Istorie

Facebook Twitter Email

ih

Pe 6 august 1456, Papa Calixt al III-lea emite o bulă prin care decretează ca toate bisericile catolice din lume să tragă clopotele la ora 12.00, ca omagiu adus lui IANCU DE HUNEDOARA, cel care oprise invazia otomană la asediul Belgradului. După mai bine de 500 de ani, practica stă, încă, în picioare

Pe 8 aprilie 1455, după o dispută îndelungată între familiile Orsini și Colonna, capetele luminate reunite în Conciliu decid ungerea drept Suveran Pontif a lui Alfonso de Borja y Cavanilles, primul Papă de origine spaniolă de la Roma. Sub denumirea de Calixt al III-lea va fi cel care va cere revizuirea celebrului proces al Ioanei dArc, pe care o va reabilita.

Dar mintea lui stătea la organizarea unei cruciade împotriva Imperiului Roman, condus deMahomed al II-lea ”Cuceritorul”, cel care călcase în picioare Constantinopolele cu două sezoane în urmă. La 15 mai 1455, Calixt al III-lea trimite depeșe tuturor statelor creștine, chemându-le la luptă. Nimeni nu se prea îngrămădește, însă, cu excepția luiIANCU DE HUNEDOARA, cel care este de acord să ia parte la ridicarea asediului Belgradului. Iancu fusese ban al Severinului, acum se găsea regent al Ungariei. Tatăl său era Voicu, bunicul Șerb, iar mama Elisabeta. 

Asediul Belgradului a început pe 4 iulie 1456. Unele surse vorbesc despre o oaste otomană de 150.000 de soldați, ajutată de 60-65 galere venite pe Dunăre și alte ambarcațiuni mai mic. Iancu avea, în total, 30.000 de suflete. Practic, în afara sa, doar băieții lui Ioan de Capistrano, trimis de-al Papei, mai luptau alături de el. La 14 iulie, flota creștină cauzează mari pagube adversarilor. Turcii reușesc să pătrundă, de două ori, în oraș, dar sunt respinși. La 22 iulie armata lui Iancu de Hunedoara, pe care chiar el o conducea, trece Sava, declanșând atacul general. Tunurile turcilor sunt capturate, dezastrul e mare, sultanul e rănit de o săgeată și salvat doar prin sacrificiul suprem al unui ienicer, Hassan. Victoria lui Iancu e totală, creștinii pierzînd doar 3-4.000 de oameni, conform istoricului Camil Mureșan.

Pe 6 august vestea ajunge la urechile lui Calixt. ”Este cel mai fericit moment din viața mea”,spune el. Pe loc, emite o enciclică prin care cere ca toate clopotele bisercicilor catolice din întreaga lume să fie trase, zilnic, la 12.00, în semn de omagiu adus marelui Iancu de Hunedoara, practică utilizată și astăzi.

Din păcate, acesta nu apucă să se bucure prea mult de succes. Moare la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, răpus de ciumă. 

Sursa: nationalisti.ro

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Episodul “Mărturii despre Daci” din seria de documentare „Înţelepciune şi tradiţie”, realizată de Radu Dănilă la TVR Cultural, caruia ii multumim din suflet.

Documentarul explorează “tărâmul magic” al înţelepciunii populare româneşti şi încearcă să readucă în atenţia generaţiilor de azi, traditţile noastre populare.
Dacii au fost mentionati de numerosi autori antici.
Fie ca este vorba despre mestesugurile practicate de ei, despre cunostintele lor medicale sau despre comportamentul in lupta, civilizatia dacica s-a bucurat de multa consideratie in antichitate.
Povestea lor trebuie sa fie transmisa mai departe pentru ca a pastra traditiile inseamna a lega trecutul de prezent si de viitor.
Participă:dr. Leonard Velcescu – cercetator si doctor in Istoria Artei Ovidiu Bojor- Doctor in Stiinte Famaceutice, membru al Academiei de Stiinte Medicale Prof.univ.dr. Radu Iftimovici- Membru al Academiei de Stiinte Medicale Tiganila Niculae- preot paroh Secuieni – Neamt şi săteni înţelepţi.
Realizator: Radu Danilă.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Imagini pentru hefaistos

După cum afirmă Homer[1], în timpurile străvechi, “arta metalurgiei” ocupa un loc de frunte în Elada. Aceasta erastrâns legată de Hefaistos – zeul focului, metalelor, metalurgiei precum și al sculptorilor și artizanilor. Cunoscut cu  numele de Vulcan la romani el “filul cel șchip” al lui Zeus și al Herei iar creaţiile sale (arme, armuri, obiecte care se mișcau singure ) erau “fantastice” încât uimeau chiar și pe zei. Tot de la Homer aflăm că Vulcan s-a născut “acolo unde rȃul murmură şi spumegă”[2] adică lȃngă “cataractele Istrului”[3] (Dunărea la vărsare) şi la început “meşteşugărea“ agrafe, inele, băţări şi cercei. In imaginea ataşată ce reprezintă un Baso-relief din Museul Capitolin este reprezentat Vulcan ce bate cu cu ciocanul o bucată de metal. Lângă el sunt doi ciclopi ajutȃndu-l: Bronte şi Sterope şi un al un al treilea, Argeş, suflă cu foale. După cum se poate vedea Vulcan este înfăţişat avȃnd o căciulă dacică în cap şi foloseşte aceleaşi insturmente de lucru simpliste ce sunt văzute, pană la jumatatea secolului XIX, în zona Carpaţilor (ciocan şi nicovală de forma celor descoperite la Grădiştea Muşcelului).

Despre patria lui Hefaistos aflăm informaţii şi de la Pindar[4] ce afirmă că aceasta este Tera-regiunea dintre Carpaţii Meridionali şi Istru. Este cunoscut faptul că regiunea din zona Dunării de jos era renumită în timpurile vechi pentru producerea şi prelucrarea metalelor, numeroase cercetări arheologice au scos la iveală obiecte din aramă, bronz, aur şi argint făurite cu o tehnică admirabilă. Pe de alta parte, se ştie că atat pămȃntul Eladei cȃt şi cel al Asiei Mici a fost din totdeuna sărac în mine şi nici “îndustria prelucrării metalelor” nu se ridica la nivelul celei din zona Carpaţilor.

Unul dintre fii lui Vulcan era cunoscut, în vechea tradiţie Elenă, sub numele de Ardalos/Ardalus denumire ce  corespunde etnonimului Ardeal. Ardelos este, deasemenea, cel care a inventat fluierul, ce apare ca cel mai plăcut instrument al pelasgilor (strămoşii dacilor.) La latini, fluierul este prezent în toate ceremoniile religioase, politice, la sacrificii şi procesiuni, jocuri publice, ospeţe, războaie, nunţi şi înmormȃntări. Cu fluierul se acompaniau, după terminarea festinelor, cȃntecele pentru lauda zeilor, eroilor precum şi a oamenilor iluştri.

Pe “văile şi culmile Carpaţilor”, la fel ca în timpurile pelasge, răsună şi astăzi cȃntecul din fluier al ciobanilor. De-a lungul secolelor, romȃnii din cele trei principate şi-au cantat bucuria şi jalea (prin doine) cu fluierul. Tot de fluier sunt însoţite si cȃntecele de vitejie despre Baba Novac, Gruia şi Iorgovan.

[1] Homer a fost un poet și rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei (Ἰλιάς) și Odiseei În antichitate, i-a fost atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea alte poeme despre războiul troian, precum și poeme tebane despre Oedipus și fiii săi. Alte opere, precum corpul Cântecelor religioase homerice, mini-epopeea comică Batrachomyomachia (“Războiul dintre broaște și șoareci” Βατραχομυομαχία) și epopeea Margites i-au fost atribuite, însă în prezent aceste fapte sunt privite cu incertitudine. Tradiția spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite orașe ioniene își revendicau locul de naștere al poetului, însă mai departe biografia sa este aproape necunoscută. Există o dezbatere intelectuală considerabilă în privința existenței lui Homer ca persoană reală, unii considerând că acesta ar fi fost un nume dat unuia sau mai multor poeți orali ce cântau materiale de epopee tradiționale. În mod repetat s-a dezbătut dacă același poet era autorul atât al Iliadei, cât și al Odiseei; cam toți istoricii au căzut de acord, însă, în privința datării operei Batrachomyomachia, a Cântecelor religioase homerice și a epopeilor ciclice, acestea fiind scrise ulterior capodoperelor Iliada și Odiseea.

[2]Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, partea a I-a, Institutul de Arte Grafice „CAROL OÖBL” Bucureşti, 1913, P. 22;

[3] Ibidem 1.

[4] Pindar (sau Pindarus) a fost un poet antic, născut (probabil) în anul 522 î.Hr. în Cynoscephalae, o localitate din Boeotia. A fost fiul lui Daiphantus și Cleodice. Se spune că ar fi murit în anul 443 î.Hr. la Argos, la vârsta de 79 de ani. Pindar a fost căsătorit cu Megacleia, având două fiice, Eumetis și Protomache și un fiu, Daiphantus.

Multumiri autorului   

Sursa: scrieliber

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Istoria banilor româneşti este una lungă şi agitată, dominată de schimbări şi de legende care au supravieţuit peste ani. „Adevărul” vi le spune pe cele mai interesante dintre ele.

1. De unde vine numele de leu. La mijlocul secolului al XVII-lea, în plin declin politic al Ţării Româneşti şi Moldovei, piaţa monetară e invadată de mai multe monede străine. Cea mai cunoscută a devenit însă talerul olandez (leeuvendaalder), care avea gravat pe una dintre feţe un leu.

„Leii olandezi” au fost folosiţi mai bine de un secol. Popularitatea lor a fost atât de ridicată încât, chiar şi după retragerea din circulaţie, au fost identificaţi în popor cu noţiunea de monedă. Asta a durat cam două veacuri, până când leul a primit certificat de naştere. La 22 aprilie – 4 mai 1867 apare legea care înfiinţează sistemul monetar românesc.

Şi tot atunci apare leul cu subdiviziunile sale în bani, şi nu în parale, ca până atunci. Un leu echivala cu un franc francez.

2. Cel mai puternic leu din istorie. L-am avut chiar la început, în 1867, când a luat naştere sistemul monetar naţional. La acea vreme, cu un singur leu puteai cumpăra zece pâini, un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei.

3. Cine a pus bazele Băncii Naţionale.  Eugeniu Carada a fost capul limpede care s-a ocupat de tot ce înseamnă începuturile Băncii Naţionale a României: de la legea de funcţionare (17 – 29 aprilie 1880), până la construcţia clădirii şi fabricarea primelor bancnote. În iulie 1880, de la Paris, el trimitea o epistolă către ţară: „Am proces la demersele necesarii spre a asigura fabricarea hârtiei pentru biletele Băncii Naţionale a României. Cea dintâi şi cea mai importantă lucrare este fabricarea pânzelor, filigranul fiind astăzi aproape singura garantă reală a hârtiei fiduciare (n.r. – cu valoare convenţională)”.

De la Paris, Carada s-a întors cu un maldăr de bani. Banii României: 900.000 de bilete de 20 de lei, 300.000 de bilete de 100 de lei şi 25.000 de bilete de 1.000 de lei. Tot Carada a ales culoarea albastră a banilor, efigia împăratului Traian şi personificarea României ca mamă în mijlocul fiilor ei. Toate acestea au fost desenate de pictorul francez Georges Duval, tocmit tot de Carada, acolo, în Franţa.

4. De ce erau atât de deteriorate bancnotele din perioada comunistă. Bancnotele din perioada comunistă erau făcute pe o hârtie de o calitate îndoielnică, de la fabrica Letea (Bacău). Ele se deteriorau foarte uşor şi, pe lângă acest aspect, cei de la Banca Naţională s-au lovit şi de încăpăţânarea Elenei Ceauşescu.

“Ea considera că emisiunea monetară era generatoare de inflaţie. Dar când emiţi, înlocuieşti; nu aduci niciun fel de cantitate în plus pe piaţă. A trebuit să mă duc cu o valiză la ea, să vadă cât de mucegăite erau bancnotele care circulau. Tot n-a vrut să accepte o nouă emisiune de bani, aşa că am pus în circulaţie, pentru salarii şi pensii, bani care erau destinaţi distrugerii”, spune Decebal Urdea, fost guvernator BNR.

5. De ce nu umbla Ceauşescu cu bani la el. Despre Nicolae Ceauşescu se zice că n-ar fi avut nici portofel, iar cei care i-au stat aproape fostului dictator spun că nu l-au văzut având asupra lui bani sau documente personale. “Nu l-am văzut niciodată pe Ceauşescu cu bani la el. Nu avea niciodată nevoie de bani, nici în ţară şi nici în vizitele externe pe care le făcea. El mânca la Gospodăria de Partid, avea frizer, croitor, tot ce-i trebuia, deci n-avea el nevoie de bani. La restaurant n-a fost niciodată, toată viaţa lui, deci n-a avut de plătit vreo notă”, declara Marin Neagoe, şeful Direcţiei a-V-a a Securităţii, într-un interviu din “Adevărul”.

Ceauşeştii nu plăteau nici chirie, nici întreţinere, nici transport. Contactele lor cu banii erau indirecte: prin rapoartele pe care le primeau de la sectoarele economice.

6. Suntem singura ţară din Europa cu bani de plastic. România a pus în circulaţie primele bancnote pe suport de plastic (polimer) în 1999, bancnotele de 2.000 de lei emise cu ocazia eclipsei totale de soare. Până azi, România e singura ţară europeană care foloseşte bani din plastic. Asemenea bancnote se mai pot întâlni în Asia şi Australia. Cei de la BNR spun că bancnotele de plastic sunt mai rezistente şi mult mai greu de falsificat.

7. Cele mai mari valori nominale din istorie. Aflată într-o situaţie dificilă şi obligată la despăgubiri uriaşe de război, România, se confruntă, în 1946 şi, mai ales în 1947, cu o inflaţie galopantă. În 1946, au fost emise bancnota de 5.000.000 de lei şi moneda de 100.000 de lei, acestea fiind însemnele monetare cu cel mai mare nominal din istoria României.

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Valahii de pe muntele Sinai: Legendă sau adevăr pierdut?

Beduinii din tribul geabelilor nu par să se deosebească de ceilalţi sinaiţi. Arată la fel, vorbesc la fel, au aceleaşi tradiţii. Totuşi, când întâlnesc un român, se opresc şi îşi deapănă repede povestea: şi ei, geabelii, sunt de origine română, iar strămoşii lor valahi au fost aduşi acolo de către împăratul Iustinian, când a fost întemeiată mănăstirea Sfânta Ecaterina, adică în secolul VI. Au fost creştini până nu demult, prin sec. XVIII. Povestea lor este incredibilă. 

Până de curând, nimeni nu i-a luat în serios. Lingviştii români nu ştiu nimic despre ei, istoricii au vagi informaţii, care provin din notele de călătorie ale unor străini ce s-au perindat pe la locurile sfinte în secolele trecute. De curând, au fost făcute câteva cercetări amănunţite cu privire la această comunitate. Cercetatorul Andrei Popescu-Beliş a studiat o mulţime de izvoare, de la surse istoriografice bizantine, la manuscrise din biblioteca mănăstirii şi mărturii din evul mediu, renaştere şi epoca modernă, ţinând cont şi de tradiţia orală a beduinilor numiţi geabeli, adică “oameni de la munte”. Ce rezultă din cercetările sale? Într-adevăr, în secolul VI, când Iustinian a hotărât construirea Mănăstirii “Sfânta Ecaterina”, au fost trimise în Egipt o sută de familii de ‘abid-al-Rum, adică “servitori/ sclavi ai romanilor”, cum susţine cronicarul Eutychius din Alexandria (sec. X), cu scopul de a sluji mănăstirii şi de a o apăra. Descendenţii acestor servitori trăiau şi în vremea cronicarului, în preajma mănăstirii, iar printre ei se numărau şi aşa-numiţii Lahmiyin. Se pare că toate informaţiile ulterioare derivă din această mărturie, dar au fost reinterpretate şi modificate. Astfel că numele Lahm, care nu se ştie exact la ce neam se referă, a fost interpretat ca provenind din Valah (în araba nu există v la început de cuvânt), iar în loc de “sclavi ai romanilor”, prin care se arăta doar că cele o sută de familii proveneau din imperiu, s-a spus ca geabelii vin din Pont (Marea Neagră).

Un manuscris din mănăstire, considerat copie după un document din anul 530, care vorbeşte chiar despre fondarea acesteia, pomeneşte despre aducerea acestor creştini de la Marea Neagra, din ţara valahilor (bilad-al-Aflah). Unii cercetători consideră că acest manuscris a fost redactat abia în sec. XVII-XVIII. În sec. XVI, un călător ceh, pe nume Cristophe Harant, povesteşte despre aceşti beduini şi face o afirmaţie surprinzătoare: căpeteniile se numesc în limba lor capi.
În epoca modernă, beduinii geabeli au aflat tot mai multe despre această legendă a originii lor europene, integrând-o în tradiţia lor orală. Un cercetător japonez, Nishio Tetsuo, a alcătuit un inventar lexical al geabelilor, care nu conţine însă nici o trăsătură particulară, fiind vorba doar de cuvinte arabe. Prin urmare, nici un fir care să confirme legenda originii valahe a acestor beduini. Totuşi, exista un factor biologic care merită luat în seamă: cercetările făcute în anii ’70, pe eşantioane de sânge, prelevate de la toţi beduinii de pe muntele Sinai, au demonstrat că geabelii sunt diferiţi şi destul de neobişnuiţi faţă de celelalte triburi de beduini. Din păcate, nu s-au făcut comparaţii cu populaţiile din nordul sau sudul Dunării. În plus, chiar dacă s-ar face, nu ştim cât de relevante ar fi rezultatele, deoarece în Balcani au avut loc, de-a lungul timpului, multe amestecuri de populaţii. Iata si concluzia cercetatorului: este vorba de o interpretare eronata a textului lui Eutychius, care a luat proportii, asemenea telefonului fara fir, si a patruns chiar si in traditia beduinilor. In realitate, nu stim decat ca cele o suta de familii trimise de Iustinian sa ajute la treburile manastirii proveneau din imperiu, dar nu stim de unde anume. Etnonimul Lah nu stim la ce se refera. Valahii si Marea Neagra au fost introduse ulterior in poveste, printr-o interpretare eronata. Capi nu este un cuvant romanesc sau romanic. Nu exista urme romanice in limba geabelilor. Prin urmare, daca acesti beduini au, intr-adevar, o ascendenta europeana, acest lucru nu mai poate fi stabilit astazi decat pe baza unor analize de ADN.
O altă cercetare a fost întreprinsă de către Laura Sitaru, dar concluziile sale sunt diferite de cele ale lui Popescu-Beliş. Pe lângă mărturia lingvistică a călătorului ceh, mai aflăm şi de aventurile călătorului german Samuel Kiechel, tot în secolul al XVI-lea, care spune că aceşti beduini spun la păduchi pedoci. Mai trebuie să ţinem cont, afirmă cercetătoarea, de faptul că, la scurtă vreme dupa fondarea mănăstirii, în anul 570, pelerinul Antoninus Placentinus, vizitând acele locuri, susţine că la Sfânta Ecaterina se vorbeau latina, greaca, siriaca, egipteana şi bessa. Or, se ştie că bessi erau un trib tracic din Balcani. Există şi astăzi un trib de beduini numit bezya, care locuieşte în orasul Ter, nu departe de muntele Sinai. Este aceasta o coincidenţa? Oare acei “servitori romani (sau ai romanilor)” de care pomeneşte Eutychius erau traci care încă îşi păstrasera limba maternă şi se rugau în limba lor ori într-o limbă romanică în curs de formare? Pentru Andrei Popescu-Beliş, prezenţa bessilor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina este extrem de improbabilă, în ciuda acestei mărturii. Pentru Laura Sitaru, este o cale importantă de cercetare.

În plus, spune cercetătoarea, existenţa celor două cuvinte cu aspect românesc în limba geabelilor în sec. XVI este o dovadă clară că aceşti beduini sunt romanici creştini care au fost arabizaţi. E posibil ca în limba lor să mai existe şi alte urme, dar încă nu au fost întreprinse cercetări serioase în acest sens. Inventarul lexical redactat de cercetătorul japonez nu este suficient de relevant, căci se bazează doar pe trei subiecţi intervievaţi, membri ai aceleiaşi familii, care, în plus, nu locuiesc în satul geabelilor, aflat chiar lângă mănăstire, ci în oraşul Ter.
Cercetările cu privire la misteriosul trib al geabelilor sunt abia la început. Să rezumăm: tradiţia afirmă că geabelii sunt creştini europeni, aduşi chiar la întemeierea mănăstirii, în sec. VI, pentru slujirea şi paza monahilor. Nu ştim exact din ce parte a imperiului provin, deoarece au avut loc interpolări în manuscrise. Din punct de vedere biologic, geabelii sunt, în mod sigur, un neam distinct de ceilalţi beduini de pe muntele Sinai. Din punct de vedere lingvistic, ei au fost arabizaţi complet, dar în sec. XVI, mai existau cuvinte romanice în limba lor. De altfel, încă nu au fost întreprinse anchete lingvistice serioase asupra graiului lor. Rezultă de aici multe semne de întrebare. Dar cel mai important lucru care trebuie luat în considerare este prezenţa bessilor la această mănăstire, dar şi la altele din zonă. Într-un articol intitulat ”Bessi în mănăstirile din Orient”, pr. prof. Dumitru Stăniloae inventariază toate izvoarele care se referă la prezenţa acestui neam la locurile sfinte. Astfel, pe lângă jurnalul de călătorie al lui Antoninus Placentinus, pomenit mai sus, din care am aflat că la Sfânta Ecaterina se vorbea limba bessă, mai aflăm, din Viaţa Sfântului Teodosie, că în mănăstirea întemeiată de acesta la răsărit de Betleem, în sec. VI, existau patru biserici: una pentru bolnavi mintal, una în care se slujea în limba greacă, una în care “neamul bessilor înalţă în limba lor rugăciunile Stăpânului comun” şi o alta, în care se slujea în limba armeană. Tot din sec. VI-VII ne provine o informaţie datorată lui Ioan Moscu, care spune că, în Palestina, existau două mănăstiri cu numele Soubiba, una de limbă bessa şi una de limba siriacă. De asemenea, în «Viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit» se vorbeşte de mai multe mănăstiri besse în Palestina.

Mai mult, o mănăstire de bessi exista la 553 chiar în Constantinopol. Cine sunt aceşti bessi, prezenţi în număr aşa de mare în mănăstirile din Orient? Sunt traci care vorbeau o latină evoluată spre o limbă romanică? Se înţelege oare prin “limba bessă” limba autohtonilor traci? Semnalarea bessilor şi a limbii lor la o vreme când se presupune ca limba autohtonilor a murit demult şi că toţi tracii şi dacii romanizaţi vorbeau latina, ar fi uimitoare. Însă cel mai important lucru care trebuie reţinut este acela al prezenţei incontestabile a bessilor la locurile sfinte, inclusiv la Mănăstirea “Sfânta Ecaterina”. Atestarea lor coincide, în mod surprinzător, cu semnalarea celor o sută de familii plecate din imperiu să slujească mănăstirea, care stau la baza viitorului trib al geabelilor. De aici trebuie să pornească viitoarele cercetări.
Geabelii, “oamenii de la munte”, îşi duc viaţa mai departe, neştiuţi de fraţii lor de sange. E de mirare că nimeni nu i-a luat în seamă până acum. E de mirare că istoricii şi lingviştii români nici n-au auzit de ei. Astăzi, s-ar putea să fie prea târziu să se mai poată face ceva pentru a salva de la pieire adevărul. Arabizarea ultimilor beduini valahi pare să fie completă. Legenda va rămâne legendă, dacă nu se va găsi o echipă cu mult entuziasm şi cu fonduri, care să întreprindă cercetări aprofundate, să facă anchete lingvistice şi teste biologice. Va rămâne doar amintirea unei comunităţi de valahi, plecată acum un mileniu şi jumătate să slujească o mănăstire din Egipt.

text de Aurora Peţan

Sursa adevarul despre daci

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

http://www.youtube.com/watch?v=CLzmajJTbgQ&feature=related

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva