Search

Romania on TOP 10

Facebook Twitter Email

Cetatea Báthory din Șimleu Silvaniei, din care astăzi se mai păstrează doar poarta principală, câteva ziduri de incintă și două bastioane, este un monument medieval definitoriu pentru orașul de la poalele Măgurii, ce a rămas în istorie ca locul de naștere a lui Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și unul din cei mai importanți regi ai Poloniei, cel despre care legendele spun că a ucis un balaur nu cu forța brațelor, ci cu cea a minții.

“Șimleul e dăruit din partea lui Dumnezeu cu tot felul de daruri. Are o poziție romantică, iar hotarul îi este cât se poate de roditor. Orașul se întinde sub poalele Măgurei, care se ridică în partea de meazănoapte până la o înălțime de peste 500 m, fiind acoperită cu vii și pomet în partea dinspre oraș”, se arată în “Schița monografică a Sălagiului”, din 1908. În acest oraș avea să-și mute reședința, încă din secolul XIV, familia Bathory.

“Istoria Șimleului Silvaniei este strâns legată de istoria familiei Báthory, care a fost proprietara domeniului Șimleu de la mijlocul sec. XIV. Din a doua jumătate a secolului XV s-a format ramura de Șimleu a acestei familii, care a dat Europei numeroase personalități. Cea mai importantă dintre acestea este fără îndoială Ștefan Báthory, născut la Șimleu în 27 Septembrie 1533, devenit principe al Transilvaniei (1571-1575) și Rege al Poloniei din 1575 până la moartea lui în 1586″, afirmă Daniela Marcu Istrate, arheolog expert în studii și cercetări la monumente istorice.

Domeniul Șimleului este menționat în documente încă din secolul al XIII-lea, iar din 1341 a intrat în posesia familiei Báthory. Despre ramura de Șimleu a acestei familii se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Nicolae al II-lea Báthory și-a mutat reședința de la Nyírség, în estul Ungariei, la Șimleu. În 1520, fiul său, Ștefan al IV-lea “de Somlyo”, iscălește o înțelegere “în casa noastră de pe domeniul numit Șimleu”, iar nepotul Ștefan al V-lea dă instrucțiuni referitoare la “intravilanele aparținătoare curiei de la Șimleu”.

Pe baza acestor informații s-a presupus că deja în secolul al XV-lea trebuie să fi fost existat o curie ridicată de Nicolae al II-lea Báthory, care trebuie căutată în compoziția cetății interioare, unde se poate presupune un edificiu modest, compartimentat în două sau trei încăperi, asemănător caselor țărănești de astăzi, înconjurat cu o palisadă pentru apărare.

Probabil spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul veacului următor a fost construită o incintă fortificată, prevăzută cu turnuri la colțuri și înglobând clădiri de locuit și administrative. Un document din 1567 se referă foarte probabil la această incintă atunci când menționează o curie fortificată, un castellum. La sfârșitul scolului al XVI-lea s-a construit o a doua incintă, prevăzută cu bastioane triunghiulare și un turn de poartă. Mai multe informații din acest interval se referă la meșterii care au lucrat pe șantier, dar planimetria poate fi reconstituită pe baza unui releveu din 1687 datorat unui inginer italian anonim care a însoțit în Transilvania un corp expediționar austriac condus de prințul Carol al V-lea de Lorena. În 1851, la un nou releveu se vede că cetatea suferise mari distrugeri, o parte dintre componente fiind dispărute.

Ultimul descendent al familiei Báthory care a stăpânit acest castel a fost Sofia Báthory, fiica lui Andrei al IV-lea și a polonezei Ana Zakreska, luată în căsătorie de principele Gheorghe al II-lea Rákóczi. Eșecul acestuia în expediția sa poloneză a fost urmat de evenimente nefericite pentru castel, care în 1660 a fost distrus de trupe turco-tătare. Apoi, după căderea cetății de Oradea și transformarea ținutului său în pașalâc turcesc, cetatea Șimleului a fost transformată într-o fortificație de graniță menită să oprească atacurile pornite din Oradea. Castelul a fost astfel înconjurat cu o palisadă, a fost apărat de căpitani numiți de principele Mihail Apafi și a devenit sediul mercenarilor germani ai acestuia.

După eliberarea Oradiei, în 1692, rolul militar al castelului începe să dispară treptat. La începutul secolului XVIII întregul ansamblu a fost incendiat din ordinul lui Francisc Rákóczi al II-lea, degradarea monumentului continuând apoi neîntrerupt. În 1851, la un nou releveu, nu au mai putut fi reconstituite bastioanele de pe latura de nord, iar din incintă nu au mai rămas decât două turnuri cilindrice. În epoca ce a urmat, șanțul de apărare al cetății a fost parcelat și casele orașului au mistuit încetul cu încetul zidurile de incintă.

Începând din 1993 s-au înregistrat câteva etape de cercetare arheologică parțială, însă abia din anul 2007 s-a conturat perspectiva deschiderii unui șantier arheologic sistematic pentru cercetarea incintei cetății, cu sprijinul primăriei orașului, care și-a asumat integral finanțarea acestui proiect, ca etapă preliminară în procesul complex de reabilitare a întregului ansamblu.

“Cercetările arheologice desfășurate între 2007-2010 au scos la iveală numeroase ruine, pe baza cărora s-a reconstituit forma primului castel, sistemul de fortificație, precum și etapele de transformare din secolele XVI-XVII, care au transformat reședința într-o cetate puternică. Probabil la începutul secolului XVI a fost construit primul castel, de formă rectangulară cu turnuri circulare la colțuri și cu un turn de intrare pe mijlocul laturii de vest. În interiorul zidului de incintă se aflau numeroase clădiri care făceau legătura între turnuri și asigurau necesitățile legate de locuința nobiliară, administrarea acesteia și apărarea în caz de primejdie. Curtea interioară, care pare astăzi foarte mare, era de fapt un spațiu restrâns organizat în jurul unei fântâni și a unui foișor. În exterior castelul era înconjurat de o palisadă, din patru șiruri de stâlpi legați între ei cu împletitură de nuiele și de un șanț foarte larg. Spre finele secolului XVI sistemul exterior de fortificare a fost extins. Șanțul a fost umplut și întreaga arie a fost înconjurată de un al doilea zid de incintă, prevăzut la colțuri cu bastioane în stil italian: ruinele a două dintre acestea încă sunt vizibile în parcul Șimleului, ca și fragmente din zidul înconjurător. (…) Acest nivel este sugerat nu doar de amploarea construcțiilor, ci și de foarte bogatul material arheologic care a fost recuperat din ruine: numeroase monede, vase întregi și fragmentare, pietre profilate, piese de port și de armament ilustrează detaliat istoria castelului, obiceiurile și nivelul înalt de trai al proprietarilor. Între cele mai spectaculoase descoperiri se numără sobele: numeroase teracote au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice și chiar câteva sobe întregi au fost recuperate din umpluturile încăperilor. Piese decorate cu diferite reprezentări de cavaleri, cu motive arhitecturale și florale precum și o sobă habană reprezintă descoperiri cu caracter de unicat pe teritoriul Transilvaniei”, afirmă Daniela Marcu Istrate, responsabilul științific al șantierului arheologic.

Cel mai important membru al familiei Báthory, al cărui destin se leagă de cetatea de la Șimleu Silvaniei este, fără îndoială, Ștefan Báthory, principe al Transilvaniei și unul din cei mai importanți rege al Poloniei, dar un personal istoric de care se leagă una din legendele locului.

“Ștefan Báthory e născut la Șimleu Silvaniei. De numele său se leagă realizarea fazei renascentiste a castelului, centrul orașului și biserica romano-catolică. În biserică, pe timpanul portalului gotic de la intrarea principală se găsește de altfel o inscripție care arată că regele Poloniei s-a născut în acest oraș. El a fost Principe al Transilvaniei și apoi rege al Poloniei. La polonezi Ștefan Bathory are un cult imens. Ei consideră că au doi regi de seamă. Primul este Cazimir cel Mare, iar al doilea Ștefan Báthory. Recent, guvernul polonez a alocat o importantă sumă de bani pentru restaurarea sarcofagului regelui Bathory, amplasat în cripta catedralei din Cracovia. Este o personalitate renascentistă remarcantă, el introducând primele universități în Transilvania”, afirmă arheologul Csok Zsolt.

Originar din Șimleu Silvaniei, arheologul menționează și o legendă legată de blazonul familiei fostului rege al Poloniei.

“Conform unei legende locale, cei trei dinți din blazonul familiei Bathory se explică prin faptul că Ștefan a ucis în tinerețe un balaur care locuia într-o peșteră situată într-unul din versanții dealului Popos, de pe malul stâng al Crasnei, deasupra orașului. Ștefan a umplut mai multe blăni de oaie cu var nestins, balaurul a mâncat respectivele oi, după care a coborât la Crasna să bea apă. În momentul în care a băut, varul a început să se stingă în el și a ucis bestia. Principele i-a scos trei dinți, ce au ajuns pe blazonul familiei”, povestește Csok Zsolt.

Lăsând la o parte legendele, actualmente cetatea din Șimleu Silvaniei este imposibil de vizitat, accesul fiind interzis publicului larg. Din ansamblul monumental de altă dată se păstrează poarta principală, pe latura de vest, zidul de incintă al aceleași laturi, zidul de incintă sudic și estic, care se termină în turnul circula sud-estic. Bastionul patrulater și cel circular pe colțul nord-estic al fortificației, respectiv se mai văd fragmente din zidul de incintă nordic. În opinia Daniela Marcu Istrate, dar și a autorităților locale, istoria locurilor ar merita reînviată prin reabilitarea cetății și amenajarea unui parc arheologic.

Primarul orașului Șimleu Silvaniei, Septimiu Țurcaș, a precizat pentru AGERPRES că singura posibilitate de realizare a unui proiect mai amplu de restaurare este un proiect european pentru care primăria așteaptă deschiderea liniilor de finanțare pentru perioada 2014 — 2020.

“La un moment dat au fost finanțări din fonduri europene pentru astfel de investiții. Din păcate, momentul respectiv a fost ratat de către Șimleu. Lucrări de intervenție la cetate au existat. S-au schimbat acoperișurile la turnuri, au existat lucrări de primă intervenție finanțate de către Guvernul României prin Compania Națională de Investiții. Mă refer la perioada de dinainte de 2004. Apoi, din păcate, primăria n-a început să facă documentația. Începând cu 2005 am realizat că suntem în spate cu proiectul. (…) Am așteptat perioada 2014-2020, din păcate suntem în 2015. Acum, lucrările par a fi eligibile pe noua finanțare. Sper ca în septembrie să putem depune proiectul. (…) Proiectul presupune reabilitarea turnurilor și a porții de intrare, cel mai spectaculos element din tot complexul arheologic, amenajarea interioară sub formă de muzee, reabilitarea unei alte clădiri și inclusiv un teatru de vară, zone pentru comerț. Deocamdată, cetatea nu poate fi vizitată pentru că nu prea e nimic de văzut și e chiar un pericol de accidentare”, a menționat Septimiu Țurcaș.

Primarul Șimleului a adăugat că din incinta castelului urmează să fie mutate și două monumente comemorative, dedicate celor căzute pe câmpul de luptă, care nu-și au locul în incinta respectivă.

“Cercetarea arheologică a evidențiat un sit de o valoare extraordinară, cantitatea și varietatea vestigiilor depășind cu mult așteptările istoricilor și arheologilor și îmbogățind nesperat cunoștințele noastre despre această cetate, despre epoca ei în Transilvania și în regatul maghiar. Prin aceasta se diversifică și posibilitățile de reabilitare a monumentului, prin amenajarea unui parc arheologic integrat într-un turism local activ. Materialul arheologic bogat, aflat în prezent în custodia Muzeului Județean din Zalău, susține ideea organizării unui muzeu de sit, care să reconstituie diferite momente și spații din evoluția castelului”, a conchis Daniela Marcu Istrate.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În cadrul acestei rubrici vă prezentăm rețete culinare vechi, preluate din diferite ”tratate” de specialitate, precizând, de fiecare dată, sursa.

Săptămâna aceasta vă propunem ”Fasole verde olandeză” și ”Tartă cu căpșuni”, ambele rețete fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări” (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Fasole verde olandeză
Fierbe fasolea în apă fierbinte, apoi o scuturi și-o pui la tigae cu unt proaspăt și presărată cu brânză rasă șvaițer și parmezan amestecați. Unii în loc de brânză pun smântână adăogată în ultimul moment.

Tartă cu căpșuni
Luăm 500 gr. făină trecută prin sită, 300 gr. unt muiat nu tocmai topit, 50 gr. zahăr pisat, 10 gr. sare, 2 gălbenușuri de ouă, 150 gr. apă.Așezi făina pe masa bucătăriei sau pe o tablă specială de lemn, și-i faci o gaură la mijloc, în acest loc gol de la mijloc pui ouăle, zahărul, sarea și untul. Amestecă bine toate aceste adaosuri puse în mijlocul făinei apoi amesteci și făina împreună, dar încetul cu încetul și numai câte puțin, și frământă, de două ori, cu mâna. Apoi adună coca, făo ca o minge și ține-o la răcoare acoperită de o pânză.

După aceea începi să întinzi coca cu vergeaoa pentru ca s’o faci de trei ori mai lungă decât lată: atunci înfășori coca în trei în lungime astfel ca lățimea să devie acum lungime. Înfășori iarăși în trei obținând altă lungime. În sfârșit după odihnă de 10 minute, înfășori iarăși coca în trei — a treia și ultima înfășurare de astădată.

După aceasta rotunjești coca, îndoindu-i colțurile, o lucrezi cu vergeaua ca să aibă o grosime de jumătate centimetru și o pui în tava untată. Se presară zahăr peste cocă și se dă la coptor. Să stea 35-40 minute. Căpșunile se tăvălesc numai în zahăr cât de mult și se așază frumos peste coca care a fost la coptor.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Viticultura românească este renumită nu numai prin calitatea soiurilor autohtone pentru vinuri de înaltă calitate, ci și pentru producerea strugurilor de masă destinați consumului în stare proaspătă. Unul dintre cele mai valoroase astfel de soiuri este Victoria, considerat chiar cea mai reușită creație românească pentru struguri de masă.

Foto: (c) Andreea ONOGEA/Arhiva AGERPRES

Principalele caracteristici ale soiurilor de struguri pentru masă se referă la: mărimea strugurilor (mari și foarte mari); compactitatea acestora (struguri rari în boabe); mărimea boabelor (mari și foarte mari); culoarea boabelor (galben-auriu, roșu-închis etc); prezența stratului de pruină (stratul ceros de la suprafața boabelor), care asigură starea de prospețime și sănătate, menționează prof. dr. Liviu Dejeu în cartea ”Viticultura” (2010).

Soiul Victoria a fost obținut la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Viti-Vinicolă Drăgășani, de către cercetătorii dr. Victoria Lepădatu și dr. Gheorghe Condei, prin încrucișarea soiurilor Cardinal și Afuz Ali, și a fost omologat în anul 1978.

În prezent, Victoria este răspândit în majoritatea țărilor cultivatoare de soiuri de struguri pentru masă din lume, printre care Italia, Grecia, Turcia, Spania, Africa de Sud, China, Australia etc. În cartea sa, ”Viticoltura di qualita” (2005), profesorul Mario Fregoni, de la Universitatea Piacenza din Italia, fost președinte al Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV), un mare prieten al viticultorilor români și Doctor Honoris Causa al Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, aprecia acest soi ca fiind deosebit de valoros. De altfel, în Italia, principala țară europeană cultivatoare de soiuri pentru struguri de masă, Victoria, cu o suprafață de peste 2.400 ha, ocupa locul al II-lea, după soiul Italia, în ierarhia acestei direcții de producție, fiind principalul soi cu maturare timpurie din această țară.

Soiul Victoria se dezvoltă foarte bine pe terenuri fertile, bine drenate, situate, de regulă, la baza versanților.

Strugurii sunt mari și foarte mari (400-600 g), de formă conică sau cilindro-conică, sunt lacși (rari în boabe), cu boabe ovale, foarte mari (8-10 g), cu pielița aderentă la miez, de culoare galben-verzuie, cu pulpa cărnoasă, crocantă, cu gust plăcut, echilibrat. Maturarea strugurilor este timpurie, la începutul lunii august, în sudul țării, și în cea de-a doua jumătate a lunii august în podgoriile nordice ale României. La maturare, conținutul în zaharuri atinge 150-155 g/l, potrivit prof dr. Adriana Indreaș.

Soiul are o rezistență bună la ger (la temperaturi minime cuprinse între minus 18 și minus 20 grade Celsius), la secetă, dar și la brumele și la înghețurile de primăvară. De asemenea, strugurii sunt rezistenți la transport și la păstrare.

Datorită numărului și mărimii strugurilor, soiul Victoria se caracterizează printr-o fertilitate bună și printr-o productivitate foarte mare.

AGERPRES/(Documentare — Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Peștera Măgurici deține rarități mineralogice mondiale și naționale, ce fac din aceasta un monument al naturii. Aici au fost identificate cinci specii de lilieci, dintre care trei sunt unicat în Europa și sunt priorități EUROBATS (Acordul privind Conservarea Liliecilor în Europa). Acestea sunt: Rhinolophus ferrumequinum, Rhinolophus hipposideros și Miniopterus schreibersii.

Peștera Măgurici (jud. Sălaj)

Declarată arie naturală protejată de interes național prin Hotărârea de Guvern Nr. 2151 din 30 noiembrie 2004, Peștera Măgurici se află în partea nord-vestică a Podișului Someșan (în versantul sudic al Dealului Măguriței), pe teritoriul satului Răstoci, comuna Ileanda, din județul Sălaj, în imediata apropiere a drumului european E58.

Întinsă pe o suprafață de un hectar, peștera reprezintă o rezervație speologică dezvoltată în roci atribuite erei geologice a oligocenului, cu galerii, săli circulare, diaclize, săritori, cu depuneri parietale de calcit și este inclusă în rețeaua ecologică europeană Natura 2000, potrivit site-urilor natura2000.mmediu.roenciclopediaromaniei.ro,www.infopensiuni.ro.

Peștera Măgurici, cunoscută și sub numele Peștera de la Răstoci, se deschide cu o galerie de acces care ajunge în Sala Bifurcației, din care se intră în mai multe galerii: Galeria Ascendentă, Galeria cu Lilieci, Galeria cu Guano. Peștera a fost explorată și topografiată în octombrie 1978. Atunci, speologii care au pătruns și au executat măsurători au descoperit bogata faună de lilieci. Așa cum relevă sursele amintite, între galeriile peșterii se face remarcată Galeria cu Lilieci, întrucât peștera este un spațiu de hibernare, reproducere și creștere a puilor, pentru lilieci, precum și un loc de întâlnire pentru colonia de împerechere a speciei Miniopterus schreibersii.

În arealul rezervației se află colonii de sute sau mii de exemplare, în funcție de specie, sezon și de biologia lor. Au fost identificate cinci specii dintre care trei sunt unicat în Europa: liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros) și liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schereibersii).

La suprafață, pe întreaga întindere de lângă peșteră există terenuri arabile, pășuni, păduri de foioase, astfel că zona reprezintă un teritoriu de hrănire bun pentru populațiile de lilieci.

Una dintre cele mai cunoscute peșteri din județul Sălaj, Peștera Măgurici rămâne un important obiectiv turistic din Transilvania. Aceasta reprezenta un punct de atracție și pentru căutătorii de comori, care extrăgeau cristale de ghips, cu efect negativ asupra populațiilor de lilieci.

AGERPRES/(Documentare-Cerasela Bădiță, editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Deși pare o mâncare de iarnă, cartofii la tavă cu șuncă sau cu alte afumături rămân un deliciu în orice sezon, mai ales când avem alături niște murături de casă pe care le “mănânci cu ochii”.

Aurica Susan din Hitiaș pregătește crumpi în cipsâie (cartofi la tavă), dar cipsâia trebuie să fie, musai, de pământ. La ceasurile prânzului sau ale cinei, vom constata că mâncarea e bună și dacă e pregătită în oală de tuci, important este să aibă pereții mai groși.

“Acești crumpi sunt fripți în tăvi de pământ și au un gust și un saft aparte. Pentru zilele de post sunt făcuți fără carne, iar în rest sunt gătiți cu carne de porc mai grasă sau chiar cu clisă (slănină — n.r.) proaspătă cu pecină (carne) din călai (călaiul este vasul special în care se păstrează carnea în untură — n.r.) sau cu cârnați, carmanadă de porc ținută în saramură afumată și friptă în untură. În Banat, carnea de porc este pregătită într-un mod special și se spune că porcul pe care-l tai de Crăciun trebuie să țină tot anul”, spune pentru AGERPRES doamna Aurica.

Pentru mâncare avem nevoie de: un kg cartofi, 4 căței de usturoi, o ceapă, boia, sare, 100 ml ulei și de carne/afumătură de porc.

“Se taie cartofii în felii mai groase și se pun în tava de pământ. Separat se face un rântaș din ulei, ceapă tocată, boia, făină și apă și se toarnă în tavă peste cartofi. Acest rântaș trebuie să acopere cartofii. Apoi se pune usturoiul tăiat mărunt și bucățile de carne. Toate acestea se pun la cuptor. Sunt gata când apa din compoziție a scăzut”, explică Aurica Susan.

Se servesc cu murături, dar și cu vin. AGERPRES/(AS — autor: Otilia Halunga, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Gabor Tibor este unul dintre ultimii potcovari din județul Covasna, un bărbat în jurul vârstei de 60 de ani, născut într-o familie de meșteșugari din Valea Ghimeșului, care se ‘încăpățânează’ să păstreze o meserie aproape pierdută.

În poarta micii sale fierării din localitatea Ilieni, unde cuptorul cu jăratic toarce mocnit, mai oprește uneori câte o căruță cu cai să le schimbe ‘încălțările’ și atunci focul prinde a se dezmorți însuflețit de foale, iar nicovala începe să țipe ascuțit sub loviturile ciocanului. E un sunet pe care îl știe din copilărie, ca o muzică fără de care nu poate trăi.

‘Noi suntem un neam de meșteri și vis-a-vis cu noi, unde m-am născut, era un fierar și de mic copil mereu umblam acolo. Avea și o nepoată în clasă cu mine (…) De-atunci îmi sună mereu nicovala (…) Am terminat școala profesională, acolo am bătut prima dată fierul și m-a infectat meseria asta. Pe urmă ne-am mutat la Ilieni, am făcut prima dată atelierul, să am eu atelierul meu. Aveam 19 ani când am bătut prima dată cuiul în copita calului, îl chema Hallo, cum ar veni Corbul din limba maghiară, iar prima potcoavă făcută de mine am bătut-o pe un cal pe care îl chema Adam. Ăștia au fost primii’, își amintește potcovarul din Ilieni.

Când a venit în sat, în urmă cu 40 de ani, mai erau încă patru fierari, dar a rămas singurul. Potcovar ca el nu știe să mai fie vreunul prin satele din jur.

‘Numai eu sunt aici care potcovesc din cald, așa se zice. Că sunt mai multe meserii — fierar de potcovit, fierar artizanal, care face căruțe, care numai bate potcoave pentru caii sportivi, deci cumpără potcoava și o pune, dar din foc să facă potcoavă numai eu sunt. Știu că ar mai fi unul mai departe, la Bicfalău, dar alții nu mai cunosc (…) Și îmi pare rău că se pierde meseria asta. Am doi băieți, dar nici unul nu practică. Ala micu’ face o potcoavă ca mine, dar nu-i plac caii și atunci, dacă nu îți plac, nu ai ce căuta în meserie. Calul mișcă, e nervos, aici trebuie să ai o răbdare de nedescris’, a declarat pentru AGERPRES, Gabor Tibor.

Brațele îi sunt ciupite de scânteile fierbinți sărite din cuptor și e evident că n-are o meserie ușoară, dar pentru el e cea mai frumoasă din lume. ‘Mă ocup și cu altele, sunt și mecanic, dar munca de fierărie e, cum să vă zic, vârful inimii. Eu de asta nu mă despart decât la capătul vieții (…) E o meserie frumoasă. Am un prieten la Tokaj în Ungaria, fierar și el, care mereu zice că trebuie să sufli suflet în fier și apoi o să fie fierul cum trebuie, să poți scoate ceva din el (…) Eu trebuie să aud sunetul nicovalei, altfel totul e mut (…) După mine și dacă m-aș naște a doua oară, tot fierar m-aș face’, mai spune Gabor Tibor.

Își demonstrează îndemânarea la toate târgurile din țară și străinătate la care e invitat, face parte și dintr-o asociație meșteșugărească prin intermediul căreia a expus la Budapesta, dar visul lui e să deschidă un muzeu al fierăriei la Ilieni. ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, că asta e prima dată, vrem să facem un muzeu, pentru că la Ilieni vin mulți străini și să le arătăm și noi că știm ceva (…) Am vorbit cu primarul, ne dă un spațiu, dar ne trebuie niște bani ca să cumpărăm un set de unelte, astea nu le pot da, că lucrez cu ele (…) Vrem să facem un muzeu, dar un muzeu viu, când vine cineva acolo să demonstrăm, să arătăm cum se face, cum se îndoaie fierul’, afirmă meșterul din Ilieni.

Gabor Tibor spune că pe 5 septembrie la Sfântu Gheorghe va avea loc o întâlnire internațională la care vor participa 80 de fierari din cinci țări.

Înainte de a ne lua rămas bun îmi dă de grijă să-l anunț din timp când vin data viitoare, să-mi pregătească o ‘mâncare de fierar’, așa cum n-am mai mâncat vreodată. ‘Este o tradiție, (…) punem pâine pe o tavă frumoasă, punem ceapă, brânză, am un clește mare din două bucăți de fier, pe care nu vi l-am arătat, pe ăla îl încălzesc în foc și între ăla bag slănina și când strâng așa țâșnește afară și cade pe pâine și puteți mânca cu o poftă ce n-ați văzut’, mai spune Gabor Tibor.

Meseria de potcovar n-o găsești în nici unul din ghidurile de orientare profesională, așa cum nu găsești nici alte meserii dispărute, cum ar fi sitar, bărbier, șelar, sacagiu, bragagiu sau ceaprazar, ale căror semnificații mulți le căutăm în dicționar. Dar, din fericire, mai sunt oameni precum Gabor Tibor, ultimul potcovar din Ilieni, care încă mai pot spune povestea și pot transmite mai departe aceste meserii.

Luna trecută, Centrul de cultură al județului Covasna a demarat un proiect, finanțat din fonduri norvegiene, care își propune să cartografieze, să revitalizeze și să popularizeze meșteșugurile tradiționale din zonă. Directorul Centrului de Cultură, Imreh Marton Istvan, a declarat pentru AGERPRES că în județul Covasna se mai păstrează 36 de meșteșuguri tradiționale practicate de peste 250 de meșteri populari, iar dr. Kinda Istvan, muzeograf la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe spune că în aproape fiecare localitate din județ mai există cel puțin un meșter popular.

Prin acest proiect va fi realizată o bază de date digitală care va oferi informații referitoare la meșteșugurile tradiționale și meșterii populari din zonă, vor fi realizate zece filme documentare și va fi realizată o strategie de marketing pentru atragerea turiștilor și valorificarea produselor meșteșugărești. De asemenea, va fi realizat un muzeu virtual, care va prezenta obiecte folosite sau realizate în ateliere meșteșugărești astăzi părăsite, fie pentru că meșterii nu mai trăiesc, fie pentru că sunt prea bătrâni să mai lucreze, iar în toamna acestui an, la Sfântu Gheorghe, va fi organizată Ziua Meșteșugurilor Tradiționale.

AGERPRES (A-autor: Oana Mălina Negrea, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ziua parașutiștilor militari este sărbătorită la 10 iunie.

Pe lângă Centrul de Instrucție al Aeronauticii, la 10 iunie 1941, a fost înființată Școala de Parașutiști, ulterior denumită Compania de parașutiști. Aceasta a fost dislocată la Popești-Leordeni, în cadrul Flotilei I Aerostație, primul comandant fiind numit locotenentul Gheorghe Iordăchescu. La 31 martie 1942, a luat ființă cea de-a II-a companie de parașutiști, respectiv Batalionul de parașutiști comandat de căpitanul Bordan Enea. Batalionul a fost întrebuințat în luptă începând cu 23 august 1944. La 1 martie 1945, Batalionul de Parașutiști a fost desființat, potrivit Calendarului Tradițiilor Militare 2010.

La 1 noiembrie 1950, însă, a fost înființat, în baza ordinului ministrului Forțelor Armate, Batalionul 1 Parașutiști, sub comanda căpitanului Vasile Cosma, la Centrul de Instrucție al Aviației din garnizoana Tecuci. Batalionul de Parașutiști și-a schimbat, la 6 februarie 1951, dislocarea de la Tecuci la Botoșani, pentru ca, la 25 noiembrie 1951 să fie dislocat la Buzău. La 1 octombrie 1952, Batalionul de Parașutiști s-a transformat în Regiment de Parașutiști, primind, la 2 octombrie 1954, drapelul de luptă, iar la 21 octombrie 1974, denumirea onorifică Regimentul 60 Desant-Parașutare ”Băneasa-Otopeni”.

În 1980, au luat ființă Regimentul 56 Parașutiști Caracal, Regimentul 62 Parașutiști Luna și Regimentul 64 Parașutiști Boteni. La 30 noiembrie 1990, s-au înființat Brigada 1 Parașutiști Luna, Brigada 2 Parașutiști Clinceni, Brigada 3 Parașutiști Bacău și Centrul de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor din Trupele de Parașutiști Buzău, iar pentru conducerea unitară a acestora, Comandamentul Trupelor de Parașutiști în subordinea Comandamentului Aviației Militare.

Procesul de reformă din Armata Română a adus unele modificări, astfel că, începând cu 1998, au fost desființate un comandament de brigadă și două batalioane, iar alte două batalioane de parașutiști au fost transformate în batalioane de operațiuni speciale.

La 15 martie 2001, Trupele de Parașutiști au trecut în subordinea Statului Major al Forțelor Terestre.

AGERPRES/(Documentare, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Ortodoxe
Sf. Mc. Alexandru și Antonina; Sf. Sfințit Mc. Timotei, episcopul Prusei

Greco-catolice
Sf. m. Alexandru și Antonin; Sf. ep. m. Timotei

Romano-catolice
Ff. Ioan Dominici, călug; Diana, fc.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina sunt pomeniți în calendarul creștin ortodox la 10 iunie.

Au trăit în timpul împăraților Dioclețian și Maximian (286-305). Antonina, fiind creștină, a fost dusă la judecată și, neputând fi înduplecată să-și lepede credința, a fost dusă într-o casă de toleranță, spre a fi necinstită.

A fost salvată din acel loc de un tânăr pe nume Alexandru, căruia i s-a arătat îngerul Domnului și l-a îndemnat să meargă la casa unde se afla Sfânta Antonina. Tânărul, sub pretextul viciului, a mers și a scos-o pe furiș afară, acoperindu-i capul cu haina lui. Aici a fost găsit singur Sfântul Alexandru de soldații care erau trimiși să o ia pe Sfânta Antonina. În cele din urmă au fost torturați și uciși amândoi.

AGERPRES/(Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Republica Portugheză, cu o suprafață totală de 92.212 kmp (care include Portugalia continentală, arhipelagul Açores, arhipelagul Madeira și zona maritimă) și 10.813.834 de locuitori (est. iulie 2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov), sărbătorește la 10 iunie Ziua Națională, respectiv comemorarea poetului Luís de Camőes și marcarea Zilei Comunităților portugheze.

Imagine din Lisabona

Provincie a Imperiului Roman, Lusitania a fost cucerită în anii 711-718 de arabi. În timpul ”Reconquistei” (secolele IX-XIII), pe teritoriul eliberat de sub dominația arabă a luat ființă, în 1095, comitatul Portugaliei, iar în 1139 — regatul independent portughez, potrivit www.mae.ro. Statul a fost fondat în 1413.

Portugalia a devenit, la începutul secolului al XVI-lea, o mare putere maritimă, punând bazele unui imperiu colonial. A fost anexată de către Spania între 1580 și 1640. În 1910 a fost abolită monarhia, iar Portugalia s-a proclamat republică.

Imagine din Lisabona


În 1974, Revoluția Garoafelor Roșii a pus capăt anilor de dictatură ai lui António de Oliveira Salazar. În același an, este recunoscut oficial dreptul coloniilor portugheze la autodeterminare și suveranitate.

Capitala și cel mai mare oraș este Lisabona, cu o populație de 2.869.000 locuitori (2014), potrivit publicației online The World Factbook (www.cia.gov); ca principale orașe, amintim: Porto, Setubal, Braga, Coimbra, Evora, Aveiro, Faro.

Lisabona este cel mai vestic oraș al Europei continentale și este situată la vărsarea râului Tejo, pe țărmul Oceanului Atlantic. Vechi oraș european, Lisabona este, în prezent, o importantă metroplă, fiind centrul financiar, comercial, mediatic, educațional și turistic al țării, potrivit www.tap-portugal.ro.

Inima orașului este ”Baixa” sau “Orașul de Jos”, zonă unde se află Castelul Sao Jorge și Catedrala Santa Maria Maior. Cel mai vechi cartier al orașului este Alfama, aproape de râul Tejo.

Imagine din Lisabona


Cel mai cunoscut obiectiv turistic al Lisabonei, Turnul Belem, parte a patrimoniului UNESCO, se află în cartierul Belem situat la vest de centrul orașului. Turnul Belem este o fortăreață gotică pe malul râului, fiind destinată supravegherii intrării în portul orașului, potrivit www.tap-portugal.ro.

Mănăstirea Sf. Ieronim împreună cu biserica din interior a fost ridicată în prima parte a secolului al XVI-lea, în cinstea lui Vasco de Gama, cu ocazia descoperirii Indiei. În fața mănăstirii, pe malul râului se află monumentul descoperirilor.

Mănăstirea Jeronimos din Lisabona

Cartierul medieval al Lisabonei este Alfama, unde străduțele sunt pavate cu pietre, iar casele văruite în alb. Aici se găsește cetatea Sf. Gheorghe, de unde se deschide o panoramă minunată asupra Lisabonei.

Cu un stil total diferit, cartierul Baixa este un obiectiv minunat de vizitat. Cartierul a fost construit în stil neoclasic, fiind caracterizat de bulevarde orientate spre râu, de piețe impozante și străzi perpendiculare. În această parte a orașului sunt multe restaurante, cafenele, aici își petrec serile atât localnicii cât și turiștii. Tot în cartierul Baixa se află și Centrul Lisabonei, Praca da Comercio.

Bairro Alto este partea de oraș aflată deasupra cartierului Baixa, oferind, cu secole în urmă, adăpost muncitorilor și meșteșugarilor simpli. Aici turiștii pot asculta fado, muzica populară portugheză.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Apreciata artistă Loredana Groza, cântăreață și actriță, s-a născut la 10 iunie 1970, la Onești, județul Bacău. A început să cânte de la o vârstă fragedă, continuând apoi pe tot parcursul școlii primare și al liceului. A studiat vioara timp de 8 ani și a urmat cursuri de balet.

La 14 ani a participat la o preselecție televizată la concursul ”Cântarea României”, în Focșani, unde a fost remarcată de realizatorul tv Dumitru Moroșanu și de compozitorul Jolt Kerestely, care au chemat-o la București pentru a participa la concursul ”Steaua fără nume” (al cărui trofeu l-a și câștigat), chiar dacă nu avea încă vârsta minimă prevăzută în regulament.

Loredana Groza la Festivalul Mamaia ’92

La 16 ani, în 1986, a participat pentru prima oară la Festivalul de muzică ușoară de la Mamaia, unde a câștigat Marele Premiu, fiind atunci cea mai tânără participantă și câștigătoare din istoria festivalului. A interpretat două cântece în primă audiție care au devenit în scurt timp șlagăre: ”Mă întreb ce să fac?”, de Marius Țeicu și ”Despre dragoste”, de Dan Beizadea. În următoarea perioadă, Marius Țeicu i-a încredințat spre interpretare melodiile ”Când iubești”, ”Să nu-mi spui bun rămas”, ”Nu pot trăi fără dor”, ”Cine crede în iubire?”, toate devenind șlagăre de succes.

Loredana Groza la Festivalul Mamaia ’92

La concursul ”Melodii ’86” a participat cu piesele ”Mă întreb ce să fac?” și ”Despre dragoste”. În acest an, Loredana a lansat șlagărele: ”Alege drumul” (Dani Constantin), ”Pentru iubirea ta” și ”De n-ar fi iubirile” (Jolt Kerestely).

Seria turneelor în afara țării a început în 1987, în Israel, unde a avut peste 20 de concerte. La a II-a ediție a Concursului bianual de Muzică de dans pentru tineret de la Costinești, unde a participat cu piesa ”Nu pot să cred” (Alexandru Simu), a fost remarcată de compozitorul Adrian Enescu, care i-a încredințat piesa ”O inimă de 16 ani”, devenind în scurt timp un șlagăr de mare succes. Pentru această piesă a fost realizat și primul videoclip din cariera Loredanei.

”Îți citesc în ochi”, ”Măcar o clipă”, ”Tu și eu” și ”Să-ți spun adio”, compuse tot de Adrian Enescu, sunt alte patru mari șlagăre ale Loredanei lansate în 1987. În același an, a înregistrat, împreună cu Dida Drăgan, Aura Urziceanu, Elena Cârstea, Gabriel Cotabiță, Adrian Daminescu, Cornel Fugaru, Marina Florea și alți interpreți, melodia ”Voi, oameni de mâine” (muzica Anton Șuteu).

Compozitorul Adrian Enescu i-a propus Loredanei realizarea unui întreg album, cu piese pe versurile poetului Lucian Avramescu. Așa a apărut albumul ”Bună seara, iubito!”, înregistrat în 1987 și apărut în 1988 la Electrecord. Albumul s-a vândut într-un tiraj uriaș pentru acele timpuri — peste 1 milion de exemplare.

În același an, Loredana a efectuat turnee în Germania, Bulgaria, Polonia și a participat la Festivalul de la Mamaia ’88, obținând premiul la secțiunea creație. Artista a fost prezentă pe albumul lui Mihai Pocorschi cu piesa ”Pentru voi” (muzică și text Mihai Pocorschi), cântată cu Mihai Pocorschi, Doina Matei, Ioan Luchian Mihalea și Grupul Song.

Anul 1989 este încă un an de succes pentru Loredana, care lansează noi piese compuse de Adrian Enescu, pe versurile lui Lucian Avramescu — ”Un buchet de trandafiri”, ”Zăpada palmei tale”, ”Iubirea, cartea mea de oftat”, ”Scrisoare simplă”. A efectuat turnee în Germania și Coreea de Nord. În Germania, a concertat o săptămână, la un Festival de muzică etno, unde a interpretat și cântece tradiționale românești, ceea ce l-a determinat pe Adrian Enescu să facă prelucrări de muzică lăutărească, prima dintre ele fiind ”Cip-cirip”, care s-a bucurat de succes în Germania.

La începutul lunii decembrie 1989 a apărut al doilea album al Loredanei, în colaborare cu Adrian Enescu și Lucian Avramescu — ”Un buchet de trandafiri”.

Până în 1990, a imprimat zeci de piese aparținând unor compozitori de renume precum: Marius Țeicu, Adrian Enescu, Dan Beizadea, Marcel Dragomir, Jolt Kerestely, Mihai Pocorschi, Aurel Manolache, Ion Cristinoiu, Cornel Fugaru, Mircea Drăgan ș.a.

Cunoaște un succes deosebit cu piesa ”Bună seara, iubite!”, o compoziție a lui Adrian Enescu, care a dat și titlul primului album al Loredanei Groza, apărut în 1988. A avut lungi turnee în țară și în străinătate, mai ales în Italia, și a cântat alături de Rita Pavone și Tedi Reno.

În 1992 a obținut locul I la secțiunea șlagăre a Festivalului de la Mamaia, cu piesa ”Ce va fi iubirea mea” a lui Marius Țeicu.

Loredana alături de compozitorul Marius Țeicu și prezentatorii festivalului Mamaia ’92, Ștefan Bănică jr. și Cristina Țopescu.

Cu trupa Direcția 5 realizează mai multe albume, dintre care ”Atitudine” (1994) și ”Tomilio” (1996, Discul de Aur decernat de Electrecord). Multe dintre piesele de pe albumul ”Atitudine” se bucură de succes — ”Lili și puștiul”, ”O fată singură-n noapte”, ”Nu adio”, ”Exit-stage”, ”Iar”. Loredana a început să se implice din ce în ce mai mult în partea de creație a pieselor și a textelor, versurile albumului ”Atitudine” purtând semnătura Loredanei.

Artista la Festivalul Mamaia 1993.


Loredana la Festivalul Mamaia 1993.

În 1995, a susținut, alături de Direcția 5, concerte live în toată țara. Împreună au participat la Festivalul de la Mamaia cu ”O fată singură-n noapte”, care obține Premiul la secțiunea șlagăre. În același an, a lansat un nou album în colaborare cu Direcția 5: ”Născută toamna”, urmat de un alt turneu prin țară.

Anul 1998 a fost cel în care Loredana a lansat maxi-single-ul ”Lumea e a mea”, înregistrat cu B.U.G. Mafia, piesa care dă titlul acestui maxi-single având un succes fantastic. Anul 1999 aduce un nou album, care va însemna pentru Loredana un nou succes: ”Aromaroma”, la care a lucrat cu Marijuana, Sișu și Puya. Pe 10 iunie, cu prilejul lansării albumului ”Aromaroma” (care a avut loc de ziua ei de naștere), Loredana a susținut concertul ICoTOPIAti. Ea a câștigat Premiul Asociației Profesioniștilor de Televiziune din
România și al criticilor muzicali. În 2000, Loredana a colaborat cu formația Șuie Paparude, fiind invitată să cânte două piese de pe albumul ”Urban”.

Artista la Festivalul Mamaia 1995.

În același an, Loredana a reluat colaborarea cu Adrian Enescu, care semnează partea de creație a noului album al Loredanei, ”Diva Inamorata”. Albumul conține patru cântece noi (care sunt redate folosind teme muzicale clasice: opera ”Turandot” de Puccini, Simfonia a 9-a de Dvorjak, ”Lacul lebedelor” al lui Ceaikovski și lucrarea ”Variațiuni pe o temă de Paganini”, semnată de Rahmaninov) și câteva remix-uri ale unor șlagăre mai vechi ale Loredanei, inclusiv ”Bună seara, iubito!”

Artista la Festivalul Mamaia 1996.

Începând din 2001, Loredana a reușit să surprindă cu fiecare nou album, la mare parte din ele colaborând cu ”Banda Agurida” — ”Agurida” (2001), ”Zaraza, vânzătoarea de plăceri” (2002), ”Fata cu șosete de diamant” (2003), ”Zig Zagga Extravaganza” (2004) — Premiul Radio România pentru cel mai bun album, ”Jamparalele” ( 2006) — Discul de Aur, ”My Love” (2007), ”Made in Romanie” (2007), ”Nana nanino” (2007), ”Șatra în apus” (2007), ”Tzuki” (2008), ”Sundance” (2009), ”Iubi Land” (2010), ”Apa” (2012).

Loredana a susținut în vara lui 2006 un concert la Londra, dar și în cluburile din Ibiza. La Hippodromme Park, în inima Londrei, a incendiat atmosfera, alături de o celebră trupă britanică lansată în anii ’90, N-Joi. În  august 2006, Loredana și N-Joi au susținut un concert transmis live în toată lumea de BBC Radio 1.

Loredana la Revelionul 2006.

În anul 2007, Loredana cântă ca special guest star în concertul lui George Michael, susținut pe stadionul ”Lia Manoliu” din București.

A avut apariții sau roluri principale în multe filme și seriale de televiziune. A început cu un rol mic în ”Cuibul de viespi” (1987), au urmat roluri principale în ”A doua cădere a Constantinopolului” (1994) și ”Paradisul în direct” (1995). A mai avut roluri în ”Asfalt tango” (1997), ”Modigliani” (2003), ”Supraviețuitorul” (2008), ”Fire and Ice: Cronica Dragonilor” (2008), ”Minte-mă frumos” (2012).

Loredana și Banda Agurida, 2007.

Loredana și Connect-R în concert, 2007.

A jucat în serialele de televiziune ”Lori, Dan și Tanti Mili” (2003), ”Daria, iubirea mea” (2006), ”Inimă de țigan” (2007-2008), ”Regina” (2008-2009), ”Aniela” (2009-2010), ”Moștenirea” (2010), pentru unele interpretând coloana sonoră.

Dintre premiile obținute de artistă de-a lungul timpului mai menționăm: Marele Premiu la Festivalul București 1991, Premiul Ballantine’s pentru cea mai bună interpretă pop și cel mai bun album — ”Tomilio” (1998), Premiul Criticilor de Muzică (1999), MTV Music Awards — Best Female Singer (2004 și 2006), Premiul Radio România pentru cel mai bun album (ianuarie 2007), Premiul Radio România pentru cea mai bună interpretă a anului 2007 (martie 2008), Premiul Radio România pentru artistul anului (martie 2008).

Loredana Groza și-a lansat cartea ‘Sexting by Loredana’, 2009.

A susținut concerte în Germania, Israel, SUA, Canada, Bulgaria, Polonia, Rusia, Marea Britanie, Italia, Franța, Turcia, Austria, Belgia, Mexic etc.

La finalul anului 2013, a lansat single-ul ”Lumea ta”, interpretat împreună cu Carla’s Dreams. În 2014, a înregistrat piesa ”Nu știu cine ești”, la care a colaborat cu Cornel Ilie (Vunk), a susținut două concerte în București, la Sala Palatului, și a efectuat turneul național ”Magic — Un turneu de Super Star”, care a cuprins 15 dintre cele mai importante orașe ale țării.

Anul 2015 a început cu un alt turneu, ”Reveria”, cu spectacole în marile orașe ale țării — București, Botoșani, Bacău, Iași, Brașov, Ploiești, Galați, Constanța, Pitești, Deva, Timișoara, Arad, Cluj-Napoca, Suceava.

Noul single al Loredanei, la care a colaborat cu Nadir, se numește ”Te iubesc”, iar videoclipul a fost lansat în aprilie 2015.

Artista este angrenată în proiectul ”Atelierul de voce și muzică”, un program inedit pentru copii și părinți, de inițiere în muzica vocală și în cea instrumentală.

Loredana în recital la a IV-a ediție a Galei Crucii Roșii, 2011.

Loredana alături de Andreea Esca și Mihaela Geoană la a XIV-a ediție a programului ‘Iluminarea în roz’, organizată de Fundația Renașterea, la Muzeul Țăranului Român, 2014.

De-a lungul anilor, Loredana s-a implicat și în activități umanitare, declarând în repetate rânduri că iubește oamenii. În anul 2011, ea a devenit voluntar al Crucii Roșii Române, iar un an mai târziu, în 2012, a fost aleasă ambasador împotriva discriminării, la Marșul Diversității. De asemenea, este susținător al Fundației Renașterea în lupta împotriva cancerului de sân.

În 1998, Loredana s-a căsătorit cu Andrei Boncea și împreună au o fiică — Elena.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, redactor arhiva foto: Mihaela Tufega, editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva