Search

Istorie

Facebook Twitter Email

Ultimele descoperiri arheologice înregistrate în timpul cercetărilor efectuate în anul 2013 în cetatea Enisala sunt prezentate într-o carte semnată de Sorin-Cristian Ailincăi, care a fost lansată joi seara, la Muzeul de Istorie și Arheologie din Tulcea.

Volumul ‘Trăind cu morții. Înmormântări în așezările de la începutul epocii fierului între Carpați, Tisa și Nistru’ prezintă descoperiri inedite din arheologia funerară din spațiul amintit, cele de la Enisala fiind considerate de autor drept ‘spectaculoase’.

Mai multe detalii pe agerpres

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 de Costel Crangan

Fabrica de conserve care a marcat istoria Angliei. Cum a reuşit un negustor român să hrănească marea armată britanică

Fabrică de conserve din secolul al XIX-lea. Sursa foto: wikipedia Cel mai mare furnizor de carne conservată pentru armata britanică a fost, la jumătatea secolului al XIX-lea, o fabrică de „carne murată” din Galaţi. Fabrica era în proprietatea unui om de afaceri evreu, care adusese tehnologia (inventată cu doar câţiva ani înainte) în Moldova, acolo unde animalele vii erau de două-trei ori mai ieftine decât în restul Europei.

Povestea fabricii româneşti ale cărei paste erau căutate în toată Euro… Istoria unui război şters de comunişti din cărţile de istorie. Cum au … Deşi poate părea incredibil, o fabrică de conserve din carne din Ţările Române a fost, la jumătatea secolului al XIX-lea unul dintre cele mai importante stabilimente industriale de profil din Europa.

Mai mult decât atât, a ajuns să fie principalul furnizor al Marinei Regale Britanice.

Prima fabrică de conserve din carne din Ţările Române avea să se deschidă la 1844 în oraşul Galaţi, potrivit unui raport consular austriac aflat în arhiva Bibliotecii Academiei Române (mapa VII, 2 iunie 1844). Fondatorul afacerii era englezo-austriacul cu origini evreieşti Samuel Goldner (vezi „Istoria românilor prin călători”, Nicolae Iorga, IV, pag. 104), de aici şi menţionarea afacerii în documentele consulare austriece. Mai mult decât atât, toate utilajele necesare au fost aduse de la Viena, pe Dunăre.

mai multe detalii pe adevarul

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Pentru că impertinența extremiștilor maghiari nu are limite, aceștia mințind cu nerușinare la toate porțile occidentale că Transilvania este pământ unguresc, ne revine sarcina (încărcată de satisfacții, recunosc…) să prezentăm, pe rând, izvoarele maghiare medievale care demolează aceste pretenții. Scrise într-o perioadă în care aceste afirmații nu puteau să le aducă prejudicii, pentru că prima dreptul sabiei, nu dreptul istoric, spusele unor cronicari maghiari din Evul Mediu sunt bombe atomice pentru un Laslo Tokes si alti agitatori extremisti susținuți de Budapesta.

Astăzi ne vom ocupa de scrierile lui Simon de Keza, unul dintre cei mai impotanți cronicari maghiari ai secolului al XIII-lea, activ la curtea regelui Ladislau al IV-lea. În lucrarea CRONICUM HUNGARICUM el spune următoarele:

simon de keza 1

simon de keza 2

Pannoniae, Pamfiliae, Macedoniae, Dalmatiae et Frigiae ciuitates, quae crebris spoliis et obsidionibus, per Hunos erant fatigatae, natali solo derelicto in Apuliam per mare Adriaticum de Ethela, licentia impetrata, transierunt, Blackis, qui ipsorum fuere Pastores et coloni, remanentibus sponte in Pannonia.

„Orașele din Pannonia, Pamfilia, Macedonia, Dalmația și Frigia care fuseseră pustiite prin jafurile și asediile Hunilor, părăsindu-și solul natal, trecură, cu îngăduința lui Attila în Apulia, pe Marea Adriatică, Blackii (vlahii), care fuseseră păstorii și colonii lor, rămânând de bună voie în Pannonia.”

NOTA 1: Cu alte cuvinte, în secolul V d. Chr., Panonia era ocupată de blachi (vlahi – strămoșii românilor), pe vremea aprigului Attila. E important de subliniat că în Cântecul Nibelungilor (celebra epopee germană), care face referire la vremea lui Attila, se vorbește despre ducele VLAH Ramunc, aflat în alaiul lui Attila, prezentat ca un personaj de seamă de la curtea sa. Neplăcută situație pentru extremiștii unguri să se afle că pe vremea lui Attila, Panonia era ocupată de valahi, pașnic, cu “binecuvântarea’ lui Attila, aceștia fiindu-i aliați. Desigur, ei, geto-daco-valahii, au rămas exact în locul în care i-a și găsit Attila cu ocazia invaziei pe care a făcut-o în Europa, adică în Panonia și în jurul Carpaților.

Mai departe, cronicarul maghiar ne spune:

simon de keza 3

Remanserant quoque de Hunis virorum tria millia ex praelio Crimildino erepti per fugae interfugium, qui timentes occidentis nationes in campo Chigle vsque Arpad permanserunt, qui se ibi non Hunos, sed Zaculos vocauerunt. Isti enim Zaculi Hunorum sunt residui, qui dum Hungaros in Pannoniam iterato cognouerunt remeasse, redeuntibus in Rutheniae finibus // occurrerunt, insimulque Pannonia conquestrata, partem in ea sunt adepti, non tamen in plano Pannoniae, sed cum Blackis in montibus confinii sortem habuerunt. Vnde Blackis commixti litteris ipsorum vti perhibentur.

„Mai rămăseseră dintre Huni trei mii de bărbați, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin și care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla (în Rusia de astăzi – n.m.), până în vremea lui Arpad (secolul IX-X). Aceștia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi (Secui). Căci acești Zaculi sunt rămășițe ale Hunilor(alți cronicari maghiari ne spun că secuii nu sunt nici huni, nici unguri, dar lui Keza i-a plăcut această idee așa că nu o mai comentez – n.m.) care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieșit în cale, când se întorceau, în Ruthenia (în Rusia de astăzi – n.m.) și, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Pannoniei, ci vecini cu Blackii (românii), au avut aceeasi soartă în munți. De aceea, amestecându-se cu Blackii, se spune că se folosesc de literele lor.”

NOTA 2: Ohoho! Ce lovitură de măciucă dă Budapestei acest Simon de Keza! Haideți să analizăm citatul:

1. După ce europenii i-au desființat pe huni, nu a mai rămas picior din seminția lor în această zonă, ultimii rămași – în număr de 3.000 (fie ei secui sau nu) – s-au retras de teama armatelor Apusene în zona RUSIEI unde au și rămas până la venirea lui Arpad. După aceea, ungurii lui Arpad au venit în Panonia. Ei bine, cronicarul maghiar  ne spune că au cucerit o parte din Panonia, ÎN VECINĂTATEA VLAHILOR, ADICĂ A ROMÂNILOR. Cu alte cuvinte, teoria spațiului gol în care au venit ungurii este o gogoriță care ține doar la ignoranți, cronicarul spunându-ne că Arpad a luptat pentru a se instala în Panonia și că, după instalare, era vecin cu Vlahii, vlahii ăia care rămăseseră în Panonia din timpul lui Attila.

2. Ca o completare necesară, subliniez că în secolele IX și X (adică în vremea venirii lui Arpad în Europa), pe teritoriul Transilvaniei îi aveam voievozi peVLAHII  Gelu  (a fost conducătorul unei formațiuni statale cu populație românească și slavă – în secolele IX și X – ce cuprindea bazinele Someșului Mic și Almașului, până la Poarta Meseșului. Lucrarea Gesta Hungarorum al lui Anonymus îl numește “Gelou, un anume blac”), Glad (a fost voievod al unei formațiuni statale medievale timpurii localizată pe teritoriul Banatului istoric – teritoriul dintre Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați -, în prima jumătate a secolului al X-lea. Reședința principală a ducelui era Morisena – astăzi Cenad) șiMenumorut ( a fost menționat în cronica notarului Anonymus al regelui ungur Béla al III-lea ca fiind Duce al țării dintre Tisa (o parte din Ungaria de astăzi -n.m.), Mureș, și Munții Apuseni, locuită de români, slavi, avari, “cozari” (probabil o ramură a hazarilor), având ca reședință cetatea Biharea, pe timpul venirii ungurilor – anul 896). Așadar, deci și prin urmare… ;)

3. În final, cronicarul ne mai spune că ungurii s-au amestecat cu vlahii în munți, având aceeași soartă… Adică vlahii erau aici, nu au venit de la sudul Dunării mai târziu…

4. Și cât de dureros poate fi pentru aroganța maghiară să se sublineze faptul că ungurii au luat literele (alfabetul) de la vlahi. Adică românii i-au învățat pe unguri să scrie și să citească. Neplăcut pentru Lazlo Tokes, dar dacă așa spune cronicarul lor, îl credem pentru că este evident că nu avea NICI MĂCAR UN SINGUR MOTIV să pună artificial în seama vlahilor astfel de lucruri. Dimpotrivă!

Vom reveni și cu alte documente maghiare care infirmă toate pretențiile mincinoase cu care extremiștii maghiari infectează lucrurile în România și în afara ei.

Daniel Roxin

P.S. În această seară, pe Nașul Tv, puteți urmări un nou episod al emisiunii ADEVĂRURI TULBURĂTOARE în care vom aborda tema: TRANSILVANIA, INIMA ROMÂNITĂȚII. Emisiunea poate fi urmărită de la ora 22:00 și, în reluare, duminică, de la ora 11:00

Sursa imaginilor: M. Simonis de Keza, Chronicon hungaricum, Buda, 1782

Sursa traducerii: G. Popa-Lisseanu, Izvoarele Istoriei Românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum). Volumul IV. Cronica Ungurilor de Simon de Keza, București, 1935 (pewww.dacoromanica.ro)

Via: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/02/12/cronicarul-maghiar-simon-de-keza-sec-xiii-despre-romani-si-secui/

http://adevaruldespredaci.ro/

sursa: lupuldacic

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

oras-antic-e1439672766494

 În urmă cu doi ani, o echipă de scafandri a găsit cetatea antică a Callatisului, scufundată în apele Mării Negre. O teorie susţine că Atlantida ar fi fost localizată în Marea Neagră şi că Insula Şerpilor ar fi o mică bucată rămasă din vechiul continent dispărut.

Cu ajutorul vizualizării topografiei subacvatice, Google Ocean a ajutat un inginer britanic să cerceteze stratul aflat imediat sub fundul Mării Negre, descoperind o reţea de străzi perfect conturate, care nu puteau fi făcute decât de mâna omului. Specialiştii britanici afirmă că dovezi mai importante ar putea fi descoperite în apropierea coastelor României. Și o echipă de scafandri ucraineni a explorat ruinele oraşului antic Akra, scufundat în apele Mării Negre, în zona de coastă a Crimeei.
Arheologii spun că situl scufundat în mare, lângă Mangalia, a fost întemeiat de grecii dorieni în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Cercetările din ultimii 50 de ani au evidențiat că fortăreața are dimensiuni impresionante – aproape două mile în largul mării și tot două mile de-a lungul țărmului actual.
Relătari despre orașul scufundat în Marea Neagră există încă din secolul XV, când un navigator burgund a văzut “zidurile care ieșeau din mare” în dreptul portului Panguala (Mangalia).
Jeno Szabo este singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau şi are la activ peste şapte mii de scufundări prin apele din toată lumea, unde a găsit nenumărate comori. În 2004, echipa de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică condusă de Jeno Szabo a început să facă primele investigaţii pentru a putea demara acţiunile de căutare ale vechiului Callatis.
Trei ani mai târziu au obţinut ajutorul scafandrilor unguri care au venit şi cu aparatura necesară unei astfel de acţiuni. Au făcut un plan de cheltuieli estimative şi l-au înaintat secretarului general al Ministerului Culturii şi Cultelor de la acea vreme, Virgil Niţulescu, care a aprobat iniţial bugetul. Într-o săptămână de scufundări au găsit ruine, străzi, coloane şi o epavă a unei corăbii care folosea la transportarea marmurei. În apropierea epavei au fost găsite şi fragmente ceramice.
Tot într-o săptămână au cheltuit şi peste 15 mii de euro din buzunarele proprii, iar ministerul s-a făcut că plouă. Investigaţiile s-au oprit şi nu au fost reluate nici până în zilele noastre. Fascinaţi de descoperirea senzaţională, membrii echipei au încercat să strângă bani de pe unde s-a putut, au înfiinţat un Centru de Cercetări Subacvatice, toate fără prea mare succes.
Deşi iniţial nu au vrut să facă publică povestea de teama căutătorilor de comori care ar putea distruge vestigiile, scafandrii arheologi s-au hotărât să ceară ajutor de la alţii şi i-au chemat pe cei de la Discovery Channel, care ar putea da o parte din banii necesari, în schimbul exclusivităţii.

Pe faleza Mangaliei, în dreptul stației meteorologice încep zidurile cetății antice Callatis. E partea doriană a construcției, cea mai veche. “Cum intri în mare, la câțiva metri distanță, dai de ruine”, a spus arheologul Liliana Vioiu, de la muzeul local. În actualul port al Mangaliei se află, tot scufundate, alte ziduri ale cetății, ceva mai “moderne”, din perioada romanilor.
La extinderea unui hotel, cu vreo zece ani în urma, s-au facut săpături în urma cărora au fost descoperite vestigii de o valoare inestimabilă. Clădirea cea nouă păstreaza astfel în pântecele sale o fărâmă de istorie. Pe marginea căii de acces se întinde sistemul de canalizare. Toate au fost făcute de romani. “Daca cercetările ar continua, s-ar vedea că strada aceasta se întinde spre vechea cetate, care acum e sub apă”, a explicat arheologul Liliana Vioiu.
Oras_pierdut
Există descrieri din diverse epoci ale zidurilor scufundate în mare. Călătorul burgund Walerand de Wawrin notează, în 1445, că ajungând în portul “Panguala” – una dintre diversele denumiri de peste timp ale Mangaliei – a văzut ziduri de mari dimensiuni care ies din mare, în largul portului cel nou de la vremea aceea. Din aceeași sursă se știe că multe corăbii s-au scufundat după ce s-au lovit de acel “colț” uriaș. Peisajul lugumbru l-a impresionat, în 1652,și pe negustorul turc Evlia Celebi, referindu-se la orașul “Mankalia”, iar un francez – Xavier Hommaire de Hell – vorbește în 1928 despre “ziduri vechi ieșind din râpa argiloasă unde e așezat orașul, ceea ce arăta că marea a invadat toată aceasta parte a litoralului”. O hartă a Mangaliei, din 1924, prezintă zidul de nord al cetății antice, o construcție care se prelungește în largul Mării Negre. Harta este rodul studiilor începute în 1901 de Pamfil Polonic.
Cercetări de anvergură asupra cetății Callatis au fost demarate abia în 1962, fiind desfășurate, timp de zece ani, de căpitanul-comandor Constantin Scarlat, o figură emblematică pentru Marina Militară. El a înființat prima unitate de scafandri din Armata Română. Datorita lui există azi o hartă detaliată a cetății scufundate. Cu toate astea, Constantin Scarlat arată, într-un articol publicat în 1973, că până la momentul respectiv fuseseră descoperite cel mult 20% din totalul vestigiilor submarine din dreptul Mangaliei. Investigațiile au fost reluate abia în 1994, de data asta sub auspiciile Muzeului de Arheologie din Mangalia, care a colaborat, până în 1998, cu cercetatorii italieni de la “Cooperativa Metambuco” din Padova. După ei au venit, în 2007, specialiștii de la “Octopus Archeological Research Association” din Budapesta și de la Centrul de Scafandri “Carpatica” din București.
“Oriunde s-ar întâmpla aşa ceva, toată lumea ar sări să valorifice acest potenţial, s-ar relansa turismul. La noi nu s-a întâmplat nimic. În Grecia siturile subacvatice sunt acoperite cu grilaje metalice pentru a nu se putea lua nimic de acolo, vine turistul şi face scuba-diving. Altele sunt scoase la suprafaţă. În SUA se acoperă cu o cupolă de sticlă, iar turiştii vin cu un mini-submarin şi se uită. Se pot face şi tuneluri sub apă, depinde de buget. Mai mult decât să găseşti un oraş subacvatic pentru a relansa turismul, nu mai e nimic. Am zis că băgăm bani de la noi pentru a continua, dar a venit criza şi nu s-a mai putut. O săptămână de cercetări costă minim 20 de mii de euro, fără a pune la socoteală instrumentele. Dar nu este normal ca o descoperire de genul ăsta să fie finanţată din buzunarul meu. Eu am fost de mic fascinat de această poveste, am citit despre asta”, a mai spus Jeno Szabo .
În aprilie 2007, câţiva scafandri români ajutaţi de colegii din Ungaria au început o expediţie pentru cercetarea subacvatică, dotaţi cu tehnologie de ultimă oră, similară celei care a dus la descoperirea Titanicului. Sonarele au detectat o “anomalie” ciudată în adâncurile apelor de lângă Mangalia.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, scafandrii au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice.
Documentele Antichităţii lasă loc de interpretări în ceea ce priveşte data la care s-a pus temelia cetăţii. Deşi este menţionată în scrieri încă din sec. VI î.Hr, nu există dovezi arheologice mai vechi de sec. IV î.Hr. Cert este că oraşul cunoaşte o perioadă de înflorire rapidă, apoi decade o dată cu începutul erei noastre, însă prosperă din nou în decurs de câteva secole.
Nici data distrugerii cetăţii nu se ştie cu exactitate. Unele ipoteze susţin că o parte a oraşului s-a scufundat în urma unui cutremur, altele avansează ideea că cetatea a fost înghiţită încet de ape, din cauza procesului de eroziune. Deşi toţi specialiştii în arheologie recunosc că o astfel de descoperire este fabuloasă şi afirmă că vestigiile scoase la lumină până acum pe ţărmul românesc atestă miracolul şi geniul arhitecturii greceşti, majoritatea se abţine să se pronunţe în lipsa văzutului cu propriii ochi.
În “Dialogurile” sale, Platon descrie civilizaţia înfloritoare care popula Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul pierdut avea o câmpie fertilă, cu canale transversale şi un munte nu foarte înalt, şanţuri de apă legate prin tuneluri şi poduri, două izvoare – unul cu apă caldă şi unul cu apă rece – care ţâşneau din muntele principal, temple, cazarme, un hipodrom, săli de gimnastică şi un majestuos palat regal. În perioada ei înfloritoare, Atlantida era şi o temută forţă militară, cu 1.200 de corăbii de război şi 10.000 de care de luptă, toate sub conducerea regelui Evenor.
Împreună cu regina sa, Leucipe, ei au avut o fată, pe nume Clito, care a devenit, conform legendei, soţia lui Poseidon. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlantidei, întinsă pe 160.000 kmp. În urma unor mari cutremure şi inundaţii, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singură zi, şi de atunci a tot fost căutată de numeroşi istorici şi arheologi, apărând chiar “atlantologia”, ştiinţa care se ocupă de teoriile privitoare la acest continent.
Sursa: efemeride.ro

Sursa: decenei

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Istoria uzinei Aro începe în anul 1885, când, datorită amplasamentului, se construia o fabrică de hârtie și celuloză a companiei Letea. Fabrica și-a încetat activitatea în 1899, iar în 1933 a fost dezafectată. Între anii 1941-1944, locul a fost folosit ca depozit pentru materiale de către armată, din 1944, timp de aproape un an, aici a funcționat o secție de pale de elice pentru avion, aparținând Întreprinderii de Avioane Brașov, iar între 1954-1957, s-au fabricat părți componente pentru industria auto.

Anul 1957 reprezintă anul în care a fost produs primul automobil de teren din Romania, IMS 57. În anul 1959, a fost lansat modelul îmbunătățit M 59, iar în 1961 a început programul de proiectare și pregătire de fabricație a automobilului M 461, a cărui producție de serie a debutat în 1964.

Mai multe detalii pe agerpres

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

by 

decebal bust

English Heritage: “În ruinele unui fort roman, situat la Birdoswald, în Marea Britanie, au fost descoperite vestigii ce arată că aici a staţionat iniţial o cohortă de soldaţi daci, recrutaţi după înfrângerea dacilor de către romani şi încorporaţi în armata romană, iar apoi alţi militari daci, fie urmaşi ai celor dintâi, fie noi recruţi din Dacia.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cohorta a fost constituită curând după cucerirea  Daciei – în vremea împăratului Traian, în anul 106 e.n -., iar soldaţii au fost transferaţi în provincia romană Britania, unde urme ale prezenţei lor apar curând după anul 120 e.n.

Inscripţiile găsite arată că soldaţii daci au ajutat la construirea Zidului lui Hadrian (imaginea de mai jos), iar ulterior au staţionat la fortul de la Birdoswald, unul dintre punctele fortificate de pe traseul zidului.

zidul lui Hadrian

În două inscripţii apare reprezentat un falx – sabia curbată caracteristică dacilor, care apare şi pe Columna lui Traian.

inscriptie cu sica

Este impresionant felul în care soldaţii daci din Britania romană îşi păstrau cultura: la peste 200 de ani de la înfrângerea lui Decebal şi la aproape 2000 km depărtare de Dacia, încă mai reprezentau falxul pe inscripţiile lor şi dădeau copiilor nume dacice, inclusiv pe cel de Decebal. O piatră de mormânt descoperită la Birdoswald comemorează moartea a doi băieţi cu nume dacice, unul numit chiar Decebalus, care a trăit numai câteva zile, şi altul cu numele de Blaesus, mort la vârsta de 10 ani.” (English Heritage)

Nota mea (Daniel Roxin): Iată, englezii ne spun că sunt impresionați că o mână de daci (câteva mii cel mult) au fost în stare să își păstreze cultura după 200 de ani de la războaiele dintre Decebal și Traian, izolați de țara mamă, pe un teritoriu străin, asta în condițiile în care impostorii și incompetenții din mediul științific românesc încearcă să ne bage pe gât teoria aberantă că dacii din Dacia romană, chiar și cei din teritoriul neocupat de romani, și-au abandonat limba și cultura în favoarea celei romane, după 150 de ani de ocupație parțială!!! Adică, mai băbește, în timp ce dacii din Anglia și-o păstrau, dacii din Dacia Romană și dacii liberi aflați la sute de km în afara granițelor imperiului și-o abandonau. Curat murdar, fraților! Ce spuneți de asta?

Sursa: lupul dacic

English Heritage

Via: Descopera.ro

http://adevaruldespredaci.ro/

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

Născut în 1872 in Valenii de Munte, județul Prahova, Dumitru Brumărescu, cunoscut apropiaților drept Tache Brumărescu, a lăsat în urma sa 128 de brevete de invenţii, multe dintre ele excepţionale prin modul de realizare. A fost recunoscut la vremea aceea nu numai ca un inventator prolific, dar și ca un bun pilot, apreciat la nivel mondial. Pasiunea pentru tehnică a avut-o din copilărie, iar în tinerețe a început să cioplească în lemn și să-și vândă produsele. Drept urmare a acestei pasiuni pentru lemn, a înfiinţat şi a condus în 1903, “prima şcoală din România pentru fabricarea de jucării mecanice din lemn, iar în 1908 Brumărescu a inventat, construit şi utilizat un dispozitiv mecanic de pirogravură pe suprafeţe curbe. În tot timpul activităţii, a fost susţinut, apreciat şi încurajat de C.I. Istrati şi Spiru Haret.“ (adevarul.ro)

În anii 1904 si 1906 participă la expozițiile generale ale României, unde a obținut medalii de argint și de aur pentru un aeroplan original, cu decolare verticală, primul avion de acest gen, pe care l-a și brevetat sub nr. 02218, în noiembrie 1909, la București. “Aeroplanul său utiliza trei elice (este primul avion de acest gen), dintre care una era propulsivă, iar celelalte două tractive. Macheta avionului său a fost expusă la Salonul aeronautic de la Paris din 1910, alături de avionul cu reacție al lui Henri Coandă. Acest aparat avea profundorul în față, elicea în centrul aparatului, iar elicele accesorii erau destinate ridicării aparatului.” (Wikipedia)

dumitru_brumarescu
După expoziția de la Paris din 1910, Brumărescu hotărăște să rămână în capitala Franței pentru a-și îmbunătăți cunoștințele, timp în care a obținut brevetul de pilot la Juvissy. Cu banii strânși în țară, reușește să-și cumpere un motor de aviaţie Gnome 50 CP pentru a-și construi și experimenta avionul.

În 1911 revine în România și face tot posibilul să-și încerce și să-și perfecționeze avionul. Merge pe câmpul de la Cotroceni unde reușește să ridice avionul în aer și parcurge o distanță de câțiva km. Lipsa de experiență în pilotaj face ca Brumărescu să piardă controlul avionului care cade și se avariază în urma contactului cu solul. Accidentul nu a fost unul ușor, dar din fericire inventatorul a scăpat cu viață. Brumărescu nu a reușit să repare avionul din lipsă de fonduri. Acesta a fost depozitat în hangarul de baloane al secţiei de aerostaţie Bucureşti-Cotroceni.

În 1912, Tache Brumărescu participă la concursul organizat de Guvernul francez “pentru inventarea unui mijloc adecvat şi eficient de salvare a echipajelor submarinelor în caz de accident.” Pentru a putea participa la concurs și pentru a putea construi noua sa invenție, Brumărescu vinde motorul Gnome şi reușește astfel să proiecteze un aparat inedit, pe care l-a denumit “Salvator pentru submarine Brumărescu”. Invenția a fost brevetată în Franța în septembrie 1911. Era vorba de o ”cabină metalică cu pereți înalți, complet acoperită, fixată pe puntea superioară a submarinului, care permitea salvarea echipajului în cazul în care un submarin eșua.” Invenția nu a fost premiată dar a fost apreciată şi comentată pozitiv de revista „La nature” în numărul din 1913.

imageresize-2_85525400-horz

După primul război mondial, Ministerul lucrărilor publice din Franţa a scos la concurs “realizarea unui dispozitiv de tip cuplaj automat pentru vagoanele de cale ferată, care să fie capabil să elimine accidentele care se petreceau în timpul formării garniturilor de tren.” Brumărescu a participat și el cu o propunere care s-a aflat printre cele 7 selectate de comisie din cele 450 propuse, “dar nu a avut nici o şansă deoarece lada cu dispozitivul-machetă propus, a fost uitată în vama portului Marsilia, autorul neavând bani pentru a-şi însoţi şi susţine propunerea în Franţa.” (adevarul.ro)

Inventatorul continuă să-și pună în aplicație ideile și concepe, proiectează şi construiește o maşină “curăţitoare mecanică pentru bălţi şi capabilă să taie automat stuf.” Prototipul a fost testat pe Lacul Greaca. “După aproape o jumătate de secol, ideea şi soluţiile date de Brumărescu au fost preluate şi perfecţionate de cercetătorii de la staţiunea Maliuc, din judeţul Tulcea.”

Este recunoscut și pentru aportul său adus în cercetarea și realizarea saniei-automobil, diferită de cea concepută de Henri Coandă şi inventată anterior saniei-rachetă construită de Max Valier în 1929. A mai conceput un dispozitiv mecanic pentru topit zăpada de pe străzi, o cutie-agregat de alarmă, o sonerie fără curent electric și chiar o mapă de birou care se deschide automat la fila dorită.

Dumitru – Tache – Brumărescu s-a stins din viață în anul 1937 la București.

reportaj de Mădălina Corina Diaconu

surse: cunoastelumea

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

bucuresti http://www.pmb.ro/cultura_agrement/monumente/docs/bucuresti.pdf

neamt http://www.ijsunt.ro/pub/doc/ip/pregatirea_populatiei/Lista_Monumentelor_istorice_2010_%20NEAMT.pdf

sibiu http://www.sibiu.ro/ro2/pdf/2009/monumente/Orasul%20Sibiu%20-%20Lista%20Monumente.pdf

timis http://www.gtztm.ro/media/dms/File/lista%20monumentelor%20istorice%20timis.pdf

prahova https://www.siugrc-cjph.ro/documents/10157/271518/PRAHOVA_LMI.pdf

iasi http://www.uaiasi.ro/POSDRU/Proiect_10106/documente/botosani.pdf

campulung muscel http://www.primariacampulung.ro/fisiere/file/LISTA%20MONUMENTE-CAMPULUNG-2010.pdf

alba http://www.cjalba.ro/wp-content/uploads/2011/06/LMI_alba.pdf

giurgiu http://www.primariagiurgiu.ro/portal/giurgiu/primarie/portal.nsf/0/91B80F30CE44082D4225799500281C67/$FILE/Lista%20monumente%20municipiul%20Giurgiu.pdf

gorj http://www.alziar.ro/resurse/gorj_monumente.pdf

arad http://www.cjarad.ro/uploads/files/Serv_amen.ter.urbanism/PATJ%20ARAD%202010%2004.MAR.2010%20-%20pdf/STUDIU%20ISTORIC%20-%202009%20-/02.5.j%20Propuneri%20LMI%209.pdf

horezu http://www.galmicroregiuneahorezu.ro/static/docs/anexa-nr–3-lista-monum–istorice-.pdf

bistrita nasaud http://portal.prefecturabn.ro/pref/portal.nsf/5B0DA79FA10DDC1CC2257E7B003FBB4E/$FILE/Lista%20monumente%20istorice%20BN%202010.pdf

harghita http://www.csikleader.ro/docs/LMI-2010_HR.pdf

 

 

 

 

 

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

foto Dora Domșa

Una dintre cele mai bine de 75 de comune din Cluj, ce cuprinde doar trei sate, era cea mai puternică localitate din Ardealul de Nord-Est, în urmă cu 800 de ani. O serie de conjuncturi a transformat-o însă în colbuita comună de acum.
Comuna Dăbâca e compusă din doar trei sate – Dăbâca, Luna de Jos și Pâglișa. În 2011 avea doar 1.500 de locuitori, în scădere.
Prima datare a localității e veche de mai bine de un mileniu: prima consemnare datează din 1064 – localitatea și o așezare lângă ea. O sută de ani mai târziu în însemnări apare “comitatul Dăbâca”, între altele semne de prosperitate, dar și de ocupație. Localitatea ajunsese sub conducere maghiară, care a organizat în zonă mai multe comitate, mai exact șapte – Dăbâca, primul dintre ele în 1164, Solnoc în 1166, apoi Cluj, Turda, Alba, Târnava și Huedoara. Când a fost înființat comitatul conducea nu mai puțin de 163 de localități, cu 76.000 de locuitori, iar structura a rămas neschimbată secole la rând.

Cetatea Dăbâca, veche de atunci, are o formă inelară, cu patru incinte fortificate și un diametru de 600 de metri. Multă vreme s-a crezut că aceasta ar fi fost reședința legendarului Gelu, dar mai nou cercetătorii consideră că, mai degrabă, Gelu avea reședința pe teritoriul actualei comune Gilău – de unde și asemănarea de nume.

Dar să lăsăm site-ul Primăriei din comună să descrie istoria acestei așezări:


Stăpânirea maghiară care s-a instalat în Transilvania spre mijlocul secolului al X-lea, a impus alte forme de organizare administrativ-politice: comitatul, districtul și scaunul. Primele comitate din Ardeal au fost: Dăbâca (Doboka, 1164), Solnoc (Szolnok, 1166), Cluj, Turda, Alba, Târnava și Hunedoara.

În 1164 comitatul Doboka avea în componență un târg și 163 de sate, iar în 1733 izvoarele documentare și cartografice evidențiază un comitatus Dobacensis sau Dobocensis.

În 1772 guvernatorul Transilvaniei, feldmareșalul Hadik a realizat o statistică a populației conform căreia comitatul Dăbâca avea 164 de sate, 15241 de familii și 76445 de locuitori.

În 1873 comitatul Dăbâca avea un târg, 173 de sate și două cătune. Comitatele au fost înlocuite în 1850 cu cinci districte militare: Alba, Cluj, Sibiu, Reteag și Orhei care erau împărțite în circumscripții și cercuri. Dăbâca făcea parte din districtul Cluj, circumscripția Cojocna, cercul Răscruci.

În 1857 satele comunei făceau parte din cercul Cluj, plasa Răscruci.

În 1876 s-a format comitatul Solnoc-Dăbâca în care erau incluse satele Dăbâca, Pâglișa și Luna de Jos care făceau parte din plasa Gherla, notariatul Dej. Comitatul Solnoc-Dăbâca a fost transformat în județul Solnoc-Dăbâca în 1918, iar în 1925 a purtat numele de județul Someș. Din 1926 satele comunei Dăbâca au fost arondate plasei Borșa din județul Cluj.

În 1938 satele comunei Dăbâca făceau parte din ținutul Someș, însă doi ani mai târziu ținuturile au fost desființate. Între 1941-1967 satele comunei au făcut parte din raionul Gherla, regiunea Cluj, iar din 1968 teritoriul țării a fost împărțit în 39 de județe.


L-am întrebat pe istoricul Tudor Sălăgean cum se face că această comună, ce acum are doar trei localități, ajunsese cea mai prosperă acum 1.000 de ani din Ardealul de Nord. Iată ce explică: “potrivit datelor de care dispunem astăzi, Dăbâca era, în această epocă, cea mai importantă localitate din Transilvania de Nord, cu mult mai importantă decât Clujul. În cele trei cimitire de la Dăbâca, datând din secolele X-XII, cercetate doar parţial, s-au descoperit aproape 1000 de morminte, în timp ce la Cluj-Mănăştur, în cimitirul din aceeași perioadă, s-au dezvelit doar cca 200 de morminte. Cea mai mare localitate din Transilvania era Alba Iulia (Bălgrad), unde arheologii au descoperit până astăzi peste 2000 de morminte”.

Sălăgean a făcut și un istoric al localității: Cetatea de la Dăbâca este situată în partea de vest a localităţii, pe o terasă din dreapta Văii Lonei, fiind ridicată în secolul al X-lea. Fortificaţia era iniţial una de pământ, cu palisadă de lemn. Perioada de maximă glorie a cetăţii datează din secolele XI-XII, în perioada războaielor ungaro-pecenege şi după încheierea acestora, când Dăbâca a fost cea mai importantă cetate din Transilvania de Nord. Din această perioadă datează şi ridicarea primei incinte din piatră. Potrivit specialiștilor, cea mai apropiată analogie cu tehnica de construcţie a fortificaţiei de la Dăbâca este cea a cetăţii de la Târnovo, capitala Țaratului Bulgar, din secolul al XII-lea.

În anul 1964, la Dăbâca a fost deschis cel mai important şantier de arheologie medievală al epocii. Misiunea arheologilor era aceea de a stabili dacă Dăbâca a fost sau nu reşedinţa voievodului român Gelou, menţionat de Gesta Notarului Anonim al regelui Bela. Cercetările nu au reuşit să ofere nici un fel de argument temeinic în sprijinul acestei interpretări. Potrivit ultimelor interpretări, cetatea de reşedinţă a voievodului Gelou se afla, în realitate, undeva în zona Cluj-Napoca – Gilău. Cercetările arheologice de la Dăbâca au continuat până în anul 1984, sub coordonarea arheologului Petru Iambor (1939-2003), având însă o amploare mult redusă.

Josephinische_Landaufnahme_pg063
Dăbâca, așa cum apare pe vechea hartă Iozefină a imperiului Austro-Ungar, alături de alte localități importante din zonă.

În anul 1068, regele Solomon, împreună cu ducii Geza și Ladislau, i-au așteptat timp de o săptămână în orașul Dăbâca (in urbe Dobuka) pe invadatorii pecenegi care devastaseră Ungaria. Aceștia au revenit însă în Transilvania pe un alt drum, dar au fost ajunși din urmă de maghiari și învinși în bătălia de la Chiraleș.
În 1164 este menționat primul comite de Dăbâca (Eustachius comes de Dobuka). Acesta a ajuns ulterior voievod al Transilvaniei, fiind menționat în această calitate, în 1176, în calitate de participant la bătălia de la Myriokephalon, dintre bizantini și turcii selgiucizi.

În timpul marii invazii din 1241-1242 cetatea a fost distrusă de tătari. Ulterior, regalitatea a renunţat la stăpânirea ei, cetatea fiind donată unei familii nobiliare importante („nobilii de Dăbâca”). Nobilii de Dăbâca au încercat să revitalizeze localitatea, aducând aici coloniști germani (arheologii au descoperit câteva urme ale prezenței acestora, datând din perioada de după invazia tătară). Cu toate acestea, pentru că a ajuns o localitate dependentă, Dăbâca nu a mai reușit niciodată să își redobândească vechea importanță, transformându-se în scurt timp într-un simplu sat. Dispariția Dăbâcii de pe harta orașelor transilvănene a avantajat până la urmă Clujul, care a devenit, în secolul al XIV-lea, cel mai important centru economic din bazinul Someșului Mic și unul dintre cele mai importante orașe ale Transilvaniei medievale.


Acum că am înțeles istoria acestei altfel-necunoscute comune, cum se explică totuși ascensiunea sa? Interes strategic pentru dezvoltarea sa a existat, într-adevăr, dar nu în această măsură, resurse naturale ce să poată fi exploatate nu ar justifica o asemenea amploare. Care este, atunci, explicația? Sălăgean răspunde:“ascensiunea cetății Dăbâca trebuie pusă, probabil, în legătură cu caracteristicile climatice ale epocii. În perioada 950-1200 a fost înregistrată o perioadă de încălzire accentuată a climei, denumită de specialiști Medieval Warming Period (MWP). Se pare că, în această perioadă, transportul sării extrase la Ocna Dej, Sic sau Cojocna cu plutele, pe Someș, era mai dificilă, astfel încât s-au dezvoltat drumurile de uscat ale sării. Cel mai important era, pe atunci, cel care trecea pe la Dăbâca, având probabil vama la Sărata (comuna Panticeu), apoi prin Poarta Meseșului, spre Pannonia. A fost de asemenea importantă și situația politico-militară într-o perioadă în care, până către anii 1100, nord-estul Transilvaniei era stăpânit de pecenegi, iar Dăbâca era o cetate cu un rol militar foarte important”.

Sursa: actual de cluj

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva