Search

Vrancea

Facebook Twitter Email

Unirea Principatelor Române a transformat Focșani dintr-un târg “fost prag de țară așezat strajă de credință la hotarul a două țări surori”, după cum scria Dimitrie Ascanio, într-un “posibil candidat de capitală” a unui nou stat european, compus din două țări surori, Moldova și Țara Românească, având aceeași traiectorie istorică.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Această perspectivă, precum și faptul că așezarea cunoscuse, datorită poziției sale de graniță și vamă, o dezvoltare mai rapidă decât alte orașe ale Moldovei, a făcut ca în Focșani să existe oameni cu bani, care, la unison cu autoritățile centrale, recunoscătoare pentru rolul jucat de oraș în crearea României, dar și în spiritul național patriotic ce a animat în următoarea jumătate de veac după 1859 societatea românească, să contribuie la ridicarea unor monumente de arhitectură urbană. Din fericire, în comparație cu multe alte localități ale țării, acestea au constituit obiectul unei preocupări cvasipermanente de conservare din partea localnicilor. Ca urmare, și astăzi clădiri impresionante ca valoarea arhitecturală și artistică fac din Focșani un agreabil loc de popas turistic pentru descoperirea ori reîmprospătarea amintirilor și valorilor culturale din anii de glorie ale națiunii române 1859-1918.

Creațiile vechi arhitectonice din Focșani sunt, în același timp, mărturii ale continuității, originalității și specificității civilizației românești din zonă, precum și filonului european al acesteia. Despre câteva aceste edificii, cu o istorie încărcată și imagine actuală tonică, va fi vorbire și în rândurile următoare.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

“După un drum prin șes… iată Focșanii… Străzi minunate… frumoase clădiri administrative printre care se deosebește o Prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german”, mărturisea pe la 1932 Nicolae Iorga. De la renumitul istoric și om de cultură român până la Nicolae Titulescu, toate marile personalități politice, culturale și de conducere ale țării și-au adus contribuția la îmbogățirea istoriei acestei clădiri.
La început, în acest edificiu a funcționat Prefectura ținutului Putna, apoi Prefectura Vrancea, iar din 1977 edificiul găzduiește Primăria Focșani. Și astăzi acest edificiu, declarat monument istoric, reprezintă una dintre construcțiile de referință ale orașului. Amplasată pe trei paliere, demisol, parter și etaj, cele peste 80 de încăperi, printre care și două mari săli de ședințe ori ceremonii, edificiul este creat din punct de vedere arhitectural în stilul tradițional românesc specific clădirilor ridicate în ultima pătrime a secolului al XIX-lea și primele trei decenii din cel următor. Cel mai atrăgător și mai interesant element de construcție este desenul de pe țigla acoperișului. O compoziție decorativă având motive populare realizată de pictorul Elena Stoiciu.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Unui erou al Războiului de Independență din 1877, maiorul Gheorghe Pastia, îi datorează Focșaniul două edificii, Teatrul Municipal și Ateneul Cultural, ce se constituie și astăzi în podoabe de arhitectură și focare culturale ale municipiului.

“Subscrisul maior G. Pastia, ca urmaș al unei vechi familii din Focșani, (…) văzând necesitatea viu simțită de toți concetățenii mei de a avea un local propriu de teatru, clădire care pe lângă că ar fi o podoaba a orașului, dar va fi și un templu de educațiune și cultivare a sufletului (…) ar contribui mult să înalțe spiritul și sentimentul național al concetățenilor mei. În acest scop donez, prin acest act, orașului Focșani (…) suma de trei sute mii lei”, scria eroul mecena din Focșani în actul de donație făcut la 3 martie 1908, document al cărui original se păstrează la filiala Vrancea a Arhivelor Naționale ale României. În schimbul acestui dar făcut urbei sale, maiorul dorea ca terenul necesar construcției să fie pus la dispoziție gratuit de autorități, edificiul să poarte inscripția “Teatrul Maior Gheorghe Pastia”, iar familiei sale să-i fie destinată o lojă pe care să o frecventeze descendenții săi până la a cincea generație. După decesul său și al soției, edificiul urma, conform dorinței ctitorului său, să devină și să rămână proprietatea “comunității” din Focșani.

Potrivit documentelor vremii, ale căror copii se află în posesia conducerii de astăzi a teatrului, Comisia de concurs pentru alegerea proiectului localului de teatru, alcătuită din maestrul actorilor din acea vreme Constantin Nottara, inginerul arhitect Ion Mincu și Gheorghe Băicoianu, finanțist, a reținut din cele patru proiecte prezentate lucrarea inginerului arhitect Constantin Ciugolea. La 11 septembrie 1909 se pune piatra de temelie a construcției teatrului în prezenta primului-ministru, ministrului industriei și comerțului și ministrului justiției. Cu acest prilej, a fost emisă o medalie jubiliară pe care era înscris numele donatorului, maior Gheorghe Pastia, al primarului orașului I.G. Poenaru, al inginerului arhitect Constantin Ciugolea și a antreprenorului arhitect Sebastian Vasilescu.

După mai multe momente de impas, ca urmare a lipsei de fonduri, depășite prin noi donații făcute de familia Pastia, la 21 noiembrie 1913, în prezența autorităților locale, a donatorului și a unor artiști importanți din acea perioadă are loc inaugurarea edificiului cu spectacolul “Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri, în montarea Companiei Dramatice a Teatrului Național din Iași, aflată sub conducerea lui M. Sadoveanu.

“Posteritatea îi va venera memoria așa cum se cuvine acestui om devotat binelui obștesc și desbrăcat de lăcomia de avere. Noi, însă, care trăim astăzi în jurul său suntem fericiți că-i putem aduce cele mai sincere și mai vii mulțumiri pentru opera sa (…) răsplata demnei și patrioticei sale abnegațiuni”, spunea primarul Focșaniului, Th. M. Bassarabianu, în1913, la inaugurarea Teatrului maiorului Gheorghe Pastia.

Publicul prezent la spectacolul inaugural a rămas uimit de stucatura bogată în ornamente și acoperită cu foiță de aur, conținând elemente de baroc și renascentiste. Sala de spectacole avea, însă, drept principală caracteristică o acustică perfectă datorata construcției sale în stilul teatrelor naționale din Odesa și Berlin. Mecanismul de scenă, mobilierul, pictura și partea decorativă sunt realizate după modelele din Berlin, Viena, Paris și Bruxelles, ca urmare a unor deplasări pentru documentare finanțate tot de filantropul din Focșani.

De la primul spectacol și până în perioada celui de-al Doilea Război Mondial se bucură de foarte multă popularitate atât în țară, cât și peste hotare, fiind cunoscut ca unul “pilot” pentru cultura românească. Spre acest lăcaș de cultură minunat, ce împrumuta la scară mai mică interioarele impresionante al Teatrului de Operă din Odesa, vor gravita actori de prestigiu, care se vor afla în distribuția unor piese de teatru din repertorii de valoare mondială, dar vor concerta și renumiți muzicieni români între care George Enescu și tenorul Nicolae Leonard.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Începând cu 1923 ctitorul Teatrului din Focșani, supărat pe faptul că autoritățile admiseseră în incinta clădirii activitatea unor asociații având caracter religios ori filantropic, iar sala mare fusese pusă la dispoziția cinematografului local, creându-se importante deteriorări, Gheorghe Pastia a cerut primăriei, în 1928, dreptul de a controla aceasta activitate. El atenționa asupra stării deplorabile “de murdărie și de neîngrijire ce se afla la acest edificiu cultural”.

Maiorul Pastia a revenit în 1929 cu un ultim document, prin care spera să trezească “indolența și reaua voință” a autorităților timpului. Și-a scris testamentul, prin care lăsa, totuși, darul său de suflet, “copilul său”, Teatrul Municipal, în proprietatea exclusivă a Primăriei Focșani. Aceasta realizează o primă lucrare de restaurare abia în 1978, fără a se consolida în suficientă măsură structura de rezistență a clădirii. Lucrări de reabilitare substanțială au fost începute în anul 1992 și finalizate în 1994, urmărindu-se includerea edificiului cultural în categoria monumentelor istorice de interes național categoria “A”.

Maiorul Gheorghe Pastia, focșăneanul care își pusese, mai întâi, viața în slujba cuceririi țării independenței României în 1877, după 1886 și-a dăruit mare parte din avere și întreaga putere de muncă pentru realizarea Teatrului Municipal, a mai contribuit cu energia și banii săi la ridicarea unei a alte construcții ce dă, și astăzi, personalitate indiscutabilă Focșaniului: Ateneul Popular.

În secolul al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, noțiunea de “Ateneu” desemna “așezămintele în care oamenii de litere și științe fac cursuri și lecturi publice, însă neoficiale”, având menirea de a contribui la propășirea culturală a unei comunități și prin susținerea unor manifestări artistice, editarea unor publicații, înființarea de școlii pentru adulți ori școlii de muzică.

Cu începere din 1926, efortul financiar al filantropului Pastia s-a canalizat și în direcția construirii unui local pentru Ateneul Popular din localitate. S-a ocupat de procurarea materialelor, a încheiat angajamente cu maiștri, a efectuat plăți, a supravegheat și a condus lucrările pe șantier. La 29 mai 1927, în interiorul perimetrului Pieței Unirii de astăzi, a avut loc depunerea pietrei fundamentale la Ateneul Popular în prezența ministrului de interne Octavian Goga, a lui Vasile Goldiș, Petru Groza și altor senatori, deputați, prefecți și primari.

Construit în stilul românesc de un grup de arhitecți coordonat de renumitul Ion Mincu și în componența căruia mai intrau Petre Antonescu, Sebastian Vasilescu, Frederich Hamel, recepția Ateneului Popular a avut loc, însă, din cauza dificultăților financiare și războiului, abia în anul 1945. Accesul în clădire, a cărei construcție prevăzută cu subsol, parter și etaj este ridicată pe temelie de piatră, se face trecând o ușă în patru canate. Din holul principal, se ajunge fie în sala mare destinată spectacolelor și conferințelor, fie la etaj, unde se intra separat pe o scară de mozaic, către balconul sălii de spectacole ori spre cele trei camere amplasate pe latura de nord.

Existența și “sufletul” Ateneului focșănean a mobilizat întreaga intelectualitate a orașului. În rândul acesteia s-a aflat C.I. Lupu, profesor la Liceul “Unirea” din localitate, cel care, timp de peste 15 ani, a susținut conferințe în fiecare seară de duminică.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

În preajma Ateneului Popular, pe locul Pichetului de graniță nr.47, se află construit monumentul “Borna de hotar” ce amintește de fosta graniță care despărțea orașul în două părți având administrații diferite: Focșanii Munteniei și Focșanii Moldovei.

Cele două entități au existat ca târguri separate aproape jumătate de mileniu despărțite fiind de pârâul Milcovel. Pe malurile sale se aflau vămile celor două Principate, pichetele de grăniceri și bornele de hotar, între care cea mai importantă era cea de la Pichetul de grăniceri nr.47, din fața bisericii “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Ambele târguri au continuat să existe separat, chiar și după unirea Principatelor, până în anul 1862 când s-a realizat unirea administrativă a țării. Din acel moment a început amenajarea pieței din fața bisericii “Sfântul Ioan Botezătorul”, mai ales după 1863, când, prin Legea secularizării averilor mănăstirești, așezământul monahal a fost desființat, biserica mănăstirii devenind biserică de mir, iar pe locul fostei mănăstiri a fost amenajată actuala Grădină Publică din Focșani.

Liga Culturală a Românilor și Cercul Studenților Putneni decid ridicarea unui monument simbolic dedicat ruperii definitive a fracturii dintre români din dreapta și stânga Milcovului, al unității și solidarității românești. A fost inaugurat în prezenta lui Nicolae Iorga, a oficialilor timpului, delegații ale comunităților românești din toate provinciile românești, la 13 septembrie 1931, an în care la Focșani a avut loc Congresul Ligii Culturale, care împlinea 40 de ani de activitate.

Monumentul este opera sculptorului Ion Jalea (1887-1983), fiind realizat din piatră în forma de trunchi de piramidă și ornamentat pe cele patru laturi cu plăcii din bronz care înfățișează stemele celor doua Principate Române. Pe placa monumentală se poate citi: “Cetățenii Orașului Unirii Principatelor au ridicat acest semn de amintire a unui trecut de credință biruitoare. În acest loc era odinioară Pichetul de graniță nr.47, la hotarul Milcovului, care despărțea cele două țări surori Moldova și Țara Românească”. Borna de hotar a devenit unul dintre principalele simboluri ale Unirii, unde, la 24 Ianuarie, cu ocazia festivităților, se depun coroane de flori.

De-a lungul timpului amplasamentul monumentului a fost strămutat în diverse locuri din municipiul Focșani. Mai întâi, borna a fost mutată în fața fostului hotel “Cimbru”, unde a funcționat Vama Principatelor și unde astăzi se află clădirea principală a Muzeului Unirii. O nouă locație aleasă de autoritățile comuniste a fost fixarea monumentului în spatele cinematografului “Balada”. După anul 1989, a fost readus în fața Muzeului Unirii pentru ca la 26 septembrie 2011, cu ocazia implementării proiectului de “Recalificare urbană perimetrul istoric Piața Unirii și Grădina Publică”, monumentul să fie reamplasat în Piața Unirii, în zona Bisericii “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

Multă vreme cea mai reprezentativă clădire a Focșaniului, dar și de referință pentru istoria arhitecturii românești, edificiul care găzduiește Tribunalul Județean Vrancea a fost construit special pentru funcționalitatea ce o are și în prezent, la inițiativa unui prefect de Putna, P. Panaitescu. Dosarele fondului respectivei instituții publice relevă faptul că încă din 1908 acesta făcuse demersurile necesare pentru ca, pe locul din Focșani ce se numea în urma cu un secol “Chetrele de moară”, să se ridice Palatul de Justiție. Lucrările au început un an mai târziu, înălțându-se o construcție interesantă din punct de vedere arhitectural, a cărei destinație a fost “detensionată” de conceperea ei în stilul școlii românești de arhitectură, școală printre inițiatorii căreia se număra și focșăneanul Ion Mincu, devenit celebru în domeniu. Inaugurarea edificiului, inclus în prezent în patrimoniul național, s-a desfășurat în data de 12 aprilie 1912.

Din memorialistica și documentele de după inaugurarea activității reiese că “Sala Pașilor Pierduți” a Palatului de Justiție din Focșani a găzduit și evenimente de altă factură decât cele de ordin justițiar. Printre acestea s-a numărat Balul Congresului Ligii Culturale pentru unitatea spirituală a tuturor romanilor, dat în onoarea participanților veniți la Focșani din toate provinciile românești. În toamna anului 1931 lucrările Congresului Național al Ligii a fost prezidat la Focșani de Nicolae Iorga.

Situată față în față cu Teatrul Municipal “Maior Gheorghe Pastia”, clădirea filialei locale a Băncii Naționale, clasificată monument istoric, este una reprezentativă pentru perioada începutului de secol XX, făcând parte dintr-un ansamblu de clădiri monumentale, construite în stil arhitectonic neoclasic. Zidurile groase, ușile impunătoare, ghișeul, sala pentru public fac din acest imobil sediu ideal pentru o instituție financiară ce lucrează cu publicul, amintind, în același timp, de viața economică intensă a Focșanilor de odinioară. Documentele existente vorbesc despre faptul că terenul pe care s-a construit acest imobil a intrat în posesia Băncii Naționale a României prin anul 1914. Construcția a început mai târziu, clădirea fiind data în funcțiune în anul 1923.

Finanțele naționale pentru ținutul Putna și, mai apoi, pentru ținutul Vrancei au fost administrate din această clădire până în anul 2000, când Regia Autonomă “Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” a închiriat-o Băncii Transilvania și SC Transfond. Din anul 2003, imobilul a trecut în posesia Curții de Conturi.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Focșani a fost “dotat” cu importante instituții de învățământ, valoroase atât din punct de vedere al calității prestației cadrelor didactice, dar și arhitectural. Două dintre ele au primit chiar patronime amintind de cel mai semnificativ eveniment din istoria orașului. Colegiul “Unirea”, constituit în 1866 ca o primă unitate de învățământ secundar din zonă și între primele din România, a fost “împroprietărit” în anul 1900 cu actualul edificiu, construit în nota arhitecturii monumentale românești, în care încă funcționează. Este inclus în categoria monumentelor arhitectonice naționale.

În anii ocupației germane (1917-1918) sediul unității de învățământ liceal este transformat în spital, iar școala își încetează activitatea. În perioada interbelică baza materială a școlii se dezvolta prin înființarea unui amfiteatru, a unei săli de bibliotecă, iar în 1928 ia naștere primul muzeu de istorie și etnografie din ținut, inițiat de profesorul Alexandru Arbore.

În cadrul liceului au funcționat Liga Culturală, Societatea Literară (1898), publicațiile Revista noastră și Milcovia (1930), precum și primul muzeu de istorie și etnografie din ținutul Putnei. Mari personalități ale științei și culturii românești au fost profesori sau elevi la “Unirea”. Între aceștia D.Caian, Ovid Densușianu, C.G. Giurăscu, Anghel Saligny, Simion Mehedinți, Ion Mincu, Duiliu Zamfirescu, Virgil Huzum.

Al Doilea Război Mondial și cutremurul din 1940 au afectat clădirea, distrugându-se cărți și valoroase materiale didactice. În perioada comunistă, procesul industrializării excesive a făcut ca această unitate de învățământ să cunoască o decădere din punct de vedere cultural, fiind transformată din liceu teoretic în liceu industrial auto. În prezent, în clădirea reabilitată în totalitate după 1990, funcționează una dintre unitățile de învățământ de elită nu numai din județul Vrancea, dar și la nivelul țării.

La 20 septembrie 1839 Primăria orașului Focșani cumpără de la Costache Elefteroiu locul din “mahalaua Arion pe șosea”, pentru a zidi un local destinat Școlii de băieți. Ulterior, a fost inițiată o colectă publică, la care a contribuit domnitorul Mihail Sturza cu suma de 5000 de lei, precum și alte personalități ale târgului. Între anii 1840 și 1844 s-a zidit clădirea, iar în 1844 a început procesul de învățământ în noul local, fapt consemnat într-un ordin al Eforiei școalelor.

Printre profesorii școlii se numără și Gheorghe Rarincescu, al cărui bust, sculptat de cunoscutul plastician Corneliu Medrea în 1911 se află amplasat și astăzi în curtea școlii, iar printre elevii de marcă s-a aflat Gheorghe Apostoleanu, care a fost profesor la Universitatea din Iași, prieten al domnitorului A.I. Cuza și promotor al mișcării unioniste din Focșani. Între anii 1853 și 1854 școala s-a mutat în casele Apostoleanu, localul fiind cedat apoi trupelor rusești. În perioada 1916-1917 localul școlii a fost întrebuințat de trupele de ocupație germane, aici fiind instalat un spital. Cursurile școlii s-au reluat după 1919, când edificiul a fost reparat, căpătând și patronimul “Alexandru Ioan Cuza”.

Evoluția social-economică a orașului Focșani și a județului Putna a determinat înființarea la începutul secolului XX a Școlii Comerciale Superioare. Această unitate de învățământ a fost inaugurată într-un local special construit, în anul 1927, în prezenta ministrului cultelor din guvernul Averescu-Goga. Întreaga construcție, prin arhitectura ei masivă și proporțională în același timp, are un aspect impunător, fiind proiectată de autorii planurilor Ateneului Popular și Liceului “Al. I. Cuza”. Este proiectată în stil neoromânesc, având o clădire care domina zona prin cele două niveluri și mansardă, săli de clasă spațioase, accesul la etaj făcându-se pe o scară interioară din lemn și fier forjat.

Școala Comercială Focșani, declarată monument istoric, avea statutul unui colegiu, acorda burse elevilor eminenți, deschidea seria promovării elevilor din mediul rural și din orașe mici, dispunând de un internat și cantina.

Sediul central al Bibliotecii Județene “Duiliu Zamfirescu” este, de asemenea, o clădire de patrimoniu. Datând din secolul al XIX-lea, a fost construită în stilul eclectic cu influențe din Europa apuseană având ca elemente decorative ancadramente la ferestre și la intrarea principală din stuc.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ

În Focșani există o serie de case trecute în nomenclatorul monumentelor istorice ce au fost construite de intelectuali, oameni de afaceri ori din administrația locală, opere arhitecturale care conferă o notă distinctă orașului, reprezentând una din exponentele unei societăți elitiste și înstărite la vremea finalului de secol XIX și început de veac XX.

“Este arhitectura urbană a unui oraș a cărui evoluție marchează o dezvoltare economică și rafinamentul unei categorii sociale care își construia rezidențe de mari proporții, reprezentative pentru această epocă de influență europeană, rezidențe care să îi reprezinte mai ales în plan social”, menționează Traian Negulescu, directorul Direcției de Cultură a Județului Vrancea.

Stârnind nu numai interesul specialiștilor în istorie ori arhitecților, dar și admirația celor ce străbat pe străzile orașului, între cele 29 de asemenea obiective se află Casa Alaci edificată de o familie de târgoveți armeni, proiectată în stilul eclectic de la sfârșitul secolului al XIX-lea, astăzi constituind, după reabilitările efectuate după 1989, sediul Muzeului de Istorie și Etnografie.

Tot în zona fostului cartier armenesc se află Casa baronului Capri, imobil construit în stilul arhitectonic neoromânesc, cu influențe ale neoclasicului european de la începutul secolului XX. Caracteristice îi sunt proporțiile monumentale ale intrării principale printr-o marchiză la stradă, deschiderile largi la uși și ferestre a căror ancadramente originale cu elemente de arhitectura decorative compozite s-au păstrat în partea de răsărit a clădirii.

Casa Saligny, situată în zona centrală a orașului, în imediata apropiere a bisericii monument istoric Săpunari, se constituie într-un obiectiv care a conservat și încă mai conservă stilul arhitecturii tradiționale românești din orașele târguri în perioada veacurilor XVIII—XIX. Arhitectura casei, al cărei ctitor a fost George Brăileanu, un renumit medic focșănean, se încadrează în perioada în care Focșaniul se alinia la standarde europene. Construcția se remarcă prin arhitectura fațadei principale. Orientată spre strada, casa are un fronton în stil baroc și o nișă alveolară în plan central unde este amplasată o statuie, care reprezintă un personaj feminin de dimensiuni naturale, drapat într-o mantie antică. Intrarea principală a clădirii este compusă din patru uși ample sculptate și un chenar din stucatură cu elemente ornamentale vegetale.

Casa Ferhat, ridicată în zona în care s-au construit cele mai mari și mai monumentale rezidențe aparținând membrilor comunității armene din Focșani, deveniți mari proprietari de pământ și păduri la finele secolului al XIX-lea, “prin aspectul său monumental și armonios, prin concepția sa arhitecturală de influența europeană în România modernă, dar și prin încărcătura sa istorică și memorială, se încadrează în patrimoniul cultural național”, menționează Traian Negulescu.

Ghirlande din stuc la ferestrele către frontonul stradal al clădirii și la intrarea principală, precum și un interior ce se remarcă prin stolerie din lemn sculptat cu ornamente în stil baroc caracterizează un alt edificiu foarte frumos din Focșani, Casa Blum, construită la finele secolului al XIX-lea de un cunoscut medic din oraș. Alexandrina Gagiulescu comandă în 1855 construirea casei ce îi poartă astăzi numele, dar care între anii 1892 și 1906 a funcționat ca o școală primară. Logia are bosaje și coloane ce prezintă caneluri si capiteluri compozite. Ferestrele sunt încadrate cu profile simple, iar cornișa este înălțată.

În 1904 a fost construită de către o familie de mari proprietari de terenuri, Casa Damian, clădire ce se încadrează stilului epocii neoclasic. Imobilul conservă stilul clădirilor de la sfârșit de secol XIX, caracterizându-se prin proporțiile echilibrate ale volumelor cu elemente de fațadă de influență europeană. În prezent în clădire funcționează Școala Populară de Arta. Imobilul a fost revendicat de moștenitorul Dan Damian de la Consiliul Județean Vrancea.

Foto: (c) VIOREL LĂZĂRESCU/AGERPRES ARHIVĂ
Și arhitectura rurală din zona Vrancei este prezentă și conservată în Focșani, sintetizată prin cele 73 de construcții autentice grupate în 32 de complexuri cu peste 6.000 de obiecte diferite, reunite în Muzeul Satului, deschis în 1978 în cadrul natural al Crângului Petrești, o zonă verde situată în preajma orașului. Este structurat pe două sectoare: al instalațiilor țărănești (mori, pive, joagăre) și al gospodăriilor și construcțiilor de interes public (școală, primărie). Gospodăriile sunt prezentate pe zone (montană, de deal și de șes), dar și pe tipuri tradiționale (case de munte din lemn cu stâlpi crestați sau case de la șes acoperite cu stuf sau paie).


Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Imaginile vechiului Focșani vizibile încă prin multiplele construcții, conservate bine în ciuda multiplelor vicisitudini ale timpurilor trecute după Unirea Principatelor, oferă trecătorului prin oraș bucuria lăuntrică de reîntâlnire cu istoria, cu viața de altădată, impregnată de parfumul discret al epocii, de percepere a acelei tihne patriarhale dătătoare de pace și armonie sufletească, dar și de regăsire a corespondenței românești cu spiritualitatea occidentală. Cel care trece prin Focșani înțelege mai în clar de ce istoria noastră națională, ca realitate și argument, justifică eforturile contemporane de a ne reașeza la locul cuvenit în marea familie a comunității europene.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Am petrecut răstimp de două zile și două nopți lungi la prima mea vizită în Soveja mirat că nu am găsit mai înainte acest creier de munte unde șoaptele apelor repezi ale Șișiței se împletesc cu acelea ale pădurii, unde aerul e mai tare și mai rece, unde brazi și molizi semeți se ivesc dintre codrii de foioase și-ți aruncă aromele de rășină în suflet, ozonând ca nicăieri în țară văzduhul și, implicit, plămânii obosiți de poluarea orașului, dar și depoluând sufletul de angoasele civilizației moderne.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

O mirare deloc vană, deloc convențională, după ce, între Focșani și Panciu, simțeam că-mi fug literele cărții ce o aveam în mână (pentru a-mi alimenta “cu litere” cei 74 kilometri ce-i aveam de parcurs într-un autobuz obosit de vreme).

Deodată ceva mă împinge să abandonez o lectură și așa chinuită de meandrele unei cărări primejdios încolăcite printre “căldările” cu mister montan, pe care nevăzute mâini sloboziseră covoare brodate în aramă, aur și platină, corupte de perspectivele vastității înghesuite ici, eliberate colo… Metafora mioritică, “Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai” cu “brazi și păltinași… munți mari…paseri lăutari”, îmi vine brusc în minte, gândind la sentimentul ce l-a avut Vasile Alecsandri venit în zonă la sugestia scriitorul Alecu Russo să culeagă nestemate lirice populare, între care se înscrie și Balada Miorița.

Știam despre vremelnica oprire a celor doi patrioți români ce au pus umărul la Unirea Principatelor din 1859 la mănăstirea Soveja. Mai știam și faptul că nici Odobescu nu avusese decât cuvinte “sus puse” privind aceste locuri. Dar nu “pipăisem” vizual până la la primul meu popas la Soveja pădurea sa mândră de copaci falnici, cu lăstăriș dedesubt, iar pe deasupra având crengi răsfirate, de boltă măreață, punctată ici și colo, în dumbrăvi mai însorite, de tufe de diferite forme, ca și când ar fi fost așezate de meșteșug omenesc și nu de natură. O pădure udată de numeroase izvoare…

Nu cunoșteam — și asta pare acum esențial — faptul că meleagurile vrâncene nasc fabuloase spații de visare și înfrângere a conștiinței critice care, protestând parcă imediat, se ridică la divinitate și metaforă.
Tărâm și liman ideal pentru ascultarea metaforelor, loc sfințit de Dumnezeu care a așezat-o într-un rai pământesc, sfințit de legendă și istorie adevărată, dar și de oamenii din zonă și faptele lor, Soveja încă nu mi se pare pe deplin exploatată de călătorii în căutarea sublimului.
“Soveja e chiar în mijlocul pământului, după cum a fost Delphi pentru greci și muntele Meru pentru vechii indieni”, scria părintele geografiei moderne de la noi, Simion Mehedinți, fiu al acestor locuri, “o alcătuire de templu, unde omul de știință și poetul pot contribui, efectiv, la zvonirea în cele patru zări a eforturilor acelor care sunt păstrători de tradiție ca fagii, ca brazii, ca ienuperii care se lipesc de țărână”, după cum scria acesta în cartea “Oameni de la munte”.
De altfel, el a ținut să-și semneze volumul chiar împrumutând numele localității unde se născuse, Soveja.
Pe citadinul sufocat între asfalt, beton și sticlă, munții, dealurile, pâraiele îl “scot” din cămașa angoasei cotidiene. E și motivul pentru care nu voi da o “arhitectură” anume acestor însemnări, mizând doar pe “susurul” ori ,,răcnetul” impresiei, nefăcând, însă, abstracție de rigoarea datelor documentare.

Soveja este așezată în zona Subcarpaților de Curbură, fiind punctul cel mai de apus populat din județul Vrancea. Vatra comunei nu are o localitate care să fi dat numele așezării, denumirea Soveja planând, practic, peste cele două sate componente, Dragosloveni, ce este și reședință, și Rucăreni, ambele dispuse pe văile a două ape, Dragomira și Șușița, dar despărțite de dealul Bisericii peste care trec un drum și două cărări, de aproximativ un kilometru fiecare. Cele două sate formează o potcoavă cu baza sub dealul Tâfla.

Acest spațiu feeric cuprinde în el legenda pribegilor din Rucăr și Dragoslavele Muscelului muntean, cei care, descălecând de două ori Carpații, de Miazăzi și Răsăriteni, în căutarea unor locuri care să-i ferească de invazii și asuprire, s-au întâlnit într-o conviețuire pașnică și creatoare cu mocanii locului și bârsanii de peste munți, cei ce își mânau toamna și primăvara turmele de oi spre câmpie și înapoi pe calea transhumanței.

Doinește în acest nume unic, Soveja, și fluierul ciobanului mioritic, ce îngână prin glas stins bocetul “măicuței bătrâne” ce-și caută fiul, “mândru ciobănel, tras printr-un inel”.

Spunând Soveja, parcă vezi cuvintele dăltuite în piatră ale “Pisaniei” lui Matei Basarab, ctitorul mănăstirii din comună, care stă mărturie încercărilor de veacuri ale românilor de unire și frăție, dar auzi și glasul trâmbițelor ce-au chemat la luptă românii în anii 1916 — 1917, pe una dintre laturile “triunghiului Morții”, Mărășești — Mărăști — Oituz, pentru ca România să fie reîntregită.

Soveja este, însă, și chipul luminos al unor localnici răzeși, harnici și isteți, care au intrat în civilizație cu tot tezaurul tradiției moștenite din bătrâni. Unul dintre aceștia, Gheorghiță Geană, urmaș al lui Simion Mehedinți, spune, parafrazând un celebru dicton, că “acest loc sfințește pe om”.

Așezare montană, având condiții bio-climatice deosebite, cel mai ozonat aer din țară, Soveja a devenit o stațiune climaterică cunoscută cu o sută de ani în urmă, fiind o destinație atât pentru cei veniți la tratament, în special mineri suferinzi de boli profesionale de plămâni, dar și pentru turism de odihnă ori expediții prin zone mai puțin călcate de picior omenesc.

Bazilica mănăstirii veghează și tăinuie umbrele timpilor, dreaptă, albă, curată. Un nuc bătrân împrăștie răcoare și frunze tomnatice. Pe o ușă laterală, o mână a vopsit cifra 1645. Te lași pe o lespede ori direct în iarba udată de bruma toamnei târzii, fixezi acest număr și-ți reamintești că împăcarea dintre basarabul muntenesc (domnitorul Matei Basarab—n.r.) și lupul moldovean (Vasile Lupu—n.r.) s-a pecetluit și prin ridicarea acestui lăcaș al reculegerii strategice.

Istoria scrisă năvălește cu amănunte generoase pentru călătorii de pretutindeni pășind pe lemnul încă jilav al casei muzeu, o altă casă aflată în apropierea celei de la Câmpuri, unde și-a odihnit la vreme de bătrânețe atât de tânărul său suflet moș Ion Roată, cel ce spărsese un tabu politic, fiind inclus, deși era țăran răzeș, în Divanul ad-hoc ce a prefațat Unirea Principatelor.

Acoperișul solzos, care își “pleznește” ochiul cu irizări poznașe, și varul halucinant de alb al zidurilor, pompează în artere emoția încercată când plouă lung și trist, ca la moartea unui voievod. O emoție statornică în suflet se înfiripă de îndată ce atingi aruncătorul de mine și mitraliera de la intrare, flancând, ambele, prispa largă. Plumbii, baionetele și minele încă primitive, flintele, ghiulelele și cartușierele înnegrite atestă, alături de mulțimea ordonată simbolic a celorlalte artefacte, încleștarea, în zonă, a neamurilor, de-a lungul secolelor. Săbii șențuite și iatagane colbuite “taie” monotonia ținutului în două felii distincte, înainte și după Mărășești.

Afară, îndrăznești să reiei firul apei Dragomirei, sora derizorie a Putnei, pe care, demult, oamenii potriveau pive și dârste, gospodărindu-și avutul. Poți să te apleci printre molizi și brazi, mesteceni și fagi, spre a rupe, la vreme de toamnă ghebele, mustoase ciuperci. Sătencele, deseori întâlnite la răspântii, descriu amănunțit cum se prepară ghebele ori hribii, “mai buni decât carnea” ori murături, ori frigărui arțăgoase în scântei cât cireașa de untdelemn șiret, ori sosuri megieșe care ți impui să “tragi” pe gât clondir după clondir haiducesc plin cu vin de Panciu sau Jariștea.

Au replică iute și piezișă localnicele. Politețea lor demnă trădează un contact îndelung cu lumea din toate colțurile țării și de aiurea venită să “soarbă” cel mai ozonat aer din România. Catrințele lor, purtate la vreme de duminică, “strigă” prin firul aurit și argintat ori șoptesc prin cerneala neagră a vârstelor. Nu găsești suliman nechibzuit, nici perucă decorativă. Iile se lucrează simplu la Soveja, înfloriturile lor, puține dar măiestrite, ascunzând povestiri fantastice.

Bărbații își poartă căciulile “oblu”, întinerit, și-și desțeapănă frunțile și sprâncenele explicându-ți cum se unge mai bine teascul ca să auzi bocetul strugurelui strivit ori ce important pentru ei este ca fotografiile în care îi încadrezi să fie “musai” color.

Dacă femeile te îmbie cu nuci ori cu “prăpăd de mere” cât genunchiul de fecioară, bărbații, după ce au “terciuit” ciorchinii, îți picură în pahar teascul proaspăt scurs, vișiniu (foarte dulce — la vreme de toamnă târzie ori ușor oțetit, dacă mustul a fost tras ceva mai devreme) care impune pastramă “descălecată” din proțap.

Casele au “frunți” de șindrilă și “temelei” din lespezi de piatră. Cele noi, nu puține în ultimii ani, au adoptat tabla și ochiuri simetrice de pod. Zărești prin curți sumane lucrate manual, dar și capoate de mătase.

Dacă dimineața brazii îți mângâie umerii, vărsând în legănarea lor leneș-dansată colbul subțiratic al acelor de cetină, noaptea lovindu-și brutal coroanele, mugesc precum talazurile mării înnebunite de furtună, sub fuga dezordonată a pescărușilor. E vremea când focurile trosnesc amarnic prin sobele sovejenilor, “nădușind” hornurile. E vremea când cugetul se depune pe hârtie ca un vin vechi al inspirației.

E vremea când săruți împăcat în gând toate femeile care n-au știut a te iubi. E vremea când zeii casei văluresc perdelele și te bat pe umăr. E vremea când istoria se schimbă în istorioare, în legende și când acestea se schimbă în metafore. Este ora când, la Soveja, argintul apei Putnei și munții descântă limba rapsozilor și sunt, mai la fiecare gospodărie, asemenea creatori de frumos.
Etnograful Ion Diaconu, culegătorul a sute de variante ale baladei Mioriței, născut în zonă, a dat contribuții fundamentale asupra nestematelor folclorice ale acestor oameni din Vrancea. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor.

Sfârșit de noiembrie la Soveja. O lume stranie pe munții din jur — Zboina, Răchitiș, încremenită, fluviu imens de tăcere, clopot fără sunet, lumină fără murmur, nu imaginea eternității, ci Eternitatea însăși. Natura este aici o uriașă orgă al cărei cântec este Tăcerea.

Vine o vreme când, plictistit de atât realitate, “musai” trebuie să evadezi în ireal. Ca și când ai schimba clima. O poți face în raiul din jurul Sovejei, în drumeții “per pedes”. Ai șansa, astfel, să observi nemijlocit cum din înălțimile zborului de vultur și până în ascunzișurile apelor locurile etalează cu generozitate monumentele însuflețite.

Numeroase specii de plante și animale, fie ocrotite în “bloc” în cadrul unei rezervații, fie ca specii rar întâlnite în această zonă geografică, fie ca prezențe endemice, care cresc numai în interiorul perimetrului zonei, fac faima Sovejei.

Nimic mai emoționant decât să stai, nevăzut și să te uiți cum un cerb cu “cioporul” lui se adapă.

Două ar fi traseele recomandate de soții Florica și Iulian Albu, doi foarte buni cunoscători ai locului.

Unul ar fi, cale de o zi dus-întors, din Soveja către muntele Zboina Neagră (1380 metri înălțime) la vechea Casă de Vânătoare. Plecarea se poate face de la capătul de vest al localității, pe un drum forestier care urmează cursul spre izvor al apei Dragomira, denumire slavonă care înseamnă în traducere “bună pace”, până la Puturoasa, un lac sulfuros de dimensiuni mici, a cărui apă e folosită rudimentar de către locuitorii zonei pentru tratarea reumatismului. De acolo, se continuă drumeția pe o cărare de vânătoare care urcă înconjurând muntele până la Șezătoarea Lupilor, loc de panoramă a satelor ce compun Soveja. Cărarea continuă până la Casa de Vânătoare, așezată într-o poiană, care, în trecut, se numea “la Winkel”, acolo aflându-se un funicular care transporta material lemnos pentru fosta fabrică “Carpați” din Soveja. În preajmă susură un izvor cu apă limpede, ce alină setea călătorului.

Întoarcerea la Soveja se poate face pe un alt traseu, urcând vârful Zboina Neagră și coborând, apoi, pe la “Piepturi”, pe lângă fântâna lui Balcu și Lacul Verde, și ajungând la Punga, poiana de la capătul de vest al satului Dragosloveni.

De la casa Zboina se organizau, în trecut, pe o potecă nemarcată astăzi, plimbări într-o poiană unde se află fântâna lui Ferdinand și troița Vânătorului, de unde se ajunge la vârful Clăbuc, pe care se mai recunosc pietrele hotar dintre Țara Românească și Transilvania până în 1918. De la Clăbuc, o potecă coboară spre satele Transilvaniei, la Oajda — Brețcu, iar alta spre Oituz.

Tot de la casa Zboina, pe o altă potecă, se coboară la casa de vânătoare pe Cașin, ocolul silvic Soveja cuprinzând, până în 1947, toți munții Cașin până la Valea Lepșei. În toți acești munți locurile amintesc de luptele ce s-au dat în Războiul de Reîntregire din anii 1916 — 1918.

Un alt traseu de drumeție plecând de la Soveja este direcționat către Răchtiș, urcând pe la Șipotul lui Bucur, Râpa Albă și Vizantea, localitate ce își prezintă, mai recent, virtuțile terapeutice ale apelor sale minerale. Drumul pe acest traseu pleacă din partea de est a Sovejei spre localitatea Câmpuri și apoi la Vâlurele, un sector al “odăilor”, adică proprietăți ale sovejenilor din jurul satului, cu fânețe și curături — mici loturi arabile, pe care se găsesc bordeie de odihnă pe timpul cositului.

După ce trece podul peste pârâul Chiua, la dreapta, un drumeag străbătând păduri și fânețe urcă spre Răchitiș, sus, în vârful muntelui, o cărăruie conducând călătorul la izvorul lui Bucur despre care Simion Mehedinți scria că apa acestuia “ține de foame”. “Nu știu să mai existe un asemenea viteaz izvor”, sublinia savantul geograf.

Drumeagul din care s-a desprins cărarea spre șipotul lui Bucur merge mai departe spre Râpa Albă, un perete de stâncă albit de lumina soarelui, coborând, apoi, prin Dealul Balaurului în comuna Vizantea, formată din două mari sate: Vizantea mănăstorească, ce a devenit cunoscută prin izvoarele minerale folosite la băi antireumatice și Vizantea răzeșească, cu livezi bogate de pomi fructiferi. De aici, întoarcerea se poate face pe un drum forestier prin poiana Berca până la Negrilești și, urmând un drum cu fânețe și “odăi”, se coaboară spre Soveja pe o șosea șerpuită.

Din Soveja se mai pot face călătorii cu bicicleta către Cascadele Putnei și Mausoleul de la Mărăști, trasee pe care se întâlnesc pitorești locuri de popas cum ar fi Schitul Lepșa — unde pe 8 septembrie se adună locuitori din toate satele vrâncene de munte, păstrăvăria Lepșa, cascada Putnei și Muntele Tisa — numit așa pentru că acolo cresc arbori de tisă, coniferul având cea mai mare longevitate.

De asemenea, se poate merge către comuna Tulnici care cuprinde șapte sate având patronime, numele celor șapte oșteni pe care Vrâncioaia i i-a dat lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. În localitatea Bârsești, călătorul poate face un popas la Monumentul ridicat de răzeșii locului ca o “răsplată” pentru domnitorul ce le-a dăruit pământul pe care s-au ridicat cele șapte sate.

Aceste drumeții în jurul Sovejii aduc călătorului șirul lung al unor prilejuri de meditație asupra străvechii istorii a poporului nostru, asupra culturii noastre populare, dar și zile de entuziasm pentru valorile create de nenumărații anonimi făuritori ai aceste culturi pe culmile și văile de măreție în frumusețe a plaiurilor Mioriței.

Și chiar dacă, îmi spunea un sătean înțelept, “și pe aici viața nu merge întocmai cum ar fi bine, important este că oamenii trăiesc, că pot vedea răsăritul și amurgul soarelui, că pot privi iarba și florile munților și că, uneori, le pot auzi chiar cum cresc, că norii mai există, că rodul pământului este darnic, cî viețuitoarele pădurii mișună”. Parcă ar fi gânduri izvorâte din Miorița.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Pe o suprafață de peste 3.000 de kilometri pătrați, reprezentând aproximativ 1,7% din teritoriul țării și cu o populație de peste 220.000 de locuitori, depozitarul unor vestigii istorice atestând urmele unei așezări scitice descoperite la Bârsești datând din sec. VI î.Hr, satul vrâncean tezaurizează valori spirituale, morale și culturale care dau identitate respectivului tărâm de neam românesc ce dăinuie într-un spațiu mărginit de munții Carpați Răsăriteni și râul Siret.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

Satul vrâncean conține o lume care își duce existența, aparent, în mod simplu. Și totuși viața oamenilor care locuiesc în cele 68 de comune și peste 300 de sate ori cătune, îndepărtate în mare parte de tumultul zgomotos al orașelor, este profundă în bogăția valorilor românismului tocmai prin aparenta-i simplitate. Oamenii acestor locuri și faptele care îi definesc construiesc tiparul identitar ce a dăinuit peste vremi și care poartă pecetea unor trainice practici culturale, constituindu-se pentru cele trei zone ale județului (de munte, a podgoriilor și de câmpie) în semne distinctive geografic ori din punct de vedere economic, dar și prin arta tradițională specifică, strâns legată de viața oamenilor care au creat-o.

Arta populară din localitățile, oglindind trecutul, tradiția lui istorică și condițiile economice, sociale și culturale, precum și fantezia, sensibilitatea creatorului popular în realizarea unor produse originale și inimitabile, păstrează și continuă fondul străvechi tracic, care se exprimă prin multiple forme, susțin cercetătorii Muzeului de Etnografie din Focșani.

Condițiile istorice, configurate și de o situație geografică aparte, au conferit Vrancei caracterul de neconfundat cu alte locuri din țară, manifestat în toate domeniile vieții materiale și spirituale. Populația de agricultori, viticultori, păstori din zonă a creat o artă în strânsă legătură cu modul ei de viață, de o diversitate, originalitate și individualitate specifice, încorporate în adevărate monumente artistice ce se disting prin armonie, echilibru și simplitate.

Vrancea posedă un număr mare de valori etnografice, de la cea mai simplă unealtă de lucru și până la locuințe și instalații al tehnicii populare, totul “vorbind” privitorului despre capacitatea creatoare a locuitorilor acelor plaiuri, despre spiritul lor inventiv și practic, dar și despre simțul lor artistic ce așteaptă și iar așteaptă să fie descoperit de călătorul însetat de cunoaștere și frumos.

Întreaga creație artistică rurală vrânceană se manifestă în alcătuirea și înfrumusețarea locuințelor, în cromatica țesăturilor de casă și portului popular, în ceramică, crestături în lemn, precum și în modul în care sunt confecționate obiectele de strictă necesitate din gospodărie.

Toate poartă, spun specialiștii instituției amintite, pecetea tendinței de stilizare abstractă, geometrică. Chiar atunci când e înfățișată o floare, tendința de geometrizare este evidentă, fapt ce conduce la încorporarea ornamenticii vrâncene în aria vechii ornamentații europene, spre deosebire de ornamentica zoomorfă și antropomorfă ce ține de Orient și care în țara noastră a apărut abia în ultimele decenii.

“Ceramica, motivele cusăturilor și alesăturilor de pe cămăși și fote, chimirele, obiectele lucrate în lemn, toate se mărginesc la o redare abstractă, geometrică a ornamentației. Acest fond artistic geometric își trage obârșia de la traci și este cel mai puternic, restul ornamentației având un rol auxiliar”, scria Ion Diaconu, cel mai important etnograf care s-a născut și a studiat folclorul vrâncean.

Foto: (c) SIMION MECHNO/AGERPRES ARHIVĂ

Odată cu evoluția istorică, și creația populară vrânceană a suferit transformări, vădind împrumuturi de la alte zone etnografice învecinate, dar păstrând fondul tradițional și, drept urmare, caracterul de continuitate.

Emil Giurgea, în lucrarea “Plaiuri Vrâncene”, menționa că “puține zone din România au păstrat atât de fidel bogata moștenire a generațiilor trecute ca Vrancea”.

Casa, biserica, școala, sufletul satelor vrâncene, constituie locuri primordiale în spațiul cultural al acestui tărâm moldav. Satele vrâncene, care au dat culturii românești personalități al căror nume dăinuie peste timp, între care mitropolitul Varlaam al Moldovei, deputatul în Parlamentul Moldovei, Ion Roată, pictorul Gh.M. Tătărăscu, arhitectul Ion Mincu, părintele școlii naționale de arhitectura, scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, savantul Simion Mehedinți, creator al școlii românești de geografie, se disting prin arhitectura caselor, prin întemeierea spațiului de locuire, prin amenajarea funcțională a gospodăriei, prin dispunerea acareturilor și a celor trebuincioase existenței ca fundament al trăirii, dar și ca o oglindă a practicilor sale culturale.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, dar succintă, a artei populare vrâncene sunt necesare referiri la toate domeniile unde ea se manifestă puternic, în forme proprii.

“De la înțelegerea elementelor arhitecturale exterioare, de la stilistica construcției ajungem să descifrăm , pe axa istorică, tiparul ființării și al schimbării mentalității prin diversificări tipologice și stilistice”, spunea despre construcțiile din satul vrâncean profesorul Ion Dumitrache.

În arhitectură, creația populară se caracterizează prin varietate și proporționalitate, ingeniozitate tehnică și simplitate. Monumentele și casele din lemn întâlnite în Vrancea reprezintă una dintre realizările de seamă ale locuitorilor acelor meleaguri, arhitectura populară a satelor vrâncene scoțând la iveală aspect deosebite ale acestei forme de artă.

Pornind de la realitatea istorică, potrivit căreia Vrancea este, prin excelență, o regiunea de răzeși, așezată multă vreme lăturalnic față de drumurile de comunicație importante și care nu a avut contact decât foarte târziu cu “reședințele Domniei”, conducerii țării, rezultă că ele sunt creația nemijlocită, originală a locuitorilor satelor și cătunelor răzeși, fără influență din afară. Vrâncenii și-au pus în operele lor arhitecturale o parte din sufletul lor, din experiența vieții și muncii proprii. Trăind în regiuni acoperite de păduri și-au construit din lemne case folosind tehnici variate, cu plan simplu, dar cu o mare varietate de motive geometrice. Unele sate mai păstrează și astăzi, e drept parțial, dar încântând călătorul dornic de revelații născute din mintea omului, case tradiționale, precum în localitățile Bârsești, Negrilești, Paltin, Nereju, Vizantea, Răcoasa și, în parte, Soveja ori Nistorești.

În legătură cu lăcașurile de cult, din lemn, părți integrante ale arhitecturii populare, ridicate în majoritatea lor din inițiativa și contribuția locuitorilor, de către meșteri locali de mare talent și inventivitate, rămași în cele mai multe cazuri anonimi, specialiștii în domeniu afirmă că ele au însemnat în societatea retrasă în care și-au dus traiul vrâncenii un important factor politic și social al vieții satelor vrâncene.

Bisericile și mănăstirile din lemn, unele dintre ele dăinuind de peste șase secole, sunt lăcașuri care păstrează tradițiile ortodoxe ale locuitorilor acestui județ și cultivă, de asemenea, sentimentul solidarității și al respectului pentru generațiile vârstnice, prin așezămintele sociale ori culturale pe care le au sub oblăduire. Pe teritoriul Vrancei sunt 45 de asemenea monumente lăcașe, biserici. Cele mai reprezentantive și de inclus într-un viitor plan de promovare turistică sunt la Mănăstioara, Nistorești, Valea Sării, Prisaca, Ruginești, Anghelești, Mușunoaiele, Vterești, Herestrău, Buluc, recent introdusă pe lista monumentele intrate în patrimoniul național.

În datarea acestor monumente, ce depășesc sfera religioasă ori casnică, cercetătorii au folosit documente, dar mai ales inscripții de pe fronton ori pe “cheia de boltă”. Caracteristicile acestor lăcașe de cult din lemn sunt forma de navă, cu acoperiș înalt și streașină largă, amintind de monumentele de arhitectură moldovenești ridicate în vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Astfel sunt bisericile din lemn de la Ruginești, Chițcani, Movilița și Câmpuri-Tei.

În secolul al XVII-lea este ridicată pe teritoriul județului, la Bordești, o construcție religioasă în cel mai valoros stil al respectivului veac, cel brâncovenesc, cristalizat într-un edificiu având pridvor supralărgit, un naos cu două abside la nord și sud și una centrală, la est, în care este situat altarul. Sculptura din piatră, legată direct de monumentul arhitectonic este tratată realist, cu ornamente reliefate, motivele florale, între care și vița de vie, fiind înscrise pe coloane, iar chenarele încadrează golurile. Pictura aparține celui mai renumit meșter al epocii, Pârvu Mutu, fiind realizată într-o manieră realistă, cu personaje care se mișcă liber și fac gesturi cerute de situație.

În aceeași manieră sunt tratate și o serie de monumente de arhitectură vrâncene, ctitorii ale breslelor ce s-au dezvoltat în zonă, cum ar fi Biserica săpunarilor, Biserica Jalaboi , a tăbăcarilor, bisericile dogarilor, lumânărarilor, cu arhitecturi și pictură remarcabilă. De asemenea, apar și o serie de construcții civile cum ar hanurile din Odobești și Adjud, imobile care rezistă și astăzi cu alte destinații.

Monumentele construite de țăranii vrânceni din lemn de stejar pe temelie de piatră păstrează tehnicile vechi și în secolele XVII-XIX și chiar XX, dar capătă către finalul perioadei menționate proporții mai mari. Bârnele sunt de dimensiuni deosebit de mari, fiind cioplite fie dintr-un singur trunchi, cum este cazul la Movilița și Valea Sării, puse pe tălpi masive, ce se prelungesc dincolo de punctul de îmbinare. Bârnele din partea superioară, mai largi, îmbinate armonios “în dinți” au rolul de a susține consola acoperișului. Pereții sunt tot din bârne, căptușiți cu scânduri în interior, uneori și în exterior, pictura fiind executată direct pe lemn.

Nu doar bisericile din lemn, dar și casele de locuit vrâncene sunt decorate, prin cioplire, cu motive tradiționale cum ar fi rozete, funia, soarele, în cazul celor de la Anghelești și Ruginești. Ornamentarea caselor constă în cioplirea stâlpilor de la prispă și foișor, precum și transformarea scândurii pentru “zăplazul” (gărdulețul) cerdacului și al paziei, scândură ornamentală așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. Stâlpii locuințelor rurale cu o vechime de 150-250 de ani sunt foarte frumoși, monumentali chiar. Decorația bogată se individualizează la prispă și pazie, unde traforarea plăcilor de lemn în diferite forme alcătuiește o adevărată florărie estetică.

Aspectul interior al locuinței sătești vrâncene oglindește starea socială a țăranului. În general este sobru, format dintr-un mobilier simplu întregit de textile de o mare varietate, dar având o policromie caldă. Textilele de interior și cusăturile sunt lucrate de femei în gospodăriile proprii și cuprind scoarțe de perete sau păretare, cergi, procovițe (pături), ștergare de perete, șervețele de schimb, fețe de masă și fețe de pernă.
Păretarul ori scoarța de perete păstrează elementele ornamentale străvechi, aranjate pe întreaga suprafață a țesăturii, are vîrstele late și înguste alcătuind motive vizuale “îngropate” ori “alese”.

Un ornament străvechi realizat în Țara Vrancei este “pomul vieții” dispus pe latul țesăturii. Decorațiile florale, avimorfe ori zoomorfe de dată mai recentă sunt realizate în colorit viu. Trăsătura caracteristică a scoarțelor vechi o constituie utilizarea lânei vopsite în culori vegetale, subliniind o cromatica caldă, odihnitoare. Ștergarele și șervețelele decorative sunt foarte răspândite în gospodăria vrâncenilor. Ele se așează între păretare în șir continuu ori deasupra acestora sub formă de fluituri, împodobind pereții interiori ai caselor. Decorul în ambele capete ale unor asemenea țesături este geometric realizat din “lânici” ori arnici.

Cergile și procovițele se remarcă prin tonurile naturale din care sunt realizate în alb, gri, negru, maro, portocaliu. În afara cergilor simple de culoare albă ori gri, ornamentația constă în vârste ce alternează ca dimensiuni sau carouri.

Portul popular, folosit în prezent doar în zilele de sărbătoare rurală, este unul, în general, specific păstorilor. Predomină albul, restul culorilor îmbrăcăminții fiind sobre, fapt ce oferă eleganță și distincție portului popular vrâncean. Prin toate caracteristicile sale acesta are o deosebită valoare artistică. Piesele componente sunt împodobite cu măiestrie, dovedind și o mare vechime prin croiala și ornamentica păstrate cu fidelitate. Acest port, spun specialiști etnologi, este de origine geto-dacică, fapt reliefat dacă îl comparăm cu imaginile ce ni s-au păstrat pe metopele de la Columna lui Traian ori Monumentul de la Adamclisi. De asemenea, el este unitar, în linii generale, deși prezintă unele variații după microzona din care face parte, Năruja, Nereju, Tulnici ori Bârsești.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Costumul de femei, purtat în prezent doar în zilele de sărbătoare, constă dintr-o cămașă bogat ornamentată în motive geometrice din arnici, fir și tel, catrință în vîrste, adică linii pe o suprafață textilă, ori cu alesături, strânsă pe corp cu bete înguste. Femeile măritate poartă marame din borangic, cele tinere, ori din bumbac, cele mai în vârstă. Îmbrăcămintea femeii din Vrancea se deosebește, de altfel, după vârsta celei care o poartă. Bătrânele au un costum mai puțin ornamentat, atât cămașa, cât și catrința fiind mai simple, spre deosebire de femeile tinere care poartă la sărbătorile satului catrințe realizate pe fond negru cu fir metalic și lânică, iar cămașa, deosebit de împodobită, păstrează ornamentația geometrică tradițională.

Costumul de bărbat este mai simplu, compunându-se din ițari sau cioareci din stofă albă, strânși creți pe picior, din cămașă albă din pânză de “casă” împodobită cu motive, de obicei geometrice, realizate din fir alb ori arnici. Vrâncenii își încing mijlocul și acum, cu un brâu lat, în vârste de lână, iar deasupra poartă chimir din piele bătut cu ținte. Pe cap au și doar în zilele răcoroase căciulă din blană de miel. Odinioară atât femeile, cât și bărbații purtau opinci din piele de porc cu nojițe.

Un capitol distinct al artei populare vrâncene îl ocupă ceramica. Piesele lucrate mai demult erau realizate dintr-o pastă poroasă amestecată cu paie, iar, apoi, dintr-un material mai fin, curățat de impurități, iar obiectele realizate se făceau cu o ornamentație bogată, așa cum se prezintă vasele de tip Cucuteni. Ele erau și mai sunt create și în prezent la roată. În județul Vrancea centrul cel mai valoros în producerea ceramicii este Irești, olarii de acolo păstrând în forma vaselor tradiția dacică. Unii bătrânii olari mai lucrează și astăzi ceramica roșie și neagră de obârșie dacică, așa cum atestă descoperirile din siturile arheologice Poiana și Bonțești. Dar, alături de ceramica tradițională se mai lucrează și ceramică smălțuită, care s-a adaptat transformărilor impuse de viață și de gustul populației vrâncene. Obiecte casnice din ceramică roșie și neagră, dar și din cea smălțuită se mai fac și de către olarii din Garoafa. În târgurile săptămânale ori anuale din satele Vrancei, precum și la manifestări folclorice din țară, meșterii din județ își vând produsele care au o mare căutare pentru calitățile funcționale și artistice, dar și în semn de prețuire a trăsăturilor tradiționale locale.

Cea mai interesantă realizare artistică populară vrânceană este “fără îndoială”, spun specialiștii în domeniu, arta crestatului în lemn. Pădurile întinse ce acoperă munții Vrancei au furnizat dintotdeauna materia primă pentru construirea locuinței, a mobilierului, a uneltelor și obiectelor de uz casnic necesare traiului. Dacă unele obiecte au rămas numai cu rolul utilității pentru care au fost create, altele au căpătat, în schimb, plus de valoare prin măiestria și gustul artistic al celui ce le-a dat formă.

“Crestarea lemnului în Vrancea a ajuns la o înaltă perfecțiune”, iar creatorii populari “se întrec pe ei înșiși, dând lucrări deosebit de valoroase din punct de vedere artistic”. În ornamentația sculptorilor rurali din județ sunt folosite, de obicei, motive geometrice, dar realizate într-o mare varietate de îmbinări. Apar, însă, și motive figurative, cel mai adesea scene din viața ciobanilor. Crestarea obiectelor de uz casnic este realizată printr-o sculptură fină, de obicei din cuțit. Crestăturile în lemn se manifestă, în deplina lor variație și frumusețe, și pe tiparele de caș, rotunde ori dreptunghiulare.

Un domeniu deosebit, prin tehnica folosită, este în Vrancea pirogravura, care se aplică, în special, pe cofe și cofițe, pe beclițe, casete de lemn. Această tehnică se practică mai ales în comunele Nereju și Paltin. Ornamentația constă din motive geometrice ori florale simple, dar deosebit de atractive, prin repetiții și simetrii.

Costumele populare, obiectele de uz gospodăresc sau de mic mobilier, uneltele, covoarele, țesăturile, broderiile ori dantelele, ștergarele sunt purtătoare de profunde semnificații culturale pentru privitorul și vizitatorul acestor tărâmuri integrate profund în natura locului, care are astfel prilejul să compare ceea ce vede cu modelele comercializate astăzi, să înțeleagă mersul istoric al devenirii acestor locuri.

Întreaga artă a vrânceanului pare a rezida în realizarea unor ornamentații ce cuprind numeroase motive, între care rozete, dinți de lup, funia, frunza căpșunei ori stejarului, creanga de brad. Vechile motive s-au păstrat și în creația artiștilor populari vrânceni de astăzi, dar obiectele realizate au câștigat în bogăție decorativă.

Creațiile artistice rurale vrâncene, în întreaga lor gamă de realizări, oferă imaginea unei înalte arte populare, impresionând nu numai prin varietatea elementelor artistice și diversitatea compozițiilor, dar și prin dezvăluirea atracției permanente pentru frumos a localnicilor. Ele vădesc un gust estetic și plin de farmec, plin de rafinament, în care predomină sobrietatea, elemente pe care turistul le descoperă cu pasiunea căutătorului de inedit și echilibru și armonie.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Pe dealul Șarba, al cărui nume l-a împrumutat și un celebru vin patentat în 1972 la Stațiunea de Cercetări Vinicole Odobești, un drum care în mare parte urcă prin pădure duce la Mănăstirea Buluc, un lăcaș de cult considerat de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române drept ”Taborul Vrancei”.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

Mănăstirea Buluc își are începutul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, când, un boier cunoscut al acelor timpuri din Odobești, Ioan Caragea, ridică într-o dumbravă din codrii Mereilor, biserica de astăzi a mănăstirii, construcție din lemn având hramurile ‘Pogorârea Sfântului Duh’ și ‘Sfânta Treime’.

Ctitorirea acesteia, ”vorbește” o legendă a locului, ar fi fost declanșată de ,,frica iscată în inima boierului de o dezlănțuire a naturii, neașteptată și de mare intensitate în timp ce se afla la vânătoare împreună cu mai mulți slujitori ai săi în pădurea deasă”. Cuprins de deznădejde la gândul că s-ar putea să nu mai scape cu viață, boierul Caragea, alături de ceilalți participanți la vânătoare, se roagă la Dumnezeu să fie salvați, promițând că ieșind teferi din acel infern va ridica chiar pe respectivul loc, în semn de mulțumire adusă divinității, o biserică cu toate cele necesare pentru întemeierea unei vieți mănăstirești. Cum a scăpat fără vreo suferință, boierul a purces imediat la edificarea lăcașului de cult.

La sfințirea sa, în data de 8 martie 1679, biserica a primit drept danii mai multe terenuri și păduri de la proprietarii din împrejurimi, transformându-se într-un schit unde, ulterior, chiar ctitorul său s-a călugărit, devenind ieromonahul Isaia. El a ajuns apoi stareț al acestui așezământ monahal. Faptul este consemnat în actul pe care l-a găsit istoricul C. C. Giurescu în ,,Colecția Pamfileștilor” din Odobești.

”Eu Isaia Caragea, ieromonahul, am făcut schitul Bulucului de iznoava din Codrul Merei, unde se cinstește și prăznuiește hramul Sfintei Troițe și a Sfântului Duh”, se consemnează în documentul care menționează în continuare darurile făcute de răzeșii adunați la sfințirea bisericii, ”pentru veșnica pomenire a fericiților ctitori”.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

Donațiile au continuat și în următoarele două secole schitul a fost înzestrat cu multe păduri și poieni, cu vii, în Vărsătura și Odobești, cu o moară pe gârlă trasa din Milcov în partea de sud a târgului Odobești. Un document autentic, datat 2 mai 1744, consemnează ca Athanasie monahul a dăruit lăcașului un pogon de loc când s-a făcut călugăr. La 25 octombrie 1751, ieromonahul Mitrofan, starețul schitului schimba două pogoane vie cu cramă și casă ”pe ulița de la Jariștea la Vale de la Hodor”, vie ce fusese ”dăruită de Safta, văduva lui Constantin Nenical, vel capitan”.

În catagrafia eparhiei Romanului din anul 1809, schitul Buluc apare cu zece ,,viețuitori”. La 6 august 1816 Constantin Chihaia și soția sa, Floarea donează schitului Buluc un lot de teren, zis al Chihaiei, ca ”să fie de hrana părinților călugări”.

La rândul lor, răzeșii din Odobești, la 6 aprilie 1828, dăruiesc și ei ”opt fălci de pădure și poieni” schitului Buluc. Ion Buda și soția sa, Maria, din Focșani împroprietăresc lăcașul, la 23 decembrie 1835, cu ”o moară pe gârla trasă din Milcov”, apoi cu ,,două pogoane de vie pe rod în dreptul morii și două ciozvârte de loc sterp”.

La 10 iulie 1859, conform actelor existente, iermonahul Veniamin, egumenul schitului, a făcut un schimb cu azilul ”Apostol Pavel” din Bușteni, pentru ,,un pogon și jumătate vie în Vărsătura Mică”. Statistica din 1936 a eparhiei Romanului care avea și ținutul Putna, pomenește între cele 13 schituri și schitul Buluc. În 1937 așezământul a fost împroprietărit cu șapte hectare teren arabil în satul Ivănești. Tot în acel an s-a refăcut lacul Chihaia și s-a populat cu pește. Afluența credincioșilor care vizitau schitul fiind mare, s-au construit patru case cu 10 camere, iar ca punct de atracție s-au plantat 5000 puieți de brazi, grup de arbori ce se poate zări și în prezent la sud-vest de incinta schitului.

Așezare monahală ferită încă de la început de ochii și furia năvălitorilor, schitul Buluc a fost apărat de pericolele seculare ale acelor vremuri.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

În anii 1922-1928, călugării au ridicat, alături de biserica veche, una nouă, având hramul ‘Schimbarea la Față’. Construită din cărămizi și mult mai mare decât cea dintâi, aceasta a fost distrusă parțial de puternicul cutremur din 10 noiembrie 1940, dar conducerea legionară a timpului a demolat-o până la temelie. Tot atunci a fost furată ,,Salba din aur” a bisericii Bulucului. După dărâmarea bisericii noi, a rămas pentru slujire numai biserica din bârne de brad a lui Isaia Caragea ieromonahul.

În toată istoria schitului se constată că viața monahală a fost susținută de călugări, dar în 1951 au rămas prea puțini viețuitori. Cum aceștia nu s-au mai putut întreține singuri, schitul a devenit locul de trai pentru o obște de maici, fiind aduse aici 30 de monahii de la mănăstirea Cotești.

Desființat prin Decretul 410/1959 și scos din Lista Monumentelor Istorice, schitul a rezistat cu greu în perioada comunistă mulțumită activității misionare a preoților din satul Vărsătura, în jurisdicția căruia fusese trecută biserica după 1959. Închiderea oficială a acesteia de către autoritățile timpului, între 1959 și 1989, nu i-a îndepărtat pe creștini de locul unde veneau an de an în pelerinaj. Dimpotrivă, pelerinajele la Buluc după 1959 au devenit un fenomen de masă, iar de sărbătoarea ‘Schimbarea la Față’, grupuri mari de credincioși din toate localitățile vecine urcau în pelerinaj drumurile bătătorite de secole până la bisericuța de lemn pentru a participa la slujba oficiată de preotul de la parohia din Vărsătura.

Redeschis după 1989, așezământul, ridicat la rangul de mănăstire, continuă să rămână refugiul spiritual al credincioșilor din zona Jariștea, în ultimii patru ani în incinta domeniului zidindu-se o clopotniță și o casă mare pentru chilii, unde locuiesc maici și surori de caritate.

La propunerea Direcției Județene pentru Cultură Vrancea, mănăstirea Buluc și-a recăpătat, la 11 noiembrie 2014, sub semnătura premierului, statutul de obiectiv inclus pe lista monumentelor din patrimoniul național.

Accesul în incinta ansamblului mănăstiresc se face printr-o frumoasă și impresionantă poartă din lemn sculptat cu motive laice și religioase specifice zonei Vrancei. Monumentala intrare gândită și creată de meșteri populari este străjuită de o parte și de alta de doi brazi, unul, fapt curios, având miros de tămâie, iar celălalt, la fel de ciudat, cu miros de lămâie.

Foto: (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

Arhitectura lăcașului, având un plan în forma de cruce și fiind construit, în totalitate, din bârne de brad impresionează prin simplitate. La fel ca majoritatea bisericilor ortodoxe, este structurată în trei compartimente: naos, pronaos și altar. Cel mai impresionant detaliu decorativ din interiorul lăcașului este reprezentat de catapeteasma sculptată în lemn, care, prelungindu-se până la peretele coborâtor din boltă lăcașului, desparte naosul de altarul luminat de o fereastră la est. Naosul are absidele largi și este luminat de câte o fereastră la sud și nord, delimitându-se de pronaos prin grinzi de lemn. Pe naos este o turlă înfundată, oarbă, de formă octogonală. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, dreptunghiulare, terminate în arc. Pridvorul închis în față cu geamuri are și câte o fereastră la sud și nord. Intrarea în pridvor se face pe o ușă din lemn în două canaturi și tot printr-o ușă din lemn se intră din pridvor în pronaos, dar aceasta este într-un singur canat. Pardoseala este din scândură, acoperișul din tablă zincată.

Pereții interiori lăcașului nu sunt pictați cu sfinți, cum se obișnuiește de obicei, ci sunt zugrăviți într-o culoare simplă, bleu, fiind însă împodobiți cu peste o sută de reprezentări iconografice, între care ”Icoana cu dublă față”, una reprezentându-i pe Sfântul Mina și Sfântul Haralambie, cealaltă pe Maica Domnului ”Hadighitria”, pictată în 1831 în ulei pe lemn, reprezentare ce a avut drept destinația inițială a fi icoană împărătească. ”O altă icoană se află în vechea biserică de lemn redând-o tot pe Maica Domnului ”Hadighitria” dar datată 1840 și avându-l autor pe Dinake Zugrav; precum și alte două reprezentări — ”Hristos Învățător” — , nedatată, care avut destinația inițială de icoană împărătească și a fost creată de un pictor român necunoscut și ”Maica Domnului Împărăteasă”, de asemenea având destinația inițială de icoană împărătească, autor pictor român necunoscut, datată 1824, au fost clasificate, în ultimul an, în patrimoniului cultural național mobil”, a precizat, pentru Agerpres, Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură Vrancea.

Fațadele exterioare ale bisericii mănăstirii Buluc sunt tencuite peste bârnele de lemn și văruite în alb numai în zona Altarului, naosului și pronaosului. Pridvorul la exterior este căptușit cu scândură.

Ciprian, arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, nu a ezitat să-i îndemne pe credincioșii prezenți la ceremonia de resfințire a bisericii, care a avut loc în urmă cu un an, să considere venirea la mănăstirea Buluc ca pe un pelerinaj simbolic în Țara Sfântă. ”Acest lăcaș de închinăciune este Taborul Vrancei. Nu e neapărat necesar să mergeți în fiecare an pe muntele Taborului, dar vă sfătuiesc măcar o dată în viață să faceți un pelerinaj, să vă împărtășiți cu binecuvântarea lui Dumnezeu și să vă umpleți de sfințenie la mănăstirea Buluc. Să urcați spre această oază de lumină dumnezeiască’, le-a recomandat credincioșilor înaltul ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.

”Mănăstirea Buluc este căutată de numeroși credincioși atât pentru semnificația sa religioasă, dar și datorită cadrului natural lipsit de poluare și zgomot”, a declarat, pentru Agerpres, maica stareță Justiniana Talaban. Lăcașul este foarte bine întreținut de măicuțele care și-au găsit aici pacea sufleteasca, trăind în comuniune cu natura și divinitatea.

Cea mai frumoasa perioadă în care poate fi vizitată mănăstirea este în sezonul cald, atunci când florile care împânzesc aleile din curtea interioară formează un covor multicolor, iar pădurea emană miresme tonifiante și adăpostește de arșiță pe pelerin. Acesta își găsește acolo acea liniște pe care mai rar ”o auzi” în ziua de astăzi, dar întâlnești, de asemenea, smerenia locuitorilor zonei, cât și modestia celor veniți din alte părți de țară și chiar de peste hotare. Chiliile sunt adevărate oaze de răcoare în zilele caniculare din vară, iar iarna pline parfumul, căldura și misterul luminii emanate de focul lemnelor arse în sobe.

Impresionant este și faptul că pelerinii sunt invitați la masă, masă la care nu se consumă carne de porc ori vită nici atunci când nu este post. În schimb, preparatele puse în farfuriile de lut ars întrec, prin gustul lor, toate preparatele ”fițoase” din restaurantele de lux. Astfel, aperitivul este format din roșii umplute cu salată de vinete, pifteluțe din ciuperci, măsline și pește marinat. Urmează întotdeauna o ciorbă de pește ori legume la cazan, cu ardei iute, ciorbă în a căror rețete măicuțele utilizează ”ierburi potrivite” care dau un gust minunat fierturii. Vine apoi o saramură de pește cu mămăliguță, acompaniată de ardei iute, urmată ardei umpluți cu legume ori hribi. La desert sunt servite baclavale făcute în foi întinse în bucătăria lăcașului, umplute cu miez de nucă și scăldate în miere de albine.

Pentru a ajunge la Mănăstirea Buluc din Focșani se merge spre Odobești cale de 16 km., apoi, din centrul acestui oraș un drum asfaltat duce 4 km. până în comuna Jariștea, iar de acolo sunt numeroase indicatoare către mănăstirea Buluc, până la care mai sunt aproximativ 4 km.

O altă atracție turistică a comunei Jariștea o reprezintă biserica ”Sfinții Împărați” din satul Scânteia, un adevărat monument de arhitectură religioasă. Lăcașul de cult, care are și astăzi ușa de intrare bătută în nituri și a aparținut de un schit construit în anul 1730 de familia Stamatinescu, atrage atenția și prin elementele arhitectonice de influență arabă care își au locul în construcția bolților și coloanelor integrate stilului bizantin.

Oameni cu suflet mare și cu frica în Dumnezeu, dar îndrăgostiți de ocupația lor ancestrală, podgorenii din Vrancea au ridicat și alte biserici și mănăstiri care astăzi stau pe drumul podgoriilor din zonă, lăcașuri sfinte în care vița de vie și strugurele își află prezența în forme stilizate în motivele religioase din sculpturile ori picturile interioare, întărind sentimentul că viticultura, făcând parte din tradiția spirituală a Vrancei, reprezintă pentru creștinii locului puritatea și viața. Indirect aceste mărturii din lăcașurile vrâncene ”vorbesc” despre faptul că vinul și pâinea au fost oferite de Domnul nostru Iisus Hristos apostolilor săi la Cina cea de Taină și că aceste două alimente simbolizează sângele și trupul Mântuitorului.

Faptul că vinul se împletește cu spiritualitatea vrânceană este reliefat și de numeroase mărturii întâlnite de cei ce trec pragul și altor mănăstiri și biserici unice în această parte a țării.

Unice prin simbolistica și valorile depozitate sunt pe drumul podgoriilor vrâncene Schitul Dălhăuți, monument istoric din comuna Cîrligele, mănăstirea Vărzărești, din comuna Urechești ori mănăstirea Recea, monument istoric din comuna Dumbrăveni.

Pe dealurile din podgoria Odobești mai pot fi vizitate și mănăstirea Tarnița, construită în apropierea vârfului dealului Măgura Odobești, al cărui vârf se înalță la aproape o mie de metri, fiind cel mai înalt deal al Subcarpaților de Curbură, dar și mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului”, pe stil vechi.

Despre Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel’ din cartierul odobeștean Cazaclii cuvintele sunt de prisos, căci această biserică, clasificată în anul 2007 drept monument istoric, nu doar că a fost construită de negustorii de vinuri din zonă, ci este amplasată chiar în mijlocul viilor din zonă.

La mănăstirea Brazi din orașul Panciu, turiștii se pot ruga la moaștele Sfântului Teodosie de la Brazi, dar pot vizita și paraclisul subteran Brazi, monument istoric datat sfârșitului de secol XVII. Paraclisul subteran al Mănăstirii Brazi făcea legătura, în trecut, printr-un tunel, cu Schitul ”Sfântul Ioan Botezătorul’ situat pe un deal, la câțiva zeci de metri distanță.

Pe DJ 202 E, spre Tâmboiești, călătorul poate admira peisajele din partea de sud a județului Vrancea și se poate reculege în Biserica ”Cuvioasa Parascheva’, sfințită în anul 1858, ori în Biserica ”Nașterea Maicii Domnului’, clădită un an înainte, în 1857.

Vrancea este însă și depozitara unor volume de carte bisericească având mare valoare istorică, între care un “Ceaslov”, datat 1846, ”Istoria Noului Testament”, cu anul de apariție 1824, ”Carte folositoare de suflet”, anul ieșirii de sub tipar 1819, ”Sfintele și dumnezeieștile Liturghii”, editată în 1827, toate aflate în custodia Bibliotecii Județene ”Duiliu Zamfirescu” din Focșani.

”În ceea ce privește procedura de clasare în patrimoniul cultural național mobil a acestor valori scrise, la fel ca și a celor pictate de la Mănăstirea Buluc, de menționat este faptul că un asemenea demers a fost inițiat pentru prima dată în județul Vrancea abia în urmă cu un an”, a subliniat Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură a județului Vrancea.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Societatea rurală autarhică vrânceană avea, așa cum reiese și din “mostrele de atracție” rămase în prezent, o viață culturală bine conturată în care folclorul intra prin ritmurile străvechi, prin poezia și proza orală, prin dansuri și cântece specifice, chiar unice.

Fotografii: (c) Cornel Cepariu/ AGERRES

“Neîndoielnic, sorgintea unor asemenea elemente, aparent fără vârstă, se află, cel puțin în fondul scitic, varianta daco-getică, suferind mai apoi diverse influențe. Folclorul vrâncean cuprinde fapte ale căror ‘semne’ prezente au rămas să îmbogățească formele artistice de manifestare ale sătenilor, dar ale căror origine ori semnificație s-au pierdut. În creația artistică arhaică din zonă, mentalitatea magică are un rol esențial”, spune Traian Negulescu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național a județului.

Un exemplu aparte privind filoanele magice ale artei populare vrâncene îl oferă “Chipărușul”, dans funerar unic în Europa, după etnologi, un ritual-joc cu măști de priveghie, al cărui rost originar era, pe de o parte, de a proteja familia îndoliată împotriva revenirii, se consideră nocivă, a celui mort printre cei vii, iar, pe de altă parte, de a-l încadra “lin” pe acesta din urmă în ciclul lumii de dincolo.

Obicei geto-dacic care se bazează pe principiul regenerării și învierii naturii și sufletului și practicat, din perioada precreștină în zona rurală vrânceană de munte, dar și în prezent la nivelul comunei Nereju, acesta constă în realizarea unui dans ritualic în fața casei celui mort. Doisprezece bărbați având fețele acoperite de măști tradiționale din blană de oaie argăsită, așezați unul în spatele celuilalt și legați cu “lanțul vieții”, dansează în jurul unui foc. Din când în când sar peste flăcările acestuia, ca simbol al purificării sufletului celui decedat.

“Finalitatea cea mai izbitoare, încă vădită, a acestui obicei cu măști rămâne, însă, aceea de a înveseli asistența îndurerată a mortului, fapt ce amintește nu numai de daci, ci chiar de sciți și greci. Simbolistica focului, care se regăsește în acest dans ritualic ce vorbește de purificare, poate fi explicată prin faptul că în zonă au trăit sciți, fapt confirmat, de altfel și material, prin descoperirea în zonă, la Bârsești, a unui sit arheologic ce cuprinde tumuli de incinerare datând din secolele VII-VI î.Hr”, subliniază Traian Negulescu.

Potrivit acestuia, trebuie menționat faptul că “rosturile magice nu consfințeau, încă de la început, întreaga funcționalitate a faptelor folclorice, iar de la zămislirea lor și până astăzi acestea din urmă au cunoscut un profund proces de demagizare, de laicizare, chiar de deplasare spre spectacol în vremea noastră, de convertire la fapt artistic ori de prezență în cadrul alaiurilor din sărbătorile de iarnă”. În prezent, este interpretat mai mult ca un dans semnificând moartea anului vechi care lasă locul celui nou, alăturându-se, astfel, măștilor Baba și Moșul sau figurilor zoomorfe cunoscute, cum ar fi capra, ursul, calul sau barza.

Dansul autentic “Chipărușul” se mai păstrează drept ritual în satele vrâncene de munte doar la înmormântarea persoanelor în vârstă.

Așa a fost cazul chiar la priveghiul lui Neacșu Păun, cel care, în 1957, a înființat Ansamblul folcloric “Chipărușul” din comuna Nereju pe care l-a condus, apoi, vreme de mai bine de o jumătate de secol, promovând cu deosebit talent și mândrie specifică mocanilor vrânceni cele mai valoroase creații ale culturii tradiționale nerejene la înalt nivel artistic și spectacular. La aproape 90 de ani, în 2010, nea Neacșu, sufletul creator al acestei formații folclorice, se retrăsese din cauza problemelor de sănătate, dar continua să-i îndrume pe membrii ansamblului ce își cucerise o celebritate nu numai în țară. Trecerea în “lumea de dincolo” a lui Neacșu Păun, vestitul animator și fluieraș din munții Vrancei, cel care a lăsat caiete întregi cu notițe consemnând, de la înaintașii săi, tot ceea ce înseamnă tradițiile folclorice ale locului, s-a făcut întocmai obiceiului pe care l-a promovat toată viața.

“Nea Neacșu și-a dorit să prezentăm la priveghi ritualul cu măștile care îmblânzesc moartea”, declara pentru AGERPRES inimosul localnic Ștefan Harabagiu, cunoscut ca nea Doldor, cel ce preluase ștafeta de lider al Ansamblului “Chipărușul” de la inițiatorul formației. De altfel, cei doi își împărțeau foarte clar atribuțiile. Nea Neacșu se ocupa de fluierași, iar nea Doldor de dansatori. Din păcate, fluierașii l-au pierdut pe cel mai priceput dintre ei, dar le-a rămas tot ceea ce Neacșu Păun i-a învățat.

În prezent, componența echipei ce joacă “Chipărușul” include bărbați trecuți de 60 de ani. Natalia Dudu, directorul Căminului Cultural din Nereju, afirmă, însă, că există în paralel și un ansamblu de 14 copii, cei mai mici fiind de clasa a II-a, formație susținută de autoritățile locale direct, prin participare unora dintre liderii comunității în orchestra ce susține partea muzicală a partiturii folclorice.

“Sunt copii care provin din familii cu tradiție, în total 30 cu tot cu colindători. La noi se mai păstrează obiceiul ca în prima zi a anului tinerii să se mascheze și să se adune în centrul satului pentru a merge apoi pe la casele localnicilor să ureze”, menționează Natalia Dudu.

Chipărușul ar putea deveni un brand local pentru promovarea Vrancei ca destinație turistică. Cei 12 bătrâni care formează ansamblul ar putea fi protagoniștii următorului film documentar al echipei care a realizat și filmul “Vrancea, locul în care istoria se împletește cu legenda”. Această producție, inițiată și realizată de Consiliul Județean Vrancea și selectată pentru a fi prezentată la ediția din decembrie 2012 a Festivalului Filmului Românesc de la Montreal (Canada) a inclus și momente succinte din dansul “Chipărușului”, dar regizorul Radu Tora declara că își dorește să aprofundeze tema dansului ritualic unic.

“Propunerea poate fi ca o soluție care să contribuie la conservarea, dar și de promovare în același timp a acestui obicei absolut fascinant, astăzi, aproape dispărut, a cărui apariție datează, cel mai probabil, chiar din perioada de formare a poporului român”, consideră Traian Negulescu.

“Chipărușul” reprezintă, însă, doar un crâmpei din însăși tradiția și spiritualitatea vrânceană, folclorul reprezentând pentru județul în care istoria se întâlnește cu legenda domeniul principal de afirmare a creației populare. În lungul șir de asemenea reprezentări ale sufletului vrânceanului se află balada “Miorița”, vie și potențatoare de talente. Interpretată vocal în acompaniament de fluier, este denumită, în funcție de variantele sale, “Șreagul”, “Poneala oilor”, ori “Când și-a piedut ciobanul oile”. Mioriței i se alătură și alte balade de obârșie locală cum ar fi “Cântecul lui Bahnă”, “Cântecul lui Gherghilaș”, “Ghiță Cătănuță” și “Cântecul gerului”, ultimele două având o “respirație” mai largă.

Pline de vitalitate se dovedesc a fi melodiile, strigăturile din cuprinsul jocurilor populare legate de ceremonialul nunții ori specifice sărbătorilor de iarnă. Acestea din urmă prilejuiesc evoluția “crilelor”, adică cetelor de colindători, vrâncenii, mai ales cei din zona de munte, considerați neîntrecuți în cântatul din fluier, caval, cimpoi, ocarină, chiar bucium, împletind partea muzicală cu dansul. Jocurile în Vrancea se dansează cu multă rapiditate și forță. Cel mai caracteristic joc din zona Vrancei este “De tare”, vechi dans bărbătesc, care pretinde multă îndemânare și virtuozitate. Nu mai prejos se află jocurile din partea subcarpatică și de câmpie a județului. Reprezentativ este acolo “Brâul mare” ori “Brâul pe opt”. Acesta solicită nu numai vigoare și vioiciune, dar și ritm precis și o deosebită tehnică în execuția mișcărilor. Alte dansuri cunoscute în zonă sunt “Hora lui Taftă” și “Sârba lui Darie”. În multe cazuri, aceste dansuri reprezentau un prilej de întrecere între flăcăii satului sau veniți de aiurea, care doreau să obțină atenția ori mâna unor fecioare dintr-o comunitate rurală.

Între formațiile care duc mai departe faima folclorică a Vrancei se află “Fluierașii” din Paltin, “Cimpoierii” din Nistorești, “Buciumașii” din Spulber, “Colindătorii” din Râmniceni ori Soveja, “Uncheșii” din Păunești.

Formația de fluierași de la Paltin a fost înființată de fostul primar al comunei, Ionașcu Nichitaș, care a și organizat în 1967 prima ediție a festivalului “Pe Plaiul Tojanului”. Același primar-artist popular a încheiat un contract cu etnomuzicologul D.D. Stancu, directorul muzical al Radio România, pentru a-i instrui pe membrii ansamblului din Paltin. Primul concert al acestuia, implicit al formației de fluierași i-a uimit pe spectatorii de la Sala Uniunii Compozitorilor din București, care “au rămas fără cuvinte” în fața măiestriei de care au dat dovadă vrâncenii fără cultură muzicală din Paltin.
Din păcate, din grupul de fluierași, care număra cândva chiar și 40 de membri, au mai rămas 15-18, dintre care doar doi din formația renumită pe plan național. Aceștia, spune Tudorel Bâtcă, cel care mai animă în prezent formația, nu îi mai însoțesc pe colindători de Anul Nou.

“Când eram eu tânăr, ceata Plugușorului era compusă din tineri mai dezghețați la minte, ce făceau versuri despre localnici, consiliul local și cine mai era, colindători ce erau însoțiți de fluierași. Acum mai merg doar cei care își mai aduc aminte de tinerețe, căci tinerii sunt plecați de Revelion în altă parte să petreacă. La noi populația este îmbătrânită, nivelul de trai este scăzut, oamenii sunt preocupați să-și câștige existența și nu prea mai au timp de cântat. Doar cei care mai au în vene tradiția creației populare mai dau semne de vigoare. Dar sunt puțini și pentru că nu a existat în ultimii ani interes pentru susținerea valorilor folclorice”, afirmă Tudorel Bâtcă.

În schimb, la Nistorești, consiliul local și primăria încearcă să stimuleze bănește ori prin susținerea transportului la diverse manifestări în țară formația de cimpoieri din localitate pentru a-și continua evoluția artistică. Aceasta, deoarece, laureată a multor festivaluri naționale, echipa mai are numai vreo zece membri, cu trecerea anilor mulți dintre ei decedând, iar tinerii nu par a fi atrași de continuarea acestei tradiții.

“Activitatea culturală se face din suflet, inimă și cu pasiune. Tineretul a plecat, migrația este un fenomen. Dansul și cântecul s-au născut datorită statorniciei. Doar în zonele în care mai există pasiune se mai mențin tradițiile. Doar bucuria spectatorilor la spectacol a rămas aceeași, reflectând valoarea și virtuțile artei interpretative la cimpoi”, mărturisește Ion Gogoriță, primarul comunei Nistorești, el însuși pasionat de cântatul la fluier.

Potrivit acestuia, “din fericire, în zonă se mai păstrează astăzi obiceiul ca în prima zi a Anului Nou tinerii să meargă la horele care se organizează în localitate, unde sunt prezenți și cimpoerii, spre bucuria părinților care-și văd copiii dispuși să renunțe la o noapte în discotecă în favoarea unei astfel de petreceri ca în vremurile de demult, când mamele priveau cum sunt dansate și curtate fetele”.

“În comuna noastră, îmbrăcămintea oamenilor este în general modernă, dar în prima zi a Anului Nou tinerii, la fel ca bătrânii, îmbracă straiul popular și merg cu Plugușorul”, spune primarul. Faptul constituie un semnal pozitiv de care autoritățile locale vor să profite pentru “redeșteptarea spiritului artistic”, materializându-l prin înființarea grupului folcloric “Nistoreasca” și a formației de dansuri “Plai de dor” care au în componență tineri. Școala din Nistorești are o colaborare cu Școala Populară de Artă din Focșani, o clasă de tineri ai locului perfecționându-se în arta confecționării cimpoaielor.

Și la Spulber “Buciumașii” se adună greu și numai la insistențele unor oficiali, care îi stimulează de multe ori chiar prin contribuții personale. Și grupul de colindători de la Râmniceni are o medie de vârstă înaintată, iar tinerii nu se arată foarte interesați de a duce mai departe tradiția colindelor unice în Vrancea și poate în întreaga țară.

La Soveja s-a încercat reînvierea tradițiilor cu ajutorul elevilor. Numărul tinerilor care au plecat la colindat a scăzut de la an la an, poate și din cauza încetățenirii ideii că se merge la cerșit, majoritatea celor ce băteau din poartă în poartă provenind din familii sărace. Prin urmare, cadrele didactice au îndemnat elevii să preia obiceiurile pe care le-au promovat, apoi, sub genericul “În ulița satului”. Iar rezultatele au apărut.

“Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din finalul anului trecut și debutul acestuia pe care ne pregătim să-l încheiem, am constatat că numărul de colindători a crescut, mai ales că am încercat să înlăturăm această idee a cerșetoriei”, spune profesorul Constantin Macarie, președintele Fundației “Simion Mehedinți — Miorița” din Soveja.

În prima zi a Noului An tinerii merg cu Plugușorul, cu pârâitori, buhaie și bice, precum și cu semănatul, acest din urmă obicei fiind practicat de copii de 12-14 ani care sorcovesc la vecini și la rude. Specific Sovejei este “Botezul apelor”, ce are loc pe 6 ianuarie, de Bobotează. Evenimentul se bucură de un succes “poate neașteptat”, constând în sfințirea apelor pârâului Dragomira, după slujba de Bobotează. Flăcăi îmbrăcați în straie populare, cu o sanie trasă de cai, și preotul satului merg la pârâu unde are loc slujba de sfințire a apelor, totul încheindu-se cu un spectacol care semnifică și finalul sărbătorilor de iarnă.

“Uncheșii” din Păunești vin în fiecare început de an în Piața Unirii din Focșani îmbrăcați, dând frâu liber imaginației, în costume tradiționale cu măști confecționate din piei de oaie și înarmați cu talăngi uriașe pentru alungarea spiritelor rele, după ce mai întâi, în prima zi din fiecare an, conform unei tradiții ce se pierde în negura timpului, defilaseră prin centrul comunei costumați cât mai înfricoșător “pentru a goni spiritele malefice din anul care tocmai a venit”. În fruntea grupului s-a aflat, în ultimii ani, Marian Chiriac, directorului Căminului Cultural, cel care în momentul de vârf al trecerii “uncheșilor” rostește un plugușor tradițional, plin de umor, care bine dispune asistența.

La Păunești, pe 1 ianuarie se desfășoară un adevărat spectacol de carnaval, în care peste 100 de localnici se îmbracă în diverse costume, își pun măști și defilează prin centrul comunei, înconjurând, în frunte cu “Uncheșii”, biserica și piața, pe jos, în căruțe, tractoare, mașini care de care mai ciudat ornate. Pe lângă ținutele tradiționale, mulți poartă costume și mesaje care au legătură cu politicienii și cu ceea ce se întâmplă în țară.

“Tabloul” sumar al prezenței diverselor formații și grupuri de folclor tradițional ce mai activează, încă, în Vrancea, poate fi completat și cu menționarea existenței unor creații contemporane care fie se înscriu în tematica repertoriului tradițional ori, mai frecvent, oglindesc profundele mutații petrecute în viața și mentalitatea vrâncenilor.

Reprezentanții Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea spun că misiunea lor este, însă, tot mai grea. Ei argumentează prin migrația locuitorilor de la sate lipsa de rezonanță la nivelul tinerilor care mai rămân în localitățile rurale, dar și prin lipsa de interes în unele cazuri a comunităților locale ce “nu înțeleg că uitând tradițiile se pierd nu numai tradiții, dar și rădăcinile, legătura cu trecutul”.

“Este o formă de globalizare care la nivelul comunităților are un efect dezastruos”, crede Eugen Stoianof din calitatea sa de șef secție în cadrul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea.

Atragerea în mai multe spectacole a formațiilor și interpreților care mai activează în Vrancea folclorică este percepută ca “un remediu” în salvarea de la uitare a unui valoros tezaur de artă populară.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

The Buluc Monastery was founded in the second half of the 17th century, when a famous landowner of those times in Odobesti, named Ioan Caragea built in a grove today’s church of the monastery, a wooden construction dedicated to The Pentecost and The Holy Trinity.

Photo credit (c) Traian NEGULESCU / AGERPRES

At its consecration on March 8, 1679, the church received as donations several plots of land and forests from the landowners in the surroundings, and it turned into a hermitage where subsequently, its founder himself took vows, becoming hieromonk Isaia. He became then the abbot of this place of worship. The fact is mentioned in the documents discovered by historian C. C. Giurescu in the “Collection of the Pamfilesti” in Odobesti.

The donations have also continued over the 18th and 19th centuries. An authentic document dated May 2, 1744 reads that Athanasie the monk gave the church a plot of land when he became a monk.

A monastic settlement safe from the very beginning from the invaders’ eyes and anger, the Buluc hermitage was defended by the secular dangers of those times.

Over 1922-1928, the monks constructed a new church, next to the old one, dedicated to The Transfiguration of Jesus. Made up of bricks and much bigger compared to the first one, this was partially destroyed by the powerful earthquake occurred on Nov. 10, 1940, but the legionary leadership at that time ordered its full demolition.

Disbanded by Decree 410/1959 and removed from the List of Historic Monuments, the hermitage hardly came through the communist period thanks to the missionary activity of priests in the Varsatura village. Its official closing by the then-authorities, between 1959 and 1989, did not prevent the Christians from visiting the hermitage each and every single year. On the contrary, the pilgrimages to Buluc became a mass phenomenon after 1959. On The Transfiguration of Jesus feast, large groups of believers from all the surrounding towns used to climb the century-beaten roads till the little wooden church to attend the church service held by the priest of the Varsatura parish.

Reopened after 1989, the settlement, elevated to the status of a monastery, continues to be the spiritual refuge of the believers in the area of Jaristea. Over the past four years, a steeple and a big house for cells, home to nuns and charity sisters were constructed.

At the proposal of the Vrancea County Department for Culture, the Buluc monastery regained its status of tourist attraction included on the list of monuments of the national heritage, on Nov. 11, 2014, under the signature of the prime minister.

The interior walls of the church are not painted with images of saints, but painted in a simple colour, blue, being adorned with over one hundred iconographic representations, such as the icon with double face, one representing St. Mina and St. Charalambos, the other one the Mother of God ”Hadighitria”, painted in oil on wood in 1831.

“The Buluc monastery is visited by many believers for both its religious significance, and the noise and pollution-free natural environment,” abbess Justiniana Talaban told AGERPRES. The place of worship is very well maintained by the nuns who found here their peace of mind, living in communion with nature and divinity.

Summer is the best time to visit the monastery, when the flowers in the courtyard form a multicolored carpet and the forest smells like heaven. The pilgrim finds the peace and calm one rarely “hears” nowadays, but also the humility of the local residents, and the modesty of those who come from other parts of the country and even beyond the country’s borders. The cells are true oases of coolness in the hot days of summer and in the winter, the fire of the wood burned in stoves spreads a unique fragrance, heat and mystery.

To arrive to the Buluc monastery in Focsani, one travels to Odobesti for 16 km, then from the city centre there is a 4 km-long road leading to the Jaristea commune, and another 4 km till the end of the journey.AGERPRES

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva