Search

arheologie

Facebook Twitter Email

SARMIZEGETUSA. AGITATIE MARE IN JURUL SARMIZEGETUSEI. SE FOLOSESTE TEHNOLOGIE DE VARF, DAR SE PASTREAZA SECRETELE. ORASUL SECRET DE SUB SARMIZEGETUSA? BBC ŞI DISCOVERY, SCANEAZĂ SARMIZEGETUSA ASCUNSĂ! MINISTRUL CULTURII, SE AGITA SI EL. CE SA FIE TOTUSI?

In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacicede la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidentafaptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic,un ansamblu militaro – civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati.

Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii clandestini de comori, care au relatii puternice in zona clasei politice.
Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute.
In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor,numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, respectiv 15 bratari dacice de aur.
Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistoricenecunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradisteas-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.
Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.
Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.
Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei.
„La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, ne-a spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.
Un oras predacic subteran. Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezintaincintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mult mai mare deca cele de la Sarmisegetuza.Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.
„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, eimpanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.
Hartile oficiale au ajuns la hotii de comori
Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO.Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori.
Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. Singurul impediment in calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial.
„Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie“,
este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza?
Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea mai mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?
Sursa:
Celebrul post britanic de televiziune a folosit sateliţii şi o tehnologie numită LIDAR cu care a scanat împrejurimile incintei sacre din capitala dacică. Aşa a descoperit o echipă de la BBC în Sarmizegetusa Regia urme ale construcţilor romane. Rezultatele suntspectaculoase, spun cei de la BBC, dar preferă deocamdată să păstreze secretul asupra descoperirii lor. Arheologii români vor primi o copie a hărţii obţinute astfel doar dupădifuzarea documentarului, la sfârşitul verii.
Filmările pentru coproducţia BBC – Discovery Channel s-au derulat şi la Sarmizegetusa Regia, după ce indicii interesante, ce rămân deocamdată secrete, le-au fost oferite producătorilor de o scanare din satelit.
BBC lucrează de anul trecut la acest proiect despre Imperiul Roman şi despre cumtehnologia prin satelit îi ajută pe arheologi să descopere noi situri arheologice romane. Filmările la documentar au început în martie şi, de cinci săptămâni, echipa BBC s-a plimbat de-a lungul fostului imperiu şi a filmat în Italia, Tunisia, Iordania, iar, la final, a poposit în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor, cucerită de romani în urma a două războaie grele:
“BBC e aici pentru că lucrăm la un documentar despre Imperiul Roman şi despre cum tehnologia prin satelit ne ajută să descoperim noi situri arheologice în tot imperiul. În România, şi în special, în această parte a României, există o moştenire culturală foarte bogată şi suntem foarte interesaţi să descoperim urmele romane”,
spune Louise Bray, producătorul documentarului. Coproducţia BBC-Discovery va avea 90 de minute şi este dedicată special Imperiului Roman, o temă foarte bine primită de telespectatorii posturilor. Proiectul a demarat în septembrie 2011, dar filmările efective au început de-abia în luna martie. Munca de teren se finalizează odată cu cadrele filmate sus, în Munţii Orăştiei, iar partea interesantă apare în documentele la care deocamdată are acces doar “staff-ul” documentarului. De altfel, membrii echipei au fost îndeajuns de secretoşi pe toată durata vizitei lor şi au preferat să oprească filmările de îndată de ziariştii români au ajuns în zonă.
Contractul de confidenţialitate încheiat cu autorităţile şi arheologii români i-a împiedicat şi pe aceştia să dea prea multe date despre materialul BBC, dar entuziasmul specialiştilor care au fost alături de echipa de filmare e relevant:
“Sigur că acest documentar e foarte important pentru arheologi, pentru că această colaborare cu BBC-ul nu înseamnă doar o colaborare cu o televiziune superprofesionistă, care dă informaţie curată, care promovează în felul acesta situl, dar ne oferă şansa să avem şi rezultatele investigaţiilor făcute cu noua tehnică LIDAR privind situl de la Sarmizegetusa. Şi, din punct de vedere ştiinţific, asta va fi un pas mare înainte”,
a declarat profesorul universitar Gelu Florea, coordonatorul şantierului arheologic de laSarmizegetusa Regia.
Cu laserul prin istorie
Producătoarea documentarului, Louise Bray, este arheolog şi pasionată de istoria veche. Pe teren, la cetăţile dacice, a însoţit-o chiar şeful de şantier de pe sit, profesorul universitardr. Gelu Florea, cea mai autorizată sursă în ceea ce priveşte Sarmizegetusa Regia. Toţi românii trebuie să aştepte însă difuzarea coproducţiei pentru detalii. Cert este că ziariştii britanici au folosit sateliţii postului pentru a “scana” teritoriul fostului imperiu în căutarea de situri care nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. “Ceva” a atras atenţia lor către Sarmizegetusa Regia şi nu către ruinele romane de la Ulpia Traiana.
Louise Bray, producătoarea documentarului, observă că bogăţia Munţilor Orăştiei nu se rezumă la comorile arheologice, ci cuprinde atât natura, cât şi oamenii.
Louise Bray a decis să includă situl din Munţii Orăştiei în proiectul ei şi, pentru a obţine detalii interesante asupra a ceea ce pământul ascunde în zonă, a închiriat un avion pecare s-a montat echipamentul LIDAR – Light Detection and Ranging. “BBC foloseşte acum un tip de tehnologie numită LIDAR, în care postul a investit sume importante, şi aceasta ne-a descoperit o nouă imagine, o imagine foarte largă a pădurii care înconjoară acest sit. Este o descoperire foarte interesantă, parte din ea se cunoştea dinainte, este vorba despre o structură romană de apărare, credem noi, dar nu suntem siguri 100%.
Descoperirea este foarte importantă pentru că este pentru prima dată când această structură poate fi observată integral, deci putem vedea marele plan al cetăţii pentru prima dată”. Este tot ce a dezvăluit producătoarea britanică despre descoperirea din sol apărută după ce tehnologia LIDAR a “bombardat” solul sitului cu impulsuri luminoase, oferind o imagine clară a ceea ce ascunde natura. Dacă echipa BBC a “decupat” din harta obţinută din satelit doar o structură romană, arheologii români cred că tehnologia LIDAR le va aduce detalii si despre ruinele dacice: “Imediat după difuzarea filmului, din august încolo, vom primi aceste hârtii. Aşteptăm să vedem imaginile şi sunt convins că această nouă tehnică pune în evidenţă tot felul de structuri care altminteri din fotografie aeriană nu se văd. Trebuie să vă imaginaţi tot acest deal fără vegetaţie, văzut de la înălţime, ceea ce din punctul nostru de vedere spune foarte mult, mult mai mult decât ce se vede cu ochiul liber, de la nivelul solului”, crede profesorul Gelu Florea. Doar din toamnă vom şti, după ce arheologii români vor viziona imaginile, dacă descoperirea BBC schimbă teoriile în ceea ce priveşte istoria capitalei dacice.
Promovare pentru patrimoniu
Louise Bray a ajuns în luna februarie pentru prima dată în România, în “recunoaştere”:
“Era zăpadă multă şi atunci nu am reuşit să văd mare lucru, dar acum sunt entuziasmată de ceea ce este aici. Această parte a României este frumoasă, ne bucurăm de clipele trăite, oamenii sunt superbi, arheologii sunt minunaţi, timpul – uitaţi este o zi însorită perfectă, deci trăim un timp minunat şi suntem mulţumiţi că am venit. Avem şi noi în UK o mulţime de monumente, dar aici totul este inedit, situl şi natura. Noi nu mai avem nici lupi, nici urşi şi nici suprafeţe atât de mari de asemenea pădure”,
spune producătoarea a cărei echipă a fost mereu însoţită în teren de un vânător cu puşca în spate.
“Echipa de cercetare a vrut să includă Sarmizegetusa Regia în film şi nu ne pare deloc rău. Am început să citim despre sit şi apoi am luat legătura cu domnul Gelu Florea. Pentru acest program am filmat în alte trei ţări: Imperiul Roman se întindea mai demult pe o suprafaţă unde acum sunt 16, chiar mai multe ţări. Noi am ales doar patru ţări dintre acestea unde să ne filmăm documentarul, am filmat în Tunisia, în Africa de Nord, am filmat în Iordania şi, de asemenea, în Italia. România este a patra ţară unde filmăm”.
Pe directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina (PNG), Lucian Stratulat, adresa BBC l-a surprins: nici că se putea promovare mai bună atât pentru monument, cât şi pentru întreaga zonă protejată: “Când am văzut prima dată adresa de la BBC prin care ne cereau acceptul să filmeze în cetăţi am rămas plăcuţi impresionaţi, pentru că nu ne-am aşteptat ca parcul să fie promovat în acest fel, şi prin folosirea unei tehnologii de vârf. Bineînţeles că ne-am dat acceptul imediat, chiar am promis echipei de filmare că îi vom sprijini cu tot ce se poate. Acest documentar înseamnă foarte mult nu dar pentru cetăţile dacice, dar şi pentru Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina. Vă daţi seama că prin realizarea acestui documentar se realizează o conexiune între biodiversitate, tradiţie şi istorie. Zona este încărcată de istorie, iar promovarea cetăţilor implică promovarea parcului natural a cărui valoare este de necontestat.
Arheologii români au spus demult că doar 3 la sută din vestigiile vechii capitale a Daciei au fost până acum scoase la lumină, restul rămânând ascunse sub pământ.
Tehnologia specială folosită poate oferi şi specialiştilor parcului date despre biodiversitatea din zonă”; în timp ce preşedintele Consiliului Ştiinţific al PNG, cercetătorul Radu Stelian, care a discutat minute bune cu englezii despre minunăţiile naturale din zonă, crede:
“Pe lângă siturile arheologice, până şi natura de aici, care e magnifică, are şi ea valenţe de patrimoniu UNESCO. Europa descoperă că românii au şi ei ceva interesant, că România are o cultură şi o civilizaţie veche”.
Vestea că o televiune precum BBC filmează în cetate, a făcut turul sitului. Toţi turiştii au tras de departe cu ochiul la echipa care se plimba şi filma la pas în pădurea din jurul incintei sacre şi toţi au sperat că documentarul va îmbunătăţi imaginea României în lume.
Audienţă de milioane
Documentarul va fi difuzat în luna august de BBC, apoi în septembrie de Discovery SUA, aşa că zeci de milioane de oameni vor afla informaţii şi vor vedea imagini din fosta capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia:
“Noi avem o audienţă estimată de 30, până la 40 de milioane de oameni în întreaga lume: în UK, America, Europa, Asia şi Australia, practic peste tot în lume, deci e o ocazie minunată de a arăta lumii ce parte minunată a României este aceasta şi să le dea de înţeles cât de importantă era această lume în vremea romanilor”,
crede Louise Bray. O lume despre care ştiu puţine până şi turiştii români – în lipsa unei finanţări continue şi suficiente, la care se adaugă condiţii de lucru primitive, arheologii au făcut puţine descoperiri, dar şi datele publicate nu are cine să le expună turiştilor interesaţi în lipsa unui ghidaj de specialitate în cetăţile dacice.
Câţi dintre români ştiu de exemplu că:
“Situl de la Sarmizegetusa este foarte mare: ultima ridicare topografică pe care am terminat-o toamna trecută, cu ajutorul profesorului Rus de la Facultatea de Geografie din Cluj, ne arată un sit care are şase kilometri lungime pe ax, peste 250 de terase antropogene, amenajate în antichitate, se întinde pe aproape 400 de hectare de teren plan, deci vă daţi seama că e mult şi de-abia acum avem o dimensiune reală a tot ce s-a întâmplat aici în antichitate”,
spune universitarul clujan, care aşteaptă cele 10 milioane de lei alocate deocamdată pe hârtie de fostul Executiv: “Sumele alocate de Bucureşti ne ajută foarte mult, este vorba de acel program multianual anunţat de Ministerul Culturii şi care sperăm să-l putem pune în aplicare din această vară cel târziu, pentru patru ani şi, dacă toate lucrurile merg bine, vom lucra şi la Sarmizegetusa, dar şi în alte centre dacice din zonă”.
Lipsei de informaţie i se adaugă şi infrastructura deficitară, pentru că drumurile numai trasee turistice nu par. Louise Bray a caracterizat accesul către Sarmizegetusa Regia ca fiind “bumpy”:
“Drumul către sit este plin de hârtoape şi este un pic peste mâna turiştilor să vină aici. Au nevoie de o maşină 4×4, dar este un sit atât de frumos încât cu certitudine aş face efortul să vin aici, dacă aş fi un turist care ar vizita România şi în mod special aceasta parte a ţării. Este un sit minunat, iar drumul n-ar trebui să-i impiedice pe oameni să vină”.
Englezii chiar glumesc – cu siguranţă, pe vremea romanilor, drumurile erau mai bune.
Tehnologia LIDAR
Light Detection and Ranging (LIDAR) este o tehnică activă de teledetecţie cu ajutorul căreiase pot obţine date de o acurateţe ridicată despre topografia terenului, vegetaţie ori diverse structuri şi construcţii. Potrivit specialiştilor, această tehnologie foloseşte trei sisteme de bază – scanarea laser care măsoară distanţele cu precizie, plus sistemul de poziţionare global (GPS) şi Inertial Measurement Unit (IMU) pentru înregistrarea orientării. Tehnologia presupune folosirea de calculatoare cu capacitate ridicată de stocare şi calcul. Cu ajutorul scanării laser, sunt înregistrate diferenţele de timp dintre impulsurile laser trimise din avionul ce efectuează zborul şi cele reflectate de suprafaţa topografică. Un receptor GPS montat pe avionul care transportă tehnologia înregistrează poziţia continuă a acestuia.
În teren, este amplasată o staţie GPS pentru a corecta diferenţele, iar traiectoria de zbor să fie înregistrată extrem de precis. Sistemul IMU măsoară continuu înălţimea şi acceleraţia avionului. Datele despre topografia terenului cu sistemul LIDAR se obţin prin recepţionarea impulsurilor laser într-un anumit interval de lungime de undă, cunoscut ca “banda infraroşu apropiat”.
Avantajul tehnologiei LIDAR apare datorită fasciculului laser care penetrează vegetaţia indiferent cât este de densă. Aceeaşi tehnologie a fost folosită de arheologii care au descoperit oraşul maiaş Caracol – în acest caz, oamenii de ştiinţă au apelat la LIDAR, adicăau folosit semnale laser care au penetrat jungla şi au reflectat dinspre pământ o imagine 3D a sitului Caracol, unul dintre cele mai mari oraşe din istoria maiaşă. Au fost îndeajuns 10 ore de măsurători cu ajutorul laserului, făcute în patru zile, pentru ca tehnologia să pună la dispoziţia arheologilor o hartă mult mai detaliată decât ce obţinuseră specialiştii după un sfert de secol de cercetări la sol. Folosită în arheologie, tehnologia LIDAR arată exact mărimea sitului, limitele lui şi construcţiile în terase.
BBC şi Discovery scanează Sarmizegetusa ascunsă.
Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, a atras atenţia, vineri seara, 25 mai, într-o conferinţă de presă, la Alba Iulia, că dacă nu se acţionează cu maximă urgenţă, cetăţile dacice riscă să fie scoase de pe lista UNESCO.
“Riscul este foarte mare, dacă vin şi văd că nu am făcut nimic”, a declarat ministrul Culturii, care a vizitat în cursul zilei de vineri Sarmizegetusa Regia, despre care a spus că este“ştampila, sigiliul naţiunii noastre”.
“Chestiunea e gravă”, a afirmat Diaconu, care a adăugat că “arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile”. “E de neînţeles lucrul acesta”, a adăugat demnitarul.
“Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi dacă cumva vine un control UNESCO? Pierdem statutul. Deci, dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă, pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice”, a punctat oficialul.
Diaconu criticat ‘’suprapunerea” de orgolii personale, nesfârşite, între specialişti, administratori. ”Eterna problemă a României. Al cui e locul, obiectul, cine e şeful, cine comandă aici. Unii zic că sunt ei, alţii că-s ei”, a mai spus Diaconu, care a adăugat că trebuie ‘’sparte” orgoliile.
Ministrul a afirmat că vrea să-i pună la aceeaşi masă pe cei din administraţia publică locală, de la Consiliul Judeţean Hunedoara, pe specialişti şi Ministerul Culturii, până va fi găsită o soluţie.”Lucrurile mi se par extrem de simple şi de rezolvat imediat. Adică, să înceapă să lucreze toţi, fiecare pe meseria lui”, a spus acesta. “Fiecare să facă ceva şi de maximă urgenţă”, a adăugat Diaconu, care a apreciat că “e absolut dureros ce se întâmplă acolo”. Ministrul a mai spus că va organiza peste două săptămâni şi jumătate o conferinţă de presă la Sarmizegetusa Regia.
Oficialul a precizat că sunt fonduri, fiindcă investiţiile sunt absolut minime. “Investiţiile nu sunt mari, problema e a noastră – de organizare, de coordonare”, a spus acesta.
“Noi, ca stat, nu am făcut nimic, avându-le deja înscrise în UNESCO. (…). Riscul este foarte mare dacă vin şi văd că nu am făcut nimic. (…). Problema se pune exact aşa şi cu Brâncuşi. Ziceau să aducem osemintele lui Brâncuşi acasă. Am zis întâi să-l merităm pe Brâncuşi. Câtă vreme neglijăm total tot ce înseamnă ce a mai rămas de la Brâncuşi, cele două bârne sub care s-a născut. Şi alea sunt cumpărate de cineva. (…). Câtă vreme noi nu facem aici cultul Brâncuşi, noi nu-l merităm pe Brâncuşi. Întâi să-l merităm şi după aceea promit, mă zbat, mă duc, mă lupt, orice e legal de făcut ca să vină Brâncuşi acasă”, a declarat Mircea Diaconu.
Nu comentez, dar ceva se intampla!
La noi romanii, orice este posibil!
Sper ca graba, sa nu strice treaba!
Sa urmarim cu atentie!
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Sensational archeological discovery near Sibiu: A storm will raise in the international world !

A ceramic piece engraved with unknown symbols that could prove the existence of writing in early Neolithic was discovered by archaeologists on site Orastie – Sibiu motorway, north of Miercurea Sibiului, has announced Mr. Sabin Luca, the manager of Brukenthal Museum. The ceramic piece was found in a housing complex dating from before the year 6000 BC.

The piece could prove that at that time there writing systems and, according to Sabin Luca, is “the only known fragment, in this moment, chronologically, with such symbols.”

“I am shocked … Obviously it’s a system of putting something in an order, with different types, and will be an opportunity for disputes. When it will appear in the international world, a storm will raise,” said the manager of the National Museum Brukenthal.

Housing complex was discovered in the archaeological site called “Miercurea Sibiului 2”, located in  north of the city Miercurea Sibiului, on Valea Grabovei, and it sets the first wave of Neolithic in Romania.

“We had the chance to discover yet another site of the first wave of Neolithic in Romania. (…) This is due to some communities who came at that time from somewhere from Macedonia, the closest analogies for the  discovered materials are in Serbian Macedonia and the Greek side of Macedonia, so northern Greece.It’s strange, but that is history. Scientifically speaking, it is a great discovery, “said Sabin Luca.

Archaeologists from Sibiu have explored the three dwellings, along with ovens and thousands of fragments of ceramic, but it could be, after their calculations, another three to four houses of this period which were left unexplored nearby.

“These findings show that these communities suddenly came with the new known technology from Neolithic: agriculture, animal raising, other types of  architecture, other social relations, comparing to hunters who were standing by and they became the owners this area first – Oltenia, a part of Banat and the western half of Transylvania”, said Sabin Luca.

Excavations were done  at a depth of about five meters, from March to June this year.

On site Miercurea Sibiului 2, 29 complexes with archaeological material were found, belonging to Early Neolithic – Starcevo-Cris culture, the first Iron Age and early medieval period.
 

 DESCOPERIRE arheologică  de SENZATIE langa Sibiu: Va stârni o furtună în lumea internaţională !

Un fragment ceramic inscripţionat cu simboluri necunoscute, ce ar putea dovedi existenţa scrisului în neoliticul timpuriu, a fost descoperit de arheologi pe şantierul autostrăzii Sibiu-Orăştie, la nord de Miercurea Sibiului, a anunţat, miercuri, directorul Muzeului Naţional Brukenthal, Sabin Luca.

Sabin Luca, directorul Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, instituţie care a coordonat lucrările de cercetare arheologică pe traseul autostrăzii Sibiu – Orăştie – lotul 3, a prezentat, într-o conferinţă de presă, un fragment ceramic descoperit într-un complex de locuinţe datate de dinainte de anul 6.000 i. Hr.

Fragmentul ar putea dovedi că în perioada respectivă existau sisteme de scriere şi, potrivit lui Sabin Luca, este “singurul fragment cunoscut, din acest moment cronologic, cu astfel de simboluri”.

“Eu sunt zguduit. Am organizat nu ştiu câte simpozioane, am publicat nu ştiu câte volume internaţionale cu semne, simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada asta existau sisteme de scriere. Eu tot timpul am zis că există sisteme de comunicare care nu înseamnă scriere, ci simboluri. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, cu simboluri variabile, dar vă daţi seama că nu e ornament. E clar că e un sistem de punere a ceva într-o ordine, cu tipuri diverse şi va rămâne un prilej de dispute. Când va apărea în lumea internaţională va stârni o furtună”, a afirmat directorul Muzeului Naţional Brukenthal.

Complexul de locuinţe a fost descoperit în situl arheologic denumit “Miercurea Sibiului 2”, localizat la nord de oraşul Miercurea Sibiului, pe Valea Gârbovei, şi atestă primul val de neolitizare din România.

“Am avut şansa să descoperim încă un sit din primul val de neolitizare din România. (…) Acesta se datorează unor comunităţi care au venit în vremea aceea undeva dinspre Macedonia, cele mai apropiate analogii pentru materialele descoperite se află în Macedonia sârbă şi cea grecească, deci nordul Greciei. E ciudat, dar asta este istoria. Din punct de vedere ştiinţific este o descoperire deosebită”, a declarat Sabin Luca.

Arheologii sibieni au explorat trei locuinţe, alături de cuptoare şi mii de fragmente de ceramică, dar ar mai putea fi, după calculele lor, alte trei – patru locuinţe din această perioadă rămase neexplorate, în apropiere.

“Aceste descoperiri ne arată că aceste comunităţi au venit năvalnic cu noua tehnologie a neoliticului cunoscută: agricultură, creşterea animalelor, arhitectură de alt tip, alte relaţii sociale, faţă de vânătorii ce stăteau pe aici, şi au stăpânit locul, mai întâi în această zonă – Oltenia, o parte din Banat şi jumătatea de vest a Transilvaniei”, a explicat Sabin Luca.

Săpăturile au fost realizate la o adâncime de aproximativ cinci metri, în perioada martie – iunie a.c.

“Oricât ne-am fi căznit nu am fi reuşit să descoperim situl prin mijloace academice fiindcă au fost 4 – 5 metri adâncime, la un moment dat a căzut drumul tehnologic din cauza adâncimii mari a săpăturilor. Cu niciun mijloc de detecţie actual nu se putea descoperi acest sit. Nimeni nu sapă cu hârleţul la patru metri sperând că va descoperi ceva”, a mai spus directorul muzeului din Sibiu.

În situl Miercurea Sibiului 2 au fost găsite, în total, 29 de complexe cu material arheologic, ce aparţin neoliticului timpuriu – cultura Starcevo-Criş, primei epoci a fierului şi perioadei Evului Mediu timpuriu.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

 

UN FILM DOCUMENTAR EXCEPTIONAL, DE APROXIMATIV O ORA, DESPRE STRAMOSII NOSTRI, REALIZAT DE TELEVIZIUNEA NATIONALA “TVR 2” !
Emisiunea “Enigmatica Terra” (integrala) :
Da, dar…la pachet cu celalalt documentar:

dacia preistorica
Cu Lumina si Caldura

triunghi lumina
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email
Vineri, 22 Mai 1998 Conf. dr. Ioan Ticleanu face o dezvaluire senzationala: Noi i-am invatat pe egipteni sa faca piramidele.  Piramida de pe Toaca din Ceahlau este mai veche decit piramida lui Keops.

Noi marturii vin sa ne reaminteasca cit de putin a fost investigata preistoria noastra. Cit de putin stim despre primii locuitori ai acestor meleaguri. Se vorbeste despre hiperboreeni, despre traci, geti si daci.
Dar cine erau ei? Cum traiau? Ce nivel de cunostinte aveau? In ce credeau?      Marturiile istorice sint putine si noi nu facem nimic pentru a le valorifica si imbogati. Erau cei de pe aceste paminturi doar “cei mai viteji si mai drepti”, agricultori, mineri si crescatori de albine?
Cum ramine cu informatiile care vorbesc despre darul lor de vindecatori? Dar cu sanctuarul si calendarul astronomic de la Sarmizegetusa Regia? Cum au fost ziditi muntii, cum s-au realizat betoane si cuie care nu au ruginit pina astazi? Piramida lui Keops se inscrie perfect in reconstituirea piramidei de pe Toaca
Conf.dr. Ioan Ticleanu, de la Facultatea de geologie a Universitatii Bucuresti, este un pasionat al muntelui, iar Ceahlaul l-a fascinat intotdeauna.
Isi aminteste si acum un cintec despre Ceahlau, cintat de invatatorul sau la vioara, pe care ulterior nu l-a mai auzit niciodata.
Soarta a facut sa-si petreaca o parte din copilarie linga acest munte, cind s-a mutat la Bicaz pe santierul unde tatal sau era inginer constructor. Revenit in Bucuresti, nu si-a uitat prima dragoste, asa ca, in fiecare vara, face excursii cu familia in munti.  In cursul unei astfel de expeditii, a facut o descoperire care, daca va fi confirmata, este cu adevarat senzationala.
Privind Ceahlaul dinspre Est, de pe soseaua ce margineste lacul de acumulare de la Bicaz, Ioan Ticleanu a fost surprins de aspectul piramidal al virfului Toaca, inalt de 1900 de metri.
Asa ca s-a apucat sa investigheze, impreuna cu sotia sa, ca orice cercetator care se respecta.
Geometric, virful este constituit la partea inferioara dintr-un trunchi de piramida, continuat cu un virf piramidal tesit.
Primul semn de intrebare l-a ridicat baza absolut patrata a trunchiului de piramida, cu latura de 296 de metri, inaltimea totala a acestei forme de relief fiind astazi de 107 metri. In al doilea rind, este aproape imposibil ca doua creste sa se intersecteze, in mod natural, la exact 90 de grade.
Si nu in ultimul rind, unghiul pantei de pe partea de Nord a virfului (mai ferita de eroziune decit celelalte) este de 52 de grade, acelasi ca si la faimoasa piramida a lui Keops.
Plecind de la acest unghi, s-a facut reconstituirea piramidei, asa cum arata ea initial. Similitudinile cu piramida lui Keops sint tulburatoare: constructia egipteana are una din fete aproape perpendiculara pe directia Nord, iar fata similara a virfului Toaca se abate cu doar 13 grade de la aceeasi directie, raportul intre lungimea laturii si inaltime, folosit de arhitectii egipteni, are aceeasi valoare cu cea in care se incadreaza si piramida reconstituita pe Toaca.
“Piramida lui Keops se inscrie perfect intr-o reconstituire a piramidei initiale de pe Toaca.  Egiptenii au construit mai intii piramida in trepte, apoi asa-numitele piramide strimbe, apoi pe cele drepte.
Toate cele trei modele se regasesc pe Toaca.
Exista elemente care duc la ipoteza ca piramidele egiptene isi au arhetipul in Ceahlau.
Modelul piramidei ar fi putut circula similar cu motivul spiralei de pe obiectele de ceramica, acesta, potrivit unor cercetatori, pornind din zona dunareana, a trecut in Creta si dupa 3000 de ani a ajuns in Egipt”, spune Ioan Ticleanu.
Mai mult, piramida de pe Toaca ar putea avea o vechime de 10.000 de ani, pe cind piramida lui Keops este datata 2.500 de ani i.Hr.      Cercetarile facute atit pe harta topografica, prin stereoscopie, cit si in teren, conduc la concluzia ca virful Toaca a fost modelat in forma de piramida.
Posibila interventie a omului este sustinuta si de faptul ca conglomeratele din care este format virful se pot ciopli mult mai usor decit granitul sau calcarul.
Ceahlaul a fost unul dintre muntii sfinti ai dacilor .
Multe sint pietrele si virfurile din Carpati care poarta nume cel putin ciudate: Omu, Sfinxul.
Linga Toaca se afla virful Panaghia  si Piatra Ciobanului, toate trei asezate pe aceeasi axa.
Stinca Piatra Ciobanului se afla la Vest de Toaca, situata la fel ca si mormintul lui Osiris, divinitate suprema a egiptenilor, care era cioban, fata de templul aflat in apropierea sa.
Doar doi munti au, in Romania, cite o sarbatoare.
Daca Tirgul de fete de pe Muntele Gaina este mai cunoscut, datorita caracterului sau inedit, Ziua Muntelui, organizata in fiecare an pe 6 august in Ceahlau, are o semnificatie ce se pierde in negura timpurilor si nu poate fi confundata cu “Schimbarea la fata”, sarbatorita de ortodocsi la aceeasi data.      Oamenii pleaca de cu noapte, pentru a ajunge in virf dimineata, cind rasare soarele.
Credinta spune ca daca vezi soarele rasarind peste munte, iti merge bine tot anul.
“Am motive sa cred ca Ceahlaul este unul dintre muntii sfinti ai dacilor.
Stramosii dacilor si chiar dacii insisi practicau, cum o arata numeroase dovezi arheologice, o religie in care Soarele ocupa un loc central.
Aceasta credinta ne-ar putea fi transmisa pina astazi prin cuvintul “raza”: RA – numele zeului (identic la egipteni) si ZA – zeu.
Apoi, intre credinta dacilor in viata de apoi, prezentata de Herodot si cea a egiptenilor antici, prezentata de Diodor, nu exista practic nici o deosebire” explica Ioan Ticleanu.
In Muntii Vrancei exista chiar o zona numita Valea Serapusului.
“Serapus” este un cuvint inexistent in limba romana, dar obisnuit in limba egipteana.
In conceptia popoarelor antice, zeii traiau sau intrau in legatura cu oamenii pe virful muntilor. Piramidele puteau reprezenta dorinta faraonilor de a fi cit mai aproape de zeul suprem RA, zeul soarelui.
Toate invaziile barbare au ocolit Ceahlaul.
Ceahlaul este inconjurat de asezari, vechi de 10.000 de ani (printre cele mai vechi din Europa), construite la inaltimi cuprinse intre 1300 si 1800 de metri.
“S-au descoperit margele, care puteau fi obiecte de cult.
Este posibil ca pe munte sa fi existat o comunitate de sacerdoti.
Traind in aceste asezari, dimineata aveau exact aceeasi priveliste, cea a Soarelui rasarind de dupa piramida de pe Toaca.    Pe de alta parte, grecii spuneau despre hiperboreeni ca merg pe nori. Or, imaginea unui om care merge in diminetile cu neguri dese si albe pe platoul de pe Ceahlau este cea a unui calator pe nori”.
Ioan Ticleanu cauta indicii, semne, marturii in sprijinul ipotezei sale care, ca orice ipoteza, ramine in domeniul incert al posibilitatilor, pina la confirmarea stiintifica.
Nu neglijeaza, ca argumente in favoarea statutului special al Ceahlaului, nici cetatea dacica de la Piatra Neamt, care apara intrarea pe valea spre muntele sfint si nici faptul ca toate invaziile pe teritoriul vechii Dacii au ocolit Ceahlaul, desi era usor de trecut.
Stim prea putin despre trecutul nostru, ca sa ne grabim a contrazice o astfel de ipoteza, oricit de indrazneata ar parea, fara argumente la fel de puternice ca si cele care o sprijina.
Desi in sinea noastra sintem mindri ca sintem romani si ca traim in acest spatiu, ne-am resemnat, sau poate ne-au ajutat altii sa ne resemnam, precum ciobanul din Miorita, in fata sortii implacabile.
Romanul zice “noi nu vom ajunge niciodata ca ei”, “noi nu vom putea face niciodata ca ei”, “noi nu avem ce au ei”.
Poate ne vom explica aceasta lipsa de incredere in noi insine dupa ce vom explica cum am trecut de la faimoasa cultura Cucuteni, cu case mari si ferestre, la bordeiele sapate in pamint.
AUTOR: Florentina Ionescu

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Căciula dacilor – prezenţă în simbolistica mondială

Puţini dintre noi cunosc astăzi faptul că, în simbolistica antică, medievală şi chiar modernă şi contemporană, anumite elemente îşi au originea in cultura dacilor.

Acestea sunt preluări si adaptări fie ale unor simboluri militare dacice, cum este cazul draconesului (despre care am vorbit într-un articol postat recent), fie a anumitor practici religioase ale acestora sau cu inspiraţie din elemente de vestimentaţie purtate de strămoşii noştrii daci.

Pileusul dacic, de pildă, caciulă cunoscută şi sub numele de “bonetă frigiană”, semn al nobleţei şi al statutului social, fiind purtat de tarabostes, numiţi în sursele antice şi pileati, poate fi regăsit, în prezent, în simbolistica drapelurilor şi a stemelor de stat sau militare a unei serii întregi de ţări şi instituţii.

Dacii şi frigienii erau înrudiţi

Numeroşi autori antici vorbesc despre înrudirea dinre daci şi frigieni, ca aparţinători ai aceluiaşi mare neam al tracilor. Amintiţi iniţial de Homer, în Iliada, frigienii locuiau în Anatolia, Turcia de azi.

Despre primii regi ai acestui popor, printre care şi Midas, aflăm că erau din Tracia. Lui Midas, printre altele, i se atribuie inventarea naiului, instrument atât de drag românilor de astăzi.

Mai mult, autori precum Diodor din Sicilia, Herodot, Hyginius, Plinius sau Xenofon atestă faptul că însuşi Priam, regele Troiei de la momentul confruntării militare a troienilor cu grecii, era şi el, la rândul sau, trac.

Istoricul Iordanes relatează că dacii de neam s-au numit, la început, tarabostes, (probabil termenul dacic iniţial) iar apoi pileati, iar dintre ei se alegeau regii şi preoţii.

Aceste informaţii, coroborate cu însăşi legenda descendenţei romane din traco-troienii lui Eneas, ne poate duce cu gândul că, în cultura romană mai târzie, boneta frigiana a rămas simbol la libertăţii şi nobleţei, simbol moştenit de la strămoşii lor traci.

Caciula purtată de daci şi frigieni a devenit, în zona Imperiului Roman, un simbol al libertăţii, fiind purtată de sclavi în ziua eliberării lor, simbol care, în epocile urmatoare, până în prezent, s-a propagat păstrându-şi mesajul şi semnificaţia iniţiale.

De asemenea, în primele secole ale creştinismului, căciula dacică pătrunde şi în simbolistica religioasă, multe fresce bizantine înfăţisându-i pe cei trei magi, de pildă, purtând pileusul, obiect vstimentar inconfundabil şi clar de origine daco-tracă.

Pileusul, ca simbol al revoluţiei franceze

Marianna este numele dat Republicii Franceze în amintirea societăţii republicane “La Marianne”, care a activat pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Era o societate secretă, călăuzită de un comitet democratic refugiat la Londra, în frunte cu Ledru – Rollin, unul dintre conducătorii burgheziei radicale în timpul şi după revoluţia de la 1848 din Franţa, condamnat la deportare pentru acţiunile conspirative.

Cum această grupare lupta pentru înlăturarea regalităţii (Napoleon al III-lea) şi instaurarea republicii, cercurile reacţionare au botezat republica franceză cu numele societăţii “Marianna”. Şi acest nume, după victoria republicanilor, s-a impus şi s-a păstrat. Marianna este grafic reprezentată printr-o semănătoare care poartă bonetă frigiană.

Această bonetă, de culoare roşie, a fost adoptată şi de revoluţionarii francezi ca un semn de patriotism, ca o emblemă a luptei pentru libertate.

Simbolul dac, preluat de SUA şi America de Sud

În zilele noastre, pileusul dacilor, ca simbol al libertăţii, nobleţei şi independenţei poate fi regăsit pe stemele unor instituţii extrem de importante, precum cea a Senatului Statelor Unite ale Americii, a statului Iowa sau cea a Departamentului Apărării din aceeaşi ţară. De altfel, pileusul este utilizat ca simbol de armata SUA încă din anul 1793.

De asemenea, imaginea căciulii dacice a fost preluată de multe ţări din America Latina şi de Sud, ca simbol al eliberării de sub domniaţia spaniolă.

De altfel, la nivelul întregului continent sud-american, simbolul despre care vorbim este unul asociat cu noţiunea de libertate, egalitate de şanse şi independenţă.

Dintre ţările ce folosesc astăzi acest simbol amintim Argentina, Nicaragua (stema adoptată în 1823), Haiti (simbol adoptat în 1986), El Salvador (simbol adoptat în 1912), Cuba (din 1906), Columbia (din 1834), Bolivia, dar şi Paraguay, stat ce a preluat, pe reversul drapelului său, imaginea despre care vorbim.

Referitor la pileusul dacic, mai trebuie să spunem că imaginea sa fost utilizată şi în cazul unor emisiuni monetare, mai ales în Mexic între sfârşitul secolului 19 şi mijlocul secolului 20.

De asemenea, imaginea căciulii dacilor poate fi regăsită, ca simbol, şi pe unele monede franceze din perioada contemporană.

un articol de Valentin Roman

Sursa: Adevarul despre daci

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Împăraţii daci ai Romei

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcerea.

De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

Regalian, strănepotul lui Decebal?

Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de “dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toti cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.

Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian.

În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

Dacia – abandonată sau eliberată?

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoasca.

Scrierile vechi ne informează că “Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin “carpi” trebuie să înţelegem “goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat, în sudul Dunării, o altă Dacie, numită “Dacia Aureliana” şi mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.

Aureolus, ciobanul din Carpaţi

Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armata romanâ, a câştigat simpatia împaratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a caştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268.

Totul se petrecea în plină criza politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

Împăratul Galeriu, “olteanul” care i-a răzbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venita din nordul Dunării, din Dacia Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat.

În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron.

Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de “roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere, astfel, memoria dacilor.

Daia şi Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a nascut în Dacia Aureliană, la sud de Dunare, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacică) au fost numiţi “fiii augustilor”.

În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului.

De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunare, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune “Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac.

Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin.

Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împarat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă această “profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident.

E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor săi. Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios.

Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găşeste în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit, după moartea sa, Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă.

Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era nascută, se pare, în Asia Mica, într-o familie foarte modestă. A avut o legătura neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat.

De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sala numită “Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împăraţiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin.

Despre informaţiile pe care ni le dă Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania.

Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurcă socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică.

Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula “devenea” o dacă romanizată.

În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus “hatmanul călărimii Avreulus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, si in celalalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise. Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astazi. Istoricii nostri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.

un articol de Aurora Peţan  (preluat din Formula AS)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cetatea geto-dacică de la Gruiul Dării este învăluită în mister

 Despre ruinele cetăţii de la Gruiul Dării, aflată pe drumul spre releul de la Pietroasa, legenda spune că, odată cu venirea frigului, comorile din zonă obişnuiesc să răsufle.

La început de decembrie, după ce mustul se oprea din fiert şi roadele câmpului erau asezate cuminţi în hambare, bătrânii din Pietroasa obişnuiau să povestească ţâncilor la gura plitei sobei de pământ, despre comorile descoperite aici de-a lungul timpului. “Când eram copil bunicii îmi spuneau că au văzut mai ales în nopţile scurte şi geroase ale iernii, flăcări ţantoşe care încep să joace ici colo pe dealurile din Pietroasa chiar la Gruiu Dării.

Sătenii bătrâni povesteau şi ei cam ce-au auzit de la părinţi şi bunici, cum că cei care dau de aur şi vor să se îmbogăţească rapid sunt blestemaţi în veci şi au parte de un destin tragic”,  spune Muşa Alexandru, de 48 de ani, născut în satul Clondiru, din comuna Pietroasa. Dealul Gruiu se află la mică distanţă de locul unde a fost descoperită Cloşca cu pui de Aur .

Aşezări din epoca de piatră

Arheologii spun că au descoperit la Gruiu Dării de Pietroasa  obiecte valoroase din punct de vedere  istoric si  spiritual. “Sunt elemente aici şi din neolitic. Pentru epoca dacică târzie aici s-au descoperit numai complexe de tip moviliţă, de regulă cu ring de piatră şi uneori cu vetre, inventarul depus fiind deosebit de bogat şi variat.

La Gruiul Dării, noi am identificat mai multe vetre şi materiale pentru întreţinerea focului pe care le-am încadrat într-un context spiritual. Complexele de locuire sunt mai puţine în regiunea respectivă dar mai jos pe platouri se afla alte terase care probabil au fost locuite încă din epoca de piatră”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul Judeţean din Buzău.

Un ceas solar veghează peste timp

Istoricii povestesc că “în antica cetate de pe Dealul Gruiu, ceasul solar a lui Zalmoxe aşteaptă peste timp revenirea sacerdoţilor plecaţi în grabă din faţa hoardelor năvălitoare.

Din inima pământului scormonit răsar cateva trepte şi ziduri înnegrite de trecerea vremii, care acum sunt pe jumătate îngropate”. Repertoriul Arheologic Naţional clasifică acest sit ca fiind  unul din cele mai importante monumente ale geto-dacilor.

un articol preluat din ziarul Adevărul

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Numele lui Decebal în izvoarele scrise antice

Numele ultimului mare rege al dacilor este pomenit de numeroase surse literare ale vremii sale. Decebal, în conştiinta contemporanilor, a rămas ca un conducător viteaz, fidel cauzei poporului său.

1. Atestările numelui în textele istorice:

•Dio Cassius (cca. 155-235 AD), Ist.Rom. 67.6: Δεκέβαλος ἐβασίλευε [(peste Daci) domnea Dekebalos] ; 67.7: πρὸς τὸν Δεκέβαλον τὸν Δακῶν βασιλέα [la Dekebalos, regele Dacilor]; 67.10: μετὰ Δεκέβαλον [după Dekebalos].

•Ioannes Lydos (contemporan cu Iustinian), spune în De Magistribus…2.28: σὺν Δεκεβάλῳ τῶν Γετῶν ἡγησαμένῳ împreună cu Dekebalos, conducătorul Geţilor

•Iordanes, Romana, 217: Decebalo eorum rege devicto după ce Decebalus, rege lor (=al Dacilor), a fost învins

•Aurelius Victor (sec. IV, prob. în a doua jum.) De Caesaribus 13,3: Decibalo regi [rege (fiindu-le)Decebalus]

•Historia Augusta (încep.sec.IV) 24, 10, 8: vir gentis Daciae, Decibali ipsius ut fertur adfinis un bărbat din neamul dac, rudă, se zice, cu însuşi Decebalus.

•Paulus Diaconus (sec.VIII), Historia Romana 8.2: Daciam, Decibalo uicto, subegit, prouincia trans Danubium facta in his agris quos Taifali nunc, Victoali et Teruingi habent. Învingându-l pe Decebal, a cucerit Dacia, şi a făcut provincie în ţinuturile ei, dincolo de Danubius, pe care acum le stăpânesc Taifalii, Victoalii şi Teruingii.

Lexiconul Suda :

▪delta.189: Δεκέβαλος: ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς. ζήτει ἐν τῷ δεινός Dekebalus: regele Dacilor. Caută la ‘deinos’.

▪delta.344 (la cuv. δεινός teribil): ὅτι Δεκέβαλος, ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς, δεινὸς μὲν ἦν συνεῖναι τὰ πολέμια că Dekebalos, regele Dacilor, era teribil în a împleti planurile de război

▪epsilon.1864: Ἐξυβρίζοντα: παρασπονδοῦντα, παραβαίνοντα τὰς συνθήκας, ἀδικοῦντα. τὰ ἐκδικήματα τοῦ Δεκεβάλου ἐς τοσόνδε προσεληλύθει, ὥστε ἀναγκαῖον εἶναι πολέμῳ καταπαῦσαι ἐξυβρίζοντα. Obraznic: care calcă învoielile, ocoleşte tratatele, face ilegalităţi; Decebal şi-a făcut de cap într-atâta, încât a fost nevoie ca obraznicul să fie potolit printr-un război.

▪epsilon.2038: Ἐπεκηρυκεύετο: διὰ κήρυκος ἔλεγεν. ἐπεὶ μηδὲ εἷς ἐπεκηρυκεύετο ὑπὲρ τοῦ Λευκίου, διελέγετο αὐτῷ ὁ Δεκέβαλος. A negociat prin sol: după ce nici unul nu a negiciat pentru Leukios (Lucius?), Decebal a vorbit cu el.

▪upsilon.483:Υπόδικοι: κατάκριτοι. στρατιῶται ὑπόδικοι ἐπὶ κακουργίᾳ, δρασμὸν βουλεύοντες παρὰ Δεκέβαλον θανάτῳ κολάζονται. Pârâţi: acuzaţi; soldaţii acuzaţi de rea purtare fiindcă au vrut să fugă, sunt pdepsiţi de Decebal cu moartea.

2. În inscripţii (am omis pe cele în care numele era doar presupus, ori mutilat, lipsindu-i tocmai centrul, cam 2 sau 3 în total ). În toate cele 21 de inscripţii — deloc puţine, comparativ cu alte nume tracice, mult mai slab atestate — acest nume are doar două variante: Decibalus şi Decebalus.

 

Forma Decibalus (în 8 inscripţii) :

 

-CIL 3, 7477 (Durostorum=Silistria, Moesia Inf.): Valerio Marco militi…Aurelia Faustina coniux et heres una cum Valeriis Decibalm et Seicipere et Mamutzim et Macaria et Matidia filiis suis Lui Valerius Marcus (au pus monumentul)…Aurelia Faustina, soţie şi moştenitoare, împreună cu Valerii Decibal(us), Seiciperis, Mamutzis, Macaria şi Matidia, copiii săi etc. Pe baza acestei inscripţii, prof. Poghirc a crezut că -m-ul final din Decibalm şi Mamutzim este desinenţa dacică de instrumental (instrumentalul [ablativ] latinesc corect al acestor nume fiind Decibalo şi Mamutzi]. Fără să fie teoretic imposibilă, această ipoteză este însă improbabilă.

-CIL 6, 25572 (Roma): Sex(tus) Rufius Decibalus

-AE 1954, 83 (Roma), listă de nume, mai toate abreviate: Nigr(inius) Maximus Aur(elius) Heroul(anus) / Silvin(ius) Decibal(us) etc.

-AE 1964, 144f (Blain, Lugdunensis, Franţa): Decibal(us) IMP PART ori Decibali MP PART

-AE 1989, 299 (Asisium=Assisi, Umbria): T(ito) Vibatio Decibalo

-AE 1945, 35 (Ostia): [caput?] Decibali (capul?) lui Decibalus

-AE 1998, 01141: (Sacidava, Moes.Inf., înainte de sf. sec. III): Diurdano Decibali veteran(o) Q(uintus) Priscus filius lui Diurdanus Decibalus, veteran, Quintus Priscus, fiu, (i-a pus monumentul).

-CIL 3, 4150 (Savaria=Szombathely, Pannonia Sup.), listă de nume : Marc(ius) Vindex Iun(ior), Iul(ius) Decibalus, Ulp(ius) Nigrinus etc.

 

Forma Decebalus (tot în 8 inscripţii) :

 

-CIL 15, 2797 (Roma): Deceb[alus]

-CIL 3, 7437 (de la Lăžen, în Bulgaria, lângă Nicopole, pe Dunăre); este o listă de persoane, I 52: Cresce(n)s Decebali;

-CIL 06, 31654 (Roma): gentem Dacor(um) et regem Decebalum bello superavit (Traian) a învins în război neamul Dacilor şi pe regele Decebalus

-IDR 3,3,nr.272 (Sarmizegetusa): Decebalus per Scorilo. Inscripţie foarte discutată. Cei care susţin că este limbă dacă, traduc Decebal, fiul lui Scorilo. Cei care optează pentru limba latină populară, traduc Decebal, pentru Scorilo ori Decebal, prin (intermediul lui) Scorilo.

-IGLNovae nr.82 (Novae, Moesia Inf.=Svištov, Bulgaria): Fl(avio) Decebalo vet(erano) leg(ionis) I Ital(icae) Severianae lui Fl. Decebalus, veteran al legiunii I Italica.

-AE 1912, 264 (Heliopolis=Balabakk, Syria): adversus quos expeditionem fecit per regnum Decebali regis Dacorum împotriva cărora (sc. Marcomani, Quazi şi Sarmaţi) a făcut o expediţie prin regatul lui Decebalus, regele Dacilor

-AE 1985, nr.721 (Philippi=Grameni, Macedonia): quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro [(Ti(berius) Claudius Maximus… făcut decurion de către Traian) fiindcă l-a prins pe Decebalus şi capul i l-a adus lui (Traian) la Ranisstorum

-AE 1992, 01483 (Germisara=Geoagiu Băi): Nymfis Decebalus Luci posuit Decebalus al lui Lucius a pus (monumentul) nimfelor

Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie Decibalus şi nu Dicebalus.

Acestea sunt toate atestările antice ale numelui regelui dac. Ele prezintă o singură alternanţă, şi aceea minoră: vocala din finalul primului element este scrisă când ‘i’, când ‘e’. Cele două variante nu pot fi distribuite nici în spaţii diferite (ca să le considerăm variante dialectale) şi nici în epoci diferite (ca să le luăm ca variante evolutive), ele fiind uniform răspândite şi sincronic şi diacronic.

Explicaţia constă în timbrul acestei vocale, care era la origine un /i/ scurt, pronunţat în latina dunăreană foarte deschis, în unele locuri chiar ca /e/. Ştim acest lucru din multe surse, fie din reconstrucţiile fonetice (pe care le găsim în istoriile limbii române), fie chiar din documentele istorice, de pildă de la Procopius, care ne transmite mai multe toponime din aceste locuri în care se produce acelaşi fenomen: Μέδεκα [Medeka] < medĭca, Βέτζας [Vetzas] < vĭteas, Τρεδετετιλίους [Tredetetilius] < tredecĭm tilios etc.

Decebalus (+var.) este un nume compus, de tip indo-european, ca şi pers. Vištāspa (“cu cai pregătiţi”: višta “gata” + aspa “cal”), got. Þiudareik (“regele neamului”: þiud “popor, neam” + reik “rege, conducător, putere”) , sl. Svjętoslav (“slava sfântă” ori “slava lumii”: svjęt “sfânt, lume” + slava “slavă”), vechi ind. Yajnapati (“stăpânul sacrificiilor”: yajna “sacrificiu”+pati “domn, stăpân”), grec Θεόδωρος[Theo-dōros] (“darul zeului”: theos “zeu” + dōros “dar”) etc. Cele două părţi ale lui sunt lesne de separat, Deke-balos, dar nu şi de explicat. Fiecare din cei doi componenţi are paralele în onomastica TDM:

dek(e)-(unde radicalul este dek, vocala finală fiind vocală cu rol gramatical, cu diverse variante). Ca prim formant el apare cu siguranţă în Δεκαίνεος [Dekaineos] la Strabon 12.2.39 (la Iordanes Get. 39: Dicineus). Nu este imposibil ca acelaşi radical să se afle şi în numele geografice Οὐσ-δικησική (Ptol. 3.11.6) = Us-dicensis (CIL 6, 32582 Roma), una din strategiile nordice al Thraciei, şi A-us-decensis (civitas) în CIL 3, 14437 (2), la Tropaeum Traiani. Etimologiile date până acum acestui component sunt neconvingătoare.

bal(os) (radicalul fiind bal-) este mult mai răspândit, apărând în mai multe nume TDM, dar şi în în frigiană şi în nume iranice: Βαζο-βαλις[Bazo-balis] (IGB IV, 2173 la Caristorum=Kopilovci, lângă Kjustendil, Bulgaria), Dini-balis (CIL 4, 1397, la Pompei), Δρει-βαλος[Drei-balos] (în ISM 2, 125 la Tomis), Δρει-βαλις[Drei-balis] (IPE 1,50 la Olbia) şi Dri-balus (CIL 3, 3888 la Less), Σαρ-βαλος[Sar-balos] (IG 7, 585 la Tanagra, la 426 a.Chr !!), poate şi Γί-βαλος[Gi-balos] în papirul SB 6796, 150; apare de asemenea în numele scitice Ουαρζ-βαλος[Uarz-balos] (IPE 1,54 la Olbia) şi Ουαστο-βαλος[Uasto-balos] (2,451 la Tanais), v. I.I.Russu, Limba traco-dacilor. Sensul lui -bal(os) are toate şansele să fie acelaşi cu al cuvântului frigian βάλην [balēn] “rege” (cu etimologie indo-europeană), caz în care trebuie să adăugăm acestei serii şi supranumele Βαληος[Balēos] (Zeus), ca rege al zeilor, şi Βάλις[Balis] care, după Etym.Magn., este numele trac al lui Apollon.

Nu ştim care este înţelesul exact al numelui întreg, dar plecând de la sensul, foarte probabil – cum am spus -, al componentului secund, el poate să fi însemnat “rege” + un anumit epitet (deke-). Acest epitet poate fi explicat în mai multe feluri, însă niciunul mai probabil ca altul, aşa încât — vorba lui Ţuţea! — “mai multe adevăruri, nici un adevăr”.

El aparţinea însă cu siguranţă unei palete limitate de sensuri, moştenită din indo-europeană, şi nu este deloc imposibil ca înţelesul întregului nume să existe în vreuna din celelaltre limbi indo-europene vechi (chiar dacă numele în acea limbă sună cu totul altfel). Aici ne interesează însă mai mult forma decât înţelesul acestui nume.

 

sursa: http://soltdm.com/langtdm/thes/d/decebalus.html

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia

La nord-est de coastele Scotiei, acolo unde incepe oceanul nesfarsit, se afla insulele Orkney, numite Orcades de catre autorii latini: insulele orcilor, adica ale focilor. Oamenii neoliticului au lasat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, incet, spre sud, pe masura ce clima s-a racit. In epoca fierului, insulele erau locuite de picti, care locuiau in bordeie sapate sub pamant.

Regele orcadienilor s-a supus imparatului Claudius al romanilor la inceputul erei crestine, iar in secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni.

Acestia le-au stapanit timp de sase secole, apoi au fost oferite, in 1468, lui Iacob al III-lea al Scotiei, ca dota a Margaretei de Danemarca. Si astazi, prezenta nordicilor se simte puternic in insule, caci Oslo este mai aproape decat Londra. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scotian, unde UNESCO si-a asezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare insemnatate, care au luat nastere datorita unor avansate cunostinte de matematica si astronomie.

Gandul, intarit de povestile unor martori care au fost si-au vazut, ca oamenii neoliticului scotian ar putea avea, in comun cu dacii, seturi de cunostinte sau de traditii, ori chiar o felie nestiuta de istorie, m-a imboldit sa fac un drum in aceste insule.

 

Satul dezgropat de furtuna

 

Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de “inima neolitica a Orkney-ului”, tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei.

O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.

Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte.

Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit.

Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii.

Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.

 

Cercurile cu uriasi

 

Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior.

Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea.

Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii.

Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?

Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului.

Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi…

Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.

 

Povesti despre celti si daci

 

Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul… Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa.

Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate.

Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic… Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.

Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.

Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile.

Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe.

Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare, locuri sfinte in care omul se intalnea cu Dumnezeu.

 

 Anglia: Stonehenge

 

Soferul masinii pe care am inchiriat-o e indian. Spre deosebire de vorbaretul Alistar, ghidul meu din insulele scotiene, indianul tace tot drumul: o tacere prevestitoare. Vremea e incerta, cand soare, cand ploaie, cand amandoua, iar traseul pe autostrada nu ofera prea multe lucruri interesante. Dupa ceva mai mult de doua ore de mers, apare primul indicator catre monument.

Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb.
Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia

Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, “sorbul” ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului.

Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra.

Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.

 

Craciun stravechi, romanesc

 

Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele.

S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie.

Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga.

Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc. Noi am uitat demult ca de Craciun se sarbatorea victoria luminii, iar ziua nasterii lui Hristos a venit sa reconfirme ca lumina credintei invinge intunericul, insa am pastrat viu spiritul acestei sarbatori.

 

Hiperboreea

 

Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material.

Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire.

Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.

Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa
are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge.

Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna.

Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.

Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii.

In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.

In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate.

O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii.

La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci.

Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe.

Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.

 

Dacia: Sarmizegetusa

 

La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge.

Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur imprejur sunt iconite. O carticica cu “Drumul Golgotei” este asezata cu grija la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt asezate patru cruciulite. Oamenii vin aici si se roaga, stiind ca e un loc sacru, simtind ca, dincolo de timp, Dumnezeu este acelasi. Acelasi si in invocarile dacilor, acelasi si in rugaciunea crestinului.

Supusi zeului banului si traitori intre betoane, departe de lumina binefacatoare a soarelui, si luminati, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai intelegem cat de importanta este legatura cu natura. Atat de importanta, incat pierzand-o, am pierdut si legatura cu Dumnezeu si ne-am pierdut pe noi insine.

Am pierdut sentimentul unitatii creatiei si am invatat singuratatea si frica de moarte. Am uitat ca nu suntem nici singuri, nici izolati, ci suntem una cu tot ce exista si, prin urmare, nemuritori. Dacii stiau acest lucru, de aceea mergeau la lupta desculti si fara armura. Si tot de aceea celebrau in egala masura viata si moartea, ca fatete ale aceleiasi monede. Dar noua, romanilor, ne-au ramas traditiile, ca un ecou si un semn de aducere aminte care sa ne readuca pe drumul cel bun, inapoi la natura si la Dumnezeu.

Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra – in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice.

De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni. Iar in zilele calde, cand ai inima senina, poti vedea si mai adanc, pana acum cateva mii de ani, cand aici oamenii se intalneau cu Dumnezeu si celebrau viata, moartea si invierea.

sursa : www.formula-as.ro

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Arheologii au descoperit cea mai veche aşezare dacică din nord-vestul RomânieiDupă 8 ani de săpături pe traseul viitoarei Autostrăzi Transilvania, arheologii orădeni au făcut cea mai importantă descoperire tocmai în ultimul loc în care mai puteau găsi ceva. La Biharia au săpat după metoda punct ochit-punct lovit. Căci, pentru prima oară, aici s-a folosit cea mai modernă metodă de prospecţiune – magnetometria, un fel de “radiografie” a subsolului.

Aşa s-au găsit urmele celei mai vechi civilizaţii dacice din Ţara Crişanei, de acum 2.600 de ani. Istoricii spun că descoperirea e extrem de valoroasă, dovedind că dacii, strămoşii neamului românesc, au trăit în spaţiul transilvan încă din preistorie.

Opt ani de săpături

Conform Legii 378/2001, privind protecţia patrimoniului arheologic, la fel ca pentru orice construcţie, lucrările la autostradă nu puteau avea loc fără aşa-numita descărcare de sarcină arheologică pe care trebuie s-o dea constructorului specialiştii Muzeului Ţării Crişurilor, după scoaterea la lumină a tuturor eventualelor vestigii îngropate în pământ.

Primele prospecţiuni pentru tronsonul bihorean de autostradă au început în 2003, iar un an mai târziu arheologii au deschis primele şantiere în zonele unde, pe baza experienţelor anterioare, se bănuia că există urme ale vechilor civilizaţii. De atunci şi până în prezent s-a lucrat la descărcarea de sarcină arheologică în satele Margine, Poiana, Abram, Sălard, Fegernic şi Cauaceu. Doar şantierul din Biharia a fost amânat 8 ani, din cauza lipsei banilor, săpăturile începând în aprilie şi fiind încheiate acum o lună.

 

Dacii din porumb

 

Pentru prima oară, la Biharia s-a folosit prospecţiunea geofizică, cea mai modernă metodă de cercetare. “Am utilizat magnetometre, cu care putem «radiografia» subsolul, găsind cu precizie locul şi dimensiunea vestigiilor îngropate – locuinţe, vetre de foc, unelte, arme, vase şi chiar rămăşiţe umane”, spune arheologul Sorin Bulzan (foto), şeful şantierului.

Arheologii au săpat două luni la marginea Bihariei, pe o tarla cu porumb, găsind urmele unor civilizaţii din patru epoci. Prima şi cea mai veche aşezare umană descoperită e din neolitic şi arată că aici au trăit oameni încă de acum 7.000 de ani. A doua descoperire a fost, însă, cea mai importantă. La 2 metri sub pământ s-au găsit două bordeie şi multă ceramică, asemănătoare celei tracice şi despre care s-a crezut, iniţial, că provine din anul 1.200 înainte de Christos. Pe baza studiilor ştiinţifice şi comparând vestigiile cu cele din alte epoci, specialiştii au ajuns la o datare mai exactă, concluzionând că aşezarea a fost populată, de fapt, de un grup de daci timpurii care au trăit acum 2.600 de ani.

“E cea mai veche civilizaţie dacică descoperită până acum în Crişana”, spune Bulzan. Din cele două locuinţe au mai fost scoase la lumină scheletul unei femei şi cel mai valoros obiect găsit pe şantierul Autostrăzii: un idol reprezentând o figură feminină, folosit la ritualuri magice de fertilitate, făcut din lut ars şi având o dimensiune de 15×7 cm. După restaurare, piesa va fi prezentată în colecţia obiectelor dacice descoperite sub autostradă, ce va fi expusă după redeschiderea Muzeului. În fine, tot la Biharia, arhelogii au mai descoperit şi locuinţe celtice şi romane, vechi de 1.500-1.700 de ani.

 

Dovadă de continuitate

 

Vestigiile descoperite demonstrează că dacii sunt mai “vechi” cu 300 de ani în teritoriul actualei Ţări a Crişanei faţă de ceea ce credeau istoricii până acum. “Urmele cele mai timpurii se credea că sunt cele descoperite în Poiana, datând din anii 250-300 înainte de Christos, dar vestigiile descoperite acum datează din jurul anilor 600 înainte de Christos”, explică Bulzan.

Descoperirea este foarte valoroasă, dovedind că civilizaţia dacică s-a dezvoltat în Transilvania încă din preistorie. “Sunt mărturii incontestabile că primii daci au trăit aici mult mai devreme decât se credea şi că şi-au menţinut continuitatea până la formarea poporului român”, spune directorul Muzeului Ţării Crişurilor, Aurel Chiriac (foto).

Locuinţele nu au putut fi salvate, neavând vreo structură ce putea fi recuperată şi apoi eventual restaurată. Aşa că arheologii au lăsat bordeiele dacilor acolo unde le-au găsit. Peste ele se va turna temelia noii şosele care, iată, în Bihor, s-ar putea numi şi Autostrada dacilor…

 

sursawww.ebihoreanul.ro

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva