Search
Facebook Twitter Email

 

DSC_0294.jpg

 

Florin Gherghina e un nume pe care nu îl ştie foarte multă lume. Preferă să stea ascuns şi modest în sala de recuperare de la etajul II al clădirii UMF de lângă Spitalul de Urgenţă Craiova. Lucrează de ani întregi cu aceiaşi copii şi, din mici pui de om care nu puteau să se mişte, darămite să meargă, a făcut oameni normali şi capabili să se descurce singuri. A terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport fără să-i placă prea mult, a fost profesor de sport la Colegiul „Fraţii Buzeşti”, ajungând apoi asistent preparator universitar la Facultatea de Medicină, catedra de sport. „Văzând că nu e de mine, am hotărât să fac altceva. Cunoscându-l pe Sorin Popescu de la Facultatea de Sport, care făcea recuperare medicală, mi-a zis să fac kinetoterapie dacă nu îmi place asta. Și am zis să încerc. Nu că mi-a plăcut, mi-a plăcut teribil. Între timp se făcuse facultatea de fiziokinetoterapie la Facultatea de Medicină, iar cu ajutorul unor burse am reuşit să plec în Italia, Franţa şi Canada şi m-am specializat pe traumatologie şi pe neurologie. Am lucrat foarte mult cu răniţi şi cu împuşcaţi de război. După ce am terminat facultatea de fiziokinetoterapie de cinci ani, am făcut şi Facultatea de Medicină Generală. M-am folosit foarte mult de exerciţiul fizic ca bază a unei şedinţe de kinetoterapie. În esenţă, consider că recuperarea se adresează totuşi ştiinţei medicale, nu educaţiei fizice, sau poate fi o eventuală îmbinare, dar ar trebui să ai cunoştinţe foarte vaste de medicină, mai ales dacă lucrezi cu copii mici”, povesteşte domnul profesor din biroul aflat chiar lângă sala de recuperare, de unde se aud glasuri de copii.

Nu vreau să devină comerţ lucrul cu copilul mic şi foarte mic”

Florin lucrează cu copii cu malformaţii grave: tetrapareze spastice, boli cromozomiale, genetice sau traumatisme severe în urma unor accidente. Lucrează şi cu traumatismele mâinii, pentru că aici există o colaborare foarte bună cu secţia de Chirurgie Plastică a răposatului prof. Pârvănescu şi acum a prof. Ciurea. Dar munca nu e doar fizică. „Ține de psihic, de fler, de intuiţie. Aici, atmosfera nu are nicio legătură cu cea dintr-un cabinet obişnuit. Lucrăm cu copii cronici, de 10-15 ani, deja fac parte din familia mea. Eu nu lucrez cu foarte mulţi copii, mă axez pe cei pe care îi am, şi de aceea am rezultatele acestea. Dacă aş lucra industrial, atunci probabil că nu aş putea să fac nimic. Aş face ceva comercial care nu mi-ar da rezultatele scontate”, spune Florin. De aceea, dacă ar fi să i se împlinească un vis, acela ar fi să-şi construiască o lume a sa, cu sprijin şi din partea autorităţilor, unde să le dea o şansă şi o mână de ajutor copiilor care nu au nicio vină că s-au născut sau că au ajuns aşa. „Aici, la UMF, conducerea ne-a ajutat şi ne-a înţeles nevoile. Ne-a dat spaţiul acesta şi o bună parte din bani să ne cumpărăm aparatură medicală, performantă, pe care n-o să o vedeţi în foarte multe centre din Craiova sau poate deloc. E vorba despre aparatură robotizată, care mă ajută foarte mult în recuperare. Visul meu, dacă rămân în ţară şi dacă lucrurile merg bine, ar fi să fac un centru de recuperare a copilului mic care să fie dotat cu tot ce trebuie, pentru că asta lipseşte cu desăvârşire. Aş cere chiar sprijinul autorităţilor locale pentru un spaţiu sau logistică pentru a deschide un centru de recuperare de copii, aşa cum am văzut deja în ţară. Aş vrea să nu le fac comerciale. Nu vreau să devină comerţ lucrul cu copilul mic şi foarte mic. Vreau să avem un număr limitat de pacienţi, dar pe care să îi facem bine. Cu cât numărul de pacienţi creşte, cu atât rezultatele sunt mai slabe”, consideră Florin.

Cred că mi-a luat doi ani numai ca să o fac să-şi ţină capul”

Începe să povestească despre Francesca, o fată cu care lucrează de nu mai puţin de 13 ani. „Franci e ca un copil peren al meu. Avea vârsta de trei ani când a venit, dar se comporta ca un copil de maxim o lună. Cred că mi-a luat doi ani numai ca să o fac să-şi ţină capul. De altfel, în discuţiile mele cu doctorul Neamţu, un medic ginecolog din Craiova, acesta mi-a spus că e bine dacă măcar face asta. Astăzi, Franci reuşeşte să meargă de o mână cu mama ei, iar cu mine merge independent. Problema este că nu am un psiholog care să stea cu mine şi să consilieze copilul acesta, fiind unul foarte deştept. Dar nu poţi să consiliezi un copil cu tetrapareză spastică ca pe unul care este îndrăgostit. Ei trebuie trataţi neurologic. Asta nu înseamnă că nu te poţi înţelege cu ei, ci că au tulburări motorii, nu pot să meargă, să scrie. Noi cu asta ne ocupăm, îi învăţăm să se descurce singuri. Trebuie să-i facem să fie independenţi, să nu fie o povară pentru familie, pentru societate şi pentru ei, în primul rând. Țările vest-europene investesc în acesţi copii pentru ca ei, la rândul lor, să fie plătitori de taxe mai târziu, nu să fie o povară pentru societate”, explică Florin. Un alt caz care a trecut prin mâinile sale este Mario, un copil cu o malformaţie foarte gravă. Îşi aminteşte de toţi nu ca de pacienţi, ci ca de mici bucăţele de suflet care s-au lipit de al lui. „Cu Mario am terminat, acum urmează să-şi facă treaba chirurgul. Mario este un copil cu spina bifida în formă gravă, o malformaţie care apare în timpul dezvoltării intrauterine, practic măduva spinării nu se mai dezvoltă în canalul neural, ci în afară. Copilul nu poate să meargă, să se dezvolte, apare şi hidrocefalia şi un întreg tablou şi spectru de boli cu care te confrunţi. Pe o perioadă de şase-şapte ani am reuşit să pun copilul pe picioare, ajutat şi de orteză şi de multe altele. E un copil minunat”, accentuează Florin.

De fapt, pentru el, toţi copiii sunt minunaţi. Chiar şi cei care sunt atât de mici încât nu pot să vorbească sau să conştientizeze ce li se întâmplă. „Cel mai mic copil cu care am lucrat avea două zile. Am văzut copii de o zi, cu care a doua zi m-am apucat să lucrez. Spre exemplu, dr. Alin Stoica de la Chirurgie Pediatrică a reuşit o chestie foarte bună pentru un bebeluş care s-a născut cu o tumoră gigant la nivelul gâtului. Ieşea din zona cervicală, venea din trunchiul copilului. În urma acestei tumori, copilul a rămas cu dificultăţi în a-şi mişca mâinile. Bănuiesc că, dacă părintele se ducea în străinătate, operaţia costa foarte mult, la fel şi recuperarea. Copilul a fost operat de acest minunat doctor, recuperarea a fost făcută de noi, iar copilul este perfect acum. Acum are doi ani, doi ani şi jumătate”, spune cu mândrie medicul nonconformist care nu poartă halat, dar care poartă pe el un fel de aură, văzută doar de cei care i-au trecut prin mâini.

Florin nu are pacienţi, ci prieteni şi copii

Prin sala lui de recuperare trec anual mulţi studenţi care învaţă şi ei cât de importantă este munca pentru şi cu aceşti copii. Mare parte din ei sunt acum în străinătate sau lucrează în centre de recuperare din ţară sau pe cont propriu. Totuşi, nu plecarea lor este problema. „Ducem o lipsă de specializare, nu de specialişti. Dacă în medicină există specialitatea de oftalmologie, de chirurgie şi multe altele, la noi nu există. Studentul, când iese de pe banca facultăţii, face şi pediatrie, face şi adult, şi traumatologie, cam toată plaja. În momentul în care te duci la un specialist care se ocupă de foarte multe domenii, trebuie să aveţi mari dubii. Eu nu am putut decât să mă axez pe neurologia infantilă şi pe traumatologie. Îmi place foarte mult să lucrez cu cei afectaţi la mâini, pentru că ele sunt altceva decât restul corpului şi, având în vedere că acum avem specialişti foarte buni la spital cu care colaborăm, lucrurile merg foarte bine. Spre exemplu, am recuperat o mână amputată, repusă de prof. Pârvănescu, care acum este minunată. L-am prezentat la Bologna, iar cei de acolo au rămas foarte surprinşi şi nu au crezut că s-a putut recuperat în România aşa ceva. Pe lângă actul operator care presupune multe cunoştinţe şi mână bună, presupune luni întregi de recuperare”, explică domnul profesor.

Constantele din sala de la UMF le reprezintă Florin Gherghina, dar şi Bogdan, colegul său care e şi el în sala de recuperare, zi de zi. Împreună au reuşit să construiască un univers diferit faţă de ce se găseşte într-un cabinet clasic sau într-un spital. Nu există tristeţe, nimeni nu se comportă ca un om bolnav, nimeni nu-şi plânge de milă şi nimeni nu renunţă. Toţi luptă, de la cel mai mic dintre pacienţi, la Florin şi Bogdan şi până la bunicii sau părinţii care îşi aduc nepoţii sau copiii să se facă bine, cu o doză de speranţă în plus pe care nu o cunoscuseră până să ajungă aici. „Eu nu sunt prieten cu aceşti copii. Ei sunt copiii mei. Am şi eu copilul meu natural, o fetiţă de patru ani şi jumătate, dar mai am o grămadă de alţi copii pe lângă mine pe care îi văd acum mergând. Sunt copii pe care i-am luat acum cinci, zece, 15 ani şi care acum merg pe picioarele lor. Că o fac cu cadrul, că o fac ajutaţi de părinţi, ei merg şi nu mai sunt o povară. Lumea începe să se obişnuiască cu ei. Aş vrea să mă duc să le vorbesc copiilor de la clasele I-IV sau chiar celor de la grădiniţă şi să le spun că noi toţi suntem egali, dar unii copii se nasc cu probleme. Aş vrea să le spun că trebuie să-i ajutăm şi să nu-i privim ca pe nişte paria, dar nici să nu-i ajutăm în exces. Asta pentru că unii nu vor să fie ajutaţi atât de mult. Lumea trebuie să înţeleagă că ei sunt la fel ca noi. Pentru asta trebuie şi condiţii. Drumurile sunt făcute cum nu trebuie, rampele sunt făcute cu înclinaţii mult mai mari decât trebuie. Nu îi vedem pe străzi neapărat din cauza asta, ci mai degrabă pentru că ei se feresc de concepţia generală. Am avut un şoc în momentul în care o doamnă în vârstă a venit şi i-a spus unui copil de-al meu „vai de mine, dar ce păcate o fi avut mama ta de s-a întâmplat să fii așa?””. Asta este concepţia şi trebuie să se schimbe urgent. Florin consideră că la mijloc e vorba de ignoranţă şi de faptul că oamenii nu vor sau nu pot să înţeleagă că aceste lucruri se petrec fără voia cuiva.

Tatăl meu repară copii”

Deşi a avut multe propuneri să plece în străinătate şi încă are, a ales să rămână aici pentru copiii lui. Aici îi are pe cei pe care i-a ajutat, iar ei îl privesc cu siguranţă ca pe un salvator, deşi el nu crede asta. El spune simplu: „Vreau să cred că sunt un prieten care îi ajută”. În toată viaţa sa a ajutat zeci de copii care nu aveau vreo şansă şi care acum se descurcă singuri. Insuflându-le mentalitatea de luptători, împrietenindu-se cu ei şi făcându-i să se simtă speciali pe fiecare în parte, Florin a reuşit să le schimbe părerea despre ei înşişi, transformându-i în învingători. La o întrebare simplă ocoleşte cât de cât răspunsul: dacă simte că repară ceea ce natura a făcut prost. „Dumnezeu este Dumnezeu, eu sunt eu. Când copilul meu a fost întrebat de educatoare cu ce se ocupă tatăl lui, a zis aşa: ‘Tatăl meu repară copii’. Mi-a gâdilat un pic orgoliul, dar mă feresc de aşa ceva. Eu nu fac decât să ajut copii. Atât”.

de 

sursa: jurnalulolteniei

 

Facebook Twitter Email

Comments are closed.

Cauta
Articole - Romania pozitiva