Conform tradiției, ziua Ursului, Stretenia sauÎntâmpinarea Domnului esteziua în care se întâmpină iarna cu primăvara.

Se spune din bătrâni că, în această zi de Stretenie, ursul va ieși din bârlog și, cu acest prilej, se pot facepreviziuni meteorologice importante.

Astfel, în ziua de Stretenie, ursul iese din peștera sa și joacă de jur-împrejur. Dacă afară e soare și ursul își vede umbra atunci se va speria, se va întoarce în bârlog și va mai sta acolo încă șase săptămâni, pentru că atât va mai ține iarna. Dacă însă ursul nu-și va vedea umbra, în ziua de Stretenie, atunci va rămâne afară și iarna se va întrerupe, iar primăvara urmează să se apropie.

Se mai zice despre Stretenie că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naște sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri și nu-i va merge bine.

Totodată, Stretenia este o sărbătoare a babelor, când se adună toate la un loc și încep să vorbească câte ceva.

Un vechi obicei care se practică în ziua de Stretenie este “Târcolitul viilor”. Conform acestui obicei, capul familiei are datoria de a trece pe la vie în dimineața acestei zile. Totodată, godpodarul trebuie să aibă la el un fel de caltaboș și o sticlă de vin în traistă.  Va oficia, astfel, un fel de ritual: va ocoli via de trei ori, va pune în fiecare colț al podgoriei o bucată de caltaboș, după care va tăia o coardă de viță pe care o va unge cu funingine și va bea o gură de vin. La final, după ce toate acestea au fost îndeplinite,  va rosti o formulă magică sub formă de monolog sau dialog: “ Doamne, să-mi faci strugurii cât bundaretele de mari!”.

În general, ziua de Stretenie se ține pentru sporul casei și pentru sănătate.

Superstițiile specifice zilei de Stretenie sunt numeroase, multe dintre ele făcând referire la vremea ce urmează.

Dintre superstițiile zilei de Stretenie, amintim:

• Cine lucrează în ziua de Stretenie va cădea în boală și i se va strâmba gura;
• Dacă boul, în cursul zilei de Stretenie, va bea apă din urma lui, atunci este semn că trece iarna;
• Dacă bea un bou apă din streașina casei, atunci anul va fi unul cu mană pentru albine și oi;
• Dacă în ziua de Stretenie este cald, atunci, în cursul anului, va fi vară călduruoasă și îmbelșugată, iar dacă în această zi este frig, ger și viscol, atunci vara va fi friguroasă și neroditoare;
• În această zi, a Streteniei, se strâmbă pârtia, adică începe a se topi zăpada, etc

Prima sărbătoare, din seria închinate viței-de-vie, de pe parcursul anului este Arezanul. Sărbătoarea este cunoscută și sub denumirile de Trifănitul viilor , Gurbanul viilor sau Sfeștania viilor. 

Arezanul viilor se celebrează în fiecare an la 1 februarie, în ziua, când Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol și coincide cu debutul ciclului vegetal al viței-de-vie, la început de făurar, scrie Agerpres.Este un ceremonial cu caracter bahic din lumea viticultorilor, datând din vremea tracilor, care are ca scop influențarea recoltei strugurilor.

Când în ziua de Trifon se face sfeştania viilor se desfăşoară în fapt două acte rituale care vizează cei doi Ani Noi: Viticol şi Pomicol. Se sfinţeşte via şi se meneşte belşugul viei şi al pomilor fructiferi.

A îngriji viţa-de-vie tot anul şi a o boteza odată-n an, la 1 februarie, este o practică generală. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării.

Trifănitul face trimitere la Trif, această denumire este ştiută în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor. Practica vizată era organizarea de ospeţe la vie, în capul viei, la care participau sătenii, se pregăteau bucate şi băutură pentru străini, ofrandele erau date celor ce nu făceau parte din comunitate, tocmai pentru a îmbuna natura şi a rodi viile. Se viza astfel abundenţa şi păzirea viilor de acţiunea nefastă a insectelor. În Plaiul Cloşani, străinii ştiau de această sărbătoare şi în prima zi de făurar veneau spre a se înfrupta din ofrande, relatează

O altă practică rituală, aproape uitată, este „tratarea” corzii de viţă-de-vie: gospodarul o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pune sare, înfige o bucată de slănină şi una de pâine. Toate acestea pentru ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi să-şi lase rodul în această lume spre îndestularea oamenilor. La final corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează.

După două luni, la echinocţiul de primăvară, se dezgroapă viţa de vie şi i se taie corzile. Se aşteaptă vara pentru a „lega” viile şi toamna, de Ziua Crucii, pentru a începe culesul strugurilor. Anul Nou Viticol şi Anul Nou Pomicol înseamnă moment de început. Iar începutul adună sărbători timp de câteva zile, aşa cum seva se adună pentru a „urca” în tulpinile pomilor şi în butucii viţei-de-vie: Filipii de iarnă (28-31 ianuarie), Trif Nebunul şi Ziua Omizilor (1 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), Martinii de iarnă (1-3 februarie). Ursul devine animal simbolic pentru această perioadă, cum lupii încheie luna lui genar.

Ana Grama

Sursa:

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Secretul unor scoverzi bune este aluatul care trebuie să crească bine la dospit, acesta fiind făcut asemenea celui de cozonac sau gogoși. Pentru ca scoverzile să ajungă la toată familia, adică pentru câteva zeci de scoverzi, gospodina pune 1,5 kilograme de făină, peste care pune o bucățică de drojdie, de 50 de grame, care se înmoaie cu făina în laptele turnat dintr-o cană. Unele gospodine pun apă caldă, nu lapte. Așa se face plămădeala. După ce a crescut plămădeala, se pun restul ingredientelor: lapte călduț cât cuprinde, cam trei sferturi de litru, ca să se înmoaie făina. Pe urmă se pun șase ouă, sarea și 100 de grame de unt la urmă. Se presară și puțină sare, cam o linguriță.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Aluatul se frământă cu mâna într-un vas rotund, înainte se frământa într-o trocuță de lemn. Pe urmă, aluatul frământat se lasă la dospit, neapărat la loc cald, timp de o oră.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Când aluatul e dospit, se rup bucăți mici din el, cu mâna. Ca să se rupă mai bine și să nu se lipească de degete, gospodina își înmoaie mâna într-un vas cu apă călduță, de fiecare dată când desprinde bucăți din aluat. Spre deosebire de gogoși sau alte deserturi din astfel de aluaturi, aluatul de scovardă se rupe și se întinde cu mâinile, nu se taie în forme rotunde, cu o cană sau pahar.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

PUBLICITATE

Înainte de a rupe bucățile de aluat, se pune pe foc o tigaie grea, în care se toarnă aproape un litru de ulei, care se lasă la încins. În acest ulei încins, se așează cu grijă fiecare scovardă, care începe să sfârâie și să se îngălbenească. Pe urmă, se întoarce repede și pe partea cealaltă. Singura grijă e să nu se lase să se prăjească prea tare, că se ard.

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“Se dădeau scoverzi și rachiu, când venea feciorul să ceară fata și să se înțeleagă de zestre, la tocmeală, așe-i ziceam noi. Și la nuntă erau scoverzi, că le duceau femeile de acasă gata făcute: ăsta era obiceiul”, conform celei mai recente cărți de rețete tradiționale din zona Sibiului, editată anul trecut de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale “Cindrelul — Junii ” Sibiu, cu ajutorul Administrației Fondului Cultural Național. Aici, în această carte de rețete tradiționale se găsește o rețetă de scoverzi culeasă din satul Turnu Roșu, din Țara Oltului (județul Sibiu).

Foto: (c) Isabela PAULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

“Termenul de ‘scovardă’ (la singular), ‘scoverzi’ (la plural) preluat din slavul ‘skovrada’ care înseamnă tigaie este întâlnit în Transilvania și Banat. Scovarda este o plăcintă din aluat dospit prăjită în grăsime sau ulei încins într-o tigaie grea, din fontă sau fier gros, cu margini înalte și care se transmite din generație în generație, straturile de grăsime arsă depuse pe ea de-a lungul vremii fiind o caracteristica esențială a acestei tigăi. Tot în Transilvania și Banat pentru scovardă mai sunt întâlnite denumirile de minciună, minciunea, minciunică, uscățea, uscățică, adică o plăcintă uscată”, a precizat, pentru AGERPRES, Cozmina Costiniuc, din partea Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale “Cindrelul — Junii ” Sibiu.

Scoverzile se mănâncă neapărat calde. La țară, acestea se servesc cu rachiu, însă merg și cu vin sau bere blondă, conform altor cărți de bucate.

AGERPRES / (A, AS — autor: Isabela Paulescu, editor. Marius Frățilă)

Tăria pălincii, testată pe clopotul cazanului în care se distilează
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES

Un produs tradițional atestat documentar încă din secolul XVI, ce are potențialul unui brand regional sau chiar național, stă însă în umbra unor reglementări legislative ce împiedică micii producători să comercializeze băutura prin intermediul marilor lanțuri de magazine.

Aproape că nu există gospodar din Sălaj, Maramureș, Bihor sau Satu Mare care să nu-ți pună pe masă un păhărel de pălincă atunci când îi treci pragul. Băutură asortată, după gust, cu o clisă cu ceapă sau cu o brânză cu ceapă și pâine de casă. Ea este nelipsită la toate evenimentele importante din viața unui om, începând cu nașterea, botezul, căsătoria, aniversările și, bineînțeles, înmormântarea.

Ambruș Ană, producător de pălincă din Treznea, alături de un cazan tradițional
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES

“Pălinca asta ne urmărește pe noi, pe ardeleni, de sute de ani. Ne naștem cu ea și murim cu ea. Tot parcursul vieții noastre, de la naștere și până la moarte, ne însoțește și ne urmărește pas cu pas. Nu există eveniment în viața noastră, a ardelenilor, unde ea să nu fie parte sau martor. Pălinca este un produs tradițional de calitate, pur natural, fără adaosuri chimice sau altfel de adaosuri”, afirmă Ambruș Ană, 63 de ani, din Treznea, cu patosul unuia care de mai bine de jumătate de secol prepară, în fiecare toamnă, această băutură tradițională.

O pălincă de calitate se face însă numai respectând cu sfințenie, încă de la culesul fructelor, reguli stricte, transmise din generație în generație.

“Prunele trebuie culese după ce fructul a ajuns în pârgă, adică e copt în proporție de 70-75%. Nu se culeg prunele care au căzut și sunt seci, uscate și cele cu mucegai. Vasele în care se pun prunele la fermentat trebuie umplut tot o dată, nu în etape, pentru că începe fermentația, se întrerupe fermentația, iar începe și iar se întrerupe, dacă se culege în etape și atunci nu e bine. După ce se încheie culesul, se umple un vas mare cu ele și se lasă la fermentat. E bine ca vasul să fie pus undeva orientat spre sud, într-o zonă însorită sau într-un spațiu acoperit, închis sau deschis, unde să nu fie curenți de aer, ca să ajute procesul de fermentație. În condiții de temperatură așa cum este la sfârșitul verii și începutul toamnei, procesul de fermentare se încheie în maxim trei săptămâni. Ulterior, indiferent că e vorba de prune, mere sau pere, borhotul se îndepărtează de pereții vasului în care se află, iar deasupra se formează o crustă, numită pod, care împiedică evaporarea. În acel moment randamentul este maxim și borhotul de fructe se poate pune la fiert. Randamentul obținerii pălincii diferă, chiar la același soi de prune, în funcție de structura solului pe care se află livada, de modul cum este întreținută livada și expunerea la soare”, spune producătorul din Treznea.

Nu doar prunele se pretează însă pentru pălincă. Sunt bune și merele, perele sau chiar fructele de pădure, precum cireșele sălbatice, perele pădurețe sau coarnele. Cu o singură condiție. Fructele să nu fie amestecate între ele.

“La noi pălinca se face din toată gama de fructe, începând cu prunele roșii tradiționale, prune bistrițe sau prunele grase, târzii, de toamnă, mere, pere, pere pădurețe, coarne sau dude. Nu e bine să se amestece fructele. De ce? Pentru că în momentul în care facem un mix de fructe pălinca prinde un gust aparte și un miros neplăcut. Pălinca de pere pădurețe are o aromă extraordinară. Ea presupune un proces de lucru cu fructele un pic mai deosebit. Perele pădurețe se adună într-o grămadă, după culegere, și se acoperă cu paie. După ce stau acolo, la grămadă, acoperite, fructele devin dulci, mai moi, iar miezul se colorează brun-maroniu. După circa două-trei săptămâni perele sunt gata pentru prelucrare. Bătrânii le zdrobeau doar cu un lemn. Acum ele se pot toca. Ele devin o pastă și procesul lor de dezintegrare prin fermentație este mai profund, iar randamentul mai mare”, susține Ambruș Ană.

Rolul celui care deține fructele se încheie în momentul în care borhotul din fructele fermentate este dus la pălincie. De aici încolo, “actorii” principali sunt heteșul și breinerul. Heteșul este care se ocupă de alimentarea cu borhot a cazanului, de întreținut focul, de supravegheat cazanul și de urmărit votca ce iese după fierberea borhotului. Odată produsă votca, își intră în rol breinerul, ce supraveghează cazanul cu votcă și, poate cel mai important, se ocupă de finalizarea pălincii, adică diluarea băuturii rezultate după distilarea votcii cu apă de izvor.

“Borhotul se duce la pălincie și se pune în cazane de joasă presiune, ce lucrează până la trei atmosfere. Cazanele tradiționale, în care au făcut pălincă moșii și strămoșii noștri, sunt cazane din cupru de industrie alimentară. Sunt și cazane făcute de romi căldărari, din cupru industrial. E tot cupru, dar nu are pălinca același gust, pentru că apare fenomenul de cocleală. Cazanele sunt de diferite dimensiuni, în general între 300 și 600 de litri ca volum de borhot ce încape în ele. Prin fierberea borhotului rezultă votca, numită pe la noi fățală sau tislutaș. Prima votcă ce curge are circa 50 de grade, ce rămâne până la final cu o tărie alcoolică medie. Dintr-un cazan de 280-300 de litri rezultă între 80-100 de litri de votcă. Votca se oprește în momentul în care nu mai arde. Ea se toarnă pe clopotul de la căldare, îi dăm o feștilă de flacără și dacă arde o mai lăsăm. În plus, în vasul în care curge se vede că se formează un fel de peliculă asemănătoare uleiului”, descrie Ambruș prima etapă de distilare a pălincii.

Etapa a doua este cea de prelucrarea a votcii. Căldările în care se pune votca sunt între 200 și 300 de litri. Acestea se fierb la foc de lemne, la început un foc mai accelerat, până începe pălinca să curgă. Mai apoi focul trebuie domolit și întețit din nou, la final, când în căldare mai este doar puțină votcă și aburii ies mai greu către instalația de răcire. Prima dată curge razalăul, respectiv alcool de 96 de grade, ce nu se amestecă de regulă cu pălinca, pentru că băutura nu va mai fi una de calitate.

“La o căldare de 300 de litri, avem între unu și doi litri de razalău. El dacă e lăsat în pălincă, ea devine ‘aspră’. Se simte că te arde pe gât. Razalăul se îndepărtează de obicei și e folosit de oameni pentru frecții, pentru comprese, în scop medical. După aceea se lasă pălinca să curgă. Când ajungem pe la jumătate din cantitatea finală e ‘curva pălincii’, adică pălinca e foarte dulce și bună. Către final, prin degustare, ne dăm seama când e prea ‘slabă’ și procesul trebuie întrerupt. Se îndepărtează vasul cu pălincă și în continuare curge ‘coada’ pălincii. La final, când se încheie procesul, pălinca se pregătește cu apă. Prepararea e făcută de breiner. El aduce un ciubăr de lemn și apă de izvor. Apa trebuie să fie plată, slab alcalină, ce nu are o concentrație mare de calciu. Nu e bună apa de la orice fântână. Dacă apa nu e bună, când se amestecă, pălinca se albește, devine lăptoasă. Brenerul are o cană de un litru și un pahar. Pun pălinca în cană, o amestecă bine și barbotează în ea un pahar cu apă. Repetă mai apoi procesul până când pălinca nu mai primește apă. Ea spune singură că nu mai ia apă. Câte pahare de apă au intrat în cană, atâția litri trebuie adăugați în căldarea mare. De regulă, la noi pălinca se face la 52 de grade alcoolice. Pălinca, atunci când e gata, nu trebuie să facă gura pungă, nu trebuie să ne ardă la buze, nu avem voie să simțim în gât. Ea trebuie să alunece frumos, să fie calmă, molcomă, s-o simțim în stomac și în vârful degetelor de la picioare. Asta e pălinca!”, subliniază bărbatul.

Pentru heteș și pentru breiner, proprietarul prunelor le aduce mâncare gătită acasă sau unii duc să facă acolo ceea ce au la îndemână: o clisă friptă cu cartofi copți în jar, o ceapă coaptă în spuză, o găină, o gâscă, o carne de porc. Oamenii care lucrează la pălincie se plătesc de regulă în natură, în pălincă. Mai există uiumul căldării, tot în pălincă, ce merge la proprietarul cazanului. El este de 10% din producție.

Și mai există un secret al pălincii de calitate: lemnul ce se arde pentru fierberea prunelor și a tistulașului. Lemnele trebuie să fie uscate. E bun lemnul de răchită, de salcie, de plop, prun sau, dacă oamenii ar igieniza pădurea și ar strânge toate crengile uscate din pădure, chiar și acestea ar fi foarte bune la pălincă.

De toate are pălinca din Ardeal, începând cu aroma deosebită, tărie și, dacă e de calitate, mărgele atunci când o pui în pahar. Totuși, îi lipsește un lucru foarte important. Promovarea la nivel național și internațional ce ar putea transforma această băutură tradițională într-un adevărat brand.

“Ar putea să devină un brand pentru județ, pentru Ardeal în special, și este mare păcat că autoritățile noastre, statul român, nu se implică. Eu, ca mic producător local, nu pot comercializa pălinca fără antrepozit fiscal. Când mi-am făcut antrepozit, trebuie să merg la Finanțe să plătesc acciza. Asta depășește capacitatea noastră financiară. Ar trebui ca cineva cu putere financiară facă un astfel de antrepozit, să preia pălinca de la proprietarii de cazane, de la producătorii individuali, să le-o plătească la un preț rezonabil și corect, după care să o valorifice. Scoțienii, englezii, americanii fac acest lucru. Pe mine, ca român, ca ardelean, mă doare și mă deranjează că pălinca nu este un brand național și mă deranjează că autoritățile noastre locale, județene, naționale nu se implică deloc. Asta este durerea noastră. Degeaba mergem la târguri în Germania cu pălincă și ea este apreciază acolo, pentru că în momentul în care neamțul merge în supermarket să o cumpere, ea nu există pe raft”, conchide Ambruș Ană.

Până la marii investitori, primul din Sălaj care “a luat taurul de coarne” și a înființat un antrepozit fiscal este Vasile Aciu, ce comercializează deja ‘Aciu — Pălincă de Zalău’, o băutură produsă în localitatea Bocșița. Pălinca se vinde la trei gramaje — 200, 500 și 700 de mililitri, cu prețuri cuprinse între 49 de lei și 119 lei, putând fi achiziționată și on-line, de pe site-ul special creat pentru acest produs.

“Nu departe de Guruslău, locul unde Mihai Viteazul a avut ultima bătălie victorioasă în anul 1601, se află satul Bocșița, la doar 23 km de Zalău. Aici ajungi străbătând un drum de țară ce șerpuiește printre dealurile acoperite cu livezi, printre păduri sau prin pajiști de un pitoresc liniștitor. La Bocșița, ca în mai toate satele sălăjene, exista o pălincie, un loc unde în fiecare toamnă sătenii produceau în mod tradițional pălincă. Acum, aici a fost înființat primul antrepozit fiscal din Sălaj, unde se produce Pălinca de Zalău. Vasile Aciu a moștenit îndeletnicirea de la familie, care înainte de 1989 deținea și producea renumita Pălincă de Zalău, după o metodă tradițională de aproape 500 de ani”, se arată pe site-ul producătorului.

Potrivit producătorului, băutura se regăsește și în magazinele duty-free din toate aeroporturile românești, deocamdată doar în varianta de pălincă de prune. Pentru viitor, acesta intenționează să producă și pălincă de gutui, cireșe sau pere.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) facebook.com

După slujba religioasă, spre râul din sat pornește un alai format din feciori călări ce poartă steaguri tricolore, copii și juni îmbrăcați tradițional, un car alegoric tras de boi împodobiți cu țesături și mărgele și mai în urmă măgărușii cu moșul și baba din paie. Ajunși la râu, pe versuri tradiționale, junii îi udă rând pe rând pe toți ce poartă numele de “Ion” sau “Ioana”. Ionii și Ioanele sunt udați doar pe cizme, ca într-un ritual de purificare.

Unul dintre personajele cheie ale obiceiului este Borcănel, singurul sibian din satele din Mărginimea Sibiului care mai are o pereche de boi. Pentru păstrarea obiceiului și întreținerea boilor, atât Borcănel, cât și junii primesc bani de la Primărie.

La Tălmăcel sunt 1.300 de suflete, vreo 400 de case și în fiecare gospodărie cel puțin un Ion sau o Ioană.

Primarul Constantin Barbu crede că originea acestei sărbători este o legendă cu sătenii care au fost plecați la Marea Unire de la Alba Iulia și s-au întors acasă de Sfântul Ioan. Astfel de atunci se pare că există acest obicei.

“Udatul Ionilor” de la Tălmăcel este urmat de sărbătoarea Burduhoșilor din localitatea Cârța, județul Sibiu, care are loc joi, 8 ianuarie.

AGERPRES/(A — autor: Isabela Paulescu, editor: Ștefan Gabrea)

Ca urmare a difuzării în cadrul emisiunii “Lumea şi noi” a patru documentare despre românii din Bulgaria, Editura Academiei Române a decis să facă o donaţie de 41 de titluri de carte Bibliotecii Albotina din Vidin. Astfel, cărţile vor putea ajunge la etnicii români din Bulgaria, care luptă să îşi păstreze limba şi tradiţiile.

Donaţia se desfăşoară cu sprijinul Muzeului de Artă Calafat “Palatul Marincu”, al Fundaţiei “Aplomb” şi al TVR Internaţional în cadrul unui eveniment cultural organizat de Primăria şi Casa de Cultură din Calafat, oraş înfrăţit cu Vidinul, şi Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria.

Descoperiţi mai jos cele patru poveşti cu români aflaţi la sud de Dunăre, care fără bani şi fără sprijin din partea autorităţilor, hărţuiţi de controale şi ameninţări, supravieţuiesc prin solidaritate şi dragostea de limbă română.

• Ivo Gheorghiev, medic, este preşedintele Asociaţiei AVE a românilor din Bulgaria.
• Olga Nicova și Simeon Nicov trăiesc în satul Gâmzova din sud vestul Bulgariei şi predau limba română copiilor.
• Poetul Milan Anghelov Cosoveanu s-a născut în satul Cosova, pe malul Timocului, în regiunea Vidin din Bulgaria.
• Nicolai Pacev duce o lupte a românității la Kozlodui.

In anul 2006 a existat o donatie similara dar atunci s-a intamplat ca rechizitele si cartile donate au ajuns sa fie confiscate de catre securitatea bulgara. Romanilor din Bulgaria le este tot mai greu sa-si pastreze limba, traditiile si identitatea. Satele locuite de romani sunt scurse de taxe dar investitiile lipsesc cu desavarsire, satele romanilor fiind intr-o stare jalnica, fara infrastructura, fara drumuri, fara electricitate in scolile romanesti! Romanii care fac eforturi sa-si educe copiii pe cont propriu in scoli particulare sunt amenintati cu pierderea locurilor de munca! Bulgaria adopta aceeasi atitudine fata de romani exact ca si Serbia sau Ucraina!

Romanii din Bulgaria se lupta sa-si pastreze limba si traditiile , sursa foto: facebook.com/romanii.dinbulgaria

Sursa:

[1] http://tvri.tvr.ro/carti-pentru-romanii-din-bulgaria-sambata-la-reportajele-tvr-i_10436.html

[2] sursa foto: facebook.com/romanii.dinbulgaria

sursa: glasul.info

Ziua Sfântului Ion Botezătorul reprezintăîncheierea oficială a sărbătorilor de iarnă deschise la Sfântul Nicolae, pe 6 decembrie.

Sărbătoarea de Sfântul Ion mai este cunoscută și sub numele de “Sânt-Ion”,“Înaintemergătorul Domnului” sau“Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul”.

Se știe din tradiția populară că Sfântul Ioan este protectorul pruncilor și se mai ține pentru ca pruncii să se nască sănătoși, fără malformații sau diformi. Totodată, ziua de Sfântul Ion este o zi de bucurie, iar cine nu se veselește în această zi va fi trist tot timpul anului.

Unii oameni serbează ziua de Sfânt Ion pentru ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice.

În ziua de Sfânt Ion există obiceiul “Iordănitul femeilor”,  care este, de fapt, o petrecere a nevestelor. Femeile se adună la o gazdă, unde aduc fiecare alimente și băutură, apoi petrec până dimineața, spunând că se “iordănesc”.

Un alt obicei întâlnit în ziua de Sfântul Ion este “Iordăneala”. Mai mulți tineri care au luat de la preot, în ajunul Sfântului Ion, agheasmă de la Bobotează, merg în dimineața zilei de Sfântul Ion la biserică și după terminarea slujbei stropesc fiecare om care iese, apoi îl urează. Oamenii “iordăniți” trebuie să-i răsplătească pe urători cu bani, cu care seara chefuiesc.

Tradiția ne spune că în dimineața zilei de Sfântul Ion fiecare om trebuie să se stropească cu agheasmă nouă, pentru a fi feriți de boli în decursul anului.

Sursa: traditii si superstitii

Se spune conform tradiției populare că după Sfânt-Ion se botează gerul, adică se înmoaie frigul și începe să se facă mai cald.

Photo: (c) Cristian Nistor / Agerpres Archive

The Year divinity is born, grows, ages and dies along the calendar year and revives after 365 days, and 366 in leap years.

St. Basil is the first of the holidays celebrating the important saints of the Romanian religious and lay calendar, some of the saints are young and some are elder. On every January 1, St. Basil, a joyful young man who likes love and fun, is celebrated.

On the New Year Day, the caroling bands wish people be in good health, rich and wealthy and joyful, and they receive fancy breads, wine, sausage and money, in exchange.

Shouting over the village is a night ceremonial when lads play judges sentencing those who broke the community laws and rules Perched on hills, trees or roofs they say whipping words to the spinster, the elder singles, the old women who put bad spells on people, the men who abandon their wives, the lazy, the thieves and the drunkards.

The whole community is looking forward watching the show. For cleaning and removing the evil and the bad, and fires are lit.

On the first day of the year, on St. Basil day heavens are said they stay open and prayers come true, and beasts and animals can speak like humans. This is the day of ceremonials called the Plow and Sorcova, when people are wished well and prosperity. Newly wedded men go caroling the Plow. This is an ancient agrarian custom, a fertility rite. The plow song wishes rich crops in the arriving year. The Plow carol tells the story of the farming works like ploughing, sowing, taking care of plants, harvesting and carrying the grains to the barns. The plow carol is always accompanied by whip cracking and ringing bells, and sounds of an instrument mimicking oxen’s mooing.
Photo: (c) AGERPRES Archive / 1940

The ritual sowing is another custom, at this time of the year. The carolers bear small bags full with wheat, barley, oats grains and maize sometimes, they step in houses and throw grains mimicking the sowing in the field and wish the hosts to be in good health and harvest rich crops. They are than given apples, fancy breads or money. After they leave, the housewives gather the grains spread on the floor and take them to the stable because they are believed they should keep the cattle healthy throughout the year.

Last but not least, Sorcova is anther New Year’s day custom, and it is the delight of every child. Sorcova is a twig full of buds or a stick decorated in colored paper flowers. The name Sorcova originates in the Bulgarian word surov meaning green and tender, hinting to the freshly budded twigs. The Sorcova is slightly directed to a person and plays somehow the role of a magic wand that has the power to give vigor and youth to the person it is pointed to. The words of Sorcova song remind us of charms wishing you to be strong and powerful.AGERPRES

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Primarul comunei Slătioara, Savu Ciocîrlan, a declarat luni, pentru AGERPRES, că la ediția din acest an a evenimentului, cea de-a XXII-a, așteaptă o participare numeroasă atât în privința spectatorilor, cât și a concurenților, numărului de cai, numărului de atelaje. “Au anunțat că vor veni oameni cu atelaje și de la zeci de kilometri, vor fi și concurenți care au mai participat la alte ediții. Imediat după încheierea slujbei de la biserică, spectatorii și concurenții sunt așteptați la botezul cailor”, a afirmat Ciocîrlan.

Probele concursurilor hipice vor fi cea de tracțiune și de frumusețe, iar premii vor fi acordate pentru locurile I și II la ambele probe. Spectatorii vor privi și o defilare de calești, având în vedere că o parte dintre participanți vin la concurs cu calești împodobite.

Evenimentul este organizat de administrația locală și reprezentanții bisericii din comună și pe toată derularea lui este interzisă violența fizică sau verbală asupra animalelor.

“Botezul cailor” este un obicei ce datează de dinainte de perioada comunistă, în care a fost dat uitării. În 1992 preotul Marin Bica a reînviat tradiția “botezului cailor” la Slătioara și de atunci în fiecare an, de Bobotează, caii localnicilor și ai celor din alte sate veniți în comună sunt stropiți cu apă sfințită.

AGERPRES / (AS — autor: Cristina Matei, editor: Marius Frățilă)