mitologie

Facebook Twitter Email

Împăraţii daci ai Romei

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcerea.

De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

Regalian, strănepotul lui Decebal?

Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate. Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de “dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toti cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii.

Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian.

În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

Dacia – abandonată sau eliberată?

Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă vreme nu au avut curajul să-l recunoasca.

Scrierile vechi ne informează că “Dacia a fost pierdută” în vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.

Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi, istoricii insistă că prin “carpi” trebuie să înţelegem “goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare.

Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat, în sudul Dunării, o altă Dacie, numită “Dacia Aureliana” şi mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.

Aureolus, ciobanul din Carpaţi

Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din ţara getică, numită mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armata romanâ, a câştigat simpatia împaratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a caştigat şi încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268.

Totul se petrecea în plină criza politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată. Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

Împăratul Galeriu, “olteanul” care i-a răzbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venita din nordul Dunării, din Dacia Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul creştin care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat.

În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri, împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după urcarea sa pe tron.

Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de “roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere, astfel, memoria dacilor.

Daia şi Licinius

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a nascut în Dacia Aureliană, la sud de Dunare, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacică) au fost numiţi “fiii augustilor”.

În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului.

De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunare, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune “Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de cucerirea Daciei cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac.

Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin.

Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împarat roman, dacă nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă această “profanare” a forului lui Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident.

E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor săi. Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât de grandios.

Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi găşeste în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.

Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit, după moartea sa, Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă.

Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului dac peste timp.

Elena, mama lui Constantin, era nascută, se pare, în Asia Mica, într-o familie foarte modestă. A avut o legătura neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat.

De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sala numită “Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei

Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul împăraţiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin.

Despre informaţiile pe care ni le dă Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “întunecat”, până la venirea maghiarilor în Transilvania.

Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurcă socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică.

Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula “devenea” o dacă romanizată.

În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus “hatmanul călărimii Avreulus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, si in celalalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise. Această falsificare persistă până astăzi, iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astazi. Istoricii nostri desăvârşesc opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.

un articol de Aurora Peţan  (preluat din Formula AS)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Lacul Bicaz ascunde mii de ani de istorie

Lacul Bicaz ascunde mii de ani de istorie

In apele Romaniei, se scalda istoriile unor civilizatii vechi de peste zece mii ani. In Lacul Bicaz, scafandrii au descoperit recent, la o adancime de peste 30 de metri, zeci de pietre de mormant si cruci, dar si fundatiile unor cladiri. Iar inscriptiile de pe aceste vestigii sunt asemanatoare primelor scrieri aparute vreodata.

Urmariti filmul;

Bicaz

Sursa: Adevarul despre daci

 

 

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

“În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 î.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.”

Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.

Arienii din Urali

Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa pâna în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Gennadi Zdanovici, preşedintele asociaţiilor de arheologi care cercetează Uralii, a susţinut că proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apă să fie abandonat, importanţa arheologică a aşezării fiind considerată inestimabilă. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană.

Vadim Cernobrovi este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăstiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.

O cetate abandonată

Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fară să fi existat altă aşezare înainte, dupa un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imită secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţinea 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauză acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu patrundă ploaia sau ninsoarea.

Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apa rece curgătoare având rol de răcire a încăperii. Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc.

Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substantă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost amenintaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

Focar geopatogen?

Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fară sa fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar.

Multi copaci din zonă prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o alta sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apa, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masageţii – arhitecţii construcţiilor circulare

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.

Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboara în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamna noroi, mâl), probabil că arca fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fara motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănatoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe acesti masageţi, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”.

Sărdărie este un vechi cuvînt al limbii române, desemnând un fel de instanţă populară de judecată, asemănătoare cu obştile ţăranilor.

Dupa cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.

Una dintre cetăţile masageţilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris.

Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfărşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a gasit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”.

Monumentul circular de la Adamclisi

Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns în 517 î.e.n. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunare) îl salvă pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de oştile geţilor”.

Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afara cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră. Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţa, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele!

Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătalie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat regatul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor

Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărăsc, la 250 î.e.n., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Aceştia sunt întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor! (Poate nu întâmplator, la Parta, judeţul Timiş, se află cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!).

Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort” deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt stravechi, cu conotaţii de virilitate! Şi tot celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le mai oferim câteva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, şi anume – urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates.

Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Sureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 i.e.n. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gura aur topit, “că sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan

În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul.

Satul în care a fost descoperit sanctuarul se numeşte Spasskaya Luka, iar rîului Oka oamenii îi mai spun şi Oke sau Oki.

Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nici o aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două rauri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.

Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor aparţtii, în spaţiul carpato-dunărean. 

Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit.

Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lui străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Un articol de Melania Papadache în revista “Formula As”

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Dacă după N. Densuşianu pelasgii au construit cel mai mare şi mai puternic imperiu în Europa preistorică, întinzîndu-se din pustiurile Saharei pînă în munţii Norvegiei, din păcate nu au lăsat nimic scris care să le dovedească trecutul măreţ în afară de pietre şi ruine cu “zmangălituri” ciudate, despre care nimeni nu s-a gîndit că ar putea reprezenta ceva.

Alergînd pe intinsurile Europei, răspîndindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii, tracii au generat “cultura latină”. Înotdeauna în spatete unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, ignorată… Şi care a fost cultura, civilizaţia în spatele celei greceşti, latine?

Departe în lume, foarte departe, pe întinsurile Asiei, tocmai în India, o civilizaţie Ariană i-a “invadat”, în urmă cu 4-5000 de ani, provocînd o adevarată “explozie”, nu numai culturală, dar şi socială. Indienii îşi amintesc şi azi de acei arieni, populţie albă, care s-a suprapus populaţiei locale negroide şi, din dorinţa  de a nu se amesteca fizic cu populaţia locală au creat “castele”, ei reprezentînd-o pe cea a “ramanilor” (brahmanilor). Cultura Vedică, considerată pînă azi cea mai veche din lume, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştina, care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul Carpato-Dunărean… (şi nu de către români, ci de cei de la Cambridge-Anglia, precum şi de către americani şi asta nu de 5 sau 10 ani, ci de mai mult de o sută de ani!).

De multe ori trebuie să ne uităm la istorie privind la  ea în spate, observînd efectele unei civilizaţii asupra altora şi descompunînd-o cu privirea. Este foarte greu de imaginat căutarea urmelor acelei imense civilizatii pelasgice în… centrul Asiei, dintr-o perioadă preistorică fără literatură scrisă (cel puţin negăsită încă), fără anale şi cronici, ci numai cu ce a rămas în “literatura vorbită” …vedică.

Cînd, nu de mult, vorbeam cu un prieten, R. Cristian, despre relaţia dintre traci şi sanscriţi, el mi-a replicat imediat: “…cu ani în urmă mă aflam în Tibet, într-unul din templele hinduse, acomodîndu-mă religiei locale, am fost surprins de asemănarea cuvintelor acestora cu cele româneşti… nimeni în lume, nici un popor nu are cuvîntul OM “.

Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) în DOCTRINA SECRETĂ – o sinteză a ştiinţei, religiei şi filozofiei, aminteşte despre acei “pur arieni”, ale căror urme se găsesc peste tot în Europa, urme pe care Dr. Schliemann le scoate la iveală din ruinele Troiei, semne şi simboluri gravate pe pietre, vase şi obiecte, de neînţeles şi ignorate ca atare ori considerate simple ornamente, dar cărora ancestorii noştri le dădeau înţelesuri mistice (legate de acel Arhitect al Universului) pe care le mai găsim încă în culturi izolate, uitate în lume.

Cînd în vara anului 1995 călătoream în Orient, m-am oprit şi în insula Bali din Arhipeleagul Indoneziei, a cărei populaţie hindusă trăia într-o epocă uitată de sute de ani, închinîndu-se la zei şi zeiţe luate dintr-o lume de poveşti, construind “în disperare” temple ciudat ornamentate şi colorate, cu zvastici desenate pe pietre de hotare şi care, cu superstiţii necunoscute nouă, trăieşte într-o lume spirituală amintindu-mi de cea a noastră, tracică, unde un simplu cerc desenat sau săpat în lemn avea o anumită însemnătate, iar dacă-i adaugau un punct, o linie ori o cruce în mijloc îşi schimba cu totul înţelesul. În acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, în care lumea preistorică ne invadează prezentul prin simboluri ciudate, în care-i descoperim pe stăabunii noştri pelasgii arieni răspîndindu-se spre vestul Europei dînd naştere la italieni, spanioli, portughezi şi francezi – ori răspîndindu-se în Asia împrăştiind cultura vedică ce renaşte acolo departe ori cutreierând drumurile Asiei Mici, trecînd peste Egipt pînă în Caldeea, creînd sacrul şi ocultul în Babilon… uneori ai impresia unui chibrit aprins într-o magazie de praf de puşcă, veche şi uitată, dar care încă poate exploda.

Cine au fost aceşti arieni, pelasgi, traci… în ce colturi uitate ale lumii ori… ale ţării noastre vor descoperi arheologii într-o zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi îl vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit în contact!

SIMBOLISTICA LA PELASGII-ARIENI


Cercul simplu – pe care-l găsim şi azi sculptat pe poarta de la intrarea ogrăzii ţăranului român ori pe sub cornişele caselor, desenat şi multiplicat… Ce o fi însemnînd? V-aţi gîndit că acum 5-6 milenii avea o însemnătate?

Cercul este o unitate divină, de unde totul porneşte şi se… reîntoarce. Este universul fără limite, este energia emanată de zeul suprem, Gebeleizis; circumferinţa lui este uneori interpretată ca liniştea mentală a fiinţei umane. Cînd faţa discului este albă, fundul negru ar reprezenta marea respiraţie, mişcarea continuă a universului în sens nelimitat.

Cercul cu un punct în mijloc – în credinţa arienilor din Rig-Veda reprezintă prima diferenţiere a manifestărilor periodice şi eterne în natură, asexuale şi… infinite.
Aşa îl considerau strămosii noştri acum mai bine de cinci milenii. Ce uşor le-a fost “filozofilor” greci ai antichităţii să-i “transfere” această cultură şi s-o traducă în… greceşte! Cercul cu punctul în mijloc mai reprezintă în cultura Arienilor şi spaţiul potenţial în contact cu spaţiul abstract. Tot el înseamnă şi redeşteptarea naturii, trezirea universului, fiind un semn Universal pe care-l găsim şi în KABALA. Cînd acesta a căzut în mîinile creştinilor neştiutori ai simbolismului universal, aceştia l-au confundat cu “MUNDANE CROSS” (CRUCEA LUMII).
Ce spuneţi stimaţi cititori, să ne continuăm călătoria în lumea simbolistică generată de ai noştri strămoşi?

Cercul în care punctul central se transformă extinzîndu-se într-un diametru simbolizează, se pare, DIVINA IMACULATĂ, MAMA NATURĂ. Este considerat uneori ca o umbră, o aluzie la procreaţie.

Cînd linia este verticală, cercul simbolizează separarea sexelor (să fi cunoscut acest simbol şi sculptorul Brâncuşi?… cine ştie?). Este un semn mai mult feminin, omul îşi cunoaşte mai bine mama decat tatăl (natura şi până la o anunmită limită, chiar unele Spirite, sînt considerate de sex feminin.)

Lucrurile încep să se complice când punctul central se extinde în patru puncte cardinale dînd naştere la aşa numita şi controversata CRUCE A LUMII – MUNDANE CROSS.

La acest moment se consideră că lumea a atins nivelul celei de-a treia rase şi este “semnalul începerii vieţii oamenilor”; simbolizează purul PANTEISM, doctrina care consideră Zeul Suprem nimic altceva decât forţele şi legile Universului, fiind mai mult o “credintă” ateista din acest punct de vedere. Să fie aceasta oare o simbolistică veche de milenii? Nici nu ne vine a crede! Şi azi bunicile noastre la ţară îl desenează pe colaci şi cozonaci, avînd însă un înţeles schimbat; la creştinii mistici este simbolul “unirii dintre spini şi cruce”, coroana din spini de trandafiri uscaţi pusă pe capul Domnului Isus Cristos: “The Union of the Rose and Cross” ori “Rosi Cruciati” (“Rose Cross”).

Cînd cercul dispare simbolul îşi schimbă şi el sensul: lumea se schimbă – unii, tilutenii, îl consideră simbol al apariţiei celei de-a patra rase… Dar crucea, necircumscrisă, devine uneori simbol “phallic”. Târziu în istorie cînd va apare creştinismul, ea va deveni un simbol reprezentativ acestuia.

Dar, surpriză, punctul central uneori se răspîndeşte numai în trei puncte cardinale, insemnînd “TAU”. Cînd Biblia ne povesteşte de Noe şi de Potop nu credem că se va descoperi aceeaşi istorie la Caldeeni, de această dată cu cîteva sute de ani înaintea creştinismului, avîndu-l ca erou pe XISUTHRUS… Dar iată că şi ei, caldeenii, au luat această poveste de la arieni; în alegoria lui VAIVA SWATA MANU se vorbeşte despre Potop şi aventurile eroului principal. Cum să nu-i credem acum pe Fenicieni, care-i acuzau pe Caldeeni, pe Egipteni şi pe Israeliţi, că-şi construiau cultura pe cea a misterioşilor pelasgi?

Cînd TAU coboară ajungînd tangent la polul sudic al cercului regăsim Emblema Vieţii, cum de altfel o vom găsi mai tîrziu la vechii egipteni.

Crucea Lumii, Mundane Cross, coborînd în afara cercului o va simboliza pe Venus (Isis) la vechii greci.

Ciocanul lui Thor (Thor’s hammer) sau Crucea Jaina sau simplu Zvastica într-un cerc… Crucea Hermetică. Cînd este separată de cerc are şi un înţeles “phallic”: reprezintă cea mai filozofică ştiinţă a simbolurilor, fiind cea mai complexă forma a muncii de creaţie şi evoluţie, a renaşterii, fiind ascunsî în religiile oricărei vechi civilizaţii. La Caldeeni (civilizaţie născută între cele doua fluvii Tigru şi Eufrat – în zona Irakului de azi, cu oraşul Babilon dominând lumea antică) în “Cartea Numerelor” cât şi în “Cartea Misterelor Ascunse” se vorbeşte despre ciocanul lui Thor ca despre o armă magică folosită de pitici în lupta împotriva giganţilor ori împotriva forţelor Titanice pre-Cosmice ale Naturii. Ciocan al Creaţiei, cu cele patru braţe îndoite în unghiuri drepte, sugerînd mişcarea continuă, revoluţia Cosmosului invizibil şi el forţelor lui; cele două linii din mijloc reprezintă spiritul şi materia în timp ce braţele îndoite (unul în sus -reprezentînd Cosmosul, iar altul în jos – Pămîntul) şi sunt legate între ele prin Spirit şi Materie.
Semnul zvasticii, născut în concepţia mistică a Arienilor timpurii (pelasgilor), după Blavatsky (vol. 2, pag. 99) şi de ei plasat ca semn al Eternităţii îl găsim pe capul lui Ananta, este Alpha şi Omega al forţelor creative ale Universului, de la forţa pură Spirituală la cea Materială, este cheia ciclului Ştiinţific, Divin şi Uman. Ea va fi preluata şi de Marii Maeştri ai lojilor Masonice.

Cînd Schliemann, săpînd in ruinele vechii Troia, a scos la lumina obiecte cu ornamente ciudate si “fara sens”, el de fapt scotea la lumină, reînviind tradiţia pelasgică a celor mai vechi Arieni, simboluri vechi de peste 50 de secole, despre care şi N. Densuşieanu aminteşte în 1884 în a sa “Dacia Preistorică”, menţionînd Pasărea Phoenix care venea din nordul Egiptului să moară în Munţii Cernei, pentru a renaşte din propria-i cenuşă. Ea purta în cioc acest semn al vieţii veşnice şi al eternităţii.

Este un semn sacru care în preistorie simboliza pe al 7-lea Constructor al “Universului de mai jos”,al “Universului fizic”.

El îi reprezinta pe cei şapte constructori ai lumii avîndu-l în centru pe conducatorul lor, pe DAKSHA, reprezentînd şi cele 7 perioade ale creaţiei. Şi nu ne miră cînd autorul lui Qabbalah remarca că cu sute de ani înaintea Creştinismului, lumea era dominată de religia NOASTRĂ, RELIGIA ÎNŢELEPCIUNII, religie pe care ei Vedicii, Carpato-Dunărenii, au purtat-o prin Asia Centeală, Persia, India şi Mesopotamia, de la Ur şi Haran pînă în Palestina..
Fii ALEŞI AI MARELUI ZEU DAKSHA, dacii, carpato- dunăreni şi-au revărsat cultura nu numai asupra Egiptului, dar şi a Chinei şi în special a Indiei.
Cînd cu multe mii de ani mai tîrziu se năştea creştinismul, el Isus Cristos în cei 17 ani ai dispariţiei lui, nu a făcut altceva decît să călătorească pe urmele noastre, a vedicilor. Şi ca un bun elev să se îndoctrineze cu această religie a înţelepciunii şi ca un adevarat vedic, născut de două ori, să se întoarcă şi să o propăvăduiască (dupa cum Elizabeth Clare Prophey în cartea “The Lost Years Of Jesus” încearcă să ne convingă, prezentîndu-ne evidenţe documentare despre această călătorie.)

Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creaţiei, al Genezei lumii, a celui ce si-a asezat pe primii 10.000 de fii- “pe poporul ales”- pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se gaseste pe capul zeului “DACIA” (DAKSHA)-fiind si un simbol al apei, al potopului si al materiei. Il gasim si astazi peste tot cuprinsul vechii Dacii-tara pe care EL marele zeu al genezei lumii a iubit-o asa de mult” Tara Zeilor”.
-Dar nu numai la noi ci si peste tot in lume, il vom gasi mai tirziu,ca in vechiul alfabet heroglific egiptean avind inteles de apa. El apare persistent pe portalurile caselor taranilor daci, ori pe covoare,ori pe fote si tesaturi, aratind ca respectivii sint alesii fii ai lui DAKSHA a lui Dacia-pe care chiar daca aparent ei l-au uitat, EL inca continua sa-i protejeze pe ei,pe noi, fii lui iubiti, primii fii ai genezei lumii.
SPIRALA DACICA este poate cel mai caracteristic, dar si cel mai ermetic simbol al poporului nostru:
-simpla, dubla si in special tripla ,ea probabil reprezinta viata vesnica ce ne-a harazit-o EL, DAKSHA zeul suprem si zamisluitor-creator al poporului DAC.
Este semnul nemuririi natiei noastre, al raspindirii noastre in spirala, spre infinit, fara a ne uita niciodata,originea Daca, este semn al poporului ales de el DAKSHA zeu al genezei care sa-l reprezinte aici pe pamint,este semnul nemuririi fiilor lui; este si cu sens de blestem, pentru cei ce-si uita limba, neamul.

PENTAGRAMA MAGICA Dacica dupa Prof. Dumitru Balasa face parte din tezaurul de cultura dacica fiind identificata in Pestera de la Chindia, din jud. Mehedinti, de Vasile Boroneant fiind prezentata si in revista “Arhitectura”, de Silvia Paun, ca un insemn dacic vechi cu mii de ani inainte de Pitagora; acesta o va studia mai tirziu impreuna cu alti ucenici greci in universitatea Zalmoxiana, ducind acest semn pina in Atena si facindu-l cunoscut sub numele de “Diagrama lui Pitagora”. Despre aceasta pentagrama magica gasita si pe o caramida la biserica fostei minastiri Stanesti de linga Dragasani, arhitectul Andrei Panoiu vorbeste in “Arhitectura … Gorjului”, Bucuresti, 1982, P.118: “semn de mare mester”.
Acest semn, amulet, dupa credinta daco-getilor era asezat in fata templului Zalmoxian pentru a impiedica intrarea strigoiului sau a oricarui duh malefic. El se va transforma in decursul timpului intr-un simbol esoteric, cel a lui Kali Yugo, steaua in cinci puncte inversata; este un semn magic de folosire a puterii primita de la un spirit rau in bine. Cind cele doua picioare de sus sunt indreptate spre rai – este si un semn ocult folosit de multe ori in ceremonii magice.

Majoritatea simbolurilor pe care vi le-am descris le intalnim si astazi peste tot in Romania, sculptate pe portile caselor, asezate cuminti si tacute sub cornisele caselor, pe vase si pe covoare, intelesul lor fiindu-ne de cele mai multe ori necunoscut. Vor ramane ele in continuare niste taine?… Sau NOI le vom cauta si interpreta acum?!
Ele nu mai sunt “floricele ornamentale”, ele sunt simboluri ale culturii noastre spirituale de peste 50 de secole. Sa le cautam… Sa le intelegem… Sa le respectam..

Sursa Ramania

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.

În timp ce ionienii, aheii, dorienii, etruscii, romanii şi celelalte popoare italice  sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş, declara: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.”

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles . Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi  şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe  ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”. În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare  montane ale celor două bazine hidrografice,  s-a produs  fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui  Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră. Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea. A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea  de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea,  de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii. Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

Pentru cele spuse de autor există dovezi, în afără de aceasta, a existentei celor doua rîuri, Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi neîntrerupt din Polonia pînă în Balcani, acestea generînd câte o mare de fiecare  parte a  acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor, ce au venit în Scyţia să fure lîna de aur a regelui Aiete. După ce “răpesc” lîna de aur, voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare…astfel, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile pînă ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică), Mediterana şi spre Grecia. Şi această legendă  face  referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, unul care curgea spre est, iar celălalt spre sud-vest. Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale,  dovedeşte încă o dată că aceştia sunt originari din nordul Dunării.

O  altă dovadă a existenţei celor doua rîuri separate este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, mit în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătîndu-i “Marea de lîngă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi. Această mare de lîngă cetatea munţilor nu corespunde decît unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică. Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea, cu credinţele, cu obiceiurile şi legendele lor.  Paul Lazăr Tonciulescu a găsit peste 100 de cuvinte comune între română şi sumeriană.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă aflată de regină de la nişte ţărani despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească cîmpiile, să producă cutremure şi furtuni, iar acest uriaş a făcut să  se scurgă marea de pe cîmpiile acestei ţări…

Conştiinţa unei origini demne ce se pierde în negura timpului, care se ma întrezăreşte doar în legende şi balade, “a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare  Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit”.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui  Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie. Toate  acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Text extras din “Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi” de Paul Lazăr Tonciulescu 


Sursa: Ramanian

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva