocuite de acvila cruciată şi de cifra încoronată a principelui Carol I. De asemenea ordinul are cinci grade: cavaler, ofiţer, comandor, mare ofiţer şi mare cruce, având semne specifice pentru militari şi civili. Panglica ordinului “Steaua  României” era identică cu cea a predecesorului său (roşie cu două dungi albastre). Unele elemente ale însemnului ordinului precum şi locul său în cadrul sistemului de decoraţii românesc se va schimba odată cu trecerea anilor. În 1932 regele Carol II schimbă mănunchiurile de raze dintre braţele crucii cu acvile

Domnia regelui Carol I este una prolifică pentru decoraţiile româneşti. Aflat la început de drum, sistemul de decoraţii româneşti se îmbogăţeşte cu o serie de ordine şi medalii. Odată cu proclamarea regatului, conducerea de la Bucureşti în frunte cu proaspătul rege Carol I a fost instituit un nou ordin numit “Coroana României”, ordin care era din punct de vedere ierarhic, inferior “Steaua României”. “Coroana României” avea forma crucii malteze, emailat roşu şi cu borduri albe iar între braţe cifra regelui Carol I.

Ordinul Coroana României, 1881, comandor, civiliOrdinul Coroana României, 1881, comandor, civili

În ziua de 10 Mai 1906, a fost instituit ordinul “Carol I”, pentru a perpetua amintirea regelui de numele căruia este legată Independenţa de stat a României. Însemnul ordinului este format dintr-o cruce treflată, emailată roşu, având între braţe mănunchiuri de raze aurite. Pe aversul crucii se află acvila cruciată, încoronată cu coroana regală, cu aripile desfăcute larg, ţinând în gheare simbolurile independenţei – sceptrul şi sabia. Acvila are pe piept un medalion în care este reprezentată efigia regelui între două ramuri de laur. Sub acvilă se află o banderolă cu deviza ordinului. “PRIN STĂRUINŢĂ LA IZBÂNDĂ”. Pe reversul însemnului avem un medalion emailat roşu cu inscripţia 1866 – 10 MAI – 1906 iar la mijloc cifra regală. Panglica este din rips moarat, albastru deschis, cu câte o dungă aurie pe margini. Ordinul avea iniţial patru grade – Comandor, Mare Ofiţer, Mare Cruce şi Colan. În 1932 ordinul a fost redus la numai două grade – Cavaler Mare Cruce şi Colan.

Ordinul Carol I în grad de Mare Cruce

Alături de aceste trei ordine naţionale, regele Carol I a mai instituit o serie de medalii şi cruci comemorative. Ex: Crucea “Trecerea Dunării”, instituită la 25 octombrie 1877; Crucea “Elisabeta” la 7 octombrie 1878; crucea “Serviciul Credincios”; crucea “Meritul Sanitar” la 26 noiembrie 1913; medalia ”Virtutea Militară”; medalia “Serviciul Credincios”; medalia ”Bărbăţie şi Credinţă”; medalia jubiliară ”Carol I”; medalia ”Avântul Ţării”; medalia ”Apărătorii Independenţei”; medalia ”Răsplata Muncii”; medalia ”Răsplata Muncii pentru Biserică”; medalia  ”Răsplata Serviciului Militar pentru 15 şi 20 de ani”; semnul onorific ”18 şi 25 de ani în Serviciul militar”.

Crucea Meritul Sanitar 1913, cl. I și IICrucea Meritul Sanitar 1913, cl. I și II

Medalia Avântul ȚăriiMedalia Avântul Țării

Medalia Apărătorii independențeiMedalia Apărătorii independențeiCrucea Trecerea Dunării

Marea Unire din decembrie 1918 a fost un nou prilej pentru sistemul românesc de decoraţii de a se înbogăţi cu noi ordine şi medalii. Meritele celor care luptaseră pentru unire, pe front sau în spatele frontului trebuia recunoscut. Au apărut pe 26 septembrie 1916 ordinul militar “Mihai Viteazul”, pentru răsplătirea ofiţerilor care luptau în linia I. Ordinul are trei clase iar însemnul este compus dintr-o cruce treflată emailată albastru, având pe avers cifra încoronată a regelui Ferdinand, iar pe revers milesimul 1916. La clasele II şi III crucea este surmontată de coroana regală. Însemnul clasei a II-a a ordinului se poartă în comandorie iar cel al primei clase se poartă ca broşă pe partea stângă a pieptului. Panglica ordinului este din moar vişiniu, cu două benzi aurite pe laturi.

Ordinul Mihai Viteazul, cl. II model 1916 (cel din cutie) și 1941Ordinul Mihai Viteazul, cl. II model 1916 (cel din cutie) și 1941

Un alt ordin instituit în timpul războiului de reîntregire este „Crucea Regina Maria”. S-a acordat persoanelor care s-au distins în domeniul sanitar. Denumirea ordinului face referire la personalitatea reginei Maria, care s-a implicat personal în acţiuni de binefacere la adresa infirmilor de război, a văduvelor celor căzuţi şi mai ales a bolnavilor din timpul epidemiei de tifos exantematic, fără a arăta cel mai mic gest de reţinere atunci când venea în contact cu ei.  Însemnul ordinului se compunea dintr-o cruce gamată având în centru cifra încoronată a reginei pe avers iar pe revers milesimul 1917. Panglica este de culoare portocalie. Ordinul are trei clase; însemnul pentru clasa I este emailat alb iar pe avers are o cruce roşie, cifra reginei Maria fiind de data aceasta pe revers. Tot acum s-a schimbat la ordinul “Coroana României” cifra regelui Carol I cu coroana regală.

Ordinul Regina Maria, clasele I, II și III - 1917

După război a fost instituit ordinul “Ferdinand” cu scopul de a răsplăti faptele celor care au contribuit la înfăptuirea Unităţii Naţionale. Însemnul ordinului are forma unei cruci de aur smălţuită verde, cu capetele braţelor despicate în V.  Ordinul are 6 grade: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer, Mare Cruce şi Colan. Tot după război a fost instituită medalia “Victoriei”, în scopul de a comemora frăţia de arme dintre armatele aliate din timpul războiului. Alte medalii instituite acum sunt: medalia comemorativă “Proclamarea Independenţei”, medalia “Ferdinand” şi medalia “Răsplata Muncii pentru Construcţii Şcolare”

Domnia regelui Carol II este prodigioasă din punctul de vedere al instituirii de ordine şi medalii. Se aduc îmbunătăţiri la ordinele vechi şi se instituie altele noi. Trebuie menţionat că această instituire de noi ordine se datorează apariţiei de noi domenii în economie, de noi categorii militare, dar şi plăcerii regelui Carol II, foarte sensibil când era vorba de medalii, de uniforme sau parade militare. Ordinul militar “Mihai Viteazul” are acum o uniformă specifică şi un drapel. Drapelul se acorda odată cu însemnele ordinului unităţilor militare citate de trei ori prin ordin de zi pe armată pentru fapte de arme excepţionale pe câmpul de luptă. Se aduc schimbări la ordinele “Steaua României” şi ”Coroana României”. Sunt instituite ordinele: “Virtutea Aeronautică”, “Pentru Merit”, “Serviciul Credincios”, “Casei Domnitoare”, “Bene Merenti al Casei Domnitoare” şi “Sfântul Gheorghe”. S-au mai instituit o serie de cruci şi medalii: Crucea de onoare “Pentru Merit”, crucea “Casei Domnitoare”, “Bene Merenti pentru Salvare”, semnul onorific de “40 de ani pentru ofiţeri”, medalia “Virtutea Aeronautică”, medalia comemorativă “Peleş”, medalia “Amintirea Regelui Carol II”, medalia „Casei Domnitoare”, medalia “Virtutea Maritimă”, şi medalia “Centenarul Regelui Carol I”.

Ordinul Virtutea Aeronautică în grad de comandor, cu însemne de război, 1930Ordinul Virtutea Aeronautică în grad de comandor, cu însemne de război, 1930Medalia Virtutea Aeronautică, 1931Ordinul Bene Merenti, clasa a IV-a, pentru civili – 1935

Medalia Virtutea Aeronautică - 1931Medalia Virtutea Aeronautică – 1931Ordinul Bene Merenti, clasa a IV-a pentru civili – 1935

Cel de-al doilea război mondial a adus unele schimbări sistemului românesc de decoraţii. S-au adus modificări ordinelor “Mihai Viteazul”, “Steaua României” şi ”Coroana României” şi au fost instituite medaliile “Cruciada Împotriva Comunismului” şi “Pro Basarabia şi Bucovina”, toate acestea datorită cerinţelor frontului.

Medalia Cruciada împotriva comunismuluiMedalia Cruciada împotriva comunismului

Victoria Naţiunilor Unite în lupta contra Germaniei şi a aliaţilor ei a însemnat sfârşitul sistemul românesc naţional de decoraţii aşa cum a fost el gândit şi conceput de către conducerea românească de-a lungul unui secol. Noua ordine constituită de marele vecin de la răsărit cerea renunţarea la tot ce înseamnă specific naţional. Au fost înlăturate decoraţiile naţionale existente şi în general toate simbolurile regaliste sau “burgheze”, începând cu regele Mihai şi stema de stat şi terminând cu cele mai mici insigne.  Nu aveau ce căuta într-un stat care se vroia a fi comunist, decoraţii care aminteau de monarhie (ordinele “Carol I”, “Coroana României”, “Casei Domnitoare” “Hohenzollern”), de Reîntregire (Ordinele “Ferdinand” şi “Mihai Viteazul”.) sau de tradiţie (medalia “Răsplata Muncii pentru Biserică”). Toate însemnele care defineau România ca stat precum şi idealurile sale trebuia să fie în concordanţă cu dorinţele conducerii Uniunii Sovietice. În domeniul decoraţiilor şi al însemnelor de stat conducerea de la Bucureşti s-a inspirat adânc din larga experienţă a partidului bolşevic, noul sistem de decoraţii fiind în formă şi în fond o copie a sistemului de decoraţii sovietic. Elemente precum crucea repetată (element heraldic pur românesc, ea fiind denumită în manualele de specialitate şi “cruce românească”), coroana de oţel, acvila cruciată şamd. urmau să dispară, toate acestea urmând a fi înlocuite cu elemente de sorginte comunistă şi sovietică precum steaua în cinci colţuri (la ordinele “Steaua R.P.R.”, “Apărarea Patriei”, “Meritul Militar”), secera şi ciocanul, roţi dinţate de angrenaj, sonde, spice de grâu, furnale etc. în general elemente definitorii ale noii clase conducătoare a României.

Ordinele Muncii (clasele I-III) și Meritul Agricol (clasele I-V)Ordinele Muncii (clasele I-III) și Meritul Agricol (clasele I-V)

Ordinele "În serviciul patriei socialiste" (clasele I-III) și "Mamă eroină"
Ordinele “În serviciul patriei socialiste” (clasele I-III) și “Mamă eroină” 

Ordinele sovietice "Muncii", Revoluției din octombrie" și "Mamă eroină", luate ca model de autoritățile comuniste româneOrdinele sovietice “Muncii”, Revoluției din octombrie” și “Mamă eroină”, luate ca model de autoritățile comuniste române

În plus, forma panglicilor este tot de tip sovietic, fiind pliate pentagonal şi puse pe un suport metalic. De notat că în ordinele sistemulului de decoraţii comunist nu există devize. Inscripţiile precum „GLORIA MATERNĂ”,  “MAMĂ EROINĂ”, “PENTRU MERITE DEOSEBITE ÎN MUNCĂ”, “MERITUL AGRICOL”[2], Eliberarea de sub jugul fascist”, “Pentru paza contra incendiilor”, nu le putem denumi devize pentru că în mod normal deviza trebuie să definească scurt ideea călăuzitoare a cavalerilor unui ordin. Explicaţia nu poate consta decât în faptul că noua conducere de la Bucureşti (şi în general cea din ţările comuniste) nu cunoştea care este rolul şi însemnătatea unei devize într-un ordin naţional, pentru că, în caz contrar, devize cu caracter comunist s-ar fi găsit. Există în decoraţiile sovietice  – Ordinele „Steaua Roşie” şi “Steagul Roşu al Muncii” – deviza  „PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VA”[3] dar este singura din întregul sistem de decoraţii sovietic.

Ierarhia valorilor – ierarhie de valori total străine de spiritualitatea românească – pe care regimul comunist căuta să le inoculeze societăţii româneşti, cerea înfiinţarea unor decoraţii adecvate, care să facă referire la „eliberarea” de sub jugul fascist; la muncă (menţionăm că e vorba de munca fizică de zi cu zi a muncitorilor din producţie sau de pe şantiere; „muncă socialistă”, în nici un caz muncă intelectuală), la colectivizare şi la „ţărănimea muncitoare” (în contradicţie cu aşa zişii „chiaburi” – micii proprietari de pământ). Clasa muncitoare era acum clasa conducătoare a societăţii (“elementul său cel mai înaintat” fiind muncitorii ceferiști) şi în ea a fost înglobată această „ţărănime muncitoare”, adică pătura de oameni cea mai săracă de la sate, bucuroasă să intre la colectiv fără nimic. Această ierarhie a valorilor trebuia să fie raportată la această societate de oameni simplii, fără un nivel ridicat de cultură (nivelul ridicat de cultură era primejdios pentru o conducere cu principii străine de ţară[4]) şi care putea fi foarte uşor manevrată[5].

Medalie dedicată încheierii colectivizării 1965 - aversMedalie dedicată încheierii colectivizării 1965 – avers

de „Erou al Muncii Socialiste”, „Erou al RPR” ulterior  de „Erou al Republicii Socialiste România” ce avea ataşat ordinul „Victoria Socialismului”[7], “Mamă Eroină” şi „Erou al Noii Revoluţii Agrare” apoi “Ordinul Muncii”, ordinele “Steaua RPR”, „Apărarea Patriei”, “23 August”, „Gloria maternă”, având ataşată “Medalia Maternităţii”.Ordinul Steaua RPR 1947-1965Ordinul 23 August, clasele I-III”]Medalie dedicată încheierii colectiviăarii 1965 - reversMedalie dedicată încheierii colectiviăarii 1965 – reversAu apărut astfel: titlurile[6

Ordinul Apărarea Patriei 1965, clasele I-III
Ordinul Apărarea Patriei 1965, clasele I-III

Pentru militari a fost instituit ordinul Meritul militar, tot cu trei clase

Ordinul Meritul Militar, cl. I, md.1964Ordinul Meritul Militar, cl. I, md.1964

Pentru lucrătorii din cadrul serviciilor de securitate este instituit, în septembrie 1958, ordinul, care avea trei clase, şi medalia, cu o singură clasă, “Pentru merite deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat”.

Ordinul "Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii socialiste și de stat" - 1965Ordinul “Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii socialiste și de stat” – 1965

Pentru cei din cadrul Ministerului de Interne (miliţie), se instituie, în 1963, ordinul şi medalia “În serviciul patriei socialiste” care era echivalentul “Meritului Militar”. Au apărut apoi ordinele şi medaliile: “Tudor Vladimirescu”, “Meritul Ştiinţific”, “Meritul Cultural”, “Meritul Sanitar”, “Meritul Sportiv”.  Dintre medaliile care au fost instituite în această perioadă sunt de amintit, exceptându-le pe cele ataşate unor ordine, “Eliberarea de sub jugul fascist”, “Pentru paza contra incendiilor”, “De strajă Patriei”, “Virtutea Ostăşească”; celelalte medalii aveau un caracter comemorativ: “A 5-a aniversare a Proclamării Republicii Populare Române”, “50 de ani de la Răscoala ţăranilor din 1907”, “A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor”, “40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român”, “În cinstea încheieri colectivizării agriculturii”.

Ordinul Tudor Vladimirescu

Ordinele Meritul Științific (cl. I-III) și Meritul Cultural (cl. I-V) - 1966Ordinele Meritul Științific (cl. I-III) și Meritul Cultural (cl. I-V) – 1966

Titlul de onoare Gloria Maternă Cl. I

Ca dovadă pentru totala ignoranţă a creatorilor sistemului de decoraţii românesc din perioada comunistă este şi faptul că cea mai înaltă distincţie a României – titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” – avea acelaşi rang cu “titlurile”: ”om de ştiinţă emerit”, “artist al poporului”, “maestru emerit al artei”, “artist emerit”, “profesor universitar emerit”, “învăţător emerit”, “zootehnist emerit”, “medic emerit”, “medic veterinar emerit”, “colectiv artistic emerit”, “fruntaş în întrecerea socialistă” (ultimul de o foarte mare diversitate: de secţie, de sector, de şantier, de întreprindere, de gospodărie agricolă colectivă etc.). Multitudinea acestor “titluri” aveau ca formă de recunoaştere exterioară nişte insigne care se purtau la rever. Bineînţeles că fiecare din ele aduceau, mai ales în deceniile 5 şi 6, o serie de avantaje materiale şi sociale (un impozit pe salariu mai mic, dreptul la o cameră în plus etc.), ceea ce contravenea total ideii de onoare, adică elementul care dă unitate membrilor unui ordin.
Titlul de onoare Om de Știință EmeritTitlul de onoare Om de Știință Emerit

Medic EmeritMedic EmeritProfesor Universitar Emerit


[1] Coroana de oţel a regelui Carol I a fost confecţionată din oţelul provenit din unul din tunurile capturate la Plevna de către armata română în Războiul de Independenţă. În primul rând, coroana nu este altceva decât simbolul suveranităţii şi independenţei unui stat. Numai şi numai după aceasta se poate vorbi de monarhie ca sistem de guvernare.

[2] Apar pe medaliile omonime, de aceea nu putem şti dacă este vorba de o deviză sau de simpla denumire a medaliei

[3] Această deviză ce face referire la unirea tuturor proletarilor din lume, indiferent de naţionalitate a fost folosită de propaganda Uniunii Sovietice pentru a converti la comunism populaţia statelor ocupate şi incluse cu forţa în Uniune (Ţările Baltice, Armenia etc) sau a teritoriilor acaparate în urma pactului Molotov-Ribentrop (Moldova, estul Poloniei, Carelia). De asemenea, propaganda sovietică o folosea în scop diversionist în statele capitaliste în dorinţa (deşartă dealtfel) de a crea probleme acestora (greve, manifestaţii etc). Acest rol conferit de propaganda comunistă este în totală contradicţie cu adevăratul rol al unei devize, care scoate în evidenţă binele, virtutea, onoarea, frăţia, dreptatea şamd. O deviză, în nici un caz nu poate fi folosită în scop politic şi mai ales în scop agresiv.

[4] În acest sens, în timpul regimului Dej, s-a luat măsura favorizării admiterii în învăţământul superior a persoanelor având „origine sănătoasă”, adică provenind din rândul clasei muncitoare şi fără nici o legătură cu vechile structuri. Se dorea formarea unei „intelectualităţi” a clasei muncitoare, ai cărei membrii urmau să ajungă în structurile de conducere ale statului; o „intelectualitate muncitoare” care garanta siguranţă sistemului comunist; o „intelectualitate” ai cărei membrii urmau să fie recunoscători celor care-i selectau şi-i ridicau din starea de jos şi care ar fi dovedit zel în „convertirea” la ateism şi la celelalte valori comuniste a restului societăţii.

[5] Aşa se explică cenzura în mijloacele mass-media; în publicaţii; numărul restrâns al celor care puteau merge în străinătate (exclusiv nomenclatura) şamd.

[6] Este evident că sistemul de sorginte sovietică adoptat şi de România în perioada 1948-1989 suferea de o serie de “erori” conceptuale faţă de oricare alte sisteme de distincţii existente în statele necomuniste. Normal, peste tot în lume, distincţia cea mai importantă ierarhic poartă denumirea de ordin; la sovietici – şi toate celelalte state incluse în “lagărul socialist” – cea mai înaltă distincţie era reprezentată de titlul de erou (al muncii, sau, mai apoi, erou al… – denumirea ţării sau al unui eveniment din istoria ei – ex. al noii revoluţii agrare), titlul fiind, prin urmare, superior în rang unui ordin. Nu este altceva decât transpunerea în domeniul distincţiilor a conceptului superiorităţii societăţii socialiste faţă de cea capitalistă (evident descompusă şi putredă) care nu deţinea titluri. Problema era că tot “titlu” era şi cel de “fruntaş” care, pe scara distincţiilor socialiste, era plasat pe treapta cea mai de jos a ierarhiei, ceea ce nu făcea altceva decât să ducă în ridicol sistemul decoraţiilor. In plus, titlului de erou al muncii socialiste îi era ataşată, ca semn exterior, medalia de aur “Secera şi Ciocanul”, cu alte cuvinte “titlul”, care avea şi o “medalie”, era superior tuturor ordinelor, ceea ce reprezintă o amalgamare şi o bulversare a tuturor noţiunilor şi regulilor clare şi bine cunoscute ale phaleristicii.

[7] Prin urmare un ordin era subordonat unui titlu, singur ordinul neputând fi acordat.

1. Prezentarea domeniului medalii-decoraţii

Posted on 

„Medalii/Decoraţii” este unul din domeniile de care se ocupă specialiştii cabinetelor numismatice din muzeele din ţara noastră şi nu numai. Nu poate fi vorba de existenţa unor cabinete de decoraţii dat fiind faptul că domeniul este destul de restrâns, raportându-se în proporţie de 90% la perioadele modernă şi contemporană a istoriei. Există desigur elemente care sunt specifice numai decoraţiilor sau medaliilor, cum ar fi de pildă ierarhia acestora sau  prezenţa unor elemente externe – panglica, lenta, furajera – dar tot într-o proporţie foarte mare există elemente comune între decoraţii şi monede. Ambele sunt înainte de toate elemente ale suveranităţii, din care cauză pe ambele întâlnim însemnele heraldice ale statului emitent, descrierea lor fiind comună din punct de vedere heraldic.

Decoraţiile – ordine, cruci, medalii comemorative, semne onorifice – sunt însemne speciale,  – bijuterii – prin care statul recunoaşte şi răsplăteşte meritele deosebite pe care le-au avut unii dintre cetăţenii săi. Ele sunt absolut necesare pentru o mai bună şi eficientă activitate în toate domeniile vieţii publice. Acest fapt a fost recunoscut încă din Antichitate, a căpătat principalele componente caracteristice în Evul Mediu, s-a dezvoltat şi s-a structurat pe deplin în epoca modernă. Încercările făcute de unele state în timpul unor convulsii revoluţionare (Franţa în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, Rusia bolşevică în anii 1918 – 1922, Turcia în primii ani după proclamarea republicii laice, Iranul în perioada de după instaurarea regimului islamist etc.) care, proclamând egalitatea – teoretică – a tuturor cetăţenilor lor, au demonstrat cu pertinenţă inconsistenţa şi inadecvarea unor astfel de măsuri. Elocventă este şi declaraţia lui Bonaparte din Consiliul de Stat la 8 Mai 1802, când se discuta proiectul de lege pentru instituirea Legiunii de Onoare: „ Desfid pe oricine îmi arată o republică, fie ea veche sau modernă, în care să nu existe distincţii onorifice[1]. De altfel, chiar aceste state au instituit câţiva ani mai târziu propriile lor sisteme de decoraţii în conformitate cu regimurile respective[2].

Napoleon Bonaparte cu colanul recent instituitului ordin Legiunea de OnoareNapoleon Bonaparte cu colanul recent instituitului ordin Legiunea de Onoare

Decoraţiile naţionale sunt în primul rând însemne ale suveranităţii de stat – alături de drapel, stemă, sigiliu, coroană, sceptru şi monedă. Un ordin sau o medalie se conferă pentru fapte deosebite, ieşite din comunul obligaţiilor contractuale, unor anumite persoane şi ea nu poate fi conferită decât numai de autoritatea supremă. Decoraţiile sunt semne vizibile prin care statul cinsteşte pe cei mai buni cetăţeni ai săi. Portul acestora trebuie să determine arătarea respectului cuvenit celor decoraţi de către toţi ceilalţi cetăţeni şi, în acelaşi timp, să constituie pentru toţi un imbold de a le urma exemplul. O decoraţie, pentru a putea juca cu adevărat rolul ei, de simbol al statului care răsplăteşte pe cei mai valoroşi dintre cetăţeni, trebuie să fie restrictivă; aceasta înseamnă existenţa unui număr strict determinat de membrii pentru fiecare grad/clasă a fiecărei distincţii.

Decoraţiile fiind conferite pentru a onora anumiţi cetăţeni, nu aduc beneficii materiale. Obţinerea pe lângă însemn a unor beneficii materiale ar duce la o banalizare a distincţiei respective şi implicit al întregului sistem de decoraţii.


 


[1] Apud. V. Ivănceanu, P. Ionescu, P. Sterescu, C. Tâmpeanu, Ordine, cruci şi medalii române, Istoric, legi şi regulamente, Bucureşti, 1927, p. I (18 Floreal 1802 şi nu 4 Martie). Primul consul fusese atenţionat că distribuind „jucărioare” risca să instituie o aristocraţie la care Napoleon a răspuns în stilu-i caracteristic: „Je défie quiconque qui montre une république, ancienne ou moderne, dans laquelle il n’ya pas de distinctions honorifiques. Dites-leur des jouets? Eh bien, les gens les conduire avec des jouets! … Dix ans de révolution n’ont pas changé les Français. Est-ce que les Gaulois ont été et, fier et à la légère. Un seul sens: celui de l’honneur. Sentant qu’il doit lui donner un aliment: ils doivent être honorés par des prix”. Cf. François Bluche, De la Caesar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul lor istoric, Bucureşti, [s.a.] p. 154.

[2] Singura ţară din Europa (de fapt excepţia care confirmă regula) care nu are un sistem de decoraţii este Elveţia, considerând că acordarea unor însemne onorifice şi a anumitor privilegii legate de acestea, unui număr limitat de cetăţeni, contravine principiului egalităţii depline a tuturor elveţienilor, consfinţit prin constituţie, apud. F. Marinescu, Modificările survenite la sistemul de decoraţii româneşti în deceniul VI al secolului XX, în “Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară”, MMC. tom. 7-8, 1974-1975, p. 235.

4. Evoluţia decoraţiilor din perioada romană până azi

Posted on 

Necesitatea recunoaşterii oficiale a meritelor cetăţenilor de către stat a apărut încă din antichitate, chiar dacă aceste recunoaşteri nu luau forma organizării cetăţenilor merituoşi în cadrul unor ordine cavalereşti. Distincţii au existat încă din perioada Imperiului roman. În cinstea generalilor romani victorioşi se organizau două tipuri de elogii: ovatio şi triumful, în funcţie de importanţa victoriilor obţinute pe front. De asemenea li se decernau recompense care rămâneau în familii şi perpetuau amintirea serviciilor aduse patriei ca pildă şi emulaţie pentru urmaşi. Coroana de mirt se dădea comandanţilor care terminau cu succes războaie fără o importanţă prea mare; coroana din frunze de stejar se conferea celui care a salvat viaţa altui cetăţean iar coroana de lauri încununa fruntea generalului triumfător. Şi tot cetăţenilor merituoşi ai lumii greco-romane li se ridicau statui. Mai mult, se confereau distincţii şi unităţilor armatei romane care s-au evidenţiat în lupte sau au obţinut victorii împotriva unui inamic superior. În acest caz distincţiile împodobeau stindardele legiunilor sub forma unor falere[1].

 

Se observă în evul mediu, până în perioada primei cruciade, o dispariţie a recompensării cetăţenilor prin serbări şi însemne. Prima cruciadă şi problemele deosebit de complexe pe care le-a generat aceasta a demonstrat cu prisosinţă necesitatea instituirii unor ordine militare. Astfel au apărut ordinele călugărilor cavaleri ale templierilor[2], ioaniţilor[3] şi teutonilor[4]. Important este faptul că nu oricine putea intra în rândurile membrilor acestor ordine. Admiterea în oricare din aceste ordine se făcea în urma unor selecţii riguroase, în care nu numai aptitudinile neofitului erau testate dar şi trecutul acestuia, conduita sa personală, relaţiile cu semenii săi, într-un cuvânt – totul. Existau regulamente interioare de funcţionare, o ierarhie a membrilor şi o structură birocratică pentru administrarea şi gestionarea acestor instituţii religioase şi militare în acelaşi timp. Deşi ideea şi înfiinţarea unor instituţii atât de complexe cum erau (şi sunt şi azi unele dintre ele) ordinele militaro-călugăreşti a fost rodul unor iniţiative particulare, acordul pentru instituirea lor nu putea fi dat decât de autoritatea centrală a ceea ce se chema în acele timpuri Rex Publica Christiana cu alte cuvinte Biserica. De aici şi rigurozitatea cu care era controlată conduita persoanei care dorea să facă parte din aceste ordine.

Schimbarea raporturilor dintre biserică şi stat, dintre puterea spirituală şi cea temporală la începutul secolului XIV, a dus – cum era şi firesc – la diminuarea rolului pe care cavalerii ordinelor militaro-călugăreşti îl aveau în societatea medievală. Ordinele militaro-călugăreşti erau prin excelenţă ordine suverane, ele ieşind de sub jurisdicţia puterii laice, singura putere de care aceste ordine ascultau era Biserica. În această situaţie existenţa unei puteri paralele cu a monarhilor şi a unei ierarhii a meritelor, care stăteau la baza admiterii în rândurile ordinului era de neconceput. Meritele pe care trebuia să le aibă o persoană pentru a fi admis în ordin precum şi cele care stăteau la baza avansării sale pe scara ierarhică nu puteau fi decât merite faţă de puterea care se considera deasupra celor unşi de Dumnezeu. Desfiinţarea – prin violenţă – a ordinului suveran al cavalerilor templieri se impunea de la sine dacă puterea temporală vroia să-şi asigure poziţia de cezar al lumii pământene.

Învingătoare, monarhia şi-a creat propriul ei sistem de ordine cavalereşti pornind de la ideile despre cavalerii rătăcitori şi despre Masa Rotundă a regelui Arthur, pomeniţi în cântecele lor de menestrelii acelor timpuri. Astfel au apărut în Anglia şi Franţa regilor Edward III şi Jean cel Bun ordinele cavalereşti ale „Jartierei” şi „Stelei”, în Burgundia, Spania, Ungaria şi statele ce formau Imperiul romano-german ordinele „Lâna de Aur”[5] şi Dragonului[6]. Membru al ultimului ordin a fost Vlad Dracul, domn al Ţării Româneşti între 1436 şi 1442 şi din nou din 1443 până în 1447, porecla de Drăculea venind tocmai de la simbolul ordinului pe care voievodul îl purta. Faptele şi conduita membrilor acestor ordine cavalereşti urmau să fie asemenea lui Percival, Lancelot, Olivier sau Roland – apărarea celor prigoniţi, ajutarea celor sărmani, a bolnavilor, lupta împotriva prigonitorilor lui Christos fie ei musulmani sau eretici etc. Adevăratul scop al creării în special a ordinelor „Stelei” şi „Jartierei” de către cele monarhiile franceză şi engleză era realizarea unui instrument politic de care aveau nevoie pentru a atrage de partea lor câţi mai mulţi cavaleri. Capeţienii şi Plantageneţii, prinşi în războiul de o sută de ani se foloseau de admiterea în aceste ordine ca de o monedă de schimb pentru a-şi încuraja partizanii în lupta contra suveranilor vecini sau a vasalilor lor dacă situaţia o cerea. Acelaşi lucru şi despre ordinul dragonului, unde scopul nemărturisit al creării lui de către Sigismund de Luxemburg (magister magnificus al ordinului) era întărirea autorităţii regale împotriva veleităţilor de autonomie a magnaţilor maghiari şi a vasalilor Coroanei cât şi limitarea puterii politice a clerului. Obligaţia primordială a membrilor ordinelor era loialitatea faţă de suveranii lor şi mai puţin grija faţă de aproapele, adevărata motivaţie a întemeietorilor ioaniţilor, templierilor sau teutonilor. Din această cauză nu putem considera ordine în adevăratul înţeles al cuvântului. În cadrul lor nu puteau fi admise persoane alese în funcţie de faptele lor aşa cum erau templierii. Admiterea în ordin a membrilor se făcea în funcţie de sânge sau ierarhie bisericească.

Dezvoltarea societăţii pe multiple planuri şi precum şi complexitatea problemelor cu care aceasta se confrunta a dus la necesitatea înfiinţării ordinelor moderne al căror adevărat scop era de a recompensa meritele tuturor cetăţenilor şi de a-i atrage spre continuitate. Vechiul sistem care permitea numai nobililor şi clericilor participarea la luarea deciziilor importante în stat devenise caduc.

Epoca de aur a sistemelor de decoraţii o constituie perioada modernă şi contemporană; mai exact începând cu politica expansionistă a Prusiei lui Friedrich II şi a Rusiei lui Petru cel Mare. Politica militaristă a celor două state a avut drept consecinţă apariţia unor noi ordine, nu numai în cele două state dar şi în Imperiul Habsburgic; unele din ele având o mare importanţă cum ar fi ordinul prusac „Pour le Merite”. Dispariţia regalităţii în Franţa a însemnat şi dispariţia sistemului de decoraţii francez, ca ceva care amintea de vechiul regim. Politica expansionistă a lui Napoleon a însemnat instituirea unor noi ordine între care „Legiunea de Onoare” deţinea locul cel mai important. Ca reacţie la politica expansionistă franceză, în Prusia anului 1813 a luat fiinţă una din cele mai celebre decoraţii, „Crucea de Fier”. De altfel cea de a doua jumătate a secolului XVIII şi prima jumătate a secolului XIX a însemnat perioada în care au fost instituite cele mai importante ordine aflate şi azi în funcţie. Este perioada când se pun bazele ordinelor naţionale în adevăratul înţeles al cuvântului – cu regulamente, conducere şi ierarhie.

Toată această abundenţă de ordine şi decoraţii din cursul secolului XIX a fost cauzată de către dezvoltarea din ce în ce mai complexă a sistemelor militare în special şi a societăţii în general. Comandanţii militari s-au văzut dintr-o dată în situaţia de a face distincţie între faptele de arme ale subordonaţilor lor, unele din ele de o importanţă excepţională şi realizate în condiţii excepţionale. Tot cu aceeaşi problemă a dezvoltării societăţii, s-au văzut confruntate conducerile statelor. Astfel, în afară de gradele şi clasele ordinelor, crucilor şi medaliilor, cu alte cuvinte a ierarhiei în cadrul unui sistem naţional de decoraţii, au apărut în cadrul însemnelor, elemente specifice, care fac distincţie între faptele persoanei decorate sau între modul şi locul în care persoana s-a evidenţiat. O decoraţie poate avea însemne de pace sau de război, poate avea o panglică specifică – alta decât panglica ordinului – iar panglica respectivă poate avea şi ea însemne specifice – spade, frunze de stejar, stele, briliante etc.

Această complexitate a societăţii, indiferent dacă este vorba de latura militară sau civilă, a atins apogeul odată cu cele două războaie mondiale. Dezvoltarea tehnologică a adus pe front tancuri şi aviaţie. Transportul materialelor strategice de la centrele de producţie pe front a căpătat o importanţă capitală, ducând la apariţia unităţilor speciale de geniu şi căi ferate. Transmiterea ordinelor şi conducerea acţiunilor de luptă se face prin radio. Odată cu dezvoltarea aviaţiei a apărut şi modul de urmărire a acţiunilor acesteia – radarul. Un comandant militar la fel ca şi soldatul de rând, devine în acest fel o rotiţă în cadrul acestui angrenaj care este un sistem militar modern şi fiecare din aceştia are rolul său în obţinerea succesului. Logistica în cadrul unui război modern are un rol dintre cele mai importante, în ciuda obiceiului militarilor din linia întâi de a-i desconsidera pe colegii din trupele de intendenţă şi aprovizionare. Nimeni nu poate contesta pregătirea şi experienţa soldatului german în ultimul război mondial, pregătire superioară din toate punctele de vedere. Balanţa victoriei a fost înclinată în favoarea alianţei antihitleriste, mai înainte de orice, de producţia realizată de uzinele americane şi sovietice. Numărul mare de tancuri şi avioane au copleşit practic pe cele germane, în ciuda faptului că foarte multe din tipurile folosite de aliaţi erau inferioare celor germane. Meritul în obţinerea victoriei îl are acum şi comandantul militar care a elaborat planurile tactice şi strategice şi soldatul din linia întâi, căruia i se cere să rezolve situaţii complicate şi periculoase, agentul din spatele liniilor inamicului care pune la dispoziţie informaţii capitale cu riscul vieţii, dar şi inginerul şi proiectantul care realizează cele mai performante mijloace tehnice, fără de care cel mai instruit soldat nu-şi poate îndeplini misiunea. Meritul în obţinerea victoriei trebuie recunoscut fiecărei persoane şi fiecare persoană care s-a distins poate primi o decoraţie, indiferent de domeniul sau locul în care şi-a desfăşurat activitatea şi indiferent dacă este civil sau militar. Elementele care apar pe o decoraţie – spadele, briliantele, frunzele de stejar sau de laur, panglica – sunt elementele care fac distincţie între statutul persoanei şi subliniază locul şi modul în care aceasta a reuşit să se evidenţieze înaintea altor persoane.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte latura civilă. Dezvoltarea societăţii a impus şi înfiinţarea unor ordine civile, alături de cele naţionale. Şi în latura civilă persoana devine o rotiţă a imensului angrenaj care îl reprezintă societatea civilă şi statul ca ansamblu de instituţii. Fiecare rotiţă din acest angrenaj are rolul ei bine stabilit, chiar dacă, aparent, este lipsită de importanţă. Pentru o mai bună funcţionare a acestor “rotiţe” şi implicit a ansamblului în întregul său, persoanele trebuie motivate şi stimulate, iar unul din stimuli este onoarea, recunoaşterea oficială de către conducerea de stat în faţa celorlalţi cetăţeni a valorii faptelor sale, pentru ca persoana să fie motivată să meargă mai departe în acelaşi sens iar ceilalţi văzând aceasta, să fie motivaţi de a urma exemplul acelei persoane. Se ajunge în acest fel la o accelerare a dezvoltării societăţii. Descoperirile ştiinţifice; marile creaţii artistice; actele de caritate; curajul în acţiunile de salvare cu ocazia unor catastrofe naturale; abilitatea diplomatică concretizată în rezolvarea la masa tratativelor a unor situaţii tensionate la nivel internaţional, evitându-se astfel războiul, distrugerea şi vărsarea de sânge, toate acestea trebuie evidenţiate prin acordarea unor distincţii corespunzătoare.


 


[1] “Τα φάλαρα” în greceşte. De aici şi numele ştiinţei care se ocupă cu studiul decoraţiilor – faleristica. Falerele de pe stindardele romane se pot vedea cel mai bine pe Columna lui Traian de la Roma a cărui copie se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Pierderea stindardului unei legiuni romane era considerată – ca de altfel şi în zilele noastre – o catastrofă naţională. Trebuie menţionat că dacă au existat puţine cazuri în care stindardul unei legiuni romane a fost capturat de inamic, ele au avut loc numai în urma căderii în luptă a tuturor soldaţilor legiunii şi a comandanţilor ei. Aşa s-a întâmplat în urma a două înfrângeri a armatei romane: cea din pădurea Teutoburg în faţa trupelor germane comandate de Arminius din anul 9 d.H. şi cea din anul 87 în faţa armatei dace comandate de regele Decebal. În ambele cazuri, comandanţii romani P. Quinctilius Varus şi prefectul praetoriului Cornelius Fuscus au căzut în bătălie împreună cu soldaţii lor (Quinctilius Varus s-a sinucis în momentul când şi-a dat seama că totul era pierdut). În ambele cazuri autoritatea romană a făcut tot posibilul – chiar după trecerea anilor – pentru recuperarea stindardelor. După trei ani (anul 12 d.H.) Octavianus l-a trimis peste Rhin pe Tiberius (viitorul împărat) în fruntea unor legiuni într-o încercare de recuperare a lor. Ajungând la locul bătăliei acesta a mai găsit rămăşiţele celor căzuţi, aflate încă acolo. După 14 ani de la dispariţia lui Fuscus şi a legiunilor lui, în perioada primului război dacic al lui Traian, unul din obiectivele prioritare ale romanilor era capturarea cetăţii de la Blidaru, unde se aflau steagurile legiunilor V Alaudae (faimoasa legiune înfiinţată de Iulius Caesar şi care şi-a câştigat laurii sub conducerea acestuia la Alesia, Pharsalos şi Zela) şi XXI Rapax. În urma înfrângerii din anul 87 unitatea acestora nu s-a mai refăcut niciodată.

[2] Ordinul Cavalerilor Sărmani ai lui Christos şi ai Templului lui Solomon a fost fondat în anul 1118 de către  cavalerul burgund, Hugues de Payns şi un tovarăş al său, Godeffroi de Saint Omer, un cavaler din nordul Franţei,  cu scopul de a oferi protecţie pelerinilor care veneau la Ierusalim şi la alte locuri sfinte din Palestina. Regele Balduin II le-a cedat esplanada vechiului Templu al lui Solomon unde musulmanii înălţaseră moscheia Al-Aqsa. Din acest moment acesta va fi sediul lor central. În anul 1127 Hugues de Payns solicită papei Honorius II recunoaşterea oficială a ordinului. În urma a mai multor concilii în care un rol important îl va avea Bernard de Clairvaux se va întocmi un regulament al ordinului. În următorii ani, beneficiind şi de o serie de privilegii papale (bula Omne datum Optimum emisă de Inocentius II la 29.03.1139) Ordinul suveran al templierilor a devenit în scurt timp cel mai important ordin militaro-călugăresc, având centre în toate statele creştine – Parisul devenind cartierul lor general – şi deţinând mari domenii. Puterea crescândă a ordinului, statutul său de Ordin Suveran ca şi nevoia de bani a vistieriei Franţei l-a făcut pe regele francez Filip cel Frumos să pornească o acţiune de eliminare a acestei instituţii care venea în contradicţie cu ideile de centralizare – rex est imperator in regno suo – care circulau atunci printre monarhii vremii şi mai ales la curtea franceză. În data de 13.10.1307 toţi cavalerii templieri din Franţa în frunte cu marele maestru Jacques de Molay au fost arestaţi în comanderiile lor, acuzaţi de vrăjitorie şi erezie. În urma unor anchete în care sau folosit cele mai rafinate tehnici de tortură, curtea Franţei a obţinut de la templierii arestaţi toate mărturisirile pe care le vroia. În anul 1312 prin Bula Vox in excelso papa Clement V ordonă suprimarea ordinului iar printr-o altă bulă, Ad providam, bunurile ordinului au fost atribuite ioaniţilor. Marele maestru Jacques de Molay şi secundul său, Geoffroy de Charnay au fost arşi pe rug la 19.03.1314. Pentru mai multe informaţii cf. Régine Pernoud Templierii, Bucureşti, 1996.

[3] Ordinul Suveran al Cavalerilor Ospitalieri ai Sf. Ioan din Ierusalim a apărut pentru prima dată în anul 1080 când un spital de pelerini a fost fondat în Ierusalim în abaţia Sf. Maria a latinilor. În anul 1113, papalitatea a transformat spitalul şi dependinţele sale în Ordin al Bisericii, dedicat săracilor şi bolnavilor. Pe la 1163 Ordinul şi-a asumat responsabilităţi militare şi a jucat un rol major în apărarea aşezărilor creştine din Palestina şi Siria. După pierderea Palestinei, Ordinului i s-a concesionat insula Rhodos. După cucerirea acesteia de către Süleyman Magnificul (1522), împăratul Carol V le-a concesionat insula Malta de unde i se trage denumirea binecunoscută de Ordin de Malta. Otomanii au încercat să ocupe şi această insulă organizând în 1565 o mare expediţie. Cu acest prilej cavalerii ioaniţi conduşi şi organizaţi foarte bine de către Marele Maestru al ordinului Jean Parisot de La Valette au respins toate atacurile, obţinând în cele din urmă o mare victorie, armata otomană fiind silită să părăsească insula. Malta a fost ocupată de francezi în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon Bonaparte şi de atunci sediul lor s-a mutat la Roma. Ordinul este încă privit de multe state ale lumii (nu de toate) ca ordin suveran iar statul italian – datorită faptului că sediul marelui magistru al ordinului se află aici – le-a recunoscut drept de extrateritorialitate. Membrii ordinului sunt împărţiţi pe clase din care numai o mică parte (prima clasă) poate propovădui cuvântul lui Christos în adevăratul înţeles al cuvântului. Printre alte activităţi, ordinul este iniţiatorul unor campanii internaţionale împotriva malnutriţiei, epidemiilor mizeriei, sărăciei şi ignoranţei. Iniţiază şi conferă regulat ajutoare medicale şi materiale lumii a treia. Există încă două alte ordine ale Sf. Ioan care nu sunt ordine ale Bisericii romano-catolice. Acestea sunt Ordinul Ioaniţilor din Germania (protestant) şi Ordinul Spitalului Sf. Ioan din Ierusalim din Anglia (anglican). Ele sunt tot ordine creştine iar autoritatea lor este recunoscută în statele respective.

[4] Pe numele său adevărat, Ordinul Suveran al Cavalerilor Spitalului Sf. Maria din Ierusalim, a fost fondat în timpul celei de a treia cruciade. Înfiinţat mai întâi ca spital de către negustorii din Bremen şi Lübeck, s-a ridicat la rang de ordin cavaleresc în 1198 şi s-a transformat într-o instituţie militară ca şi ordinele cavalereşti ale templierilor şi ionaiţilor. Pentru o scurtă perioadă în a doua decadă a secolului XIII, regele maghiar Andrei II le-a concesionat – nu fără unele condiţii – teritoriile de la curbura Carpaţilor. După alungarea lor de către acelaşi rege, ordinul s-a stabilit în Prusia, la cererea episcopului de aici. Începând cu 1234, teutonii au început cucerirea unui larg teritoriu din estul Europei, intrând în conflict cu cnezatele ruseşti. Expansiunea sa a spre Nord a fost oprită de către cneazul Alexander Nevski în bătălia de la lacul Peipus (1240). Deşi scopul iniţial pentru care a fost înfiinţat era ajutarea pelerinilor germani şi mai ales – datorită specificului său – a celor care călătoreau pe mare, ordinul era complet despărţit de către Ţara Sfântă prin aşezarea sa şi prin scopurile pe care papalitatea i le-a trasat atunci când s-a hotărât stabilirea lor în Prusia. După căderea Ackrei (1291) sediul marelui maestru a fost pentru scurt timp la Veneţia, apoi din 1308 la Marienburg. Începând cu această dată a dispărut ţelul iniţial al cavalerilor ordinului. De la ajutarea pelerinilor,  bolnavilor şi săracilor s-a ajuns la crearea unui adevărat stat în Prusia pe care îl guvernau în numele Bisericii romano-catolice. Marele maestru şi-a creat o adevărată curte la Marienburg şi patru mari oficii au fost create. Exista o comandorie pentru Livonia (Latvia şi Estonia) şi alta pentru provinciile germane. Douăzeci de districte erau stabilite sub fiecare comandorie. Ordinul întreţinea relaţii de comerţ cu puternicele oraşe care formau Liga Hanseatică şi cu celelalte principate care formau Sfântul Imperiul romano-german. În secolul XV această alianţă a căzut. Prăbuşirea ordinului ca putere militară s-a datorat înfrângerilor din faţa regelui Vladislav al Poloniei. În 1410 la Grünwald, marele maestru Ulrich von Jungingen şi alţi 600 cavaleri au căzut în luptă. A urmat apoi lupta de la Marienburg din 1422 în care  trupele moldoveneşti ale lui Alexandru cel Bun, conduse de spătarul Coman au reputat victoria alături de armata poloneză. Noul mare maestru Heinrich von Plauen a încercat să redea ordinului puterea de dinainte însă cavalerii stăpâneau un teritoriu mult mai mic şi se aflau sub suveranitatea regelui polonez. Odată cu desfiinţarea Sfântului imperiu romano-german, s-a produs şi definţarea ordinului teutonilor iar teritoriile acestuia au fost împărţite între provinciile care formau Confederaţia Rhinului. În 1840 ordinul a fost reînfiinţat în Austria, ca ordin cavaleresc semireligios, sub patronajul împăratului Ferdinand IV, marele maestru deţinând şi titlul de arhiduce de Habsburg. După căderea dinastiei de Habsburg, ordinul a fost reformat în 1929 sub denumirea de Ordinul Fraţilor Germani ai Spitalului Sf. Maria din Ierusalim ca organizaţie clericală sub patronajul Vaticanului cu sediul la Viena

[5] Ordinul „Lâna de Aur” a fost creat în 1429 de către Filip cel Bun, ducele Burgundiei pentru a celebra căsătoria sa cu Isabela de Portugaliei. Ordinul avea ca patroni spirituali pe Maica Domnului şi pe Sf. Apostol Andrei. În 1477 conducerea ordinului a revenit prin căsătorie lui Maximilian de Habsburg. Din 1504 ordinul funcţiona şi în Spania prin ascensiunea habsburgilor la tronul Castiliei. În 1713 împăratul romano – german Carol VI şi-a proclamat suveranitatea asupra ordinului, reinstituindu-l la Viena .

[6] Creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de amenințarea otomană şi în subsidiar pentru combaterea ereziei husite. Dragonul este reprezentat cu bucla cozii încolăcindu-se în jurul gâtului, simbolul puterii de sacrificare a propriei vieţi. Deşi rămâne curios motivul alegerii imaginii Dragonului care în heraldica creştină tradiţională este asociat puterii malefice învinse de Sfântul Gheorghe, Heraldica Ordinului Dragonului reprezintă simbolic sufletul unui cavaler dându-şi viaţa pentru a salva un alt suflet, în imaginea forţei impresionante pe care o oferă în jertfa de sine. Dragonul este de culoare verde; bucla cozii încolăcită în jurul gâtului este de culoare verde aurie; pe spatele Dragonului, pe o bandă albă, simbol al sângelui scurs în jertfirea de sine, este trasată o cruce roşie asemănătoare steagului alb cruciat al victoriei lui Cristos asupra morţii după Înviere; deasupra Dragonului este înfăţişată o altă Cruce, aurie, înconjurată de flăcări, Cruce pe care sunt scrise cuvintele: Q[UAM] Misericors EST DEUS Iustus PATIENT. Pentru primii 24 Cavaleri din primul Cerc, Dragonul este înfăţişat sub simbolul Crucii înflăcărate, în vreme ce pentru ceilalţi Cavaleri, Dragonul este reprezentat fără Crucea inscripţionată în latină.

3. Decoraţii – componenţa însemnelor

Posted on 

Din punct de vedere al însemnului, o decoraţie este compusă din mai multe piese, fiecare având un rol bine determinat în reprezentarea fie a gradului ordinului posesorului fie a modului în care posesorul a efectuat faptele pentru care a fost decorat. Între cele trei categorii de decoraţii ordinele au în compunere cele mai multe piese

Însemnul cu cele mai multe componente este de regulă al gradului de mare cruce, dat fiind superioritatea acestui grad faţă de celelalte. Însemnul gradului de colan este aparte, el neavând în componenţă alte elemente decât însemnul propriu-zis şi miniatura ordinului. Ceea ce diferenţiază gradul de colan faţă de celelalte grade este însuşi colanul

În general, gradul unui ordin este format din însemnul propriu-zis, panglică şi miniatură (fie o miniatură a ordinului fie baretă pentru militari sau rozetă pentru civili)

Ordinul Steaua României model 1999 pentru civili în grad de Mare Cruce

Însemnul are forme deosebite pentru civili, militari sau de război. Însemnul pentru militari are în plus faţă de cel pentru civili două spade încrucişate între elementul de care este surmontat însemnul de panglică (fie o coroană de lauri fie în cazul monarhiilor coroana). La însemnul de război cele două spade sunt aşezate dedesubtul lui. Mărimea sa ca şi metalul din care este confecţionat este diferit de la grad la grad. Astfel la gradul de cavaler, însemnul este confecţionat de regulă din argint iar celelalte din argint aurit sau aur. Mărimea lor este direct proporţională cu cea a gradului. Dacă persoana este membră a mai multor ordine acestea se vor aşeza în ordine ierarhică începând dinspre butonierele hainei

Panglica poate fi de două feluri în cazul ordinelor româneşti interbelice conferite militarilor; ea făcând distincţie între modul cum au fost realizate faptele celui decorat. Astfel un ordin poate avea în locul propriei panglici, panglica medaliei „Virtutea Militară” – această medalie fiind atunci cea mai înaltă decoraţie ce putea fi conferită soldaţilor de rând. Acest lucru însemna că ofiţerul decorat spre exemplu cu ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”, a primit decoraţia pentru fapte de arme petrecute direct sub focul inamicului, cot la cot cu simplii soldaţi.

Panglica mai poate avea la rândul ei şi alte accesorii; în cazul ordinelor româneşti,  frunze de stejar. Această prevedere se datorează mareşalului Ion Antonescu care cunoscând foarte bine realitatea şi complexitatea frontului antibolşevic a ţinut să evidenţieze anumite fapte de arme petrecute în condiţii cu totul excepţionale, cum ar fi spre exemplu acţiunile de cercetare-diversiune în spatele liniilor inamicului, acţiuni din care probabilitatea supravieţuirii era foarte mică. Pe panglicile medaliilor comemorative mai pot fi adăugate barete de metal cu denumirea bătăliilor la care deţinătorul decoraţiei a participat.

Forma şi mărimea panglicii ordinelor diferă de la grad la grad. De regulă la gradul de ofiţer panglica are o rozetă în centrul ei spre deosebire de cea a gradului de cavaler unde ea este simplă. La gradul de comandor, lungimea ei este egală cu circumferinţa gâtului şi se petrece pe sub gulerul cămăşii în cazul uniformelor cu rever (uniforme de stradă) sau pe sub gulerul vestonului (în cazul uniformelor de campanie). În cazul civililor ea se petrece pe sub gulerul cămăşii, iar însemnul vine în locul nodului cravatei.

La modelul pentru femei panglica are la unele ordine forma unei funde.

Lenta este caracteristică gradului de mare cruce al ordinelor şi ea nu este altceva decât o panglică lată şi lungă cât circumferinţa bustului persoanei decorate. Ea se poartă de pe un umăr pe şoldul opus, poziţia acestora fiind stabilite prin regulamentele ordinelor. De regulă lenta ordinelor importante (Ordinele “Carol I” şi ”Steaua României” spre exemplu) se petrece de pe umărul drept pe şoldul stâng. Însemnul ordinului este surmontat de funda care încheie lenta şi care vine pe şold. În cazul militarilor centura uniformei se petrece pe deasupra lentei ordinului. În cazul civililor lenta se petrece peste haină, care trebuie să fie neapărat închisă.

Placa este specifică gradelor de mare ofiţer şi de mare cruce. Este formată din mănunchiuri de raze (sau alte elemente simbolice) peste care este aplicat însemnul ordinului. Cel care este decorat cu gradul de mare cruce are deci însemnul ordinului de la nodul lentei, care stă pe şoldul persoanei şi  placa gradului care se poartă pe pieptul stâng. În cazul în care persoana a mai fost decorată cu alte ordine în grade de cavaler, ofiţer sau comandor, locul plăcii este sub aceste decoraţii

Ordinele au fie miniatură, fie baretă sau rozetă. Aceste elemente sunt destinate să fie purtate de către deţinător în zilele obişnuite; portul decoraţiilor fiind admis prin regulamentul acestora numai cu ocazii speciale (zile naţionale, aniversări, parade militare etc.). De regulă se recurgea la miniaturi în perioada ante şi interbelică, acum fiind preferate rozetele şi baretele.

 

Rozetele sunt destinate civililor şi se poartă pe reverul stâng al hainei; ele având de regulă forme diferite pentru doamne şi bărbaţi. Bareta este destinată militarilor şi se poartă deasupra buzunarului stâng al uniformei.

Persoanelor decorate li se conferă un brevet semnat de către şeful statului, de către cancelarul ordinelor şi de către primul ministru. Decorarea se face prin decret şi se publică în Monitorul Oficial, împreună cu un scurt rezumat al meritelor pentru care persoana a primit decoraţia. Înmânarea decoraţiilor se face într-un cadru festiv, de regulă la ziua ordinului sau la ziua naţională, în prezenţa oficialităţilor.

6. Criterii orientative privind evaluarea decoraţiilor

Posted on 

Aprecierea valorii decoraţiilor se face (ca de altfel şi în celelalte domenii) după cataloagele de specialitate, de către comisiile de specialişti ale muzeelor. Se are în vedere în primul rând gradul de raritate al piesei respective după care intervine scăzământul sau sporul procentual corespunzător stării de conservare. În ceea ce priveşte ordinele trebuie să se ţină cont şi de gradul de conservare al celorlaltor elemente – panglică, placă, miniatură, lentă etc.

Urmează apoi materialul din care este confecţionat (aur, argint, platină, tombac, fier,  etc.); greutatea şi puritatea metalului; eventualele pietre preţioase şi valoarea lor (acolo unde există) şi starea de conservare a piesei. În general, metalul preţios se întâlneşte la ordinele superioare din punct de vedere al ierarhiei într-un sistem de decoraţii şi în cadrul acestora la însemnele gradelor superioare ale ordinelor. Aceste ordine în grad superior au fost emise într-un număr mai mic, întru-cât numărul cavalerilor unui ordin scade direct proporţional cu creşterea gradului. Un criteriu în plus pentru un muzeograf ca să catalogheze corespunzător valoarea însemnului. Trebuie menţionat în ceea ce priveşte metalul decoraţiilor, că multe din acestea – mai ales crucile şi medaliile comemorative  – au fost bătute din oţelul tunurilor capturate de la inamic, valoarea acestora fiind din acest punct de vedere simbolică, depăşind prin urmare pe cea a materialului.

De foarte mare importanţă la valorificarea unei decoraţii este prezenţa brevetului persoanei decorate. Brevetul este pentru un expert în decoraţii ceea ce este locul de descoperire al unui artefact antic pentru un arheolog. Prezenţa brevetului dă posibilitatea muzeografului de a încadra în spaţiu şi timp decoraţia, de a înregistra circulaţia piesei şi de a intra în posesia informaţiilor cu privire la faptele persoanei, prin intermediul numărului şi seriei acestuia. De regulă, prezenţa brevetului creşte valoarea decoraţiei cu 50%.

Piesele de foarte mare raritate în colecţiile muzeelor româneşti sunt cu siguranţă cele străine în grade foarte mari – colane, mari cruci şi mari ofiţeri. Ordinul ţarist „Sf. Andrei” – acordat de ţarul Nicolae II regelui Carol I în timpul vizitei acestuia la Constanţa în 1914;  ordinul german „Pour le Merite” – aparţinând tot regelui Carol I; Legiunea de Onoare (Franţa); ordinele austru-ungare – Coroana de Fier (foarte multe din acestea din urmă aflându-se în colecţiile muzeului Brukenthal din Sibiu); ordinul Casei de Hohenzollern etc. Desigur toate aceste ordine în grade superioare (mari cruci sau colane) nu au putut fi acordate decât şefului statului, prin urmare este greu de spus dacă vreodată vreun muzeograf va fi în situaţia de a expertiza şi valorifica astfel de ordine. Tot de un grad ridicat de raritate sunt şi ordinele străine acordate ofiţerilor români cu ocazia unor acţiuni militare comune. Intră aici ordinele Sf. Stanislas; Sf. Ana; Sf. Sava; Vulturul Alb; Sf. Gheorghe; Legiunea de Onoare etc.

Dintre decoraţiile româneşti ordinul “Unirii” are în ceea ce priveşte raritatea, o situaţie aparte deoarece el nu a fost emis în foarte multe exemplare. De un grad ridicat de raritate sunt ordinele “Carol I”; “Ferdinand” (mai ales colanele acestora); ordinele “Mihai Viteazul”, “Serviciul Credincios”, “Pentru Merit”, “Virtutea Aeronautică”, “Steaua României”, “Coroana României”.

Starea de conservare poate fi evaluată în felul următor[1]

Foarte bună                – aspectuasă, completă, fără defecte, cu panglică (lentă) originală, nedecolorată – toate în proporţie de 95 – 100%

Bună                            – cu slabe urme de circulaţie … 90% – 70%.

Relativ bună               – foarte puţin uzată, ambele feţe bine conservate, inclusiv panglica …  70% – 50%

Mediocră                     – uzată, smalţul pe unele porţiuni sărit, cu urme de lovituri, ciocnită, panglica uzată; se încadrează sub 50%


 


[1] Pentru valorificarea lor din punct de vedere al preţului pieţii nu dispunem de cataloage de specialitate aşa cum există pentru numismatică sau filatelie. De mare ajutor sunt cataloagele de colecţii străine, unde preţul este dat în valută. Intră aici şi gradul de experienţă al muzeografului, care cunoaşte mai bine componenţa colecţiilor muzeului la care funcţionează dar şi – cel puţin la modul general – al colecţiilor altor muzee

2. Ce este un sistem de decoraţii?

Posted on 

Dacă la începuturi au existat doar puţine distincţii, (în evul mediu în afară de faptul că se numărau pe degete, ele erau acordate doar preoţilor şi nobilimii) odată cu dezvoltarea societăţii şi datorită complexităţii ei, numărul şi varietatea decoraţiilor a crescut iar legăturile de ordonare-subordonare dintre acestea au dus la formarea de sisteme de decoraţii. Între decoraţii există o anumită ierarhie, tocmai pentru a face distincţie între actele pe care beneficiarii însemnelor le-au săvârşit şi pentru a-i încuraja să continue până la obţinerea celei mai importante decoraţii în cel mai înalt grad.

Din acest punct de vedere un sistem de decoraţii trebuie să fie foarte complex şi să cuprindă o mare categorie de distincţii iar modalitatea de conferire a lor să fie foarte flexibilă, ea dând posibilitate persoanelor din absolut toate domeniile şi din toate categoriile sociale şi profesionale să le obţină, indiferent de gradul şi natura pregătirii lor.

Majoritatea sistemelor de decoraţii cuprind distincţii ce pot – şi este imperios necesar – să fie acordate cetăţenilor străini. Foarte mulţi cetăţeni români au fost decoraţi cu distincţii franţuzeşti ruseşti sau germane (“Legiunea de Onoare”, „Crucea de Fier”, Ordinul „Sf. Stanislas” etc.) în timpul celor două conflagraţii mondiale.

Militari români decorați de către conducerea militară germană pe frontul antisovietic

Foarte multe personalităţi româneşti au primit decoraţii străine pentru mari opere culturale, mari realizări în diferite domenii economice sau pentru întărirea relaţiilor politice sau economice dintre state. Un mare număr de persoane străine au primit decoraţii româneşti, pentru meritele pe care le-au avut faţă de România. Schimbul acesta de decoraţii între diferite state, şi recunoaşterea meritelor cetăţenilor străini are darul de a întări legăturile dintre acestea.

Un sistem de decoraţii este format din mai multe categorii de distincţii. Acestea sunt de regulă concentrate în trei categorii: ordine, cruci şi medalii. Distincţiile cele mai importante sunt ordinele. Ordinele crucile şi medaliile sunt structurate pe grade sau clase. De regulă ordinele au grade însă sunt situaţii – cum este cea a ordinului „Mihai Viteazul” – când au clase. Medaliile şi crucile au numai clase şi nu grade şi acestea sunt în clasa a III – a, a II – a şi întâi.

Ordinul Mihai Viteazul model 1916 (cu cifra regelui Ferdinand) și 1941 (cu cifra regelui Mihai I)

Crucea comemorativă a primului război mondial, cu barete menționând bătăliile la care a participat deținătorulCrucea comemorativă a primului război mondial, cu barete menționând bătăliile la care a participat deținătorul

Medalia Bărbăție și Credință

Un ordin este mai întâi o organizaţie formată din persoane care s-au distins prin fapte de mare importanţă, printr-o pregătire profesională superioară şi printr-o anumită conduită în societate. Membrii unui ordin naţional trebuie să fie elita unei societăţi. Un ordin are un anumit statut într-o societate, un regulament de funcţionare, o conducere, un sistem administrativ, o zi de sărbătoare.  Unele ordine beneficiază şi de un drapel oficial şi de o uniformă – cazul ordinului militar „Mihai Viteazul. Capul unui ordin este Marele Maestru al ordinului care de cele mai multe ori nu este altul decât şeful statului. Totodată un ordin poate avea şi un patron de regulă un sfânt – ordinul militar „Mihai Viteazul” are ca patron pe Arhanghelul Mihail iar ziua ordinului este pe 8 noiembrie. La fel şi ordinele ruseşti „Sf. Gheorghe”, „Sf. Andrei” şi „Sf. Ana”, ordinul sârbesc „Sf. Sava”, ordinul grecesc „Mântuitorul” şamd. Şefii de stat beneficiază din oficiu de gradul de Colan al celui mai important ordin naţional dar numai pe perioada mandatului dacă este vorba de republici, afară de cazul când au primit gradul de colan înainte de alegerea într-o asemenea funcţie. Admiterea într-un ordin se face după un riguros sistem de selecţie. În afară de acest lucru numărul de membrii al unui ordin este strict limitat (excepţie face doar situaţia de război) ori pentru a beneficia de gradul de cavaler al unui ordin persoana trebuie să aştepte până când un membru cu gradul de cavaler este promovat la cel de ofiţer sau când un membru decedează. Membrii unui ordin, indiferent de gradul avut se numesc cavaleri ai ordinului. De exemplu regele Carol I era cavaler al ordinului naţional „Steaua României” în grad de mare cruce.

Regele Carol I purtând (alături de altele) ordinul Steaua României în grad de Mare cruceRegele Carol I purtând (alături de altele) ordinul Steaua României în grad de Mare cruce

Ordinele, ca distincţii superioare, au un echivalent pentru decorarea persoanelor fără pregătire profesională superioară. Astfel ordinul românesc „Virtutea Aeronautică” avea ca echivalent medalia „Virtutea Aeronautică”; iar ordinul „Serviciul Credincios” avea ca echivalente crucea „Serviciul Credincios”[1] şi medalia „Serviciul Credincios”[2], şamd.

Gradele ordinelor sunt în ordine crescătoare: cavalerofiţercomandormare ofiţermare cruce şi colan. Fiecare grad poate fi deţinut numai de un număr strict limitat de persoane care scade direct proporţional cu creşterea gradului Astfel dacă numărul de membrii al unui ordin în gradul de cavaler este de ordinul miilor, gradul de colan poate fi deţinut de regulă doar de un număr foarte mic de persoane, afară de faptul că la acest grad nu se poate ajunge decât numai după efectuarea unui stagiu în fiecare grad anterior.

Colanul ordinului bulgar Sf. AlexandruColanul ordinului bulgar Sf. AlexandruRegele Ferdinand Întregitorul cu colanul ordinului Carol I

 

Ordinul Coroana României în grad de Mare CruceOrdinul Coroana României în grad de Mare Cruce

Ordinul Coroana Romaniei, comandor model 1881

Ordinul Steaua Romaniei pentru militari și civili, model 1877 în grade de cavaler și ofițer

 

Ierarhia între ordine este dată de gradele pe care aceste ordine le posedă. Sunt anumite ordine care deţin gradul de Colan – acestea sunt cele mai importante – şi altele care nu au gradul de colan şi nici chiar pe cel de mare cruce – acestea sunt cele inferioare.

Crucile şi medaliile sunt de regulă conferite persoanelor fără pregătire superioară. Din această cauză numărul celor care pot primi aceste distincţii inferioare este mai mare. Trebuie făcută o diferenţă între crucile şi medaliile aferente ordinelor şi cele comemorative, care se pot acorda oricăror persoane indiferent de pregătirea lor profesională. Poate primi de exemplu medalia comemorativă “150 de ani de la naşterea luceafărului poeziei româneşti” şi persoane are s-au distins prin operele lor literare, prin activitatea lor culturală vis-à-vis de operele eminesciene, cu alte cuvinte persoane cu pregătire profesională superioară în acest domeniu dar şi o persoană care dispune de o importantă avere şi care sprijină cu bani apariţia unor lucrări şi publicarea lor în ţară şi în străinătate, repararea sau reconstruirea unor case comemorative, sprijinirea unor studenţi pentru studiul în străinătate etc. În afară de acest lucru numărul de persoane care pot primi cruci sau medalii comemorative este nelimitat. Aici este vorba de decorarea tuturor persoanelor care s-au evidenţiat prin fapte faţă de un anumit eveniment; “Crucea comemorativă a rezistenţei anticomuniste trebuie să o primească absolut toate persoanele care au stat în închisori sau care au luptat în rezistenţa din munţi împotriva colectivizării şi a regimului.

Crucea Regina Maria

Medaliile pot fi bătute de către Monetăria Statului şi la iniţiativa unor persoane sau instituţii particulare în cinstea unor persoane sau a unor evenimente, binenţeles cu respectarea legilor în vigoare.

Un sistem de decoraţii mai poate cuprinde şi alte categorii de distincţii, cum ar fi semnele onorifice şi titlurile de onoare. În sistemul de decoraţii interbelic românesc existau semnele onorifice: “Vulturul României, – se conferea numai parlamentarilor după efectuarea unui stagiu de mai multe guvernări concomitent – de “XXV de ani pentru funcţionarii civili” sau de „18 şi 25 de ani în Serviciul Militar. Şi în acest caz numărul persoanelor ce pot fi decorate este nelimitat. În ceea ce priveşte titlurile de onoare, ele sunt specifice sistemului comunist de decoraţii. În perioada comunistă existau spre exemplu, titlurile de “Erou al Muncii Socialiste”, Erou al RSR și al Noii Revoluții Agrare

Semnul onorific, Vulturul României
Semnul onorific, Vulturul României
Semnul onorific Vulturul României
Semnul onorific Vulturul României

Titlurile de Erou al Muncii Socialiste și al Noii Revoluții Agrare


[1] Crucea „Serviciul Credincios” exista deja când a fost instituit ordinul „Serviciul Credincios”. Ea a fost instituită prin Noul Regulament al medaliei „Serviciul Credincios” din 11 noiembrie 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie, tocmai pentru a mări numărul şi statutul celor ce se evidenţiau prin merite faţă de ţară.

[2] Instituită prin Înalt Decret Regal nr. 882/8 aprilie 1880 tocmai pentru a răsplăti persoanele civile şi militare care nu se încadrau în prevederile legii pentru acordarea ordinului „Steaua României”

Facebook Twitter Email

Comments are closed.

Cauta
Articole - Romania pozitiva