Search

Salaj

Facebook Twitter Email

Una dintre cele mai vechi vetre de învățătură și credință ortodoxă din Ardeal, cu o tradiție de peste jumătate de veac, reînnodată la începutul anilor ’90, mănăstirea Strâmba de la marginea satului Păduriș, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, este astăzi un loc de “îndreptare” a sufletelor, căutat de un număr din ce în ce mai mare de credincioși.

Mănăstirea Strâmba, vedere generală
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Ajuns la capătul drumului ce urcă spre locul unde este amplasată mănăstirea, în mod cu totul surprinzător, experimentezi o ‘ruptura de nivel’, o trecere din sfera profanului, a lumescului și a păcatului, în sfera de har, liniște, pace și binecuvântare specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu. La picioare ți se așterne imaginea terestră a mult regretatului Eden, marcată definitoriu de armonie și echilibru și împodobită cu semnele nepieritoare ale credinței: biserica de lemn, icoanele pictate cu măiestrie, altarul cel nou de vară ce îmbie la rugăciune, casa pelerinilor ce oferă adăpost și în care se naște mângâiere, centrul cultural în care se plămădește făptură nouă din slove vechi, biserica de zid ce își croiește, în ritm amețitor, năvalnic drum spre cer” — așa caracterizează preotul Gabriel Gârdan ansamblul mănăstiresc de la Strâmba, de la marginea satului Păduriș, din comuna Hida.

Legenda spune că mănăstirea Strâmba s-a întemeiat pe darul unei femei, făcut unor pustnici pentru binele pe care aceștia i l-au dobândit prin ruga lor. Se povestește că la marginea pădurii din hotarul satului Păduriș trăiau doi călugări renumiți prin harul lor duhovnicesc. Credincioșii le împărtășeau necazurile, le cereau sfatul și ajutorul în rugăciune. Printre cei care au venit la acești sihaștri a fost și o femeie foarte bogată, cu o deformare a coloanei vertebrale, pe care localnicii o numeau “strâmba”. Femeia a apelat la ajutorul călugărilor pentru însănătoșirea fiicei sale, grav bolnavă. Ea a promis călugărilor că-i va răsplăti, dându-le toată averea sa și-i va ajuta să construiască o mănăstire. Rugăciunile celor doi monahi au ajutat la vindecarea tinerei, iar pe moșia donată călugărilor, s-a întemeiat mănăstirea. După porecla femeii, sfântul locaș s-a numit “Strâmba”, denumire păstrată de-a lungul anilor ca și amintire a călugărilor intrați în legendă.

”La fel ca la majoritatea așezărilor monahale din Transilvania, cu obârșii în epoca medievală, nici pentru mănăstirea Strâmba nu există documente care să ateste întemeierea ei. (…) Ce știm totuși despre data întemeierii mănăstirii, despre care istoricul Augustin Bunea spunea că este vestită prin vechimea ei, iar Nicolae Iorga o numea alintător “bătrâna mănăstire a Stâmbei, lângă Fizeș”? Într-o scrisoare din 1761 adresată episcopului Petru Aron, Nichifor — starețul mănăstirii, îl informa pe ierarh, printre altele, că mănăstirea are trei sute de ani vechime, întemeindu-și afirmația pe o inscripție aflată pe un perete al bisericii”, afirmă, într-o monografie a mănăstirii, actualul stareț al lăcașului de cult, Grighentie Oțelea.

Din păcate, inscripția nu mai este vizibilă, biserica suferind numeroase restaurări și reparații, inclusiv o zugrăvire integrală interioară, realizată în 1742 de ieromonahul Damitian. Lipsa inscripției face incertă această datare, unii istorici preferând încadrarea în secolul XV, în vreme ce academicianul Mircea Păcurariu apreciază că mănăstirea face parte din cele “atestate documentar în primele șase decenii ale secolului XVIII”. De menționat că pe clopotul mic al bisericii este notat anul 1679, dovadă a funcționării mănăstirii la data respectivă, în vreme ce biserica de lemn care a supraviețuit vremurilor, chiar dacă a fost mutată de pe amplasamentul inițial, a fost construită în 1725.

Biserica de lemn de la Mănăstirea Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

“Mănăstirea este de pe timpul lui Ștefan cel Mare. Ea este ctitorie monahală, pentru că cine a dat terenul acesta, pentru loc de mănăstire, a fost o femeie gârbovă de spate, strâmbă, de unde vin și denumirile de dealurile Strâmbei, văile Strâmbei și în cele din urmă Mănăstirea de la Strâmba. Bătrâna i-a întâlnit pe cei doi călugări care au pus bazele acestei mănăstiri, după vindecarea și tămăduirea fiicei acesteia. Ea le-a lăsat, după moarte, averea ei, iar acești doi călugări au construit mănăstirea cum a dorit ea. Elemente din prima biserică a mănăstirii sunt vizibile și acum, în structura actuală. Biserica a fost ulterior restaurată de mai multe ori. I s-a schimbat și acoperișul, pentru că ploua în ea și se distrugea pictura. Ce s-a păstrat mai bine e partea de iconostas. A rămas însă valoarea spirituală, nu cea materială”, afirmă Grighentie Oțelea.

Dacă este adevărat că mănăstirea a fost ctitorită în secolul al XV-lea, de la întemeiere și până în prima jumătate a secolului XVIII ea nu are o istorie ce poate fi dovedită cu documente. Șirul monahilor, și acela incomplet, începe cu Damitian, stareț venit din Serbia înainte de 1742, an în care a pictat Ușile Împărătești. Activitatea monahală a continuat până în anul 1792, când mănăstirea a devenit biserică de parohie, deservită de un preot călugăr. Din anul 1795 vechea mănăstire a funcționat doar ca unitate de învățământ și ca biserică parohială.

Starețul Grighentie Oțelea, în biserica Mănăstirii Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Mănăstirea Strâmba a fost, de-a lungul vremurilor, și o importantă vatră de cultură românească, aici funcționând una dintre primele școli românești. În secolele XVIII-XIX în tot Ardealul s-au făcut auzite ideile novatoare ale mișcării de eliberare națională și socială și de promovare a culturii cunoscute sub numele generic de “Școala Ardeleană”. Sub îndrumarea lui Gheorghe Șincai s-au înființat peste 300 de școli, stimulându-se studierea istoriei și a limbii române. Una dintre aceste unități de învățământ, începând din 1785-1786, a funcționat la Mănăstirea Strâmba. În școala de la mănăstirea Strâmba elevii studiau după abecedare, aritmetici, catehisme scrise în limba română de intelectuali ai Școlii Ardelene.

Anual învățau să scrie și să citească câte 15-20 de copii din ținuturile Silvaniei. Cursurile se desfășurau în timpul iernii, iar unii dintre copii veneau peste dealuri, parcurgând cale de kilometri până la școală. Călugării pregăteau tinerii pentru a deveni slujitori ai sfintelor valori din Transilvania, preoți și cântăreți. Deținând un mare număr de cărți, mănăstirea era un loc de răspândire a cărții în rândul populației care astfel beneficia de calendare, cărți populare, toate scrise în limba română. După refacerea școlii, distrusă de un incendiu în 1834, cursurile au continuat timp de 14 ani sub îndrumarea monahilor. În anul 1848, sfântul lăcaș a devenit biserică de parohie, iar școala a trecut în organizarea statului. Pe locul vechii școli au rămas peste timp doar câteva urme de ziduri păstrate până în urmă cu câțiva ani, ca o măreție a vetrei de cultură de la sfânta mănăstire.

După o perioadă de înflorire a mănăstirii și a vieții culturale de aici a urmat un vid de circa 200 de ani, în care doar pelerinii mai treceau pe la mănăstire. În perioada comunismului, ea a fost închisă, însă a funcționat ca filie de parohie, adică la două-trei săptămâni un preot venea și slujea pentru enoriașii din Păduriș.

“Timp de 200 de ani, neținând seama nici de scriptele imperiale, nici de amenințările regimului totalitar comunist, credincioșii au făcut din Strâmba mănăstire de pelerinaj, încredințați că împrejurări favorabile o vor reașeza la rosturile ei dintâi. Aceste împrejurări au venit după 1989, când societatea românească s-a reașezat pe temeiuri care au îngăduit și refacerea vieții monahale în Transilvania. În 1993, Prea Sfințitul Ioan Mihălțan a dorit redeschiderea acestei mănăstiri, cu o istorie atât de bogată, aici fiind una dintre primele școli din Ardeal, înaintea celor de la Blaj, pentru că în analele Arhivelor Statului găsim cum că funcționa școală de cântăreți bisericești, iar copii de pe la sate veneau aici și se îndeletniceau cu cititul și scrisul. Practic, această vatră monahală a fost una din primele școli din Ardeal și, pe lângă aceasta, mai funcționau și în alte locații ca vetre monahale, nefiind însă mănăstiri. Din 1993 până în 1996 au fost două-trei încercări de a porni cu dreptul mănăstirea, spiritul și material, însă nu s-a reușit aproape nimic, pentru că acei călugări care au venit nu s-au acomodat cu zona. Nu era drum, nu era curent, nu exista nicio comunicare. Eu aparțineam de eparhia Bihor-Sălaj și m-au adus măcar pentru o perioadă scurtă, să nu rămână mânăstirea goală și așa am început aici, cu un vagon de tablă și bisericuța. A fost foarte greu acest început, că a trebuit să fac și curățenie multă în zonă, și la propriu și la figurat. Pe de o parte am început cu slujbele, cu tot ce înseamnă viața spirituală, aici și în zonă. Eram mai tânăr, nu simțeam frigul, mai mergeam pe sate. În timpul liber defrișam locurile, pentru că era tot o schinăraie, cum se zice. Căram cu bivolii și cu carul materialele de construcție. Scoteam un ARO din noroi cu câte șase bivoli. A fost frumos pentru că era foarte multă liniște, pictam mult. Încet, încet, cu pași mici, încurajat de Episcopie, de ceea ce înseamnă locul acesta, am reînviat mănăstirea”, afirmă starețul de la Strâmba.

Odată cu reorganizarea obștii monahale, s-a restaurat biserica de lemn, singura construcție care a rezistat în timp. De asemenea s-a construit un corp de chilii cu stăreția, trapeza, un mic paraclis și camere pentru cazarea pelerinilor. S-a ridicat și un altar pentru slujbele din timpul verii când, prin numărul mare de pelerini, biserica devine neîncăpătoare.

Centrul de asistență socială “Sfânta Maria”, construit între 2006-2007, deservește din punct de vedere social și spiritual pe cei ce trec pragul mănăstirii, oamenii în nevoi sau împresurați de necazuri primind aici asistență. Centrul cultural-misionar “Sfântul Pahomie de la Gledin” a fost construit în perioada 2010-2011 și cuprinde la parter o bibliotecă, o sală de lectură și un spațiu administrativ. Acest centru se dorește a fi o continuare în timp a rolului cultural al mănăstirii, afirmat în vremurile când aici era vechea școală transilvană. De asemenea, etajul acestei clădiri cuprinde camere amenajate pentru primirea pelerinilor care vizitează mănăstirea. Aici sunt cazați, pe perioada de vară, elevii care participă la taberele de cateheză organizate de mănăstire. Cel mai însemnat proiect aflat în derulare este construcția bisericii mari a mănăstirii, care a devenit necesară întrucât spațiile liturgice au devenit neîncăpătoare pentru credincioșii pelerini care vin aici, mai ales în zilele de sărbătoare religioasă.

“În 20 de ani de stăreție am învățat multe lucruri. Nefiind în societate, să învățăm de la lume, vine lumea la noi. Dacă noi ‘fugeam’ de lume, ca să stăm de vorbă cu Dumnezeu, iată că acum vine lumea la noi, devenind misionari. Dacă oamenii vin cu drag la mănăstire, ea începe să se dezvolte. Am început construcțiile, mai mult pentru cazare, masă, asistență socială, mai apoi o biserică mai mare, pentru că nu avem o locație pentru oamenii care vin tot mai mult, iar toate astea se fac din banii care vin de la oameni. Nu facem noi, ci oamenii. Dumnezeu se bucură când fac oamenii. (…) Din toamnă sper să putem sluji și în biserica cea nouă. În primul rând satisfacția este că se construiește biserica cea vie, adică oamenii vin către mănăstire și vin din ce în ce mai mulți. Asta mă bucură cel mai mult”, subliniază Grighentie Oțelea.

Icona Maicii Domnului (stânga) din Biserica de lemn de la Mănăstirea Strâmba
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES

Un punct de reper pentru cei care vin la mănăstire îl constituie icoana “Maica Domnului cu pruncul — dulcele sărut”. Potrivit tradiției, această icoană face parte din seria de icoane pictate în secolul al XVIII-lea de preotul Luca din Iclod, cel care a realizat și icoana Maicii Domnului de la Nicula, în 1681.

“Icoana a fost cumpărată de groful maghiar Csaky Garbo, după care se păstrează și numele comunei Gârbou. El a cumpărat-o în 1673, de la Luca din Iclod și a dăruit-o mănăstirii. Mai ales în perioada interbelică a fost cunoscută ca făcătoare de minuni. Ea face minuni, într-adevăr, mai ales când cineva se roagă cu credință, indiferent de cult. Că e ortodox, catolic, reformat sau de alt cult, la noi vin tot felul de oameni. Ei vin cu credință, se roagă și primesc răspuns. Și mai este un lucru deosebit legat de această icoană. Din orice colț o privești, Maica Domnului te privește”, menționează starețul.

Nu doar icoana făcătoare de minuni ci și liniștea și binecuvântarea specifice locurilor unde este prezent Dumnezeu atrag din ce în ce mai mulți credincioși la Strâmba.

“Trebuie să ne bucurăm că avem aceste frumuseți de apă vie, de sute de ani, așa cum este și această mănăstire. Le mai spun enoriașilor: veniți la Strâmba ca să vă “îndreptați”. Adică e un loc de suflet, pentru suflet, dar și de îndreptare”, conchide Grighentie Oțelea.

Tot în județul Sălaj, la Bic, există o altă frumoasă mănăstire ortodoxă care atrage de la an la an tot mai mulți pelerini. Este vorba despre mănăstirea cu hramul ”Sfânta Treime”, ridicată prin strădania Maicii Starețe Marina, discipolă a părintelui Arsenie Boca, credincioșii sosind aici pentru a auzi învățămintele celui supranumit “Sfântul Ardealului” chiar din gura celei ce l-a cunoscut personal.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Adevărate bijuterii arhitecturale și inginerești, morile tradiționale din Sălaj construite la începutul secolului XX sunt amenințate cu dispariția, iar alături de acestea și meseria de morar, practicată astăzi doar de un grup restrâns de oameni care pun pasiunea pentru tradiție înaintea considerentelor economice.

Clădirea morii din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

În județ mai există funcțională, în prezent, o singură moară tradițională cu valțuri, în localitatea Hida, aceasta fiind cu un motor electric ce funcționează neîntrerupt de aproape o jumătate de secol. Doi frați care au morăritul în sânge țin încă în viață această ocupație, însă nu știu să spună cine va urma după ei. În satul vecin Dragu, o altă moară tradițională cu valțuri, în prezent nefuncțională, așteaptă o soluție pentru a fi readusă la viață.

Salvarea morilor și a morăritului din Sălaj poate veni de la fiica fostului morar din Dragu, ce propune organizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse cele două mori amintite, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Specialiștii în domeniul patrimoniului industrial cred că primul pas ce trebuie făcut este introducerea acestor mori pe lista monumentelor istorice, pentru a putea fi accesate fonduri europene ce ar permite salvarea lor.

Valț pentru măcinat grâu, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Pășind în moara din Hida ai senzația că intri într-o adevărată catedrală a morăritului. Încăperea principală, cea care găzduiește valțurile și elevatoarele, te întâmpină cu un aer sobru, dominat de grinzi uriașe de lemn patinat de timp și ziduri albe, înalte. Câțiva saci de făină se odihnesc între două scări, tot din lemn, așteptând să fie duse în gospodăria vreunui sătean. Construită în vremea imperiului austro-ungar, între anii 1932-1934, moara era, la momentul inaugurării, una dintre cele mai mari și mai moderne din zonă. Cele patru valțuri de măcinat grâul fuseseră aduse de la o renumită fabrică din Ungaria, Ganz Danubius Budapesta, o parte din utilaje provenind de la fabrica timișoreană “Klug — construcțiuni de mașine și mori”, așa cum se mai poate încă citi scris cu litere negre pe o etichetă aurie de alamă, fixată pe unul dintre elevatoarele de lemn ale morii. Întreaga moară era acționată la început de un motor cu aburi, pentru funcționarea căruia au fost sacrificați mulți arbori din pădurile satului. Motorul nu deservea doar moara, ci o întreagă mică industrie locală, ce includea un gater, o presă de ulei și o instalație de dărăcit lână. Instalația cu aburi a fost înlocuită cu una ce funcționa cu gaz rezultat tot din arderea lemnelor, mai apoi cu două motoare diesel și, în fine, din 1963 și până astăzi, cu un motor electric de dimensiuni impresionante.

Alexandru Sâmpetrean, morarul din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

“Moara funcționează din 1934 și e cu trei valțuri duble. Era o societate la Timișoara care făcea utilaje de morărit. O parte din mașini s-au făcut la Timișoara, iar valțurile de la Ganz Danubius, din Budapesta. Prima dată cu aburi a fost motorul. A ‘mâncat’ păduri întregi. Erau oameni care aduceau lemne în fiecare zi la moară și era unul care numai tot tăia lemne și băga pe foc. Băga metrul ster odată, întreg, nu-l tăia. Era nevoie de putere, pentru că motorul acționa și o presă de ulei, un gater și o drebe (instalație de dărăcit lâna — n.r.). Tot în asta clădire au fost. O singură transmisie și un singur motor le-au dus pe toate. Este beton de opt metri turnat în pământ sub motor. A fost aici o industrie locală completă. A funcționat până la începutul anilor ’60. A rămas apoi numai moara propriu-zisă după ce au venit comuniștii. Motorul actual e unul electric, ce funcționează fără nicio reparație din 1963. E tot de la Ganz Danubius. Înainte de a-l aduce aici a lucrat la concasoarele din cariera de la Morlaca”, spune Alexandru Sâmpetrean, unul dintre cei doi frați care mai lucrează încă la moară, cu jumătate de normă, deși e pensionar.

Frații Alexandru si Cozma Sâmpetrean, morari în Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Se ocupă de moară încă din 1971, când s-a alăturat fratelui său Cozma, care a fost angajat ca morar din 1957 până în 2000. Cei doi prezintă și astăzi, cu pasiune și însuflețire, procesul de fabricare a făinii, pe care l-au supravegheat vreme de jumătate de secol.

“Mai întâi grâul se triază, intră jos în manta, unde este o piatră abrazivă ce ia coaja de pe bob, iar mai apoi intră într-o altă mașină ce are o plasă prin care grâul bun rămâne, iar restul îl aruncă afară. Camera de praf preia tot praful care vine de la grâu. Apoi grâul intră la măcinat, la valțuri, începe și se macină și ajunge la elevatoare. Fiecare elevator în parte are un altfel de rol, duce o altfel de marfă. La fiecare valț sunt două elevatoare. Unul duce de la o parte de măciniș, unul de la alta. Făina e trecută mai apoi prin sită. Moara are două sită dublă, cu 24 de rame care cern făina și 24 de rame colectoare. Fiecare ramă are site cu găuri de alte dimensiuni. Sitele sunt acoperite cu mătase italiană. Mai întâi rezultă grișul, care măcinat din nou se transformă în făină. Pentru a ajunge făină, un bob de grâu se macină de șapte ori și rezultă șapte calități de făină: trei șroturi, trei șime și tărâța. E moară sistematică în șapte mersuri. Al șaptelea măciniș e la o piatră ce funcționează aici de 70 de ani și scoate făina neagră. Moara de la Dragu e în cinci mersuri. La Surduc era o moară în trei mersuri, cu un singur valț”, explică Alexandru Sâmpetrean.

Site pentru cernut făina, moara din Hida
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Dintre cele 24 de mori ce existau în județ în 1972, astăzi mai este funcțională doar cea din Hida. Iar faptul că la Hida se mai macină încă făină e în mare parte meritul celor doi frați. Din păcate, le e greu și lor să spună ce se va întâmpla în viitor cu această moară și cu meseria pe care au practicat-o cu pasiune întreaga viață.

“Noi suntem particulari, privatizați din 2000, când am devenit Multiprod. Suntem singura moară veche din Sălaj. Am mai avut o moară de la Sărmășag, vândută și mai apoi transformată în service auto, cea de la Zăuan a devenit pescărie, moara de la Ip și ea e vândută. Moara de la Vârșolț a fost revendicată, s-a predat foștilor proprietari de trei ani și nu mai funcționează. O mai fost moară la Surduc — o ars, o mai fost la Zimbor — o ars, o fost la Românași — s-o prăpădit toată. După noi urmează doar cei care o vor strica. Noi am avea urma care să o ducă, dar merg la un alt serviciu. Amândoi avem feciori care știu să lucre aici. Ar fi interesați, dar moara nu mai e rentabilă. Nu poți asigura un venit stabil, pentru că nu au măciniș continuu. Pe vremuri erau foarte mulți oameni care veneau la moară. Se stătea la rând câte trei zile. Astăzi toți cumpără pâine de la ABC. Diferența între pâinea din făina de la moara noastră și cea din comerț e ca de la cer la pământ. Când mănânci o bucată de pâine de casă, ești sătul toată ziua, când mănânci pâinea din comerț, e ca și cum ai mânca floricele de porumb”, crede morarul din Hida.

Clădirea morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

La o aruncătură de băț de Hida se află localitatea Dragu, unde o altă moară cu valțuri, cu câțiva ani mai în vârstă ca cea prezentată, este, cel puțin pentru moment, nefuncțională, dar cu toate utilajele la locul lor. Unele site de cernut făina au fost roase de șoareci, unele utilaje au nevoie de mici reparații, însă moara, care este actualmente în proprietatea primăriei, ar putea fi readusă la viață. Cel puțin acest lucru și-l dorește cu ardoare Eva Tulgodi, soție, fiică și nepoată de morar care locuiește chiar în casa de lângă clădirea morii. Eva a copilărit de altfel în moara Dragu, iar casa familiei sale era, în vremurile bune, plină de sătenii care veneau să-și macine grâul și erau obligați să stea la coadă zile în șir.

“Bunicul meu, din partea mamei, a fost adus aici în 1918, la prima moară, care a fost la Voivodeni. După câțiva ani, moara de la Voivodeni a ars și a început construcția morii de la Dragu, iar el a venit aici, tot ca și morar. Primii proprietari au fost Kiss și Hamlet, un maghiar și un evreu din sat. În 1928 s-a finalizat moara de aici. În același an s-a născut mama mea, în casa ce aparținea tot de moară. Bunicul a venit din Buza, județul Cluj. Bunicul din partea tatei a fost mecanic, specializat pentru instalarea de mori în Austria, fiind chemat aici pentru instalarea motoarelor de la morile din Hida și Dragu. Așa s-au cunoscut și părinții mei, pentru că bunicii au lucrat împreună. Tata, Racz Martin, a lucrat prima oară la moară la Hida, iar apoi a venit aici, unde a lucrat până în 1998. De sărbători era așa de mult de lucru că nu mai știai dacă e zi sau noapte. La noi în casă era tot timpul plin de oameni, Veneau oamenii la moară și intrau la noi și își făceau plăcinte, pentru că stăteau câte două-trei zile la rând. Veneau de pe o rază de 50 de kilometri”, povestește Eva Tulgodi.

Eva Tulgodi, în fața morii din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Naționalizată în 1948, moara a ajuns în prezent în proprietatea primăriei, care a închiriat-o în ultimii ani familiei Evei Tulgodi. Din păcate, lipsa clienților a făcut imposibilă menținerea în funcțiune a morii, o problemă importantă fiind și imposibilitatea găsirii unor morari, după ce tatăl și soțul Evei au decedat. Acesta și-ar dori însă ca moara să nu fie abandonată și distrusă, ci să fie redeschisă și, mai mult, chiar inclusă într-un circuit turistic.

“Abandonarea patrimoniului industrial vechi, tradițional, pe motivul lipsei de fonduri, nerentabilității și a faptului că este depășit din punct de vedere moral și tehnic e la fel cu decuplarea unui bolnav de la aparate înainte de a se epuiza căile medicale de a salva pacientul, dar în lipsa unei investiții iminente, datorită stării avansate de degradare, atât a utilajelor, cât și a clădirii, starea ei se va înrăutăți pe zi ce trece. Trebuie făcute eforturi pentru a se găsi resurse financiare prin diferite proiecte pentru a fi realizate investiții de primă necesitate pentru punerea în siguranță a clădirii prin repararea acoperișului. Moara de la Dragu este un reper identitar major pentru comunitatea locală, putând fi considerată fără niciun fel de reținere cartea de vizită a acestei comune. Se pot găsi surse de finanțare din fondurile structurale ale Uniunii Europene și alte mecanisme de finanțare, pentru a susține valorificarea produselor tradiționale locale și a turismului cultural”, consideră Eva Tulgodi.

Concret, aceasta crede că o idee pentru salvarea morii și a tradiției morăritului ar putea-o reprezenta realizarea unui festival al morilor din zonă, în care să fie incluse morile din Hida și Dragu, alături de moara din Așchileu Mare, județul Cluj. Cei interesați ar putea asista la demonstrații de măcinat grâul și ar putea degusta produse făcute din diferitele sortimente de făină de la moară.

Mecanism moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Importanța acestor clădiri din patrimoniul industrial, ce ar trebui mai întâi inventariat și clasat, este subliniată și de Valeria Lehene, conductor arhitect în cadrul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniul Național (DJCPN) Sălaj.

“Astfel de clădiri industriale sunt foarte importante, pentru că au elemente specifice. În momentul în care mergi într-o localitate, poți să-și dai seama care-i clădirea școlii, mă refer la școlile mai vechi, știi exact care-i clădirea căminului cultural, știi care-i moara, primăria sau casa parohială. Dacă ele s-au păstrat, trebuie protejate pentru că dau specificul localității. Chiar dacă nu ar fi puse în valoare ca un muzeu, deși aici cred că este cazul, ele contribuie la păstrarea specificului. Dacă în momentul aceste ce vedem mai important este în interior, și oricum va rămâne ce este în interior, cred că ar trebui lucrat și la exteriorul clădirilor pentru a fi aduse la aspectul inițial. Ne referim în principal la tencuiala exterioară, care a fost evident refăcută. Ar merita căutate poze vechi, pentru a se vedea cum arătau”, afirmă Valeria Lehene.

Interior moara din Dragu
Foto: (c) Sebastian Olaru / AGERPRES FOTO

Asemenea fiicei morarului din Dragu, și reprezentanta DJCPN Sălaj crede că fondurile europene ar putea reprezenta o soluție pentru salvarea morilor, însă mai întâi acestea ar trebui clasate, respectiv introduse pe lista monumentelor istorice.

Patrimoniul industrial este protejat în România de o lege specială, adoptată încă din 2008, dar prea puțin pusă în practică până în prezent, în principal din cauza lipsei de personal din cadrul direcțiilor de cultură județene, crede arhitectul Irina Iamandescu, președintele al AIR — Asociația pentru Arheologie Industrială din România.

“Există o lege privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial care a fost aprobată în 2008, dar care nu are nicio eficiență. Nu a fost urmată de niște metodologii și nu are eficiență în practică. Situația dificilă provine din faptul că aceste obiective nu mai au funcțiunea care le-a creat și aparțin unor societăți care nu mai au activitate economică. În concluzie, intră în degradare și se distrug exponențial. (…) Punctul meu de vedere este că e neapărat nevoie să se păstreze ce a mai rămas, amândouă dacă doar două au mai rămas, și să se investigheze dacă mai există și alte cazuri. Ministerul Culturii a făcut în urmă cu șapte-opt ani un apel în teritoriu să se facă aceste propuneri de clasare, dar cu rezultate minime din cauza lipsei de personal. Lucrează câte un om pe județ sau niciun om pe județ, din păcate”, afirmă Irina Iamandescu.

Ea spune că păstrarea unor astfel de obiective este la fel de importantă precum conservarea oricărei clădiri de patrimoniu.

“Este la fel de important ca și conservarea unei biserici sau ca și conservarea unei case în care s-a născut o personalitate locală, un poet, un scriitor. De ce aceste clădiri să fie mai puțin importante? Sunt un segment din istoria noastră și au aceeași importanță. Nici legea și nici societate n-ar trebui să distingă între ele. Legea nu face distincție și le consideră la fel de importante. Sunt la fel de importante ca orice segment din istoria noastră, fie el cultural, religios sau social”, conchide specialista în arheologie industrială.

Și sfatul Irinei Iamandescu se îndreaptă spre clasarea unor astfel de clădiri și încercarea de accesare a unor proiecte europene.

Acoperite de praful fin de făină, cele două mori din Sălaj așteaptă și speră la vremuri mai bune, așa cum au trăit la începuturile existenței lor. Se spune că speranța moare ultima. În cazul lor, speranța că praful de făină nu va fi înlocuit cu praful uitării.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

O orgă cu tuburi nou-nouță, singura din Sălaj la care se poate concerta, vitralii unicat spectaculoase, realizate la Londra de un artist maghiar, și, nu în ultimul rând, o arhitectură deosebită pentru un lăcaș de cult ce atrage privirile trecătorilor sunt câteva dintre elementele ce fac dintr-o biserică reformată un adevărat nou reper arhitectonic al Zalăului.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Situat la periferia orașului, cartierul Dumbrava Nord a luat naștere înainte de 1989, peste noapte, în zona industrială a Zalăului, din necesitatea de a oferi un acoperiș deasupra capului miilor de angajați ai fabricilor de atunci. Ca o săgeată aruncată spre cer, clădirea bisericii reformate din acest cartier este una care cu siguranță nu se încadrează în peisajul tern al blocurilor din jur, apărute ca ciupercile după ploaie în perioada comunistă. Este poate, așa cum crede și preotul paroh care slujește acum în ea, una dintre cele mai reușite biserici de după 1989. Lângă ea a crescut, în ultimii ani, cu o aceeași arhitectură nonconformistă, o grădiniță pentru copiii enoriașilor, dar nu numai.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Arhitectul bisericii a fost Galvacsy Laszlo, din Zalău. El și echipa sa au proiectat clădirea, inclusiv grădinița de lângă biserică. Este o biserică modernă, dar totodată una clasică, cu amvonul plasat în mijloc. În bisericile protestante e important ca locul unde se predică să fie într-un loc central. Eu cred că este una dintre cele mai reușite biserici de după 1989. S-au construit multe, dar aceasta este una foarte reușită. La noi nu există canoane privind modul cum trebuie realizată o biserică. Lucrările au început în 1998 și au fost finalizate în 2004. Fondurile pentru biserică au fost de la Secretariatul de Stat pentru Culte, de la partenerii noștri din Olanda și din Elveția, de la Guvernul Ungariei și, bineînțeles, contribuția enoriașilor”, afirmă Olah Mihaly, preotul paroh al Bisericii Reformate Dumbrava.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Clădirea nu impresionează numai la exterior. Odată ce treci pragul lăcașului de cult intri într-un univers sobru, caracteristic cultului reformat, îmblânzit însă de razele soarelui ce pătrund prin vitralii viu colorate. Realizate într-o manieră clasică, gotică, cu borduri de plumb pentru micile bucăți de sticlă colorată, vitraliile dau viață unui spațiu altfel rece și auster. Viziunea artistului maghiar Hevezi Endre, care a decorat o întreagă catedrală tocmai în Etiopia, impresionează printr-o frumusețe de o simplitate extremă. Doar ghidajul preotului te poate face să înțelegi că o stea semnifică sărbătoarea Crăciunului, iar un dreptunghi înconjurat de mai multe cercuri Cina cea de Taină.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

“Vitraliile au fost făcute de un artist plastic de origine maghiară, Hevezi Endre, care locuiește de mulți ani la Londra, în atelierul său din capitala britanică, în paralel cu construcția bisericii. Este tehnica clasică pe care o puteți admira și în catedralele vechi gotice. Este o tehnică neschimbată de 1.000 de ani. Bucățile de sticlă colorată sunt fixate într-un ancadrament de plumb. Vitraliile sunt non-figurative. Fiecare reprezintă câte un simbol religios important. De exemplu Crăciunul, reprezentat printr-o stea, Cina cea de Taină, cei patru evangheliști — Matei, Marcu, Luca și Ioan, Învierea sau Rusaliile. Deasupra amvonului este un vitraliu care nu are o simbolistică, pentru că nu e voie să aibă vreo semnificație. Artistul care a realizat vitraliul nu mai are lucrări în România. În Ungaria are la un muzeu din Budapesta, dar cele mai mari sunt în Etiopia. Hevezi Endre a realizat și vitraliile și mozaicurile pentru o catedrală din Etiopia. Are lucrări și în Londra. El s-a ocupat mai mult de opere monumentale de arhitectură. Zilele acestea au finalizat de montat la grădiniță și un mozaic pe care l-a realizat tot el, cu tema ‘Pomul vieții’, o temă des întâlnită în Sălaj”, precizează Olah Mihaly.

Ridicând privirea, un alt element important al bisericii și se dezvăluie. O orgă cu peste 1.200 de tuburi, recent instalată, strălucește în soarele amiezii, filtrat de vitralii. Este opera meșteșugarului Pap Zoltan, care a lucrat la ea opt luni și alte două săptămâni pentru montarea în biserică. Rezultatul este însă unul pe măsură, instrumentul fiind unul de referință pentru Zalău, singurul din județ la care se pot susține concerte și unicul din România cu “zimbelstern”, o stea montată deasupra orgii, ce poate fi rotită și care are atașați clopoței ce sună atunci când întreg ansamblul este pus în mișcare.

“Orga are un rol liturgic în cultul bisericii reformate. Până acum am avut doar o orgă electrică, destul de bună, digitală, dat totuși nu era o orgă clasică. Acum am primit fonduri pentru această orgă. Este unica orgă din Sălaj bună pentru concerte. E de dimensiuni, nu e una foarte mare, dar nici una mică. Are două manuale, pedalier și 21 de registre (seturi de tuburi cu caracteristici constructive și sonore similare, producând frecvențele notelor muzicale — n.r.). Între aceste registre sunt și trei ancii, ce nu se regăsesc la nicio orgă din Sălaj. Ancia produce un timbru, un sunet special produs de orgă. Acestea sunt foarte scumpe și nu se fabrică în țară. Sonoritatea este una barocă, dar se pot cânta și piese romantice, și piese contemporane. Posibilitățile sunt foarte mari la această orgă. Orga a fost realizată integral la Odorheiu Secuiesc, mai puțin cele trei registre de ancii, aduse pe la Pecs, din Ungaria. În total, orga a costat 60.000 de euro, bani proveniți de la Ministerul Resurselor Umane de la Budapesta”, menționează preotul reformat.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Fiind unica ce se pretează la utilizarea în spectacole cu piese scrise special pentru acest instrument, biserica intenționează să o folosească și pentru o mai bogată viață culturală a urbei în care nu există, de altfel, un teatru sau o operă și nici măcar un cinematograf. Olah Mihaly speră că aceasta va fi folosită la cel puțin trei-patru concerte anual. În oraș mai există la principala biserică reformată, din zona centrală, o orgă mai mare, dar care n-a fost finalizată, construcția ei fiind împiedicată de al Doilea Război Mondial, și o altă orgă, mai mică, cu posibilități interpretative limitate, la un lăcaș catolic.

De sonoritățile noului instrument muzical de la biserica reformată din Dumbrava se bucură, duminică de duminică, cei 300-400 de enoriași care vin la slujbă. De parohie aparțin aproximativ 1.800 de suflete, iar preocupările bisericii au avut în vedere și copiii celor care trec pragul lăcașului de cult, în cadrul unei grădinițe moderne, inaugurată în 2014.

“Grădinița a fost inaugurată ca instituție în 2006. Atunci am început într-o altă locație, care a devenit între timp prea mică. Atunci ne-am gândit să construim o grădiniță nouă, lângă biserică. Fondurile sunt în proporție de 90% tot de la Ministerul Resurselor Umane de la Budapesta. Deocamdată avem două grupe, cu 42 de copii înscriși, dar din septembrie vor fi 50 de copii, limita maximă. Nu e vorba numai de copiii reformați. Prioritate au cei care aparțin de parohia noastră, dar dacă sunt locuri — și sunt locuri — atunci poate veni oricine, și catolici, și ortodocși. Au fost și cazuri de părinți români care și-au dorit ca cei mici să învețe limba maghiară. O grădiniță este mai mult decât un curs de limbă maghiară. Cred că și în continuare vom avea copii români”, spune tânărul preot reformat.

În curând, micuții de la grădinița patronată de biserică vor beneficia de o salină, ce va fi amenajată la subsolul, cu sare de la Praid. Mai este nevoie de circa 10.000 de lei pentru această nouă investiție, însă Olah Mihaly este încrezător că se va rezolva și problema banilor. Până atunci, la grădiniță a fost finalizat, chiar în aceste zile, pe un perete aflat în fața ușii principale de intrare, un impresionant mozaic reprezentând “Pomul vieții”, realizat de același artist maghiar care s-a ocupat și de vitralii.

Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Într-o zi de început de săptămână, chiar dacă biserica este goală la orele amiezii, grădinița freamătă sub ropotul pașilor mici și deși ai micuților. Un semn vine totuși și din lăcașul Domnului. E miezul zilei și clopotele au început să bată.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Ștefan Gabrea)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva