Foto: (c) MIRCEA ROȘCA / Arhiva AGERPRES

Cosmin Bumbuț a lăsat în urmă o carieră de fotografie de advertising și modă pentru a documenta subiecte cu implicații sociale — viața deținuților în penitenciare, violența în familie, sărăcia.

De peste un an locuiește într-o autorulotă cu care se deplasează pentru a documenta, alături de jurnalista Elena Stancu, subiecte din țară și străinătate. Despre noul stil de viață, Cosmin Bumbuț spune că “nu este ușor”, dar este ceea ce își dorește și este metoda prin care poate realiza proiecte de care este mândru.

Unul dintre cele mai recente proiecte fotografice ale sale — “Camera intimă” — prezintă acest gen de încăperi din penitenciarele românești.

“Camera intimă” a primit Locul I la categoria “Arhitectură” a PremiilorSony World Photography, la sfârșitul lunii aprilie. Pentru că nu avea ținută de gală, Cosmin Bumbuț a mers la festivitatea de premiere, de la Londra, cu un costum împrumutat de la violonistul Alexandru Tomescu.


AGERPRES: Ai câștigat recent locul I la secțiunea “Arhitectură” aSony World Photography Awards, cu proiectul “Camera intimă”. Într-un interviu anterior, spuneai că seria aceasta de fotografii nu a început ca un proiect în sine… Care este, de fapt, povestea seriei “Camera intimă”?

Cosmin Bumbuț: Prima cameră intimă pe care am fotografiat-o a fost cea de la Aiud și am fotografiat-o în 2008, când cred că în zilele alea s-a dat în folosință. Și prima idee care mi-a venit a fost să o fotografiez cu oameni înainte și după folosirea camerei intime. Am așteptat pentru asta vreo două-trei zile să primesc toate aprobările și ce mai aveam nevoie. Am făcut fotografia și m-am gândit că ar fi bine să continui ideea. Dar inițiativa asta a venit după ce am plecat de la Aiud. Problema cu fotografiile de la Aiud era că personajele din cadru erau mult mai importante decât camera intimă și era mult mai importantă povestea lor decât decorul din acea încăpere și povestea ei, a încăperii respective. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să folosesc camerele intime goale.

AGERPRES: Bănuiesc că prima fotografie, de la Aiud, a făcut parte din proiectul tău “Bumbata” (album cu mărturii foto și scrise ale deținuților din penitenciarele românești).

Cosmin Bumbuț: Da, am fotografiat pentru “Bumbata” și fotografia cu două persoane și fotografia cu cele două persoane care au folosit camera intimă chiar a apărut în album. Dar nu a apărut camera intimă goală. A apărut o cameră intimă folosită.

AGERPRES: Pentru proiectul acesta specific care a urmat, câte camere intime ai fotografiat și cât de greu a fost sau cât de ușor a fost să obții aprobări?

Cosmin Bumbuț: Vreau să spun că m-a ajutat foarte tare Dana Cenușă, fostul purtător de cuvânt al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) care, din păcate, a murit săptămânile trecute. Dana Cenușă, cum zicea Eugen Istodor, a deschis penitenciarele pentru presa din România. A avut o deschidere și o transparență care nu cred că au fost până la ea și sper să continue. Dana, în 2005, când m-a invitat să fotografiez la Aiud, atunci a invitat mai mulți fotografi și mai mulți jurnaliști să intre în închisori. Atunci, cei de la Jurnalul Național au scos un album foto despre deținuți și s-a scris foarte mult despre sistemul penitenciar din România, în perioada respectivă, 2005-2008.

Păstrând legătura cu ei, cu cei de la ANP, adică am mai făcut workshop-uri la Târgșor, nu mi-a fost greu să obțin aprobările, pentru proiectele mele, ajutându-i și în proiectele lor. I-am ajutat la festivalul de teatru, am avut expoziții fotografice la festivalul de teatru. Și atunci când am cerut aprobarea, ei m-au ajutat. Aprobări am avut din 2011, că atunci am început să lucrez serios. Aveam aprobări pentru 30 și ceva de penitenciare doar că, financiar vorbind și de timp… nu îmi permiteam să stau. Doar ca să mă deplasez și să dorm undeva lângă ele costa foarte mult.

În 2011 mi-am permis un fel de turneu și am fotografiat 16 penitenciare, după care m-am oprit și am fost nesigur, foarte nesigur: “Ce fac, le fotografiez pe toate?” Inițial mă gândeam să fac o expoziție cu vreo 20 de imagini, 24. Și după aceea m-am gândit: “Bun, dar ca să am o expoziție cu 24 de imagini, trebuie să le am pe toate”. Și așa am reînceput proiectul. Și în 2013 am cerut din nou aprobarea din 2011 pe care de fapt o aveam, am reînnoit-o și am mai fotografiat 16 sau 18 penitenciare. Și … cred că din comoditate, nu m-am dus la cele din București, pentru că stăteam în București — adică Jilava și Rahova, pe care cred că le-am fotografiat în 2014. La sfârșitul lui 2014, am aflat că mai sunt niște penitenciare, niște camere intime în țară, pe care nu le am. Și acum mă apropii de Tichilești, după care o să mă duc la o cameră intimă lângă Poarta Albă, nu chiar de la (Penitenciarul) de la Poarta Albă, ci de la o secție exterioară, și ultima cred că va fi una de la Ploiești.

AGERPRES: Pe Facebook, înainte de gala de premiere de la Londra, îl menționasei pe Alexandru Tomescu, pentru că ți-a dat costumul lui. A fost o glumă sau…nu?

Cosmin Bumbuț: Nu e nicio glumă. Nu am avut niciodată un costum, darămite “black tie”. Nu am purtat niciodată. Și cei de la Londra, când m-au anunțat și m-au chemat, au spus că e ținută obligatorie “black tie” și atunci m-am speriat, am zis: “De unde naiba fac rost de un ‘black tie’?”. Am tot întrebat diverși prieteni și pe urmă mi-am adus aminte de Tomescu, care are aproape statura mea. Și atunci, cu câteva zile înainte de Londra, m-am dus la Tomescu și am încercat costumele lui de concert, în afară de frac. Cu frac am zis că nu mă duc. Le-am încercat pe toate și a ieșit ăsta, cu care m-am dus.

AGERPRES: Spune-mi despre proiectul tău — Teleleu, care este unic, cel puțin în România, cred. Tu și jurnalista Elena Stancu v-ați mutat într-o autorulotă cu care circulați pentru a găsi povești pe care să le spuneți. Cât de greu a fost să iei această decizie de schimbare de mod de viață. La un moment dat, mărturiseai într-un interviu mai vechi că îți este destul de greu să te deplasezi.

Cosmin Bumbuț: Pentru mine, decizia de a mă muta Teleleu nu a fost așa de grea. Mai greu cred că i-a fost Elenei care a renunțat la job. Mie mi-a convenit această decizie pentru că ne deplasăm mai ușor și facem lucrurile mai rapid. Dar încerc să mă pun în pielea cuiva care a fost angajat. Cred că Elenei i-a fost mai greu. Decizia a venit… și puțin forțată și ne-a și plăcut. Elena a câștigat o bursă Balkan Fellowship, pentru care a lucrat în timpul ei de concediu. În același an, Elena și cu mine am câștigat bursa Carter. Și nu mai aveam deloc timp liber, pentru că trebuia să facem în același an două burse. Și atunci aveam mașina asta și am zis: “Hai să ne mutăm în mașină! Reducem cheltuiala din București, pleci de la serviciu și putem să ne deplasăm și oricum avem de documentat o grămadă de lucruri prin țară și o să facem asta cu mașina”. Asta a fost, pe scurt. Asta a fost hotărârea, dar practic a durat până să ne mutăm. Alesul lucrurilor folositoare a durat cam trei săptămâni — o lună.

AGERPRES: Lucrurile esențiale pentru un jurnalist care locuiește într-o autorulotă care ar fi?

Cosmin Bumbuț: Elena lucrează pe iPad, folosește două reportofoane, multe carnețele, multe pixuri… Eu am un aparat… mi-am redus foarte mult trusa foto, am miniaturizat-o și am renunțat la multe aparate. Am un singur aparat. Și lucrez și eu foarte mult pe iPad, din cauza curentului electric.

AGERPRES: E vreun lucru pe care îl regretați referitor la viața voastră trecută de la bloc… apa curentă, de exemplu?

Cosmin Bumbuț: În rulotă trebuie să intri într-o rutină pe care trebuie să o respecți zi de zi, pentru că nu îți permiți… adică, de exemplu, nu poți să îți lași lucrurile împrăștiate. Pentru că dacă îți lași lucrurile împrăștiate nu mai poți să urci în pat sau să speli vasele și nu mai poți să lucrezi. Organizarea poate părea ceva normal pentru o persoană, dar pentru mine e greu, pentru că sunt foarte dezordonat. După care, într-adevăr, mai sunt lucrurile care țin de apă, gaz, canalizare… care trebuie făcute. Într-o casă normală nu îți pasă de unde vine apa și cum consumi.

Noi trebuie să știm exact un consum al apei și cât este rezervorul de apă. Noi știm cu cât facem duș, facem duș cu opt litri de apă. Apoi gazele… sunt niște lucruri care trebuie făcute o dată la două zile, importante pentru casa asta….Și trebuie să ne gândim de unde luăm apă. Pentru că în România nu e ca în celelalte țări, unde apa e la orice colț de stradă. Nu, în România trebuie să ceri apă de la oameni. Trebuie să te întâlnești cu niște oameni, să le intri în curți, să iei apă.

AGERPRES: Aveți un sistem de finanțare a proiectului Teleleu și printr-un abonament la vederi pe care le trimiteți admiratorilor, regulat. Cum a venit ideea acestor vederi?

Cosmin Bumbuț: Ideea vederilor Teleleu a venit înainte să ne mutăm, dar aveam mașina. Teleleu ne-am mutat în noiembrie și mașina o aveam din mai. Și mașina am folosit-o așa, să mai mergem vara la mare. Și cred că vara, la mare, în 2013, am trimis de la Corbu vederi mamelor noastre cu niște fotografii și “Dragă mamă, salutări de la Corbu, noi suntem bine etc”. Le-am pus în plic și atunci mi-a venit ideea: “Ce-ar fi dacă ne-am finanța o parte din drumurile astea cu aceste vederi?” Vederile pe care le trimitem sunt așa “dragă…Georgel … salutări de la … unde suntem”.

Asta era ideea, că ne-am gândit cum să le printăm. A fost o idee să le trimitem de la București, dintr-un centru de printare… dar ideea e să vină vederea de la Corbu sau dintr-un centru din Grecia, din fața pușcăriei sau de la Corcova, adică să ai pe acea vedere un timbru din localitatea respectivă. Că așa, să vină toate din același loc e simplu. Dar nu era așa de intim, nu era așa de poveste.

AGERPRES: Cât la sută din costurile voastre se poate finanța din aceste vederi?

Cosmin Bumbuț: În momentul de față… ne finanțăm doar 30 și ceva la sută din vederi, nu foarte mult, iar restul, mai vând fotografii din când în când, Elena mai are colaborări, cam așa ne susținem.

AGERPRES: Cu fotografiile din proiectul “Camera intimă” ai vrea să faci o expoziție după ce se încheie proiectul?

Cosmin Bumbuț: Cu “Camera intimă” nu mi-a cerut nimeni să fac o expoziție. Adică, e un proiect frumos, dar … sunt convins că nimeni nu și-ar cumpăra o astfel de imagine să și-o pună în casă. Imaginile pe care le vând eu sunt mult mai decorative și implică altceva. Dar sunt aproape convins că nimeni nu o să cumpere nicio imagine cu o cameră intimă să o pună în casă.

AGERPRES: În același interviu pe care l-am menționat înainte spuneai că vrei să afli la un moment dat dacă poți să trăiești și din altceva decât din fotografia de modă, de revistă… Te-ai mai întoarce acolo?

Cosmin Bumbuț: Nu m-aș întoarce și nu mă întorc. Mai primesc oferte de colaborare pentru publicitate — de modă mai puțin — pentru care nici nu trimit estimate. Le spun că nu sunt în zonă și nici nu o să mă întorc în zonă, chiar dacă ar fi să fie. Iar celelalte (fotografii — n.r.) sunt cu prețurile din 2008, dar prețurile au scăzut foarte mult, deci nu le iau. Nu, dar nu vreau, prefer să fim aici undeva… eu cel puțin fac exact ce îmi place și lucruri de care sunt mândru. De ultimele joburi în publicitate care mi-au fost propuse nu aș fi fost mândru. Fotografia de publicitate, cu mici excepții, e într-o criză totală. Asta vreau să spun, că mi-e bine în ceea ce fac și nu vreau să fac așa ceva.

AGERPRES: Dar e ușor?

Cosmin Bumbuț: Nu, nu e ușor. Pe de altă parte stau să mă gândesc ce ar fi mai ușor? Să stau la București și să mă întâlnesc cu diverși oameni, să primesc diverse comenzi de publicitate… asta e ușor. Pe de altă parte, nu mai vreau să fac asta, nu mai am stomac. Ca să fotografiezi publicitate și modă trebuie să ai stomac, trebuie să înghiți niște oameni pe care nu mai vreau să îi înghit, să fotografiez niște oameni pe care nu mai vreau să îi fotografiez… începând de la pseudovedetele pe care probabil le știți. Nu mai vreau să le înghit. Timpul ăsta din viața mea îl dedic și Elenei și copilului meu și prietenilor apropiați.

AGERPRES/(A, AS — autor: Oana Ghiță, editor: Georgiana Tănăsescu)

Foto: (c) Reproducere / Arhiva AGERPRES

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, “sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”, așa cum el însuși se descrie, “mut ca o lebădă”, având în vedere că nu a vorbit până la vârsta de patru ani, notează site-ul www.arspoetica.ro.

După ce și-a terminat studiile primare la școala germană din Sebeș (1906), a urmat liceul “Andrei Șaguna” la Brașov, absolvit în 1914. Pe perioada liceului, tânărul Lucian are o situație financiară precară, adâncită și mai mult de moartea tatălui, în 1908, după care întreaga familie s-a mutat la Sebeș. În această perioadă, descoperă operele lui Schiller și Goethe, scrise în limba germană, dar și pe cele ale scriitorilor români: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Alexandru Odobescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga și Nicolae Iorga, notează www.lucianblaga.eu.

După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Teologie din Sibiu, absolvită în 1917. A luat parte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Și-a continuat studiile universitare la Viena, unde a urmat Facultatea de Filosofie, obținând, în 1920, titlul de doctor în filosofie cu teza ”Kultur und Erkenntnis” (Cultură și cunoaștere). După terminarea studiilor, s-a stabilit la Cluj.

Casa Memoriala “Lucian Blaga'”
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

A debutat cu versuri în revista “Românul” (poezia “Noapte”, 1910), continuând să colaboreze cu articole și studii filosofice la “Convorbiri literare”, “Gazeta Transilvaniei”, “Adevărul literar și artistic”, Cugetul Românesc”, “Cuvântul” etc. Editorial, a debutat în 1919, cu o culegere de versuri (“Poemele luminii”) și cu un volum de notații filosofice (“Pietre pentru templul meu”). Inițial, primele versuri fuseseră publicate de Sextil Pușcariu în “Glasul Bucovinei” și ulterior au fost reunite în volum. Cel de-al doilea volum de versuri, “Pașii profetului”, a apărut în 1921 și a fost distins cu premiul “V. Adamachi” al Academiei Române. În dramaturgie, a debutat cu piesa de teatru “Zamolxe” (1921), distinsă cu premiul Universității din Cluj.

Lucian Blaga a fost membru fondator al revistei “Gândirea”, apărută în 1921, în care a publicat mare parte din operele sale, iar între 1943-1944 a scos, la Sibiu, revista “Saeculum”.

Scriitor foarte prolific, Lucian Blaga a publicat mai multe volume de versuri: “În marea trecere” (1924), “Lauda somnului” (1929), “La cumpăna apelor” (1933), “La curțile dorului” (1938), “Nebănuitele trepte” (1943) și piese de teatru: “Tulburarea apelor”(1923), “Daria” (1925), “Fapta” (1925), “Învierea” (1925), “Meșterul Manole” (1927), “Cruciada copiilor” (1930), “Avram Iancu” (1934) etc. Lucian Blaga a scris importante eseuri și studii filosofice: “Filosofia stilului” (1924), “Fețele unui veac” (1925), “Daimonion” (1930), “Despre personanță” (1935), dar mai cu seamă “Trilogia cunoașterii” (1931-1934); “Trilogia culturii” (1936-1937); “Trilogia valorilor” (1939-1942) și “Trilogia cosmogonică” (1940-1948), potrivit volumului “Membrii Academiei Române” (2003).

Din 1926, a îmbrățișat cariera diplomatică, devenind atașat de presă pe lângă legațiile române de la Varșovia (1926-1927), Praga (1927-1928), Berna (1928-1932); consilier de presă la Legația română din Viena (1932-1937); consilier de presă la Legația română din Berna (1937-1938); ambasador și ministru plenipotențiar al României la Lisabona (1938-1939).

La 28 mai 1936, a fost ales membru titular al Academiei Române, fiind repus în drepturi la 3 iulie 1990. A fost numit profesor la Catedra de Filosofia Culturii, la Universitatea din Cluj-Napoca (1938). Din 1951 a fost numit bibliotecar-șef la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, al cărei director adjunct a devenit în 1954. I s-a încredințat de Academia Română (1949) redactarea a două capitole din ”Istoria filosofiei românești”. În 1930, a întocmit, împreună cu poetul Hermann Hauswirth, o “Antologie de poezie populară românească”. Lucian Blaga a lăsat o serie de traduceri din Goethe (“Faust) și Lessing (“Natan înțeleptul”). Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi străine.

Casa Memoriala “Lucian Blaga'”
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

A încetat din viață la 6 mai 1961, la Cluj-Napoca și a fost înmormântat în cimitirul din satul natal, Lancrăm, despre care scria, în versuri: “Sat al meu, ce porți în nume/ sunetele lacrimei, […] Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac,/ în tine cine m-a chemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac”.

AGERPRES/(Documentar-Andreea Onogea, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / Arhiva AGERPRES

Pentru acest preparat, este nevoie de o știucă de cel puțin un kilogram și jumătate de pe care, cu ajutorul unei linguri sau al unui cuțit, se scoate pielea.

‘Această operațiune (scoaterea pielii de pe știucă n.red.) trebuie făcută cu foarte mare grijă să nu se rupă carnea. Se scot apoi șira spinării și carnea știucii, doar ultima fiind tocată prin mașină. Se adaugă ceapă, un morcov, un cartof răzuit, condimente, piper și sare, care se călesc la foc mic timp de cinci sau zece minute’, spune Mihaela N., în vârstă de 30 de ani, din satul Murighiol.

După ce umplutura călită s-a răcit, se umple știuca, apoi se coase acolo unde peștele s-a tăiat pentru a fi umplut, iar totul se dă la cuptor. ‘Din când în când, știuca se unge cu ulei din tavă pentru a nu prinde crustă’, afirmă Mihaela.

Preparatul, potrivit sursei, se servește rece, cu lămâie, ca aperitiv, sau caldă cu garnitură de legumă, ca fel principal, alături de un pahar cu vin alb sec sau demisec, după preferința celui ospătat.

AGERPRES / (A — autor: Luisiana Bîgea, editor: Marius Frățilă)

Fotografii: (c) Marius Mateaș / Arhiva personală

“După lovitura de stat din 23 august 1944, Timișoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar și rutier, cu potențial industrial însemnat, orașul avea valoare strategică pentru forțele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului German din Timișoara, luat prin surprindere de ostașii români, s-a predat fără să opună rezistență. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unitățile hitleriste și cele maghiare declanșează acțiuni ofensive repetate pentru a se apropia și ocupa Timișoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română’, consemnează istoricul timișorean Vasile Dudaș.

În august 1944, orașul era ocupat de trupele germane, iar în momentul anunțării capitulării Germaniei naziste, lt. colonel Alexandru Galgoți era comandantul Sectorului de ordine internă Timiș, având în subordine Școala Politehnică, Școala de subofițeri de Artilerie, Școala de subofițeri de Transmisiuni, Regimentul 5 A.A. și jandarmii teritoriali cu rolul de a proteja granițele.

“Bunicul meu, lt. colonel Alexandru Galgoți, a fost cel care, pe 26 august 1944, a mers cu o gardă întărită la comandantul Comandamentului Forțelor Germane și i-a cerut să predea armele fără vărsare de sânge. Iar comandantul german i-a dat sabia în semn că a recunoscut înfrângerea Germaniei. ‘Domnule comandant, vă rog să predați arma și să evitați vărsarea de sânge în oraș’, este apelul pe care lt. colonel Galgoți i l-a adresat comandantului german, recunoscut de cei care au asistat la acel moment istoric’, relatează pentru AGERPRES dr. ing. Marius Mateaș, nepotul lt. colonelului Alexandru Galgoți.

În baza palmaresului militar, în 1945 s-a decis acordarea gradului de general lt. colonelului Alexandru Galgoți, înrudit cu Avram Iancu, pentru activitatea desfășurată continuu în slujba patriei, inclusiv pe Frontul de Vest, pentru eliberarea țării. Deși încărcat de recunoașteri ale unor merite deosebite pe câmpul de luptă, destinul acestei figuri marcante în istoria noastră avea să-i ofere o cotitură totală a vieții, ajungând de la pasul spre steaua de general la un simplu funcționar alături de cărăușii orașului și cu un domiciliu forțat.

Toată nenorocirea care s-a abătut asupra sa și a numeroasei familii — soția și cei opt copii, i s-a tras de la calitatea de proprietar ‘chiabur’ al fermei Lovrin pe care a cumpărat-o în timpul războiului și pe care a transformat-o în Ferma model Lovrin, unde experimenta creșterea migdalilor. În 1946, aici urmau să se pună bazele a ceea ce urma să devină faimoasa Stațiune de Cercetare Experimentală Agricolă Lovrin. Ofițerul voia ca prin această fermă să le asigure existența zilnică soției și celor opt copii, patru fete și patru băieți.

“Pentru că în timpul războiului a devenit, prin cumpărare, proprietarul fermei Lovrin pe care a transformat-o în Ferma model Galgoți Lovrin, ce se ocupa cu cultivarea migdalilor, a urmat soarta multor proprietari de pământ: a fost arestat într-o noapte din 1949, la sediul fermei, dar cu ajutorul soldaților care-l recunoșteau ca personalitate pentru cariera sa militară în slujba patriei, a reușit să fugă prin lanul de porumb. Până la urmă s-a dus la București unde și-a pledat cauza în fața conducerii de atunci a țării, care, însă, nu a avut altă cale decât să-i recunoască meritele militare. Astfel, a scăpat de arestare și de deportare și a avut parte de o formă de ‘pedeapsă mai ușoară’, un domiciliu forțat în Timișoara”, spune Marius Mateaș.

Au urmat ani în care numeroasa familie a trăit cu ajutorul soldaților din Regimentul colonelului. ‘În 1962, printr-un Decret al Consiliului de Stat, semnat de Gheorghe Gheorghiu Dej, i s-a recunoscut activitatea militară și a fost un semn de ‘reabilitare’. Din 1949, a lucrat ca funcționar la Asociația Cărăușilor din Timișoara. pentru a-și putea întreține copiii. Fiind un om robust, a știut întotdeauna să reziste, iar pentru a le asigura existența copiilor, a renunțat la întregul palmares militar și s-a angajat ca simplu funcționar’, adaugă Marius Mateaș.

Potrivit documentelor pe care nepotul colonelului le păstrează cu sfințenie, Alexandru Galgoți s-a născut în 1895 la Roșia Montană, iar la 16 ani avea să fie încadrat în Școala de Cadeți de la Traiskirchen, Viena, unde a primit o aleasă educație, dezvoltându-și și latura artistică (pictură și muzică). După absolvirea școlii, a fost introdus imediat într-un Regiment operativ și, de atunci și până în 1945, nu a părăsit câmpul de luptă, fiind fidel țării pe care a servit-o potrivit pregătirii sale militare.

‘A avut un rol deosebit în apărarea Timișoarei. La 1 septembrie 1944, el a fost numit în funcția de comandant al Detașamentului Timișoara, care includea mai multe unități operative și care avea ca obiectiv să apere o anumită zonă a orașului, precum și controlul asupra pătrunderii agresorului în zona graniței. De asemenea, a fost numit prin Decizie la conducerea Corpului de Armată, în calitate de comandant al Ordinii Interne Timiș-Torontal. De-a lungul carierei sale militare a fost recompensat cu numeroase distincții: Medalia ‘Victoria’ a marelui război pentru civilizație (1916-1921), ‘Crucea comemorativă’ cu barete a marelui război (1916-1918), ‘Coroana României’ cu spade și panglică (li se dădea doar celor care au dat dovadă de acte de curaj direct în front, n.r.) de ‘Virtutea Militară’ în grad de Cavaler, ‘Coroana României’ cu spade și panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer, ‘Frunza de stejar’ la panglică de ‘Virtutea Militară’ în grad de Ofițer. După anii de suferință, în 1962 a fost reabilitat și i s-au recunoscut toate meritele militare și slujirea cu credință a patriei, drept pentru care i s-a conferit Ordinul ‘Apărarea Patriei’ clasa a III-a’, mai relatează Marius Mateaș.

Nepotul colonelului nu poate uita ‘scânteia frumoasă’ din viața bunicului, care a fost bunica sa, de care se leagă o frumoasă amintire.

“Înainte de 1920, în timpul unor manevre militare, bunicul o cunoaște pe cea care îi va fi soție, Maria Bolza, și o răpește de acasă. Fata este dezmoștenită și se căsătoresc la Sibiu, având garanții materiale date sub semnătura a doi ofițeri ai Regimentului care și-au luat angajamentul că vor avea grijă de tânăra familie”, povestește Mateaș.

El mai povestește că odată ieșit la pensie, lt. colonel Alexandru Galgoți a avut timp să citească multă literatură în limbile franceză și germană, să cânte la chitară și la acordeon cu nepoții ori să aștearnă pe pânză sau pe hârtie amintirile de pe front, sub forma culorilor. I-a învățat pe nepoți un lucru: ‘Du cu tine numai atât cât poți lua în capul tău’.

“A pictat peisaje din locurile prin care a trecut ca militar. Îmi amintesc de o acuarelă reprezentativă care m-a impulsionat pe mine să continui să pictez pentru Timișoara. Este vorba despre pasarela din lemn peste Bega, acolo unde astăzi se află Podul Michelangelo, pe care a redat-o cu acuratețe de ofițer artilerist, a marcat toate reperele geografice, turnurile bisericii din Piața Bălcescu, grinzile”, afirmă Marius Mateaș, care este lector în cadrul Departamentului de Mecatronică al Universității Politehnica din Timișoara însă a moștenit talentul bunicului și a dus pictura românească până în Parlamentul Europei, în cadrul unei expoziții de excepție (‘Timișoara în oglindă’), organizată de europarlamentarii timișoreni.

‘Dacă bunicul a plecat din Roșia Montană și a ajuns la Viena, eu plec din Timișoara și nu mă voi opri niciodată pentru a duce imaginea Timișoarei și a țării peste tot în lume’, susține Mateaș.

Nepotul lui Galgoți, primul român care a intrat în legătură radio cu un astronaut, spune că urmașii colonelului nu au cerut niciodată restituirea fermei Lovrin, dându-și seama de importanța acesteia pentru cercetarea românească și așteaptă “cu răbdare” decizia celor de la București pentru recompensele pecuniare cuvenite.

AGERPRES/(A — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Directorul Administrației Monumentelor și Patrimoniului Turistic București, Traian Radu Negrei, a precizat că au fost selectate fotografii dintre acelea care au fost realizate în timpul concursului “Ochiul magic” din mai 2014, la care au participat 1.715 de concurenți din București, provincie și din afara țării.

El a amintit că cele 400 de fotografii câștigătoare ale concursului se regăsesc într-un album de prezentare a Capitalei, denumit “Bucureștiul văzut prin ochii tai”.

“Sunt fericit că încă de la poarta de intrare în Capitală cetățenii străini care ne vizitează țara pot vedea cele mai frumoase instantanee, monumente arhitecturale sau peisaje reprezentative pentru orașul nostru”, a declarat primarul Capitalei, Sorin Oprescu.

Potrivit acestuia, nu este o expoziție oarecare, ci una despre Bucureștiul văzut prin intermediul camerelor de fotografiat ale profesioniștilor sau ale amatorilor atât de la noi din țară, cât și din străinătate.

“Noi suntem Bucureștiul, noi dăm viață acestui oraș, îl facem să vibreze, să se modernizeze și să semene din ce în ce mai mult cu capitalele europene”, a afirmat Oprescu.

El a spus că România trebuie să arate mai des ceea ce este ea, o țară care poate să își spună cuvântul cu demnitate.

“Dorința noastră este de a fi văzuți așa cum suntem, un popor de oameni liniștiți, muncitori, de profesioniști, care vor la rândul lor să fie respectați”, a adăugat Oprescu.

La acest eveniment dedicat Zilei Europei, organizat de Primăria Capitalei, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, alături de Compania Națională Aeroporturi București, au participat printre alții și fostul președinte Emil Constantinescu și prefectul municipiului București, Nicolae Petrovan.

Expoziția va fi deschisă până pe 31 august.

AGERPRES/ (A — autor: Iulia Carciog, editor: Antonia Niță)

Foto: (c)

“Astăzi, 8 mai 2015, se împlinesc 43 de ani de la inaugurarea Muzeului Național de Istorie a României. Crearea acestui muzeu a fost o provocare pentru autorități, dar și pentru specialiști, deoarece a reprezentat o proiecție, mai concentrată, a întregului sistem al muzeelor de istorie din țară”, amintește, într-un comunicat transmis vineri AGERPRES, Biroul de presă al MNIR.

În anul 1968 s-a creat cadrul legal corespunzător pentru organizarea MNIR, prin Hotărârea nr. 1448/ 1968 din 3 iulie Consiliul de Miniștri al Republicii Socialiste România decizând înființarea muzeului, al cărui patrimoniu se constituia din piese de valoare republicană aflate în administrarea instituțiilor muzeale, bibliotecilor și centrelor de documentare, subordonate Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, Academiei Republicii Socialiste România, ministerelor, altor organe centrale ale administrației de stat și comitetelor executive ale consiliilor populare, arhivelor statului, din piesele care vor fi obținute din partea unor organizații obștești sau persoane fizice, prin donații sau achiziții, precum și din rezultatele unor cercetări organizate special în acest scop, menționează sursa citată.

Pentru a adăposti muzeul au fost luate în calcul Palatul Justiției, Palatul Poștelor și clădirea Sfatului Popular al Capitalei, dar s-a discutat și despre posibilitatea construirii unui sediu nou, în final clădirea Poștei Centrale din București fiind atribuită muzeului.

Pe 20 martie 1970, apărea noua (și ultima) “Hotărâre a Consiliului de Miniștri al Republicii Socialiste România privind înființarea Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”, care stabilea și componența Comisiei de organizare, al cărei președinte era academicianul Constantin Daicoviciu. Doi ani mai târziu, pe 8 mai 1973, era deschis pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România.

Realizarea expoziției de bază a MNIR a fost o chestiune foarte complexă, deoarece în cadrul acesteia trebuiau expuse obiecte cu o mare relevanță istorică, adevărul istoric trebuind să coabiteze cu cerințele ideologice. Expoziția de bază a fost încă de la început împărțită pe secții, pentru fiecare secție existând o comisie de specialiști însărcinată cu analiza tematicii, printre care: prof. univ. Mihai Berza, prof. univ. dr. C.C. Giurescu, dr. Cornelia Bodea, dr. Dan Berindei, dr. Vasile Netea, acad. Andrei Oțetea, Emil Condurachi, Hadrian Daicoviciu, Șerban Cioculescu ș.a.

Expoziția de bază a Muzeului de Istorie a R.S.R., așa cum a rezultat, era întinsă în 50 de săli, la care se adăugau Cabinetul Numismatic, Lapidarium-ul și Tezaurul Istoric. La etajul al doilea a existat, pentru scurt timp, expoziția de artă medievală românească.

Instituție muzeală de prim rang, un punct de atracție pentru publicul din țară, dar și din străinătate, muzeul era privit de regimul comunist ca un instrument al propagandei și, odată (sau mai ales) cu realizarea Expoziției Omagiale (1978), ca pe un pilon de bază în cadrul mecanismului cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, se arată în comunicat.

În septembrie 2002, expoziția permanentă a MNIR a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor. Reabilitarea structurii de rezistență a început în iarna acelui an, lucrările fiind executate, până în septembrie 2005, în proporție de aproximativ 50%. Finalizarea lucrării de reconstrucție era așteptată pentru mijlocul anului 2007, termen care nu a putut fi respectat.

Din cauza faptului că muzeul s-a aflat în reparații capitale, cea mai mare parte a expozițiilor sunt temporar închise sau în reorganizare, urmând ca, pe măsură ce lucrările de consolidare a clădirii se vor relua, expoziția istorică permanentă să fie redeschisă, treptat.

În prezent, bogatul patrimoniu include peste 650.000 de piese, organizat în următoarele colecții: ceramică, lapidarium — tegularium, numismatică, filatelie, medalistică — sigilografie, tezaur, manuscrise, tipărituri, artă plastică, artă decorativă, fototecă istorică, stampe, hărți, metal, armament și echipament, textile și mobilier.

Muzeul prezintă publicului, în prezent, două mari expoziții permanente — Tezaur Istoric, respectiv Lapidarium — Copia Columnei lui Traian — și expoziții temporare cu tematică diversă, organizate în Holul Central, mai informează MNIR.

AGERPRES/ (AS — autor: Daniel Popescu, editor: Andreea Rotaru)

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES FOTO

Fortificația de aici se remarcă astfel prin supraviețuirea în fața expedițiilor militare otomane de la jumătatea secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea și legenda uriașului care a poposit pe Hula Apoldului, în drumul său către Valea Târnavei Mari, lăsând în urma sa trei dealuri, după ce și-a scuturat cizmele de noroi.

Directorul Muzeului de Istorie a Sighișoarei, Nicolae Teșculă, a declarat pentru AGERPRES că este foarte greu de stabilit o cronologie exactă a fazelor de construcție a bisericii fortificate din Apold și că în această situație se regăsesc majoritatea celor peste 300 de fortificații săsești din Transilvania.

‘Biserica din Apold a fost ridicată în secolul al XIII-lea, ulterior în secolele XV și XVI i s-a adăugat și un sistem de fortificații duble și neregulate, astăzi zidurile interioare măsoară până la un metru lățime, însă în trecut mergeau până la 4 metri. Și astăzi fortificația are 4 turnuri de apărare. Cetatea și biserica au obținut finanțări europene și sunt restaurate. Biserica dispune de un orologiu care este în restaurare și până în anii ’90 dispunea și de o figurină, numită Bogdan, care avea rolul de a bate ora exactă. Din păcate, odată cu plecarea sașilor, cetatea nefiind păzită, aceasta a dispărut’, a spus Nicolae Teșculă.

Potrivit acestuia, satul Apold este atestat documentar în 1309 și este posibil ca acest edificiu de cult să fie mult mai vechi, întrucât documentele din 1504 care fac referire la lucrări de construcție la biserica din Apold se referă la fortificarea unei biserici deja existente și nu la ridicarea din temelii a unei biserici noi.

Teșculă a arătat că originea denumirii localității Apold — care se numea Trappold, Apoldu, iar în dialectul săsesc Pult sau Polt — ar putea fi legată de polderii care au lucrat la sistemul de drenare a apei din zonă.
‘Sunt anumiți cercetători care spun că această denumire ar veni de la vechii polderi, deci o populație mai flamandă din zona olandeză, primii locuitori care ar fi venit și ar fi desecat o zonă mlăștinoasă, ei fiind specializați în crearea de poldere. Pe drumul către Brădeni, de pe deal se poate vedea că în sat sunt mai multe pâraie care se intersectează și care acum formează Valea Șaeșului. Probabil că din punct de vedere a formei geografice era o zonă de mlaștină. Prin lucrări de regularizare țăranii sași au reușit să redea agriculturii acele pământuri. Localitatea e atestată documentar în 1309, când Nicholaus din Apoldia îl dădea în judecată pe episcopul din Alba Iulia pentru plata dijmei’, a spus directorul Muzeului de Istorie.

În secolul al XIX-lea, Apoldul dă o mare personalitate, un profesor de germană, Michael Albert, unul dintre cei mai cunoscuți poeți de limbă germană din spațiul românesc, care a fost elevul lui Joseph Haltrich — pedagog, filolog, preot și etnograf sas din Transilvania, cel mai mare culegător de povești și poezii populare săsești.

‘De numele lui Michael Albert din Apold se leagă foarte multe poezii, unele se recită cu ocazia Crăciunului în familiile săsești, dar și unele piese de teatru transpuse pe muzică, cea mai cunoscută fiind ‘Angelina’ sau ‘Turcii în fața Cetății Sighișoarei’, o legendă despre cum o tânără fecioară salvează cetatea de la invazia turcilor: cea mai frumoasă fată din oraș, Angelina, reușește să îl convingă pe pașa turc care conducea atacul să nu distrugă orașul, chiar dacă acest fapt însemna sacrificarea ei (…) În zonă mai sunt și alte legende.

La urcarea pe Hula Apoldului, către Brădeni (Sibiu) sunt trei movile pe partea dreaptă, care par foarte atipice, unii spun că ar fi vorba despre tumuli, de fapt sunt niște activități geotermale și legenda locului spune că la un moment dat a venit un uriaș, care trecând de pe Valea Hârtibaciului către Valea Târnavei Mari s-a așezat pe colină și și-a șters cizmele de noroi, creând cele trei movile, care și astăzi sunt acolo’, a spus Nicolae Teșculă.

Acesta a precizat că în zonă există descoperiri arheologice din preistorie și din perioada migrațiilor, iar urmele locuirii în acest perimetru sunt mult mai vechi. Până la stabilirea modului în care au apărut cele trei dealuri pe Hula Apoldului și eventual ce s-a ales de uriașul care a poposit în zonă, cercetătorii precum George Oprescu au ajuns la concluzia că apariția fortificațiilor bisericești în Transilvania, inclusiv a celei din Apold, este o cauză a condițiilor dificile din prima jumătate a secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XVII-lea, când expedițiile militare otomane erau frecvente.

Din registrele orașului Sighișoara rezultă că, în anii 1504-1507, comunitatea săsească din Trappold a beneficiat de o serie de înlesniri în privința taxelor plătite autorităților centrale tocmai pentru a-și putea fortifica biserica.

Cu această ocazie turnul clopotniței a fost supraînălțat și prevăzut în partea superioară cu creneluri, ca de altfel și zidurile navei și ale corului. Biserica este înconjurată de două incinte fortificate, adică două ziduri de piatră de formă relativ ovală, iar traseul zidurilor este punctat de mai multe turnuri de apărare. Inelul exterior al incintei fortificate, având o înălțime de 3 până la 4 metri, se desfășoară la poalele dealului pe care este amplasat întreg edificiul și prezintă 28 de contraforturi de piatră masive.

Principala poartă de acces a cetății este amplasată la nord-vest. În partea dreaptă a intrării principale în incinta fortificației se află un bastion de piatră destinat în trecut scopurilor defensive, care a fost transformat ulterior în școală, Turnul Școlii Vechi, iar în partea sud-vestică se găsește un turn care era folosit ca depozit de alimente, Turnul Ovăzului. În partea nordică se găsește o construcție lungă de 18 metri, cu mai multe etaje, iar Turnul Alb era folosit la locuire în timpul asediilor.

Cercetătorul a arătat că biserica a fost modificată odată cu lucrările de fortificație din prima jumătate a secolului al XVI-lea, tavanul a fost boltit, folosindu-se în acest scop arcuri încrucișate, de formă ușor ogivală. Pentru susținerea acesteia au fost ridicați patru stâlpi interiori, dispuși pe două rânduri, care ‘dau astăzi impresia că biserica din Apold ar fi o Hallenkirche’.

Potrivit acestuia, biserica din Apold se încadrează în aria goticului german, presupune existența a trei nave egale ca înălțime: sala bisericii are lungimea de 13,3 metri, iar lățimea este de 11,5 metri, corul bisericii este lung de 11,3 metri și are o lățime maximă de 7,5 metri.

În Biserica din Apold specialiștii au constatat și un lucru atipic, adică montarea orgii în partea din față a corului, în condițiile în care, în mod normal, locul orgii într-o astfel de biserică este exact în partea opusă, adică în galeria din partea vestică a corpului bisericii.

Biserica Evanghelică fortificată din Apold a fost reabilitată în urma unei investiții de peste 400.000 de euro (16,9 milioane de lei), în cadrul proiectului cu finanțare europeană ‘Tezaure Fortificate Redescoperite — Dezvoltarea durabilă a Regiunii Centru prin punerea în valoare a potențialului turistic al rețelei de biserici fortificate săsești din Transilvania’.

Reabilitarea bisericii fortificate din Apold a fost realizată în cadrul unui proiect al cărui beneficiar este Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România, în valoare totală de 5,25 milioane de euro, din care suma nerambursabilă a fost de 3,95 milioane euro, în care au fost restaurate și consolidate alte 17 obiective de acest gen din județele Sibiu, Mureș și Alba.

AGERPRES/ (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Alex TUDOR / Arhiva AGERPRES

”Eu m-am născut la Reșița, dar când aveam 2 ani părinții mei s-au mutat la Timișoara, așa că sunt mai mult timișorean, acolo am făcut grădinița, școala elementară de muzică și liceul de muzică, venind mai apoi la Conservator în București. (…) În ’68 am terminat Conservatorul din București, fiind numit profesor co-repetitor la clasa reputatei și regretatei profesoare Florica Orăscu, unde am avut marele noroc să am o serie întreagă de elevi extraordinar de talentați care deveneau apoi mari vedete în muzica ușoară românească — Angela Similea, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Ioan Luchian Mihalea și alții”, mărturisea Marius Țeicu într-un interviu acordat AGERPRES.

S-a remarcat în 1966 ca membru al grupului Dixie 67, devenit Modern grup, alături de Petre Magdin și Marcel Dragomir. Modern grup îi lansează primele compoziții, care atrag atenția realizatorilor de emisiuni muzicale de la radio și televiziune. Devine astfel un nume și o figură familiară a programelor de divertisment ale televiziunii.

Compozițiile sale, peste 500 la număr (”Am alergat după o stea”, ”Iubire”, ”Doar pacea”, ”Clipe de viață”, ”Da, da, da”, ”O portocală”), marchează cariera unor interpreți de succes ai muzicii ușoare românești — Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Anda Călugăreanu, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Dida Drăgan, Angela Similea, Adrian Romcescu, Carmen Trandafir, Silvia Dumitrescu, Anca Țurcașiu, Mirabela Dauer, Monica Anghel, Corina Chiriac — dar și repertoriul unor soprane ca Bianca Ionescu sau Daniela Vlădescu.

”Am avut parte de norocul să găsesc niște interpreți care să-mi pună în valoare piesele. Marele Enescu spunea la un moment dat că actul de creație se termină odată cu interpretarea. Toți artiștii mi-au fost colegi extraordinari, ne-am înțeles bine, am cântat cu pasiune, cu plăcere, uneori cu sacrificii, dar era o bucurie să vedem că publicului îi place ce facem”, își amintea compozitorul în interviu.

A semnat partiturile muzicale pentru filme artistice de lung metraj, filme muzicale, musicaluri (”Omul care a văzut moartea”, ”Divanul Persan”, ”Micuța Dorothy”), show-uri de televiziune, spectacole de teatru, muzică pentru copii, spectacole de revistă, operetă etc.

În perioada 1968-1974 a fost profesor al Școlii Populare de Artă — secția canto-muzică ușoară. Aici i-a avut elevi pe Angela Similea, Dida Drăgan, Olimpia Panciu, Mirabela Dauer, Adrian Romcescu, Mihai Constantinescu, Ioan Luchian Mihalea.

De-a lungul anilor, a interpretat 40 dintre propriile compoziții, singur sau în duet cu Olimpia Panciu, Angela Similea, Corina Chiriac.

”Prima piesă pe care am cântat-o a fost în duet cu Olimpia, ‘Frumoasele duminici’. Aveam niște emoții groaznice, în loc să mă țin de stativul microfonului, mă țineam de ea. Apoi am mai scris o piesă în duet cu Olimpia și abia apoi am avut curaj să cânt o piesă singur. Acum, când te gândești la 40 de piese, par multe, dar 40 din 500 nu mai par așa de multe…”, spunea Marius Țeicu în interviul acordat AGERPRES.

Din 1974 este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor și are numeroase participări la concursuri și festivaluri muzicale de gen, precum și premii în țară sau străinătate. În aprilie 2002, a fost ales membru în Consiliul de conducere al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, la secția muzică ușoară și jazz. Din același an, a fost profesor al Facultății de Teatru din cadrul ”Universității Spiru Haret” din București, unde i-a avut studenți pe Monica Anghel, Anca Țurcașiu, Fuego, Daniela Gyorfi și Narcisa Suciu.

Rememorând amintiri… 
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

Marius Țeicu a obținut sute de premii la secțiunile Creație și Șlagăre ale tuturor festivalurilor și concursurilor de gen și a lansat o mulțime de albume (discuri, CD-uri, casete de autor). ”Plouă cu soare”, ”Telegrame”, ”Fotografii”, ”Angela Similea și Marius Țeicu” (volumele I și II), ”Guliver în Țara Piticilor”, ”Parada vedetelor”, ”Te aștept draga mea”, ”Chemarea dragostei” sau ”Flacăra nestinsei iubiri” sunt doar câteva dintre acestea.

La ediția din 2003 a Festivalului de la Mamaia, Marius Țeicu, alături de alte ”legende” ale muzicii ușoare românești, a primit Premiul special, o distincție aniversară, prilejuită de împlinirea a 40 de ani de la începerea festivalului.

În septembrie 2004 a lansat CD-ul ”Chemarea dragostei”, album ce conține 20 de piese din creația proprie, interpretate, printre alții, de Aurelian Andreescu, Angela Similea, Marina Voica, Mirabela Dauer, Corina Chiriac. I-au mai apărut albumele ”Best of Marius Țeicu” (2006) și ”The Best Romanian Music Collection — Marius Țeicu”.

Semnează muzica pentru comedia muzicală “O premieră furtunoasă”, adaptată după piesa “O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale (Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, 2010), precum și pentru spectacolul pentru copii ”Prostia omenească”, după Ion Creangă (Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea, 2011).

În studioul unde se ”nasc” șlagărele, 2015
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

A fost, în ultimii ani, președintele juriului Festivalului Internațional de Muzică Ușoară “George Grigoriu”, care are loc anual la Brăila și care a ajuns în 2014 la ediția a X-a.

În mai 2004 a fost decorat de președintele țării, Ion Iliescu, cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Cavaler.

La Gala de premiere a Festivalului Callatis din august 2009, Marius Țeicu a fost răsplătit pentru întreaga sa activitate cu Premiul de Excelență al UCMR-ADA (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și Asociația Drepturilor de Autor).

Se numără printre câștigătorii Premiilor UCMR pe anul 2010, decernate la 25 februarie 2011 (premiul pentru spectacolul muzical — “O premieră furtunoasă”). A primit, la 7 noiembrie 2011, Premiul de Excelență la cea de-a 108-a ediție a Galei Premiilor VIP și, de asemenea, se numără printre artiștii care au primit diplome de excelență la Gala Premiilor de Excelență Electrecord din 9 decembrie 2011.

În 2014, a fost lansată, la Târgul Gaudeamus, cartea ”Marius Țeicu — compozitor de top”, scrisă de Daniela Caraman Fotea, despre care compozitorul spune: ”E o mare bucurie de-a mea, e o realizare, e prima și ultima carte”.

Compozitorul prezintă cartea ”Marius Țeicu — compozitor de top”, 2015
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / Arhiva AGERPRES

La 70 de ani, Marius Țeicu este un om împlinit, cu o familie frumoasă — alături de Rodica, soția sa, se bucură de cei doi nepoți pe care li i-a dăruit Patricia, fiica lor — este un compozitor plin de idei și de creativitate.

”Acum compun niște piese pentru câțiva copii care îmi plac mie, trebuia să mai compun și un musical, dar e vreme de criză și e cam greu cu decoruri, cu costume… (…), am compus două piese pentru Mirabela (Dauer — n.r.), pentru Monica Anghel, mai muncesc la un site, am compus un duet pentru Fuego și Mirabela, adică nu stau. Sunt și dublu bunic, am o nepoțică de 5 ani, un nepot de 8 ani, familie mare, am grijă de toți”, mărturisea Marius Țeicu în interviu.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) unep-aewa.org

Tema pentru 2015, “Să producem energie prietenoasă pentru păsări”, își propune să evidențieze importanța implementării tehnologiilor pentru crearea energiei într-un mod care să prevină, să reducă și să atenueze impactul lor asupra păsărilor migratoare și a habitatelor acestora. Totodată, este necesară informarea și conștientizarea populației, dar și a factorilor de decizie, cu privire la pericolul care s-a creat, în ultimul timp, prin dezvoltarea industriei energetice care utilizează surse neconvenționale de energie, ca răspuns la reducerea emisiilor de carbon, dar care pot provoca alte dezechilibre inclusiv asupra biodiversității dacă nu sunt evaluate toate riscurile.

În fiecare an, milioane de păsări migratoare luptă cu extinderea masivă a diverselor mijloace de generare și distribuire a energiei. Păsările sunt supuse efectelor de barieră din infrastructura energetică sau sunt electrocutate, de cele mai multe ori cauzându-le moartea. Orientarea industriei energetice spre obținerea de energie regenerabilă și durabilă se așteaptă să aibă efecte pozitive inclusiv asupra păsărilor migratoare.

Ziua mondială a păsărilor migratoare din 2015 marchează și 20 de ani de la adoptarea Acordului african-eurasiatic pentru păsări migratoare. Secretariatul acestui acord, împreună cu secretariatul Convenției privind speciile migratoare și animalele sălbatice, sunt organizatorii campaniei din acest an, potrivit site-ului zilei,worldmigratorybirdday.org.
La noi în țară, acest eveniment se marchează prin acțiuni de monitorizare a speciilor de păsări sălbatice, distribuirea de materiale informative, conferințe în care sunt expuse aspecte semnificative pentru conservarea speciilor de păsări migratoare, precum și modalitățile concrete în care membrii comunităților se pot implica în acțiuni de voluntariat în acest domeniu.

Această zi se desfășoară la inițiativa Programului pentru Mediu al Națiunilor Unite (UNEP), în parteneriat cu “BirdLife International” și “Wetlands International”, având la bază Acordul african-eurasiatic pentru păsări migratoare și Convenția privind speciile migratoare și animalele sălbatice — două tratate de bază pentru animale și păsări sălbatice, elaborate de UNEP și partenerii săi.
Inițiată în 2006, pentru a fi aniversată în a doua sâmbătă din luna mai, Ziua mondială a păsărilor migratoare urmărește protejarea păsărilor migratoare și încurajarea autorităților naționale, organizațiilor neguvernamentale (ONG), cluburilor și asociaților, universităților, școlilor pentru organizarea de evenimente, programe anuale, activități educaționale pentru conștientizarea publicului în vederea conservării habitatelor păsărilor migratoare din întreaga lume.

AGERPRES/(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) eeas.europa.eu

Robert Schuman a fost în două rânduri președinte al Consiliului de Miniștri al Franței și a exercitat și funcția de președinte al Parlamentului European, între 1958-1960.

El a făcut primul pas spre crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană (UE). La doar cinci ani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, a propus crearea unei instituții europene care să centralizeze și să gestioneze producția de cărbune și oțel, în urma căreia la 1 ianuarie 1952 a luat ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

La 25 martie 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma, a luat naștere Comunitatea Economică Europeană, devenită Uniunea Europeană în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993. Declarația Schuman a stat la baza amplului proces de construcție a unei Europe unite.

În acest an, se împlinesc 30 de ani de când Consiliul European de la Milano (iunie 1985) a decis ziua de 9 Mai ca Zi a Europei, precum și 10 ani de la semnarea de către România a Tratatului de Aderare la UE (25 aprilie 2005).

În fiecare an delegațiile UE organizează, în cooperare cu ambasadele statelor membre din țările-gazdă, activități pe tema Europa în lume.

Există o tradiție ca în această zi instituțiile UE să își deschidă porțile pentru public, astfel pe 2 mai au fost deschise la Strasbourg iar pe 9 mai sunt deschise la Bruxelles și Luxemburg. În fiecare an, mii de oameni participă la vizite, dezbateri, concerte și alte evenimente, pentru a sărbători Ziua Europei și pentru a afla mai multe despre UE, potrivit europa.eu.

Pentru a marca Ziua Europei, în București și în alte orașe ale țării sunt organizate evenimente pe parcursul întregi luni mai. Între acțiunile desfășurate sâmbătă, 9 mai, se înscriu și evenimentele menționate mai jos.

Primăria Capitalei, prin Arcub și Centrul de Proiecte și Programe Educaționale și Sportive pentru Copii și Tineret (PROEDUS), organizează o serie de evenimente dedicate Zilei Europei. Fanfare europene vor susține recitaluri în Parcul Unirii, Parcul Cișmigiu, Parcul Herăstrău și Piața Universității. Bucureștenii vor avea ocazia să ia parte la spectacolele inedite ale trupelor invitate: Fanfara Regimentului 30 Garda “Mihai Viteazul” (România), The Hussards (Ungaria), The Pipe and Drums (Scoția), The Napoleonic Historical Bând (Franța), Bersaglieri Military Bând (Italia).

În Parcul Cișmigiu, Primăria Capitalei, prin Centrul de Proiecte și Programe Educaționale și Sportive pentru Copii și Tineret (PROEDUS) și Centrul Infoeuropa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, organizează un târg al statelor membre UE. Reprezentanții statelor membre participante la târg le vor prezenta vizitatorilor obiceiuri, activități și oferte turistice, precum și spectacole artistice tradiționale.
Cu prilejul acestei zile, în municipiul Târgu-Jiu, instituțiile de cultură au pregătit concerte și dansuri specifice țărilor care fac parte din Uniunea Europeană. Manifestările vor debuta pe 9 mai în Piața Prefecturii cu un spectacol de muzică de promenadă, susținut de fanfara “Armonia”, urmat de intonarea imnului de stat al României și al cel al Uniunii Europene (UE), alocuțiuni evocatoare, depuneri de coroane și defilarea Gărzii de Onoare. La Teatrul de Vară din Târgu-Jiu, elevii Școlii Populare de Artă vor susține mai multe momente culturale, printre care dansuri specifice țărilor din UE.

Ziua Europei va fi marcată anul acesta la Suceava printr-o manifestare în aer liber, pe esplanada din fața Universității. Organizatorii, Centrul de Informare Europe Direct “Bucovina”, având ca structură gazdă Asociația Grupul Ecologic de Colaborare — GEC Bucovina Suceava, în parteneriat cu Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava (USV), își propun să reunească de 9 mai elevi, copii, cadre didactice, studenți, reprezentanți ai administrației publice locale, ai ONG-urilor, voluntari, mass-media și public pentru a participa la evenimentul intitulat “Ziua Europei, ziua tuturor cetățenilor europeni!”.

AGERPRES/ (Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)