Search

Romania on TOP 10

Facebook Twitter Email

Şoarecii transparenţi – remarcabila tehnică pusă la punct de un om de ştiinţă de origine română (FOTO)

Şoarecii sunt eutanasiaţi şi apoi supuşi unor tratamente cu substanţe speciale, corpurile lor devenind astfel aproape integral transparente.     +ZOOMŞoarecii transparenţi – remarcabila tehnică pusă la punct de un om de ştiinţă de origine română (FOTO)
Cercetătorii de la California Institute of Technology, conduşi de Viviana Gradinaru, au dezvoltat, în premieră, o tehnică prin care pot face aproape tot corpul unui şoarece transparent. Metoda va facilita cercetările de biologie şi medicină, putând fi utilizată, de pildă, pentru a studia structura sistemului nervos sau modul în care se răspândeşte cancerul în organism.

Deşi existau metode de a face transparente diferite organe extrase din corp, este pentru prima dată când cercetătorii reuşesc să facă transparent tot corpul unui animal, a explicat Viviana Gradinaru, conducătorul studiului şi autor principal al articolului pe această temă publicat în jurnalul ştiinţific Cell.

Animalele au fost eutanasiate, apoi pielea a fost îndepărtată, iar restul corpului a fost tratat cu anumite substanţe chimice care fac ca musculatura şi organele interne ale şoarecilor – nu şi oasele – să devină transparente. Unele dintre substanţele utilizate dizolvă grăsimea, altele formează o reţea la nivel microscopic, care menţine poziţia ţesuturilor în corp.

Şoarecii transparenţi sunt obţinuţi printr-un tratament complex cu diferite substanţe cu acţiuni specifice asupra ţesuturilor.     Credit: Yang et al. 2014, CellŞoarecii transparenţi sunt obţinuţi printr-un tratament complex cu diferite substanţe cu acţiuni specifice asupra ţesuturilor.

E nevoie de aproximativ o săptămână pentru crearea unui astfel de şoarece transparent. Cercetătorii au creat şi şobolani transparenţi, a căror obţinere durează aproximativ 2 săptămâni, din cauza taliei mai mari.

Ulterior, pot fi utilizaţi diferiţi coloranţi de laborator pentru a evidenţia anumite detalii anatomice.

Sursa: Mail Online

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La coada Lacului Ursu din Sovata – cel mai mare și mai cald lac salin din lume – se află un alt loc unic în lume, și anume ‘Arboretele de pe Sărături’, adică un munte de sare acoperit cu vegetație, inclusiv arbori. Un loc asemănător există doar în Israel, lângă Marea Moartă, dar lângă acest lac vegetația este inexistentă, iar zona este pustie și, din acest punct de vedere, arboretele de pe sărături de la Sovata este unic pe mapamond, fiind înconjurat de o vegetație extrem de abundentă.

Arboretele de pe sărături
Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

Pentru a pune în valoare unicitatea zonei, Primăria Sovata a semnat cu Agenția de Dezvoltare Regională Centru, în 26 iulie 2011, contractul de finanțare pentru proiectul ‘Drumul Sării Sovata — Reabilitare și extindere infrastructura de vizitare a rezervației naturale Lacul Ursu și arboretele de pe sărături’, care este în execuție și se va finaliza în această lună și care va da posibilitatea turiștilor să viziteze zona, dar în același timp să o protejeze.

Arboretele de pe sărături
Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

Primarul orașului Sovata, Peter Ferenc, a spus că pe ‘Drumul Sării’ există Rezervația ‘Lacul Ursu și arboretele de pe sărături’, care se întinde pe o suprafață de 79 de hectare, cuprinde două lacuri amenajate, Ursu și Aluniș, precum și alte patru lacuri neamenajate, respectiv lacurile Roșu, Verde, Paraschiva și Mierlei. Drumul Sării va avea alei din lemn, pontoane și foișoare astfel încât turiștii să poată admira arboretul unic în lume, precum și lacurile saline neamenajate, fără însă a afecta în vreun fel rezervația.

‘Este ultimul nostru proiect pe POR care ar trebui să se finalizeze anul acesta, în iulie, sper că și constructorul o să respecte perioada contractată în așa fel încât pe data de 20 iulie, când se termină contractul, Drumul Sării să fie predat. Se lucrează momentan intens, aici vor fi două alei de studii în jurul lacului — aleea sării și aleea ursului — practic două poteci care vor trece prin anumite zone din aria protejată, cu panouri care vor descrie ce înseamnă această arie protejată, ce înseamnă această regiune a sării. Bineînțeles că vor fi și anumite panouri despre flora și fauna regiunii, cu explicații despre ce anume deosebește această regiune de alte regiuni. Știm foarte bine că este o regiune unică, nu numai în Europa, chiar și în lume, pentru că nicăieri lângă lacuri helioterme sărate nu se întâlnește o vegetație atât de abundentă. Deci suntem unici din acest punct de vedere și am considerat că este foarte important ca să explicăm și turiștilor acest fenomen, să aibă grijă tot mai mare de aceste regiuni, de această pădure care se află în jurul Lacului Ursu. Bineînțeles că este important ca turiștii să folosească exact aceste poteci și să nu umble peste tot pe unde apucă, deci să creăm condiții cât mai bune de plimbare prin aceste păduri și pe lângă aceste lacuri. Lacurile care nu pot fi folosite pentru îmbăiere vor fi închise, dar va exista posibilitatea de a umbla în jurul lor, va trebui ca stâncile de sare care există să fie iluminate, pentru ca cei care se plimbă seara să vadă cum arată aceste stânci de sare’, a spus primarul din Sovata, Peter Ferenc.

Edilul a arătat că astfel se încearcă să se creeze un spațiu cât mai mare de recreare pentru turiști, nu doar pentru cei care vin la tratament — întrucât Sovata este renumită prin apele sale sărate, prin nămolurile sapropelice, prin locurile de plimbare și locurile de recreere.

‘Asta dorim să dezvoltăm prin acest proiect, ca turiștii care vin la tratament la Sovata să aibă posibilități de a se plimba într-o zonă foarte sănătoasă pentru că aerul este bogat în sare, în mijlocul naturii, în mijlocul pădurii, unde plimbarea și apoi odihna pe o bancă este deosebit de importantă pentru cei care ne vizitează’, a spus Peter Ferenc.

Momentan stadiul fizic al construcției Drumului Sării este de 80%, iar cel material este de 60%, pentru că încă nu a fost realizată partea de iluminat public și partea de control video, care necesită o sumă mare.

‘Important este acum ca iluminatul regiunii și controlul video să fie cât mai repede realizate pentru că și din punct de vedere valoric este destul de mare și este și foarte important să poată fi folosit cât de repede. Mai avem întârzieri la un turn (foișor, n.r.) de 28 de metri înălțime, cu vizibilitate asupra regiunii. Acest turn, din păcate, din cauza solului sărat a trebuit să fie mutat, deci probabil nu se va încheia până în 20 iulie, acolo va trebui să facem o prelungire de contract. Am găsit un loc unde forajele permit construcția turnului, o să fie la capătul unei alei de studiu, cea a sării, dar noi sperăm că la mijlocul verii va putea finalizat și folosit de turiști’, a spus Peter Ferenc, care a precizat că valoarea totală a proiectului este de 1.100.000 de euro.

Directorul general al SC Balneoclimaterica SA Sovata, Fulop Nagy Janos, a remarcat importanța acestui proiect pentru stațiune, mai ales că, în România stațiunile balneoclimaterice sunt sărace în posibilități de agrement, ceea ce face ca însoțitorii celor veniți la tratament să se plictisească.

‘În general un pacient care vine pentru probleme de tratament, vine însoțit de soț/soție sau alți membri de familie, iar persoanele care nu vin cu scopul de tratament trebuie să-și petreacă timpul undeva. Și bineînțeles să aibă și o ședere plăcută și un concediu plăcut, un concediu activ. Ei, pentru acești oameni, de 10-15 ani începe să se ceva și în stațiunile balneoclimaterice din România. Aici ne încadrăm și noi, Sovata, cu diferite eforturi pe care le face în primul rând administrația publică locală și aici se încadrează acest proiect, Drumul Sării. Eu cred că este benefic pentru toți turiștii care vin în Sovata să poată să parcurgă acest traseu, amenajat în zona lacurilor și a ariei naturale protejate, care este o zonă de 79 de hectare de pădure și de luciu de apă, care se numește ‘Lacul Ursu și arboretele de pe sărături’, arie naturală protejată. Intrând în această arie naturală protejată, oamenii care o vizitează își pot da seama cum de există în același habitat foarte multă sare, un teren foarte sărat și o vegetație bogată, chiar aș zice eu neobișnuită pentru ariile în care predomină sarea. Acest traseu se parcurge între lacurile Ursu, Aluniș, Roșu și Verde, Lacul Negru și Lacul Mierlei, văzându-se indicatoare pe care scrie adâncimea, lungimea, lățimea, concentrația în sare, deci elemente hidro morfologice ale lacurilor dar și ale zonei, asupra vegetației care predomină în acest areal. Până la urmă este un loc în care se poate face o plimbare plăcută, cu locuri unde se poate servi o apă minerală, o răcoritoare, o bere, deci este un loc în care își regăsesc perioada de concediu cei care nu au venit în stațiune cu scopuri neapărate de tratament’, a susținut Fulop Nagy Janos.

Lacul Ursu
Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

Pentru a evidenția unicitatea zonei, istoricul Jozsa Andras a realizat o cercetare în urma căreia s-a stabilit că atât Lacul Ursu, care este cel mai frecventat loc de către turiștii care vizitează Stațiunea Balneoclimaterică Sovata, cât și zona, deține trei recorduri mondiale: primul record mondial este acela că e Ursu este lacul helioterm cel mai mare și mai cald din lume, al doilea record ar fi că este singurul lac cu apă sărată înconjurat de o vegetație bogată, datorită solului vulcanic care s-a depus în timp, iar al treilea record mondial — Lacul Ursu este singurul lac natural din lume al cărei dată de naștere se cunoaște cu o precizie de un minut. Acesta susține că Lacul Ursu s-a format în 1875, pe data de 27 mai, la ora 11,00, pe locul unei pășuni pe care curgeau două pârâiașe, care dispăreau într-o gaură săpată în muntele de sare. Istoricul spune că, la data amintită, ora 11,00, în urma unei ploi torențiale apele au antrenat fânul și resturile vegetale de pe pășune și au obturat gaura din muntele de sare, iar astfel s-a ajuns la un lac cu o adâncime de circa 3.000 de metri.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Muzeul Județean Mureș deține din anul 1924 o comoară unică în lume, Fibula de la Suseni, atât prin frumusețea, cât și prin modul de păstrare, și oricâte cercetări s-au făcut pe marginea acestui misterios accesoriu vestimentar, nu a mai fost găsită nicăieri o piesă identică.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

Fibula de la Suseni, o fibulă de tip passementerie, adică cu spirale, cu scut și cu pandantive, a fost descoperită din întâmplare în 1924 pe prima terasă a râului Mureș, pe partea dreaptă a râului, în apropierea comunei Suseni, la Fabrica de Cărămizi, într-un vas ceramic alături de alte obiecte din bronz, în majoritate fragmente. Frapant la această remarcabilă descoperire a fost faptul că deși celelalte obiecte de bronz din vas erau afectate de trecerea timpului, Fibula de la Suseni era întreagă și într-o stare foarte bună.

Întrucât nicăieri în lume nu a mai fost descoperită o astfel de piesă, oamenii de știință au numit Fibula de la Suseni fibulă de tip passementerie varianta Suseni, neputând-o clasifica în niciunul dintre cele trei tipuri de passementerie existente până în acel moment.

‘A fost descoperită incidental, nu a fost descoperită de arheologi și din această cauză nu există foarte mult detalii despre condițiile și caracterul descoperirii. Un mic detaliu pe care îl putem remarca este că a fost descoperită într-un vas de lut, adică piesele din bronz au fost depuse într-un vas de lut. Din păcate piesele vasului s-au pierdut și din această cauză încadrarea culturală a depozitului nu mai poate fi precizată. Descoperirea se numește ‘tezaur de bronzuri’ pentru că acesta conținea foarte multe piese de bronz, în jur de 100 de piese, printre care toporașe de bronz, fragmente de săbii sau de lame de săbii, brățări de bronz, fragmente de fibule, dar foarte multe piese erau fragmentare. Cea mai importantă piesă, care era întreagă, este Fibula de la Suseni, care se poate încadra în tipul fibulă de passementerie. Este un exemplar unicat, mai avem alte piese asemănătoare, dar o piesă identică cu Fibula de la Suseni nu mai există în lume. Avem piese asemănătoare și din Transilvania, nu atât de frumoase, unele întregi, altele fragmentare, mai avem fibule de tip passementerie și în Ungaria, Cehia, Slovacia, dar o astfel de piesă frumos lucrată, întreagă și chiar cu o condiție de păstrare foarte bună nu mai există (…) Unicitatea ei e dată de formă, Fibula de la Suseni este una de tip passementerie varianta Suseni, în condițiile în care în lume tipurile de passementerie sunt numerotate cu A, B și C’, a declarat cercetătorul Rezi Botond, din cadrul Muzeului Județean Mureș

Fibula se află în colecția Muzeului Județean Mureș, este cea mai importantă piesă, are 22-23 centimetri lungime și are o greutate de peste 300 de grame. Piesa este atribuită Epocii Bronzului sau sfârșitului Epocii Bronzului sau, în termeni științifici, este atribuită Hallstatt-ului timpuriu sau Hallstatt-ul A, adică prima Epocă a Fierului.

Această fibulă se presupune că era folosită ca accesoriu de îmbrăcăminte, se prindea haina cu ea în partea superioară a corpului, lângă umăr, însă cercetările au scos la iveală că Fibula de la Suseni nu prezintă urme de folosire.

‘În ce privește caracterul descoperirii, faptul că era într-un depozit sau într-un tezaur de bronz cercetătorii au ajuns la concluzia că probabil a avut și o conotație simbolică, era probabil o piesă de prestigiu. Piesa nu prea are urme de folosire, dar totuși este foarte frumos prelucrată. În Epoca Bronzului avem multe piese frumos prelucrate, dar păstrează urme de folosire, de deteriorare încă din preistorie. Dar sunt piese care turnate, dar nu au fost finisate și ajung în depozite. Piesa de la Suseni este una care a fost și frumos prelucrată, dar nu a fost folosită. De obicei în preistorie când un ornament este folosit, este de obicei alcătuit din mai multe părți, iar unele părți mai lipsesc sau sunt deteriorate. Fibula de la Suseni se păstrează în condiții foarte bune (…) Fibula ține de prima fază a perioadei hallstattiene, care în literatura europeană este încadrată Epocii Bronzului sau sfârșitului Epocii Bronzului, înseamnă în jurul secolului XII î.Hr. Fiind preistorie, nu putem vorbi de etnii, cine purta această podoabă, dar putem lega de anumite culturi arheologice. Această perioadă Hallstatt A este una cam problematică, pentru că nu știm exact aceste depozite de bronzuri cărei culturi aparțin’, a subliniat Rezi Botond.

Acesta a precizat că există atestată o cultură, Cultura Nova, de origine răsăriteană, care se răspândește din Nord-Vestul Mării Negre spre Republica Moldova de azi și cele mai vestice puncte cu descoperiri sunt undeva în zona Aiudului, la poalele Munților Apuseni, că această cultură atinge și pragul de secol XII î.Hr, dar prin metode arheologice depozitul de bronzuri de la Suseni nu poate fi legat de această cultură.

Specialiștii spun că din păcate nu au mai fost și alte descoperiri la Suseni, deși obiecte din bronz din zona acestei comune au mai ajuns în colecția Muzeului Județean Mureș.

‘Au fost donate Muzeului Județean alte două piese de bronz, o brățară și o daltă cu toc, tot de la Suseni, am fost în zonă, dar din păcate nu am găsit alte piese. Zona în care au ieșit la suprafață cele două piese sunt departe de depozitul unde a fost descoperită Fibula de la Suseni. Nu știm cine folosea această podoabă, pentru că nu am găsit-o într-un mormânt, de exemplu, care ne-ar fi putut da un răspuns pe baza cercetării antropologice a unui schelet (…) Astfel de piese sunt fie descoperiri izolate, fie găsite în depozite, care sunt privite ca și descoperiri cu o anumită încărcătură simbolică. Pentru cine sau cum au fost depuse, nu avem asemenea informații. Probabil pentru o divinitate’, a accentuat Rezi Botond.

Într-un articol intitulat ‘Le depot en bronze de Suseni’, publicat în 1952 în Revista Dacia I de Aurel Filimon, cel care în 1921 a înființat Muzeul din Târgu Mureș, au fost descrise condițiile în care a fost descoperită Fibula de la Suseni la cariera de argilă din localitate. Articolul citează afirmațiile unor muncitori potrivit cărora s-a descoperit o vază mare, care conținea obiecte de bronz. În articol se arată că ‘vaza care conținea obiectele s-a spart și n-a putut fi reconstruită. Comoara se compune din 91 de piese întregi și fragmentare’, iar în inventarul pieselor descoperite care a fost publicat — care ulterior a mai suferit unele modificări — figurează 8 vârfuri de lance, 10 securi cu dispozitiv de înmănușare (celturi), din care 5 întregi și 5 fragmentare, 14 seceri, 33 de brățări, 3 fragmente de săbii, fragmentare și fibulele, printre care și celebra Fibulă de la Suseni.

Descoperirea arheologică deosebit de valoroasă a devenit simbol al județului Mureș, figurează pe actuala stemă a județului și este distincția cea mai importantă care se acordă de către Instituția Prefectului — Județul Mureș de Ziua Națională a României.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Biserica Reformată din cetate este cel mai important monument medieval din Târgu Mureș – singurul păstrat de la începutul secolului al XV-lea, care inițial a găzduit o mănăstire franciscană.

Foto: (c) ALEX MICSIK/ AGERPRES ARHIVA

Această mănăstire a fost prima fondată în afara spațiului săsesc, cu eventuale atribuții de misiune, “In metis Tatariae”, cum este menționat în primele documente descoperite de cercetători.

“În cazul Târgu Mureșului putem zice că fondarea mănăstirii a fost premergătoare dezvoltării urbane, deoarece la începutul secolului 14 orașul abia era un târg mai dezvoltat. Transilvania este enumerată printre cele opt provincii franciscane din regat în 1332, ca o provincie de sine stătătoare. (…) Conventul a fost menționat pentru prima dată în 1332, fiind a patra mănăstire franciscană din Transilvania. Următoarea însemnare datează din 1400, când este menționat liderul mănăstirii, Székely Antal, și conține prima informație referitoare la arhitectură, despre terminarea construcțiilor altarului bisericii”, a arătat directorul Muzeului Județean Mureș, Zoltan Soos.

Foto: (c) ALEX MICSIK/ AGERPRES ARHIVA

Potrivit acestuia, prin acest document — prima informație referitoare la arhitectură — s-a aflat că mănăstirea din Târgu Mureș primește autorizația papală de a ține pelerinaje anuale. Obținerea autorizației însemna, spune Zoltan Soos, în primul rând un sprijin financiar adus de pelerini, dar contribuie și la procesul de urbanizare a orașului.

“Presupunem că aceste pelerinaje au devenit o tradiție fiind uitate după convertirea orașului la calvinism în 1554. Un alt document, din 1444, menționează că mănăstirea era luată de la franciscanii conventuali și donată de către Ioan de Hunedoara franciscanilor observanți. În 1487 se menționează pentru prima oară fortificația din jurul mănăstirii, cu ocazia unei delimitări de intabulare, care vorbește despre șanțul cetății ca fiind unul dintre punctele de hotar (Wararokya). Fortificațiile din jurul mănăstirii s-au construit cu ajutorul financiar al vicevoievodului transilvan Ștefan Báthory, pentru protejarea mănăstirii, dar și a localnicilor de raidurile turcești care s-au sporit în a doua jumătate a secolului al XV-lea”, a explicat directorul Muzeului Județean Mureș.

Acesta a mai spus că, în 1492, Papa Alexandru al VI-lea confirmă statutul de Observant al mănăstirii Franciscane, iar fondarea unei case de Beghine (călugărițe franciscane) în 1503 a fost un eveniment de mare însemnătate pentru mănăstire.

“Acest eveniment putea să fie în relație cu activitatea scriptoriului din mănăstire, deoarece beghinele practicau deseori această îndeletnicire. Prima mențiune a scriptoriului mănăstirii este din 1522, când călugărul numit Hunyadi Kelemen a copiat un Breviariu”, a precizat Soos, care a arătat că documentele despre mănăstire încep să se înmulțească din secolul XVI-lea.

Un studiu realizat de Zoltan Soos evidențiază faptul că la sfârșitul secolului al XV-lea mănăstirea din Târgu Mureș este cea mai mare și cea mai importantă dintre mănăstirile Franciscane din Transilvania, dar că pierde acest statut în 1490 când se construiește mănăstirea Franciscană din Cluj.

“Totuși, rămâne un centru cultural, educațional, precum și centru de pelerinaj. În 1525 există cinci preoți care aveau dreptul să asculte spovedanii. În 1525 se găsește o comunitate numeroasă în mănăstirea Franciscană din Târgu Mureș, cu 24 de călugări, aceasta constituind a treia cea mai mare comunitate din Transilvania, după cea din Cluj, cu 34 de călugări în 1535, și cea din Mediaș, cu 25 de călugări în același an. S-a atestat existența unui Scriptorium lângă care probabil exista și o bibliotecă. Nu au rămas mărturii scrise nici despre existența unei școli care ar fi funcționat în mănăstire. Totuși putem deduce existența unei astfel de școli pe de o parte din analogii, pe de altă parte din evenimentele care au urmat transformării mănăstirii în biserică calvinistă”, se arată în studiul respectiv.

De asemenea, activitatea didactică a observanților era bine-cunoscută, mai ales că aceștia au menținut școli în cele mai multe dintre mănăstirile lor, cele din Ozora sau Szeged fiind cele mai renumite.

“Putem presupune existența unei școli în mănăstirea din Târgu Mureș și dacă luăm în considerare faptul că una dintre primele școli protestante și-a început activitatea chiar în clădirea fostei mănăstiri, doar la doi ani după dizolvarea mănăstirii Franciscane din Târgu Mureș. Anul 1556 marchează anul dizolvării comunității Franciscane, când doi nobili maghiari, Boldizsár Székelyfalvi Polyák și Tamás Koronkai Mihályfi, au atacat mănăstirea și au dat afară călugării, aducând în locul lor un preot luteran cu numele Balázs Káli”, se mai scrie în studiul respectiv.

Biserica din Cetatea Medievală este construită în stil gotic, aparține tipului de biserici sală, fiind compus dintr-o navă și dintr-un altar, având o lungime de 52,7 metri. Nava are o lungime de 31.5 metri și o lățime de 14.2 metri, iar altarul are o lungime de 21.20 metri și o lățime de 8.60 metri, având o închidere poligonală pe latura estică. Are patru ferestre pe latura sudică și încă trei ancadramente în partea poligonală, toate cele șapte ferestre păstrându-și mulura (element decorativ în relief) originală.

Din complexul monahal s-a păstrat biserica mănăstirii, turnul, sacristia și altarul capelei, care se află pe partea nordică a bisericii. Sacristia are două nivele, la parter fiind sacristia propriu-zisă, iar deasupra acesteia două camere. S-a păstrat ancadramentul gotic de la ușa sacristiei, intrarea în aceasta se află pe coridorul care leagă altarul bisericii de capelă și clădirile mănăstirești și are două ferestre care se termină în arc frânt. Sacristia are o boltă în formă de cruce, care a fost refăcută în anii ’70 pe baza amprentelor bolții originale.

Din fosta capelă a mănăstirii s-a păstrat o parte din altar, nava acestuia fiind demolată în secolul al 17-lea.

“De fapt, capela este prima biserică Franciscană din oraș, care, după construcția noii biserici, ce era mult mai mare, a fost transformată în capelă”, a precizat Soos.

Turnul, care are 55 metri înălțime și patru nivele, este amplasat pe partea nordică a bisericii, la punctul de întâlnire dintre altar și navă, are o planimetrie rectangulară de 8 x 9 metri, iar grosimea zidurilor la nivelul parterului atinge 1,8 metri. Deasupra nivelului patru al turnului este acoperișul, care are pe colțuri patru turnulețe și se consideră că acest turn gotic ar fi fost modelul pentru mai multe turnuri de biserici similare din zonă.

Pe fațada vestică a navei este portalul vestic, intrarea principală având două ferestre mari pe cele două părți. Portalul are deasupra un rezalit triunghiular. Pe partea sudică a navei s-au păstrat cinci ferestre gotice, încadrate între șase contraforturi având cadrul de piatră original, însă din păcate nu s-a păstrat mulura originală a acestora, are un profil simplu, păstrând elemente mai arhaice, formate din combinația a două colonete în formă de pară cu muchie ascuțită, respectiv teșită și un stâlp semirotunjit.

 În rezalitul porții s-a păstrat o frescă de la începutul anilor 1500, reprezentând martiriul Sfântului Leonard și având stema familiei Barlabássy și a regatului maghiar.

 Pe partea nordică a navei se regăsesc trei contraforturi, actualmente nu are nicio fereastră, dar în Evul Mediu avea o fereastră lângă turn, acum zidită.

Exteriorul altarului nu este tencuit și astfel se poate vedea tehnica de construcție a acestuia din sfârșitul secolului al XIV-lea. Bolta din interior este o boltă în formă de cruce larg răspândită și caracteristică arhitecturii gotice, ogivele având un profil în formă de pară, bolta a fost reconstruită cu ocazia restaurărilor din 1906.

Bolta are patru chei de boltă, puncte unde nervurile se întâlnesc, având pe ele diferite simboluri. Pe prima este simbolul unui trandafir cu opt petale (simbolul Sfântei Fecioare), pe a doua este o stemă cu patru câmpuri paralele (probabil stema dinastiei arpadiene), pe a treia este un simbol vegetal, iar pe a patra cheie de boltă sunt două câmpuri separate, pe cel superior sunt trei stele, iar pe cel dedesubt este un simbol de soare.

În urma săpăturilor arheologice din Cetatea Medievală — care a evoluat de la primele fortificații din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea, când a luat forma care să păstrează și astăzi — au fost identificate numeroase urme aparținând mănăstirii franciscane, care conține foarte multă materie primă folosită în atelierele mănăstirii, unde se confecționau rozare din oase de cerb, care erau vândute pelerinilor.

Lucrările de reabilitare executate de Primăria Târgu Mureș în Cetatea Medievală în baza unui proiect european în valoare totală de peste 29,2 milioane de lei, au scos la suprafață și alte vestigii arheologice, unele unicat în România. În timpul lucrărilor de reabilitare a Cetății din Târgu Mureș a fost descoperit un atelier de prelucrare a bronzului din secolul al XV-lea, care este prima structură industrială de acest fel cel puțin în Transilvania. Descoperirea din Cetatea Târgu Mureș este cu atât mai importantă, cu cât în Transilvania Medievală nu se cunosc descoperiri arheologice care să indice structuri industriale specializate în prelucrarea bronzului.

Directorul Muzeului Județean Mureș, Zoltan Soos, a precizat că această descoperire este unicat pentru secolul al XV-lea. Atelierul a fost descoperit lângă fosta mănăstire franciscană, actuala Biserică a Cetății, și la început s-a crezut că e vorba de o casă din secolul al XVI-lea, dar mai apoi săpăturile au evidențiat practicarea unui meșteșug în secolul al XV-lea, care nu era foarte răspândit. Săpăturile au mai scos la iveală și pivnița unei case care la prima vedere părea să fie din secolul al XVI-lea, însă extinderea săpăturilor a arătat că este vorba despre o casă construită în două etape. Are o etapă din secolul al XV-lea și o adăugire, o lărgire din secolul XVI.

Deocamdată nu se cunoaște cum anume s-a ajuns ca în secolul al XV-lea la Târgu Mureș să funcționeze un atelier de prelucrare a bronzului și că se presupune că exista o transmitere a tehnologiei prin intermediul bisericii.

Lucrările de modernizare a Cetății au condus și la alte descoperiri arheologice de excepție, cum ar fi primul monument industrial din România, constând într-o fabrică de cărămidă din perioada secolelor XVI-XVII și o bucătărie aproape completă din secolul al XVII-lea. Cuptorul fabricii are trei arzătoare, este desfășurat pe o suprafață de circa 80 de metri pătrați, iar arheologii cred că este vorba despre fabrica de cărămidă mică, identificată în documentele vremii ca fiind Șura Mică. În documente apare Șura Mare și Șura Mică de cărămidă, al cărei loc încă nu a fost identificat. Arheologii au constatat că din cuptor s-au păstrat camerele de ardere și baza, întrucât partea superioară era întotdeauna refăcută la fiecare ardere, fiind din lut.

De asemenea, lucrările de reabilitare au scos la lumină și o bucătărie aproape completă din secolul al XVII-lea, aflată la subsolul actualei clădiri a Muzeului din Cetate, care a adăpostit primăria orașului la începutul secolului XVII, pe vremea ocupației austriece. La vechea primărie — o clădire în formă de U tipică arhitecturii baroce — s-a identificat temnița orașului, sala de ședințe, iar între cele două a fost descoperită o bucătărie.

“În secolul al XVII-lea avem documente scrise care fac referire la astfel de acte politice sau administrative, care se terminau cu o sărbătoare, se gătea, erau rețetele din vremea respectivă, era vin. În temnițe am identificat foarte multe materiale din echipamentul bucătăriei de secol XVII și asta este unicat în România până acum, deoarece să găsim atât de multe elemente dintr-o bucătărie de secol XVII este foarte probabil unic și așa va rămâne”, a spus Zoltan Soos.

El a arătat că descoperirile arheologice din Cetatea Târgu Mureș nu se opresc însă doar la vechea clădire a primăriei, întrucât în zona actualului centru de informare turistică a fost identificată și o casă meșteșugărească din secolele XV-XVI, iar în zona bastionului măcelarilor a fost identificată poarta de nord a cetății și un sistem de captare a apei folosită ca drenaj, ceea ce dovedește existența unui sistem destul de complex de infrastructură.

Cetatea Medievală din Târgu Mureș are o suprafață de aproape 4,3 hectare, este alcătuită dintr-o incintă fortificată cu șapte bastioane unite prin ziduri, care formează o curte interioară de mari dimensiuni. Cetatea are formă de pentagon, este înconjurată de un zid de apărare, bastioanele au 3-4 nivele, sunt tencuite la exterior și au ornamente simple în interior.

Prima fortăreață a fost construită pe actualul amplasament în anul 1492, din dispoziția voievodului Transilvaniei, Ștefan Bathory, a fost desăvârșită între anii 1602-1652, sub conducerea judelui Borsos Tamas, iar curtea interioară a Cetății se găsește Biserica Reformată și Clădirea Manutanței.

Prin proiectul cu finanțare europeană accesat de Primăria Târgu Mureș se urmărește reamenajarea și conservarea Cetății Medievale din Târgu Mureș prin care se urmărește valorificarea ansamblului prin introducerea în circuitul turistic al zonei și creșterea numărului de turiști, dar și punerea în siguranță și refuncționalizarea clădirilor și incintei.

Valoarea totală a proiectului finanțat prin POR este de peste 29,2 milioane de lei, din care peste 21,7 milioane de lei asistență financiară nerambursabilă și o contribuție proprie de 1,9 milioane de lei.

În cadrul proiectului de reabilitare se regăsesc lucrări de consolidare, reamenajare și reabilitare a clădirilor, aleilor, sistemelor de apă, canalizare, drenaj, precum și restaurarea componentelor artistice din incinta Cetății. În reabilitare au intrat toate cele patru corpuri de clădire din cetate, precum și cele șapte bastioane — Tăbăcarilor, Mic, Porții, Croitorilor, Măcelarilor, Dogarilor și Blănarilor — cărora li s-au stabilit deja destinațiile (centre de conferințe, săli de expoziții, ateliere, săli de spectacole, centre de informare turistică, spații muzeale etc.).

Amplul proiect prevede restaurarea componentelor artistice (picturi, stucaturi, fresce, elemente decorative exterioare, tâmplării), amenajarea căilor de acces pietonale, instalații electrice exterioare, restaurarea și remodelarea plasticii fațadelor — zidurile exterioare și interne, amenajări peisagistice și parc arheologic pentru evidențierea obiectivului reabilitat, lucrări de instalații apă, canal și sistem de drenaj în incintă, utilități, reclame și indicatoare turistice. Termenul de finalizare al lucrărilor este luna noiembrie a acestui an.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În urma unei cercetări arhivistice întreprinse recent la Arhivele Naționale din Brașov de către dr. Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara și de către istoricul dr. Liviu Câmpeanu, a fost descoperit un manuscris inedit, care conține protocoalele magistratului orașului Sighișoara din perioada 1493-1713 și care s-a dovedit a fi cel mai vechi protocol magistral orășenesc din România.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES FOTO

Descoperirea uimitoare pune în altă lumină istoria Sighișoarei întrucât oferă numeroase detalii neștiute până acum despre problemele juridice și administrative din oraș, dar și din scaunul Sighișoara, pe parcursul a 220 de ani cât cuprinde documentul.

‘În perioada comunistă arhiva orașului Sighișoara a fost mutată la Brașov și astăzi mare parte dintre documentele cu privire la Evul Mediu sighișorean se găsesc acolo. În urma unei cercetări arhivistice întreprinse împreună cu un coleg de-al meu, dr. Liviu Câmpeanu, am descoperit pot să spun o lucrare — deși este manuscris inedit — care tratează istoria orașului Sighișoara între 1493 și 1713. Este vorba despre protocoalele magistratului orașului Sighișoara, mai bine spus sunt procesele verbale ale ședințelor orașului Sighișoara între anii amintiți, deci 1493-1713 (…) Ineditul lucrării este faptul că este cel mai vechi protocol magistral orășenesc din România, deci practic nici un oraș, orașe mai mari ca Brașovul sau Sibiul din Transilvania, sau alte orașe de pe întreg cuprinsul României, nu dispun de aceste protocoale ale magistratului’, a declarat Nicolae Teșculă.

Directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara a spus că în cele aproximativ 800 de pagini de documente sunt expuse rezumate ale ședințelor, scrise în mare parte în limba latină, ulterior, în secolul al XVII-lea, în limba germană veche, iar unele în limba maghiară veche.

‘Conform legii arhivelor, am reușit să facem o copie a acestora și sperăm ca într-un viitor mai apropiat să reușim să edităm această culegere de izvoare istorice. Are undeva la aproape 800 de pagini, sunt documente care au o jumătate de pagină dar și documente care au două pagini (…) Și cu această ocazie, în urma cercetării și a traducerii acestei lucrări vom putea găsi documente și lucruri inedite cu privire la istoria orașului de pe Târnava Mare, mai ales că putem să ne facem, cu această ocazie, și o idee asupra prezenței unor notari care scriau documentul. Primarii sunt cunoscuți dar nu sunt atât de cunoscuți notarii publici și cu această ocazie putem să cunoaștem care au fost notarii orașului’, a susținut Teșculă.

Documentul descoperit este foarte interesant și din punct de vedere al paleografiei și al diplomaticii, științe auxiliare ale istoriei, pentru că se observă pe parcursul celor 220 de ani trecerea de la o miniatură medievală foarte frumoasă, la o scriere cursivă în stil gotic. Potrivit cercetătorului, greul acestei descoperiri începe abia acum, întrucât documentul trebuie tradus, iar pentru munca asiduă ce va urma e nevoie de o sursă de finanțare importantă.

‘În măsura în care vom putea obține o anumită finanțare, pentru că textul este foarte vast, este absolută nevoie de cunoscător de limba izvoarelor — cei care știu limba latină, dar și de transcrierea în germană și de cunoașterea germanei vechi. Avem promisiuni de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu și de la Institutul de Studii Socio-Umane din localitate că ne vor susține în realizarea acestui proiect, mai ales că ei au și o Comisie de Istorie a orașelor de pe lângă Academia Română. Sperăm ca într-un viitor apropiat să putem scoate culegerea de documente, practic ce ne dorim este să apară textul transcris și pentru fiecare document să fie un mic rezumat, în care fiecare, mai ales cei care nu sunt de profesie istorici, să poată să cunoască ceea ce spune fiecare document în parte’, a accentuat Nicolae Teșculă.

Directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara a mai arătat că deși documentul descoperit este unic în țară, primul izvor scris cu referire la Sighișoara este actul de atestare al orașului din 1298, un act emis de Papa Bonifaciu al VIII-lea, care se găsește în cel mai vechi monument existent în Sighișoara, în Biserica Mănăstirii.

‘Biserica Mănăstirii este cel mai vechi monument din oraș. A fost o mănăstire dominicană și cu această ocazie, în 1298, Papa Bonifaciu al VIII-lea întărește fraților dominicani din Sighișoara dreptul de a acorda indulgențe. Cu această ocazie apare prima denumire a orașului, probabil orașul fondat cu 50-60 de ani mai devreme, de altfel și cronicarii orașului menționează că în jurul anului 1180 — 1191 este fondat orașul. Prezența unei mănăstiri și a ordinului dominican arată că deja localitatea era mare. Nu avea încă statut de oraș, statutul de oraș îl dobândește în 1337, când primește denumirea de civitas, ulterior devine oraș regal. Biserica Mănăstirii a fost inițial o mănăstire dominicană, până la adoptarea reformei de către sași, ulterior devine, cum este și astăzi, biserică evanghelică, și ceea ce păstrează este doar denumirea — în limba germană Klosterkirche, adică Biserica Mănăstirii’, a arătat Nicolae Teșculă.

Astăzi, Biserica Mănăstirii, situată în mijlocul Cetății Medievale, este o biserică parohială transformată din cauza vitregiilor istoriei, mai ales că a ars de două ori, iar din acest motiv interiorul acesteia cuprinde un amalgam de stiluri: în primul rând biserica este construită în stil gotic, de asemenea se mai păstrează un vechi ancadrament din perioada Renașterii la una dintre uși, iar în urma ultimei remodelări, în secolul al XVII-lea, după incendii, altarul și orga au fost construite în stil baroc.

‘Deci cam toate stilurile epocii medievale și ale epocii premoderne sunt combinate în cadrul bisericii. Biserica Mănăstirii este importantă și prin faptul că deține numeroase covoare orientale de rugăciune. Este o colecție mare, cea mai mare este la Biserica Neagră din Brașov. După adoptarea reformei de către sași, mulți dintre comercianții care ajungeau în Orient — și prezența covoarelor în toate bisericile evanghelice din oraș arată legătura pe care Transilvania o avea cu părțile orientale, comerțul est-vest care se crea și era dezvoltat în epocă — după ce se întorcea cu bine dintr-o astfel de călătorie, care putea să dureze și o jumătate de an, dona bisericii un covor. Covorul era și atunci valoros și biserica putea, prin vânzarea lui ulterioară, să obțină bani pentru reparații sau alte lucrări. Ei fiind protestanți nu se permitea aducea de odoare, de icoane, de statui și așa mai departe, și atunci comercianții au apelat la aceste covoare pentru a mulțumi Divinității că au scăpat cu bine dintr-un voiaj de călătorie’, a mai spus Nicolae Teșculă despre cel mai vechi monument al Sighișoarei.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În clădirea Bibliotecii Teleki din Târgu Mureș funcționează, din 1955, Muzeul Bolyai, în care curioșii pot afla povestea familiei de savanți în care s-a născut părintele teoriei neeuclidiene, Bolyai Janos, cel care a reușit, în paralel cu savantul rus Nikolai Lobacevski, să răstoarne Geometria lui Euclid, teorie referitoare la datele observației practice despre spațiu, care a rezistat peste 2000 de ani. Din acest motiv, Geometria neeuclidiană poartă numele Bolyai-Lobacevski.

Scrisoarea lui Bolyai Farcas către fiului său, Janos, datată 3 noiembrie 1823, Timișoara, în care este anunțată descoperirea geometriei neeuclidiene
FOTO: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Până la descoperirea celor doi savanți, Geometria lui Euclid a fost considerată unica geometrie posibilă, iar la baza ei se află o serie de axiome, dintre care cea mai importantă este axioma a 11-a, postulatul al V-lea, care afirmă că printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură dreaptă paralelă la dreapta dată.

Această teorie revoluționară, care datează din 1826, a fost publicată de Bolyai Janos în lucrarea ‘Apendix’, care era o anexă la tratatul tatălui său, Bolyai Farkas, ”Tentamen juventutem studiosam…” din 1832, ceea ce a reprezentat un moment de cotitură în dezvoltarea geometriei moderne.

‘Tentamen’, lucrare a lui Bolyai Farkas în care fiul său, Janos, publică, sub forma unei anexe, celebrul sau ‘Appendix’, al cărui nume complet este: ‘Anexa, în care se prezintă stiința spațiului absolut, independent de adevărul său falsitatea axiomei XI a lui Euclid’
FOTO: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Muzeul Bolyai a fost înființat inițial în anul 1937 într-o sală a Bibliotecii Colegiului Reformat din Târgu Mureș, iar acest muzeu și Biblioteca Colegiului, care păstrează și cele 20.000 de file manuscrise ale familiei Bolyai, au fost transferate în anul 1955 în clădirea Bibliotecii Teleki, unde funcționează și azi.

”Colecția cuprinde obiectele, manuscrisele și lucrările celor doi matematicieni — Bolyai Farkas și fiul său, Janos — care și-au petrecut în orașul Târgu Mureș cea mai mare parte a vieții. Bolyai Farkas (1775-1856), născut în comuna Buia (județul Sibiu), și-a început studiile la colegiile reformate din Aiud și Cluj, apoi la Universitatea din Göttingen, unde se împrietenește cu marele savant Friedrich Carl Gauss. Din 1804 și până la sfârșitul vieții este profesor la Colegiul Reformat din Târgu Mureș unde predă matematică, astronomie, fizică și chimie. Pe lângă activitatea de profesor, finalizată cu două lucrări de pedagogie și manuale tipărite în tipografia școlii, Bolyai Farkas are și alte preocupări: scrie poezii și piese de teatru, traduce din engleză și germană, este preocupat de actorie, desen, pictură, muzică, silvicultură; are aptitudini tehnice construind sobe după schițe proprii. Lucrarea sa fundamentală ‘Tentamen’ (Târgu Mureș, 1832), scrisă în latină este o sinteză a îndelungatelor sale frământări și meditații privind bazele matematicii, cu idei și intuiții geniale ce au premers epocii’, a declarat Klara Lazok, custodele Bibliotecii Teleki din Târgu Mureș.

De asemenea, la Muzeul Bolyai există și documentele lui Bolyai János (1802-1860), fiul lui Farkas, o personalitate marcantă a matematicii, cunoscut prin cercetările sale din domeniul geometriei non-euclidiene.

‘Bolyai Janos și-a început studiile la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Academia de Inginerie Militară din Viena, devenind ofițer inginer. Preocupat de Axioma a XI-a a lui Euclid care se referea la teorema dreptelor paralele, la vârsta de 21 de ani Janos îi trimite tatălui său o scrisoare, renumită pentru istoria matematicii, în care afirmă: ‘..din nimic am creat o lume nouă’; astfel, el își informează tatăl că se află în posesia ideii fundamentale a geometriei neeuclidiene, pe care urmează doar să o prezinte într-un sistem unitar. Prin lucrarea sa fundamentală ‘De scientia spatii’, Janos Bolyai fundamentează geometria neeuclidiană, revoluționând atât geometria, cât și fizica teoretică. Cele 14.000 de file manuscrise ale sale păstrate la Biblioteca Teleki-Bolyai evidențiază și preocupările sale de filosofie, filologie și muzică’, a mai spus custodele.

Obiecte personale ale lui Bolyai Farcas
FOTO: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Pe lângă lucrarea ‘Apendix’, Bolyai Janos a mai publicat și o teorie a numerelor complexe, ‘Responsio’, a cărei manuscris se află la Târgu Mureș.

Muzeul Bolyai din Târgu Mureș mai oferă și o altă surpriză. După ce a demonstrat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în paralel cu savantul rus Nikolai Lobacevski, că geometria lui Euclid nu e singura posibilă, savantul Bolyai Janos a reușit să mai răstoarne o teorie, la mai bine de 100 de ani de la moartea sa. Acesta a reușit să anuleze și teoria anatomică potrivit căreia ar exista o proporționalitate directă între mărimea craniului unei persoane și gradul de inteligență al acesteia. Deși se susține că oamenii cu fruntea lată sunt extrem de inteligenți, iar cei care au fruntea îngustă sunt mai puțin dotați intelectual, Janos Bolyai a demonstrat că realitatea e cu totul alta.

Cercetătorii au făcut o comparație între craniul lui Bolyai Farkas (tatăl) și calota craniană al lui Bolyai Janos (fiul), care sunt expuse la Muzeul Bolyai din cadrul Bibliotecii Teleki, din Târgu Mureș și au constatat că deși atât tatăl, cât și fiul au fost savanți de renume mondial, între craniile celor doi există o diferență semnificativă. Calota craniană a lui Bolyai Janos este mică, iar fruntea îngustă, în timp ce dimensiunile craniului lui Bolyai Farkas sunt mult mai mari.

FOTO: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FOTO

Craniul lui Bolyai Farkas și calota craniană a fiului acestuia, Janos, pot fi văzute la Muzeul Bolyai, într-un tabernacul donat Colegiului Reformat de directorul primului spital din Târgu Mureș, dr. Cako Jozsef.

Restauratorul Sandor Kelemen, de la Biblioteca Teleki din Târgu Mureș, a afirmat că Bolyai Farkas, autorul ‘Tentamenului’, a fost profesor de matematică la Colegiul Reformat din Târgu Mureș și a decedat în anul 1856, iar după doar patru ani s-a stins din viață și fiul lui, Janos, la doar 58 de ani.

Inițial, tatăl și fiul au fost îngropați la marginea cimitirului reformat din Târgu Mureș, dar nu alături. În 1911 s-a hotărât exhumarea rămășițelor pământești ale celor doi și așezarea lor unul lângă celălalt, iar în Muzeul Bolyai se păstrează în original un exemplar al procesului verbal de exhumare, din 11 iunie 1911.

Sandor Kelemen a susține că odată cu exhumarea celor doi matematicieni, rămășițele din sicrie au fost donate Colegiului Reformat, unde a fost înființată o mică sală de expoziție.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Localnicii din comuna Saschiz, județul Mureș, își amintesc cu nostalgie de poveștile spuse de bunici și străbunici despre uriașii care trăiau odată într-o cetate construită pe cel mai înalt deal din zonă și care aveau un mod ciudat de a interacționa cu oamenii.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

În trecut, în Saschiz, exista credința că Cetatea Uriașilor era situată într-un loc destul de izolat — în care arheologii au scos la iveală urmele unei așezări preistorice — unde azi trăiesc stejari seculari, iar uriașii de aici așteptau un semn de necredință din partea oamenilor pentru a ieși din nou în lume. Sătenii spun că pentru a se feri de răzbunarea uriașilor, oamenii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriașii le-ar fi putut arunca asupra lor și le-au înșirat pe la porțile caselor lor. Cu aceste pietre oamenii au pavat apoi drumurile și astfel s-a născut ceea ce localnicii numesc ‘floaster’.

Legenda din Saschiz mai spune că uriașii, dacă prindeau un om aflat pe câmp, îl puneau în surță și se jucau cu el, însă nu există povești despre întâmplări înfricoșătoare legate de acești uriași.

Cetatea Uriașilor sau Huhnenburg, cum o denumeau sașii, este situată la 4 kilometri nord de comuna Saschiz, într-o zonă de pășunat denumită de localnici Volsoc. Cercetările au scos la iveală că Cetatea Uriașilor are o formă circulară, este situată pe un platou înalt de 681,5 metri, epistolar, are diametrul de 60 de metri, iar la 150 de metri mai jos de vârf, aceasta este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest și nord-vest.

Foto: (c) DORINA MATIS / AGERPRES FLUX

Profesorul Alin Pora, care a contribuit la realizarea Monografiei comunei Saschiz, a arătat că această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949, care a făcut mai multe sondaje în zonă, ocazie cu care au scos la iveală fragmente de ceramică de tip Coțofeni, un tip de ceramică specific anilor 2500 — 1800 înainte de Hristos, care se găsește în interiorul primelor cetăți locuite de pe teritoriul comunei. Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale țării, dar și pe teritoriul județului Mureș, la Albești și Sighișoara, dar și în zone apropiate, Rupea (județul Brașov) sau Bratei (județul Sibiu). În urma acestor descoperiri, Cetatea Uriașilor a fost datată în jurul anilor 2500 îHr—1800 îHr, iar cercetările au scos la iveală faptul că așezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul cetății împotriva invadatorilor și a intemperiilor vremii. Faptul că Cetatea Uriașilor era un loc de apărare este dovedit de faptul că în sprijinul apărării cetății exista și așa numitul ‘val de pământ’, care este specific așezărilor din neoliticul dezvoltat.

În Monografia comunei Saschiz se mai arată că sondajele arheologice efectuate de specialiștii în domeniu, începute în jurul anilor 1950 și continuate mai târziu, întăresc faptul că istoria acestor așezări începe încă din preistorie. Astfel, în împrejurimile comunei au fost atestate așezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis din epoca bronzului, iar aceste urme ale civilizației pot fi observate în nordul comunei, în locul numit Cetatea Uriașilor dar și în interiorul Cetății Țărănești, care există și astăzi și care este situată în partea opusă a comunei.

‘Prin acest loc se presupune că ar fi trecut populațiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susțin că pe locul actualei cetăți ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ și palisade — sistem de apărare folosit în epoci mai vechi. Este important de știut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În trecut, vatra comunei era acoperită de apă și înclinăm să credem că Cetatea Uriașilor a fost prima așezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat și oameni din comună care mai trăiesc și astăzi’, a arătat profesorul Alin Pora, în Monografia comunei Saschiz.

Primarul Saschizului, Ovidiu Șoaită, a declarat că Cetatea Uriașilor este monument istoric clasificat categoria B și susține că a auzit și alte legende, potrivit cărora uriașii din Saschiz erau rude cu cei din satul învecinat, Daia, și că mărturie ar fi faptul că ‘sașii din Daia sunt foarte înalți și voinici’.

Ovidiu Șoaită a spus că se gândește la un traseu turistic pentru punerea în valoare a acestei legende, mai ales că Saschizul are două cetăți, Cetatea Uriașilor, care este situată în direcția nord-est, și Cetatea Țărănească, care este amplasată la vest de Saschiz, precum și un monument aflat în patrimoniul UNESCO, Biserica fortificată ‘Sfântul Ștefan’ construită în secolele XIV-XV pe locul unei bazilici romane, și un cadru natural de invidiat.

‘Se poate găsi un traseu foarte frumos în acea zonă, care să includă și Cetatea Uriașilor, dar și un loc interesant, Cheile Saschizului, care pot fi explorate și nu doar vizitate. Apa de-a lungul timpului a săpat, iar pereții au cam 40-50 de metri înălțime. Practic toate aceste obiective, dacă sunt bine puse în valoare și au povestea lor, nu pot să fie decât puncte de atracție, pentru că în lume cei care sunt să facă turism găsesc povestea la cea mai banală piatră sau fragment de lemn’, a arătat Ovidiu Șoaită.

Ceea ce se vede și azi, Cetatea Țărănească din Saschiz este o cetate de apărare, care servea drept refugiu pentru localnici în caz de invazii, dar, în același timp, și pentru păstrarea alimentelor întrucât asigura un regim termic adecvat.

Primarul a spus că ridicarea acestei cetăți a început în 1347 și s-a terminat în secolul al XIV-lea, dar că și în jurul acesteia s-au țesut o serie de legende.

‘Legendele spun că ar exista un gang secret subteran care face legătura cu biserica din centrul satului’, a spus primarul, care crede că această legendă ar putea avea totuși un sâmbure de adevăr, întrucât este posibil să fi existat un pasaj secret către o altă biserică, mai apropiată, care a existat în apropiere. Acesta ar fi însă al doilea pasaj secret, pentru că a fost descoperit deja unul, prin care se poate ieși în spatele cetății.

‘Este un monument istoric categoria A, este foarte vizibilă din toate părțile de intrare în Sachiz. La construirea cetății au contribuit șapte comunități, care aveau și drept de refugiu în această cetate. Tot legendele spun că orice negustor care trecea prin Saschiz era obligat să ducă un car de piatră de jos, până sus pe deal’, a spus primarul.

Acesta este însă necăjit pentru că, deocamdată, în ciuda eforturilor administrației locale nu a reușit restaurarea Cetății Țărănești deși a avut un contract de finanțare semnat cu Ministerul Dezvoltării, dar care nu a mai fost onorat.

‘Cetatea arată așa cum arată pentru că din perioada comunistă a fost lăsată de izbeliște, fără a fi întreținută, s-au dus foarte multe materiale de acolo, de sus, de către diverși cetățeni. Momentan există toată documentația, inclusiv autorizația de construcție pentru renovarea și restaurarea ei, iar punctul de atracție prin această restaurare va fi refacerea fântânei și gangul subteran care face legătura nu cu biserica de jos, ci cu partea din spatele cetății. Se va coborî pe un lift gen găleată și de acolo se va intra în acel gang subteran. Este și acum de o atracție deosebită, foarte mulți turiști opresc și vor să urce la cetate, o vizitează, se uită, însă nu putem să organizăm un acces conform normelor pentru că ea trebuie restaurată efectiv. Am avut un contract de finanțare cu Ministerul Dezvoltării până în 2012, care după aceea nu s-a mai implementat, a fost alocată o sumă destul de importantă de bani, și noi, comuna, am cheltuit foarte mult pentru a obține toate avizele, inclusiv de la Comisia Națională a Monumentelor Istorice, însă întrucât programul nu a mai continuat în actuala perioadă nu am mai primit finanțare’, a spus Ovidiu Șoaită.

Primarul a precizat că a depus o nouă cerere de finanțare pe fonduri norvegiene care speră că va fi încununată de succes și că, dacă nici de această dată nu va reuși, va concepe un proiect pentru exercițiul financiar european 2014-2020.

‘Sperăm, de această dată, să nu ne mai ia locul alții, mult mai mari, alte cetăți care au fost restaurate pe fonduri europene, cum ar fi Rupea, Alba Iulia, Târgu Mureș. Sperăm că acum ne vine rândul nouă (…) Dorim să refacem drumul de acces la cetate și toată piațeta din zona centrală, renovată cu bolovani de râu, cu floaster, așa cum este specificul locului. E de mare atractivitate și efectiv atunci ar fi punctul adevărat de plecare a dezvoltării turismului în Saschiz. Vin foarte mulți turiști dar nu avem oportunități și facilități de a-și petrece timpul, de cazare așa cum trebuie, și nu stau. Vin, se uită și pleacă și nu am rezolvat nimic cu faptul că doar suntem vizitați. Prințul Charles a fost până la baza cetății, cândva în 2008, însă ne susține în acest demers, în modul în care poate să o facă’, a arătat Șoaită.

Cetatea Țărănească are formă de navă și se întinde pe o suprafață de 5000 de metri pătrați.

AGERPRES/(A — autor: Dorina Matiș, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Insula Ovidiu este un inedit obiectiv turistic pe litoralul românesc, situată pe lacul Siutghiol la 5 kilometri depărtare de malul stațiunii Mamaia și la 500 de metri orașul Ovidiu.

Foto: (c) Nona JALBĂ / AGERPRES ARHIVĂ

Insula, o adevărată oază de verdeață unde funcționează un cochet complex turistic, este locul preferat de cei care vor să se desprindă, măcar pentru câteva ore, de agitația litoralului.

Conform cercetărilor făcute pe insulă, cele mai vechi așezări ale oamenilor în zona respectivă datează din timpul traco-geților și a geto-dacilor, de-a lungul timpului aici locuind și populații daco-getice-scitice și coloniști greci.

Cu timpul, în jurul insulei create de natură cu mii de ani în urmă, s-au țesut o serie de legende, una dintre ele spunând că ea este locul legendar unde poetul Publius Ovidius Naso a fost exilat de împăratul Augustus și unde ar fi scris operele “Tristele” și “Ponticele”.

În secolele trecute, insula era populată de pescari, dar și de grădinari care profitau de solul fertil al acesteia.

Odată cu identificarea potențialului său turistic, insula Ovidiu a fost transformată într-un loc de relaxare pentru turiști, ceea ce este și în prezent.

Turiștii pot ajunge pe insulă cu vaporul sau șalupa, ambarcațiuni care pleacă zilnic între orele 10.00 — 24.00, în funcție de solicitări, de la un ponton special amenajat în stațiunea Mamaia. Costul unui bilet tur-retur este de 25 de lei pentru adulți și de 20 de lei pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, tarife majorate cu 5 lei comparativ cu cele din 2013.

Foto: (c) Nona JALBĂ / AGERPRES ARHIVĂ

În plin sezon estival, zilnic se vând sute de tichete, călătoria din stațiunea Mamaia pe insula Ovidiu durând aproximativ 20 de minute. O perioadă de relaxare în care turiștii pot să se bucure de frumusețea luciului apei și de zborul pescărușilor, dar pot vedea și dezvoltările urbane de pe malurile lacului, constând în sute de construcții apărute în număr tot mai mare atât în zona Mamaia — Constanța, cât și în cea a localităților Ovidiu și Năvodari.

Odată ajuns pe insulă, te trezești parcă într-o altă lume, într-un spațiu verde care te îmbie la meditație, insula având circa 26.000 de metri pătrați, din care aproximativ jumătate sunt amenajați în scop turistic de către un investitor privat, cu posibilitate de cazare și de a servi masa.

La restaurantul cu circa 400 de locuri, prevăzut cu terase construite preponderent din stuf, decorate rustic și împânzite cu îmbietoare aranjamente florale, cu circa 150 de locuri, turiștii pot mânca în principal preparate din pește, la prețuri pentru toate buzunarele în funcție de meniu, cu degustări de vinuri din podgorii autohtone.

Spațiile de cazare constau în zece căsuțe cu pridvor, un total de 20 de locuri, ce oferă tot confortul necesar. Potrivit personalului de la recepție, cazarea la o căsuță costă 150 de lei pe noapte, în prezent toate fiind ocupate de turiști după ce și-au făcut cu mult timp înainte rezervări. “Toate căsuțele sunt ocupate, începând cu 1 mai și până în septembrie. Turiștii dorm pe insulă, iar ziua o petrec de obicei în stațiunea Mamaia”, a afirmat un reprezentant al complexului, menționând că cei care înnoptează în oaza de verdeață beneficiază zilnic de o călătorie gratuită dus-întors insulă — stațiunea Mamaia. Pentru mai multe călătorii în timpul unei zile, turiștii trebuie să plătească pentru fiecare ieșire de pe insulă suma de 25 de lei pentru fiecare adult.

Pe insula Ovidiu se mai află un spațiu de joacă pentru copii, o minigrădină zoologică unde păuni cu penajul lor atrăgător, fazani, prepelițe și lebede atrag mai ales copiii, un ponton pentru pescari, dar și un spațiu unde se poate face plajă, amenajat cu șezlonguri.

AGERPRES/(AS — autor: Nona Jalbă, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cine oare nu s-a visat, măcar odată, în copilărie, companion al miticului căpitan Nemo sau scafandru la bordul lui Nautilus, în explorarea tainelor civilizațiilor ascunse ale oceanului planetar, răsfoind cu emoție romanele lui Jules Verne ‘Douăzeci de mii de leghe sub mări’ sau ‘Insula Misterioasă’? Sau care român nu aștepta cu frenezie, la televizor, expedițiile subacvatice ale oceanologului Jacques-Yves Cousteau și echipajului navei Calypso, în căutarea perpetuă a Atlantidei, chiar și pe țărmurile vestice ale Pontului Euxin, la gurile străbunului Danubius ?

Foto: (c) Luisiana BÎGEA / AGERPRES FOTO

Iată însă că din vara anului viitor incursiunile submerse la situri arheologice de pe platoul continental dobrogean al Mării Neagre, atât cât se întinde el pe litoralul românesc și bulgăresc, vor fi accesibile turiștilor, iubitorii de mare și istorie, grație proiectului HERAS — ‘Moștenirea arheologică submarină din partea de vest a Mării Negre’, inițiat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie și Geoecologie Marină (GeoEcoMar) în colaborare cu Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Clubul de Scufundări Subacvatice Respiro, Muzeul de Istorie Cavarna și Institutul de Oceanologie din Varna, prin Programul de Cooperare Transfrontalieră România — Bulgaria 2007-2013 și finanțat cu peste 1, 4 milioane de euro.

Coordonatorul proiectului HERAS, conf. dr. Glicherie Caraivan, mărturisește că asistăm, de fapt, la încununarea visului de la începutul anilor ’60, al pionierului arheologiei subacvatice în România, comandorului Constantin Scarlat, cel căruia îi datorăm și prima hartă a reliefului submarin și a resurselor platoului continental al Mării Negre. ‘HERAS este un proiect interdisciplinar geo-arheologic prin care se vor studia siturile arheologice din bazinul de vest al Mării Negre ce urmează a fi introduse în patrimoniul cultural. În fapt, obiectivul principal îl reprezintă indentificarea unor ținte localizate până acum din observațiile primare, chiar empirice, ale unor martori precum pescarii spre exemplu, întocmirea hărților și promovarea ulterioară a acestora ca obiective de interes patrimonial subacvatic, ce vor fi oferite celor care caută turismul de aventură, scufundătorilor. Vizitarea acestor situri poate avea atât scop științific, cât și de agrement, de palmares — pentru unii dintre scufundători sau de vizualizare a obiectivelor de patrimoniu’, spune Glicherie Caraivan.

Harta incursiunilor submerse la situri arheologice de pe platoul continental dobrogean al Marii Neagre, atât cât se întinde el pe litoralul românesc și bulgăresc, ce vor fi accesibile turiștilor, iubitorilor de mare și istorie, grație proiectului HERAS — ‘Moștenirea arheologică submarină din partea de vest a Mării Negre’
Foto: (c) DAN MIHAESCU/ AGERPRES FLUX

Cea mai mare a proiectului constă în derularea campaniilor de teren, ceea ce incumbă cam 90% din munca specialiștilor români și bulgari. Și ca să înțelegem mai bine ce înseamnă această muncă, să facem referință doar la faptul că opinia generală a arheologilor și cercetătorilor marini, până la lansarea acestui demers, era că patrimoniul cultural submers este cunoscut, localizat și cercetat în procent de maxim 5%, în zona litoralului româno-bulgar.

La rândul său, dr. Constantin Chera, cercetător al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, din Constanța opinează că în prima etapă, munca echipei HERAS, de culegere a informațiilor, de catagrafiere și cartografiere, a început din zonele cele mai nordice ale litoralului românesc, acolo unde se știe că au fost așezări omenești din cele mai vechi timpuri. ‘Și este cazul Cetății Histria — unde există un veritabil oraș imers, la Corbu-pe plajă, unde investigațiile magnetometrice și electrometrice ne indică continuitatea siturilor pe linia țărmului, la Năvodari, pe Insula Ostrov de pe Lacul Tașaul unde este o așezare inundată ce datează din preistorie, la Tomis — cartiere ale cetății ce se află sub nivelul mării, ca și la Callatis, la Tuzla, 23 August, la Eforie și dincolo de frontieră, începând de la Durankulak unde se află prima așezare umană, din lume, construită din piatră, de către oameni’ — subliniază Chera. Dar cât de mult vor fi extinse cercetările pe platoul continental al Mării Negre? ‘Până la izobata de 40 de metri, adică până unde pot ajunge scafandri autonomi experimentați. Facem investigații electromagnetice și de magnetografie cu aparatură de geofizică, cu sonar lateral, ROV și chiar un submarin — utilizat de colegii bulgari. Pornim de la circa 1000 de posibile ținte semnalate de pescari ca așa zise ?agățători’ — acestea fiind primele indicii că în zonele respective există potențiale obiecte de interes pentru arheologia submarină, epave de nave, avioane sau zone antice de locuire. Apoi mai sunt și zonele cavernicole, mai puține pe teritoriul românesc, mai multe la bulgari care pot fi de interes pentru pasionații de scufundări, și acestea reprezentând premise pentru un turism de aventură’ — a conchis dr. Glicherie Caraivan.

Și pentru că cercetătorii sunt de regulă oameni chibzuiți și principalul comandament al muncii lor este punerea în valoare a comorilor de patrimoniu și mai ales prezervarea siturilor identificate, proiectul HERAS are și o importantă componentă de formare a ghizilor ce vor fi autorizați să lucreze cu viitoarea ‘hartă a comorilor’ submarine care este întocmită acum. ‘În România sunt în evidențele oficiale cam vreo 20 de cluburi de scufundători și pentru că magia comorilor subacvatice naște întotdeauna pasiuni — uneori chiar periculoase, am gândit acest proiect și cu o latură formativă și astfel pregătim și atestăm scufundători care vor avea acces la harta siturilor de patrimoniu imers și care vor fi singurii autorizați să asiste amatorii de turism de aventură la imersiunile de la situri. Ei parcurg un instructaj de arheologie submarină, de legislație de patrimoniu național protejat și aprofundează un ghid de bune practici astfel că după susținerea examenului de atestare vor fi singurii ce vor avea responsabilitatea vizitării acestor obiective, alături de cei care practică turismul subacvatic, de agrement’, a explicat Caraivan.

Intenția autorităților este ca la final, Proiectul HERAS — ‘Moștenirea arheologică submarină din partea de vest a Mării Negre’ să poată fi interconectat unui circuit de agrement turistic pe litoralul Mării Negre ce combină evenimente sau obiective de relevanță culturală, religioasă, folclorică, festivaluri, situri arheologice terestre sau muzee din România și Bulgaria, inclusiv realizarea unei expoziții permanente cu descoperiri arheologice, artefacte și metode de investigare obținute în urma derulării acestui proiect.

Acest lucru îl reliefează, de altfel, și președintele Societății de Scufundări Subacvatice RESPIRO, Mircea Popa, care opinează că cea mai importantă latură a acestui proiect rezidă în conservarea, restaurarea, catalogarea artefactelor și analizarea rezultatelor de către specialiști, datele obținute urmând a fi prezentate în publicațiile științifice și informative precum și în expoziții tematice organizate cu materialul colectat de la fiecare sit arheologic (de exemplu zona Tomis) sau de la mai multe situri arheologice în funcție de o temă specifică, cum ar fi rutele maritime comerciale din bazinul Mării Negre, spre exemplu.

‘HERAS este un proiect comun între oamenii de știință români și bulgari, în care ne propunem să investigăm platoul de vest a Marii Negre de la Dunăre până la Capul Kaliakra. Obiectivele proiectului sunt de a descoperi, conserva și promova patrimoniul arheologic subacvatic din această regiune. Zeci, poate sute de epave și situri arheologice așteaptă să fie explorate. Pornind de la siturile din perioada elenă și romană și până la epavele moderne, această zona nu a fost niciodată explorată într-o manieră științifică și exhaustivă. Ca mod de abordare a problematicii, etica proiectului HERAS constă în analizarea arhivelor și a documentelor vechi, în scopul de a determina locații probabile ale vestigiilor arheologice. În acest scop folosim tehnologii nonintruzive pentru cartarea siturilor iar lucrările arheologice se realizează la cele mai înalte standarde, folosind baze de date specifice, inventariere arheologică, desene, cartografiere, fotografiere, filmare și analiză fotogrametrică’, a declarat, pentru AGERPRES, Mircea Popa.

AGERPRES/ (AS — autor: Dan Mihăescu, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Tradiția spune, în localitățile băcăuane de pe Valea Trotușului, că dacă nu primești ceata de urși în ziua de Ajun a Anului Nou ai să ai ghinion tot anul care urmează.

Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

Într-un spectacol de sunet, culoare și mișcare, ”ursul” și ursarii dansează într-un ritm frenetic pe ulițele satelor și pe străzile orașelor din zonă.
Obiceiul este unic în România. Rădăcinile sale, spun cercetători în etnografie și istorici băcăuani, se află, cel mai probabil, în cultul geto-dac al ursului și puterii pe care o insuflă acesta.
Cetele au un număr variabil de piei de urs, între șase și 24, cărora li se alătură irozi, mascați și toboșari. Spectacolul începe cu o chemare a ursului, continuând, în ritmul sacadat al tobelor, cu bătaia, moartea, reînvierea animalului, apoi hora ursului și, în final, dansul irozilor. Pentru fiecare etapă, toboșarii bat ritmul diferit, completând acustic atât desfășurarea de culoare, dar și incantațiile dresorului.

Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

Pregătirea unui viitor ”urs” începe de la 6-7 ani însă doar tinerii care împlinesc 18 ani sunt acceptați în ceata mare ca să poarte blana ursului.
Includerea în jocul cetei îmbrăcate în blănuri de urs adult presupune un lung antrenament, început cu aproximativ trei luni înainte de reprezentațiile din timpul sărbătorilor de iarnă.
Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

În funcție de experiență, dar și de numărul de piei de urs pe care le deține, în unele cete chiar șapte asemenea blănuri, este desemnat ”căpitanul cetei” sau ”ursarul șef” cum mai este denumit.
Regizor al spectacolului, de el depinde sincronizarea tobelor în timpul jocului, pantomima irozilor și mai ales coregrafia dansului ritualic al urșilor și mascaților care întregesc ceata. Tot el este cel care desemnează purtătorii blănurilor, dar alege și oamenii care compun alaiul: toboșari, mascați, irozi, precum și ursarii ajutori. De asemenea, el dă tonul și ritmul tobelor.
Cel mai reprezentativ asemenea spectacol, incluzând chiar și câte 30 de cete de ursari se desfășoară în ajun de An Nou în centrul orașului Dărmănești, locul unde obiceiul este cel mai bine păstrat. Cetele de ursari pornesc cu doar câteva ore înaintea pragului dintre ani pe artera principală a localității, în fața primarului, a oficialităților locale și a miilor de participanți la sărbătoare.

Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

Evenimentul reprezintă un ”unicat în peisajul etno-folcloric românesc, atât prin dimensiuni, specific, cât și prin varietatea programelor prezentate”, a declarat, pentru AGERPRES, Florin Zăncescu, directorul Centrului Județean pentru Valorificarea Creației Populare și Patrimoniului Național.
În perioada interbelică, povestesc bătrânii ”căpitani” din Dărmănești, cetele plecau dimineața de la Palatul Știrbey, după care erau primiți de prințesa Marina. Traseul actual al alaiului include artera principală a localității, care pornește din zona drumului național Onești—Comănești, trece prin centrul orașului, și se ”stinge” tot la o periferie a urbei, în zona fostei rafinării.
Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

 În alai, mai întâi vin cetele de ”urși” mici, pentru a încălzi publicul spectator, făcându-le loc mai apoi cetelor de ”urși” mari, care pot avea în componență un număr total de până la 300 de participanți. 

Fiecare ceată este deschisă de un grup de mascați care joacă pe sunetele unei singure tobe. Ei încearcă să satirizeze și ridiculizeze societatea prezentă, apelând la o coregrafie caraghioasă. Cu mare tam-tam mascații poartă și numele cetei.
”Urșii” din cete au blănuri frumoase, în cvasitotalitate din jupuirea unor exemplare care au crescut în pădurile bogate în vânat din zonă. Blănurile sunt împodobite cu șiraguri de canafi mari și roșii. Cel ce joacă ursul, bărbați în special, dar în ultimii ani au apărut în ceata de ursari și femei, trebuie să fie un om puternic, căci pielea cântărește și peste 50 de kg.
”Urșii”, cu boturile larg deschise oferind imaginea unor dinți fioroși, vin mormăind, târându-se ori încercând să sperie lumea. Însă sunt stăpâniți de ursari, cam trei pentru fiecare purtător de blană, care îi trag aprig de lanț și îi amenință cu bâtele.

Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

Ursarii sunt în spectacol personaje fără mască. Ținând în mână bâte cu ținte de fier, ei îndeamnă ”urșii” să danseze într-un ritm din ce în ce mai alert, în concordanță cu vibrația tobelor.
Originalitatea cetei este dată de irozi, care vin în urma toboșarilor, aliniați pe două rânduri. Aceștia, băieți și fete, în general adolescenți, sunt îmbrăcați strălucitor cu fuste lungi plisate, au barete cu fir aurit legate în diagonală peste ie ori peste bluzele de un alb imaculat, coifuri cu panglicuțe din hârtie colorată, un detaliu important fiind sabia.
Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

Pe scenă, în fața oficialităților, ”urșii” se ridică în două picioare și joacă în ritmul alert al tobei ajutorului de căpitan, etalându-și forța și vitalitatea în toată splendoarea. Purtătorul celei mai frumoase blăni de urs, ridicat de ursari, își continuă dansul deasupra capetelor celor prezenți. O ceată poate interpreta până la 12 dansuri diferite.

Jocul Ursului reprezintă o mare sărbătoare pentru oamenii de pe Valea Trotușului. ”Păstrătorii tradițiilor populare de iarnă se prezintă, în ciuda înnoirilor și tentațiilor vremii, parcă mai autentici și mai pregătiți ca oricând. Iar acest fapt se reflectă și în entuziamul spectatorilor, mulțumiți că vor încheia, în acest fel tonic, un an greu, cu speranțe pentru mai bine în cel viitor”, spune Petre Vase, coregraful ansamblului folcloric ”Busuiocul” din Bacău, care a preluat în repertoriul său acest dans ancestral.
La finele anului 2013 s-au aflat la Dărmănești specialiști care, după ce au urmărit evoluția celor 30 de cete de urși și au efectuat cercetări în câteva localități din zona băcăuană a Văii Trotușului, discutând cu oamenii locului despre acest obicei tradițional, urmează să decidă dacă vor susține ca ”Jocul urșilor”, tradiție specifică zonei de munte din județul Bacău, să fie inclus în patrimoniul UNESCO.

Foto: (c) CORNEL CEPARIU/AGERPRES ARHIVĂ

Cetele de călăreți, capre, căiuți, ori membri în ”Ceata lui Jianu”, precum și alte spectacole de teatru popular în care apar mascați, dansatori, urători, stârnesc curiozitatea și aplauzele a mai bine de 10.000 de turiști români, venind din străinătate ori locuitori din zonă care urmăresc, în satele de pe Valea Trotușului, derulările unor alaiuri colorate și entuziaste.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Adrian Drăguț)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva