Cel mai

Facebook Twitter Email

 De Valentin Goran

 

Cei mai înalți și cei mai bătrâni de pe planetă, la Arad!
Vă invităm la o lectură inedită despre cel mai mare și cel mai bătrân arbore de pe Pământ, arborele Sequoia. Un exemplar poate fi văzut în municipiu la Lacul Pădurice, iar alții doi la 40 de kilometri de Arad, la Măderat.
  • Sunt adevărate monumente ale naturii și sunt oglindirea perfectă a forței și a echilibrului perfect al naturii. Este vorba de arborele Sequoia, cel mai bătrân și cel mai mare de pe Pământ, denumit și „arborele mamut”. Arborii sequoia pot atinge înălţimi de 145 metri la maturitate, iar circumferinţa trunchiului poate ajunge la 40 metri, încât abia poate fi cuprins de 30 de oameni cu braţele deschise.

Rădăcinile acestui arbore au o grosime de 3 metri şi o lungime de 50 – 60 metri. Cel mai vechi arbore de pe planetă, Sequoia Gigant, are 3.500 de ani – vârstă calculată prin numărarea inelelor trunchiului, iar cel mai înalt copac din lume este Arborele Hyperion (115 m) – din specia Sequoia Sempervirens. Numele “sequoia” a fost dat în cinstea liderului indienilor cherokee Sequoyah (1776–1842), cel care a inventat un alfabet unic, învăţând-şi poporul să citească şi să scrie. Una din primele cărţi scrise în limba cherokee a fost Biblia (1825).

2

Aduși în România

Deşi habitatul natural al arborilor sequoia este în California, aceşti copaci magnifici au fost cultivaţi în toată lumea, chiar şi în România. Oradea este oraşul cu cei mai mulţi arbori Sequoia din ţara noastră (trei arbori Sequoia gigant, ce au o vechime de peste 100 de ani), dar astfel de arbori mai pot fi găsiți la Băile Herculane şi în sate din judeţele Cluj şi Arad. În municipiu, un exemplar poate fi admirat în Parcul Pădurice, iar alte două exemplare la Măderat.

5

Două exemplare la Măderat

„Potrivit localnicilor, baronul Dietrich Jozsef, proprietarul unei podgorii din această zonă, a adus din California, în anul 1845, trei puieţi de sequoia gigantea pe care i-a plantat pe Dealul Mare din apropierea localităţii Măderat. Cu toate că, pentru a-şi întinde rădăcinile şi pentru a se dezvolta, arborele avea nevoie de un strat de pământ cu o grosime de cel puţin 10 metri, el s-a adaptat foarte bine în localitatea arădeană unde solul are o adâncime de numai 2 metri. Toţi trei puieţii s-au prins şi s-au dezvoltat normal, însă, în urmă cu mai mulţi ani, unul dintre ei a fost lovit de un fulger şi s-a uscat. Ceilalţi doi, însă, care se constituie într-un adevărat punct turistic, au aproximativ 35 de metri înălţime, iar circumferinţa lor a ajuns să măsoare peste 5 metri, putând fi cuprinşi cu greu de patru oameni cu braţele deschise”, se arată pe www.sequoia.ro.

6

De zece ori mai mare decât balena albastră

Pe platforma netezită a unui ciot de Sequoia Gigantea, cu un diametru de 16 metri, pot staționa comod până la 12 limuzine, ori se poate improviza un ring de dans, unde, alături de orchestră, încap 30 de perechi de dansatori. Recordul oficial al mărimii este deţinut de un sequoia gigant, numit „General Sherman”, ce se găseşte în Parcul Naţional Sequoia din California. Se ridică la 83,8 m (cât un bloc cu 36 de etaje), are 31,3 m la bază şi (cu posibila excepţie a unei reţele subterane de fungi – ciuperci) este cel mai mare organism existent pe Pământ. Grosimea lui este de mai bine de zece ori mai mare decât cea a unei balene albastre. La cei 1.486 metri cubi estimați, el conţine suficient material lemnos cât să se poată zidi 40 de case cu câte 5 camere fiecare. Despre scoarţa sa exterioară se spune că are mai mult de 1,3 m grosime.

8

Șitați că?

– Lemnul arborelui sequoia este foarte dur, deoarece este îmbibat puternic cu răşină. S-au descoperit cioturi de sequoia de la începutul paleoliticului (cea mai veche epocă din istoria omenirii, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră cioplită) – resturi ce nu au putut fi distruse în mii de ani nici de agenţii chimici din sol, nici de cei atmosferici.

– Scoarţa unui arbore sequoia este impregnată cu un tanin al cărui miros alungă insectele.

– Din cauza structurii spongioase a scoarţei lor, arborii sequoia au o rezistenţă la foc aproape identică cu cea a azbestului. Incendiile forestiere nu numai că nu doboară aceşti arbori uriaşi, ci chiar favorizează înmulţirea şi regenerarea lor, deoarece inhibă dezvoltarea vegetaţiei la sol, favorizând astfel vlăstarii de Sequoia în perioada de creştere. De asemenea, aerul cald generat de foc usucă şi deschide conurile, care eliberează cantităţi mari de seminţe peste solul optim dezvoltării vlăstarilor. Un exemplar matur poate avea aproximativ 11.000 de conuri. Datorită înălțimii impresionante, sămânța poate fi purtată de vânt pană la 200 metri distanță. Incendiile de pădure mai ajută şi prin cenuşa de la sol, care protejează seminţele de sequoia de razele ultraviolet.

Sursa: aradon

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Un brad a cărui vârstă a fost estimată la aproape 500 de ani a fost descoperit, recent, în Parcul Național Cheile Bicazului- Hășmaș și a devenit imediat vedeta unui traseu tematic, în încercarea iubitorilor de natură de a-l proteja de hoții de lemne.

Are 40 de metri înălțime, trunchiul său poate fi cuprins doar de brațele a trei oameni și este cel mai bătrân arbore identificat până acum în Parcul Național Cheile Bicazului—Hășmaș.

La bradul secular am ajuns foarte ușor, dinspre orașul Bălan, folosind o mașină de teren a Parcului Național Cheile Bicazului—Hășmaș și fiind însoțită de directorul parcului, Hegyi Barna, și de doi dintre rangerii din zonă, Bereczky Reymont și Laczko Zoltan. Aici se ajunge foarte ușor și pe jos, cei mai mulți dintre drumeți folosind această variantă.

Aveam în plan să mergem la Piatra Singuratică, obiectiv turistic foarte iubit în zonă, dar mi s-a spus că facem o oprire la un popas amenajat pentru turiști și la o potecă tematică, fără să mi se dezvăluie exact despre ce e vorba.

După ce trecem pe lângă popasul amenajat pentru turiști lângă un mic izvor, la care mulți își potolesc setea înainte de a urca pe creste, pornim pe o potecă străjuită de arbori din specii diferite, de la frasin și fag până la mesteacăn și salcie și îmi atrage atenția panoul pe care stă scris: ‘Poveștile seculare ale celui mai bătrân brad din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș’. Priveliștea este superbă și aproape nu-mi vine să cred că la o distanță atât de mică de căile de acces se ascunde o pădure atât de frumoasă. După aproximativ 400 de metri, în fața ochilor mi se înfățișează, semeț, o minune de arbore. Este uriaș, aproape nu-i vezi vârful și e atât de impresionant încât primul impuls a fost să merg și să-l îmbrățișez.

Mi se spune că a fost descoperit recent, din întâmplare, în timpul patrulării rangerilor prin parc și reprezintă un mister cum de a scăpat, până acum, de tăietorii de lemne. Analizând înălțimea, grosimea, solul în care își are înfipte rădăcinile seculare, s-a ajuns la concluzia că are aproape 500 de ani.

‘Am dat peste el patrulând pe teren, din greșeală, pur și simplu. Ne-a atras atenția dimensiunea sa deosebit de mare. Ceea ce este interesant este că este la margine de drum, nu este într-un loc ascuns, este într-un loc accesibil și nu a fost tăiat până acum. Are o înălțime de 40 metri, o circumferință de aproape cinci metri și diametrul este de 2 metri și 10 cm’, îmi explică Bereczky Reymont.

La rândul său, directorul parcului, Hegyi Barna, îmi spune că în parc nu sunt exemplare mai mari de arbori, întrucât pădurile naturale, virgine, se află în zone cu strat subțire de sol și arborii nu au putut ajunge la mărimi considerabile.

‘În parc nu sunt exemplare atât de mari. Pădurile naturale, virgine, au rămas cele care sunt pe stânci, în zonele greu accesibile, iar arborii nu pot ajunge la această mărime pentru că nu au nici cantitatea de hrană și nu pot să-și susțină greutatea în solul acela’, explică Hegyi Barna.

Pentru că și-au dat seama imediat că arborele poate oricând să fie tăiat, mai ales că este la limita parcului, zona nefiind strict protejată, rangerii l-au inclus într-un proiect, au amenajat o potecă tematică, au amplasat mai multe bănci în jurul trunchiului său uriaș și i-au invitat pe iubitorii de natură să-i asculte poveștile.

‘Eu am aproape 500 ani, talia la bază aproape cinci metri și diametrul trunchiului meu depășește doi metri. Cîndva și eu am fost un brăduț firav, am avut locul meu la poalele Hășmașului Mare, binecuvântat de soare și adieri blânde de vânt. Frații mei mai înalți, ceilalți pini și brazi care creșteau în jurul meu, îmi șopteau povești zi și noapte. Am avut tot ce mi-aș fi dorit și, totuși, nu eram fericit pentru că doream foarte mult să fiu ca tovarășii mei mai înalți. S-a întâmplat ca securea oamenilor să mă ocolească timp de jumătate de mileniu și mi s-a împlinit visul’, își spune povestea, de pe un panou situat în apropiere, bradul alb cu dimensiuni impresionante.

Tot de acolo mai aflăm că bradul alb este un arbore de talie mare, care face parte din specia cea mai înaltă de conifere din Europa. Este o specie foarte longevivă, care trăiește până la 700-800 ani, poate depăși 50-60 metri înălțime, cu diametrul trunchiului de până la doi metri. Preferă locurile cu umbră, cu climat răcoros și este mai rezistent la vânt decât molidul.

Bradul secular îi mai atenționează pe cei care ajung în preajmă că un exemplar de talia sa poate produce cantitatea de oxigen necesară pentru trei oameni, ‘de aceea este importantă păstrarea și ocrotirea semenilor mei, a pădurilor naturale virgine și existența codrilor seculari’.

Așezată pe o bancă, la câțiva metri de bătrânul arbore, mă gândesc la câte întâmplări istorice a asistat, la câte bucurii și tristeți a fost martor și câte povești minunate a auzit, dar pe care putem doar să ni le imaginăm.

Directorul Parcului Național Cheile Bicazului-Hășmaș, Hegyi Barna, îmi dezvăluie că un astfel de exemplar poate cădea foarte ușor pradă tăietorilor de lemne și de aceea a fost nevoie de un proiect de protejare, mai ales că știe pădurari invidioși că trebuie să exploateze doar copaci uscați sau doborâți, iar un asemenea exemplar, ‘din care s-ar scoate multe transporturi de lemne’, trebuie să rămână în picioare.

Și pentru că ocrotirea naturii se învață din primii ani, în proiectul de protejare a bradului de 500 ani, finanțat în cadrul programului Spații Verzi al Fundației pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc, au fost atrași numeroși copii din zonă, care au participat la activități de informare și de instruire de tip Junior Ranger, au mers în excursii, li s-au arătat arbori seculari și li s-a explicat cât este de important să fie protejate pădurile virgine.

De asemenea, o atenție deosebită a fost acordată și arborilor seculari din zona Cheile Bicazului, zeci de copiii din județul Neamț fiind implicați în activități de informare și conștientizare, în cadrul unui proiect finanțat de firmă care exploatează calcar în zonă.

Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș are o suprafață de 6.800 de hectare, dispunând de bogății naturale și peisagistice deosebite, precum Lacu Roșu, Cheile Bicazului, Hășmașu Mare sau Piatra Singuratică. Tot aici au fost identificate 1.147 de plante superioare, dar și toate carnivorele mari din România, cum ar fi râsul, lupul sau ursul.

Mii de turiști străbat, anual, traseele din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, admiră peisajele extraordinare și se odihnesc la umbra unor arbori seculari, care le șoptesc povești neștiute și îi îndeamnă să protejeze pădurile virgine ale României.

AGERPRES/ (A-AS-autor: Gina Ștefan, editor: Mihai Simionescu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

La 10 mai 2010, maestrul cofetar Silviu Miron a primit certificatul de autenticitate din partea Academiei Mondiale a Recordurilor (World Record Academy), în cadrul Campionatului național de gătit în aer liber, de la București, pentru realizarea celui mai mare ou pictat, din ciocolată, ornat cu cuburi de zahăr.

Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Potrivit datelor centralizate de juriul World Record Academy, aflat la București, oul realizat din 475 de kilograme de ciocolată a fost ornat cu 20.580 de cuburi de zahăr, în greutate totală de 90 de kilograme, are 2,24 metri înălțime și un diametru de 2,24 metri, fiind conceput sub forma unei căsuțe, cu ușă de acces pentru copii și fereastră de vizitare.

Maestrul cofetar Silviu Miron a primit certificatul de autenticitate din partea Academiei Mondiale a Recordurilor (World Record Academy), în cadrul Campionatului național de gătit în aer liber, pentru realizarea celui mai mare ou pictat, din ciocolată, ornat cu cuburi de zahăr. — 10 mai 2010
Foto: (c) Dan MIHAESCU / Arhiva AGERPRES

Nu este singurul record legat de ouăle de ciocolată. Conform site-uluiwww.guinnessworldrecords.com, la 20 martie 2012, a fost vândut, în cadrul unei licitații organizate la Londra, cel mai scump ou de ciocolată, fără a fi ornat cu bijuterii prețioase. ”Desertul”, realizat de o echipă de șase cofetari britanici și unul japonez, a costat 7.000 de lire sterline. A cântărit peste 50 de kilograme și a măsurat 107 centimetri înălțime și 54 în diametru.

Cel mai greu ou de ciocolată a cântărit 7.200 kg și a fost realizat de firma Tosca din Italia. Acesta a fost și cel mai înalt ou de ciocolată, măsurând 10.39 m. Circumferința sa măsura 19.6 m. Recordul a fost înregistrat la 16 aprilie 2011.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Andreea Onogea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Situat în stațiunea Sovata, la o altitudine de 502 m, lacul Ursu este cel mai mare lac sărat helioterm din România, dar și din lume. De asemenea, este un lac unic în Europa datorită proprietăților deosebite ale apei sale.

Fotografii: (c) : Mircea ROSCA/ Arhiva AGERPRES

Lacul Ursu are o suprafață de 40.235 metri pătrați, o adâncime de 18,10 m, o lungime de 400 m, o lățime 170 m și o salinitate medie de 250g/l. Este înconjurat de o vegetație abundentă, lucru mai puțin cunoscut în zonele masivelor de sare.

Format, în 1875, într-o depresiune de prăbușire, consecință a unui proces intens de dizolvare a sării, lacul este o formațiune geologică foarte tânără, de natură carsto-salină. Numele l-a primit după forma lui, care seamănă cu o piele întinsă de urs.

Fenomenul de heliotermie a apărut și a fost descoperit ulterior (1901) fiind determinat de stratificațiile concentrațiilor saline ale apei lacului și încălzirea inegală a acestor straturi de către radiația solară.

Având o greutate specifică mai mică, apa dulce se întinde pe suprafața lacului, formând un strat de câțiva centimetri grosime. Primăvara, straturile sărate inferioare (1,40 — 2,50 m) se încălzesc sub acțiunea razelor solare, până ating 40-50 grade Celsius (la sfârșitul lunii iunie). Apa sărată, datorită greutății sale specifice mai mari, nu se ridică la suprafață și își păstrează căldura înmagazinată până la mijlocul sezonului de vară.

În vara anului 1900, la o adâncime de 1,32 m lacul avea temperatura de 71 grade Celsius. În anii următori, datorită creșterii numărului de vizitatori, temperatura apei nu a mai atins această valoare. În condiții optime la data deschiderii lacului pentru public, temperatura maximă ajunge la 50-55 grade Celsius. În timpul verii, temperatura apei scade treptat.

Băile în apele acestui lac sunt recomandate pentru tratarea diferitelor afecțiuni (reumatice, endocrinologice sau cardiovasculare), dar care nu trebuie să depășească 20-30 minute (pentru copii 10-15 minute). Un alt ingredient folosit în diverse tratamente este nămolul de pe fundul lacului.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

În 2009, un coș împletit, în România, din peste 12.000 de nuiele a fost omologat de specialiștii de la Academia Mondială a Recordurilor (World Records Academy).

Cel mai mare coș împletit din lume realizat în cadrul Festivalului Turda Fest de la Cluj Napoca, 2009
Foto: (c) Mircea ROSCA / Arhiva AGERPRES

Coșul, înalt de 9 metri și 48 de centimetri și cu o bază de 18.17 metri lungime și 10.2 metri lățime, a fost construit în nouă zile de o echipă formată din 16 meșteșugari din Turda, coordonați de Tudor Dragop și de Bazil Rezmiveș.

Meșteșugarii au realizat coșul la Turda Fest, manifestare organizată în septembrie 2009, la Expo Transilvania, în Cluj-Napoca.

”La Turda, împletirea coșurilor de nuiele este o tradiție. Dacă am fi avut nuielele pregătite, am fi terminat coșul în trei zile, dar așa ne-a luat mult timp până am strâns nuielele”, a spus Tudor Dragop.

Materialele de construcție, reprezentând 12 metri cubi de răchită și crengi de alun foarte elastice, au fost adunate din pădurea Petrești din județul Cluj.

Nici una dintre crengile folosite pentru crearea coșului nu a fost prinsă în cuie de traverse. Totul a fost împletit strâns și foarte rezistent. Meșterii au garantat că acest coș uriaș poate rezista zece ani.

Proiectul Turda Fest a fost demarat, în 2005, ca un târg anual de promovare a produselor agricole și meșteșugurilor. De-a lungul timpului, festivalul și-a schimbat structura și locația și s-a transformat dintr-un eveniment local într-unul derulat în diverse localități din Transilvania, sub numele de Transilvania Fest.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Comuna Pericei, din județul Sălaj, a intrat în Cartea Recordurilor datorită celui mai mare monument dedicat cepei din lume. Construcția a fost dezvelită la 8 septembrie 2007 și a intrat în Cartea Recordurilor la 22 noiembrie 2009.

Dezvelirea celui mai mare monument dedicat cepei, 8 septembrie 2007
Foto: (c) Marius AVRAM / Arhiva AGERPRES

Realizarea artistică măsoară 6,5 metri în înălțime, fiind ridicată la inițiativa și prin sponsorizarea parțială a afaceristului local Alexandru Tătar, cunoscut și sub pseudonimul ”Sandu din Petricei”. Mai exact, bulbul de ceapă aurie-arămie are o înălțime de 4,5 metri, este realizat din fibră de sticlă și rășini sintetice, fiind acoperit cu tablă de cupru bătută. Soclul, pe care este așezat, măsoară 2 metri înălțime, și este realizat din beton placat cu travertin.

Monumentul cepei, 17 februarie 2015
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Este amplasat în incinta Școlii Gimnaziale din localitate, aflată pe șoseaua națională care străbate comuna, la vedere, pentru ca toți cei care vor trece pe acolo să admire leguma care este mândria localnicilor.

Simbolul comunei Pericei a costat 6 700 de dolari și a fost realizat de Cornel Durgheu, decan al Facultății de Arte Vizuale din Oradea, împreună cu trei studenți ai săi.

Potrivit prof. univ. Cornel Durgheu, ceapa a fost unul dintre produsele agricole din zona Șimleului foarte căutate pe piața europeană. Curtea Imperială de la Viena era unul dintre cumpărătorii fideli ai acestei legume. Astfel, comercializarea recoltelor de ceapă a devenit, în timp, pentru localnici o sursă economică de câștig, fiind de altfel cea mai profitabilă și originală modalitate de comerț. Au fost găsite, de asemenea, documente care atestă cererea chiar și pe teritoriul canadian.

La dezvelirea monumentului a fost prezent și Dacian Cioloș, la acel moment nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură.

Comuna Pericei este alcătuită din patru sate: Bădăcin, Pericei, Periceiu Mic și Sici. Monumentul dedicat cepei nu este singura atracție a comunei, aceasta cuprinzând și două monumente istorice: o biserică ortodoxă din anul 1705 și casa memorială Iuliu Maniu, din Bădăcin. O altă personalitate care s-a născut în această comună din Sălaj este politicianul Victor Deleu, primar al municipiului Cluj-Napoca între iunie 1932 și noiembrie 1933.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan este Crucea Eroilor Neamului de pe vârful Caraiman, munții Bucegi. Recordul a fost recunoscut și omologat de reprezentanții Cărții Recordurilor la 14 august 2013.

Crucea Eroilor Neamului situată pe Vârful Caraiman — 5 iulie 1967
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Monumentala lucrare metalică a fost ridicată cu sprijinul și la inițiativa Reginei Maria și Regelui Ferdinand I al României, între 1926-1928, în memoria eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial în luptele împotriva armatei germane, pentru redobândirea Transilvaniei.

Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecții români George Cristinel și Constantin Procopiu. Construcția monumentului a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Inaugurarea monumentului și sfințirea acestuia au avut loc la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. Din motive de vizibilitate amplasamentul Crucii a fost stabilit pe vârful secundar al Caraimanului de 2291 m, față de cel principal de 2325 m, de unde nu ar fi putut fi văzută decât din apropiere, de pe platou.

Crucea Eroilor Neamului — 14 septembrie 2014
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Este executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat, placat cu piatră, înalt de 7,5 m. Inițial, Crucea a fost introdusă direct în stâncă, însă în anul 1930, la doi ani după sfințire, s-a realizat un soclu din beton armat, îmbrăcat în piatră de calcar fasonată și îngrijit rostuită, pentru o mai bună încastrare a ei. Soclul măsoară 8,37 metri înălțime. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit, la început, generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. În anul 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic național. S-a renunțat astfel la generator ca sursă de iluminare și s-a apelat la sursa cu care era dotată stația complexă de la Coștila (2487 m), legătura făcându-se printr-un cablu subteran.Din decembrie 2004 a fost racordată la energia electrică a orașului Bușteni.

Crucea a fost ridicată sub coordonarea societății ”Cultul Eroilor”, cu sprijinul unui număr mare de voluntari, elevi și studenți, precum și a locuitorilor din zonă. Materialele de construcție au fost transportate, cu trenul până în stația CFR Bușteni, iar de aici cu vehicule trase de boi, pe traseul Bușteni-Sinaia-Păduchiosul-Dichiu-Platou-Caraiman. De asemenea, a fost utilizat funicularul Fabricii de hârtie Bușteni, pe traseul Valea Jepilor-cantonul Schiel-Platoul Bucegi, de unde materialele mai ușoare au fost transportate pe cai, măgari sau chiar cu rucsacii, pe cărări înguste, până în vârful Caraiman.

Crucea de pe Caraiman este iluminată cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare și poate fi văzută de la zeci de km depărtare, pe Valea Prahovei.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Am petrecut răstimp de două zile și două nopți lungi la prima mea vizită în Soveja mirat că nu am găsit mai înainte acest creier de munte unde șoaptele apelor repezi ale Șișiței se împletesc cu acelea ale pădurii, unde aerul e mai tare și mai rece, unde brazi și molizi semeți se ivesc dintre codrii de foioase și-ți aruncă aromele de rășină în suflet, ozonând ca nicăieri în țară văzduhul și, implicit, plămânii obosiți de poluarea orașului, dar și depoluând sufletul de angoasele civilizației moderne.

Foto: (c) TRAIAN NEGULESCU/AGERPRES ARHIVĂ

O mirare deloc vană, deloc convențională, după ce, între Focșani și Panciu, simțeam că-mi fug literele cărții ce o aveam în mână (pentru a-mi alimenta “cu litere” cei 74 kilometri ce-i aveam de parcurs într-un autobuz obosit de vreme).

Deodată ceva mă împinge să abandonez o lectură și așa chinuită de meandrele unei cărări primejdios încolăcite printre “căldările” cu mister montan, pe care nevăzute mâini sloboziseră covoare brodate în aramă, aur și platină, corupte de perspectivele vastității înghesuite ici, eliberate colo… Metafora mioritică, “Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai” cu “brazi și păltinași… munți mari…paseri lăutari”, îmi vine brusc în minte, gândind la sentimentul ce l-a avut Vasile Alecsandri venit în zonă la sugestia scriitorul Alecu Russo să culeagă nestemate lirice populare, între care se înscrie și Balada Miorița.

Știam despre vremelnica oprire a celor doi patrioți români ce au pus umărul la Unirea Principatelor din 1859 la mănăstirea Soveja. Mai știam și faptul că nici Odobescu nu avusese decât cuvinte “sus puse” privind aceste locuri. Dar nu “pipăisem” vizual până la la primul meu popas la Soveja pădurea sa mândră de copaci falnici, cu lăstăriș dedesubt, iar pe deasupra având crengi răsfirate, de boltă măreață, punctată ici și colo, în dumbrăvi mai însorite, de tufe de diferite forme, ca și când ar fi fost așezate de meșteșug omenesc și nu de natură. O pădure udată de numeroase izvoare…

Nu cunoșteam — și asta pare acum esențial — faptul că meleagurile vrâncene nasc fabuloase spații de visare și înfrângere a conștiinței critice care, protestând parcă imediat, se ridică la divinitate și metaforă.
Tărâm și liman ideal pentru ascultarea metaforelor, loc sfințit de Dumnezeu care a așezat-o într-un rai pământesc, sfințit de legendă și istorie adevărată, dar și de oamenii din zonă și faptele lor, Soveja încă nu mi se pare pe deplin exploatată de călătorii în căutarea sublimului.
“Soveja e chiar în mijlocul pământului, după cum a fost Delphi pentru greci și muntele Meru pentru vechii indieni”, scria părintele geografiei moderne de la noi, Simion Mehedinți, fiu al acestor locuri, “o alcătuire de templu, unde omul de știință și poetul pot contribui, efectiv, la zvonirea în cele patru zări a eforturilor acelor care sunt păstrători de tradiție ca fagii, ca brazii, ca ienuperii care se lipesc de țărână”, după cum scria acesta în cartea “Oameni de la munte”.
De altfel, el a ținut să-și semneze volumul chiar împrumutând numele localității unde se născuse, Soveja.
Pe citadinul sufocat între asfalt, beton și sticlă, munții, dealurile, pâraiele îl “scot” din cămașa angoasei cotidiene. E și motivul pentru care nu voi da o “arhitectură” anume acestor însemnări, mizând doar pe “susurul” ori ,,răcnetul” impresiei, nefăcând, însă, abstracție de rigoarea datelor documentare.

Soveja este așezată în zona Subcarpaților de Curbură, fiind punctul cel mai de apus populat din județul Vrancea. Vatra comunei nu are o localitate care să fi dat numele așezării, denumirea Soveja planând, practic, peste cele două sate componente, Dragosloveni, ce este și reședință, și Rucăreni, ambele dispuse pe văile a două ape, Dragomira și Șușița, dar despărțite de dealul Bisericii peste care trec un drum și două cărări, de aproximativ un kilometru fiecare. Cele două sate formează o potcoavă cu baza sub dealul Tâfla.

Acest spațiu feeric cuprinde în el legenda pribegilor din Rucăr și Dragoslavele Muscelului muntean, cei care, descălecând de două ori Carpații, de Miazăzi și Răsăriteni, în căutarea unor locuri care să-i ferească de invazii și asuprire, s-au întâlnit într-o conviețuire pașnică și creatoare cu mocanii locului și bârsanii de peste munți, cei ce își mânau toamna și primăvara turmele de oi spre câmpie și înapoi pe calea transhumanței.

Doinește în acest nume unic, Soveja, și fluierul ciobanului mioritic, ce îngână prin glas stins bocetul “măicuței bătrâne” ce-și caută fiul, “mândru ciobănel, tras printr-un inel”.

Spunând Soveja, parcă vezi cuvintele dăltuite în piatră ale “Pisaniei” lui Matei Basarab, ctitorul mănăstirii din comună, care stă mărturie încercărilor de veacuri ale românilor de unire și frăție, dar auzi și glasul trâmbițelor ce-au chemat la luptă românii în anii 1916 — 1917, pe una dintre laturile “triunghiului Morții”, Mărășești — Mărăști — Oituz, pentru ca România să fie reîntregită.

Soveja este, însă, și chipul luminos al unor localnici răzeși, harnici și isteți, care au intrat în civilizație cu tot tezaurul tradiției moștenite din bătrâni. Unul dintre aceștia, Gheorghiță Geană, urmaș al lui Simion Mehedinți, spune, parafrazând un celebru dicton, că “acest loc sfințește pe om”.

Așezare montană, având condiții bio-climatice deosebite, cel mai ozonat aer din țară, Soveja a devenit o stațiune climaterică cunoscută cu o sută de ani în urmă, fiind o destinație atât pentru cei veniți la tratament, în special mineri suferinzi de boli profesionale de plămâni, dar și pentru turism de odihnă ori expediții prin zone mai puțin călcate de picior omenesc.

Bazilica mănăstirii veghează și tăinuie umbrele timpilor, dreaptă, albă, curată. Un nuc bătrân împrăștie răcoare și frunze tomnatice. Pe o ușă laterală, o mână a vopsit cifra 1645. Te lași pe o lespede ori direct în iarba udată de bruma toamnei târzii, fixezi acest număr și-ți reamintești că împăcarea dintre basarabul muntenesc (domnitorul Matei Basarab—n.r.) și lupul moldovean (Vasile Lupu—n.r.) s-a pecetluit și prin ridicarea acestui lăcaș al reculegerii strategice.

Istoria scrisă năvălește cu amănunte generoase pentru călătorii de pretutindeni pășind pe lemnul încă jilav al casei muzeu, o altă casă aflată în apropierea celei de la Câmpuri, unde și-a odihnit la vreme de bătrânețe atât de tânărul său suflet moș Ion Roată, cel ce spărsese un tabu politic, fiind inclus, deși era țăran răzeș, în Divanul ad-hoc ce a prefațat Unirea Principatelor.

Acoperișul solzos, care își “pleznește” ochiul cu irizări poznașe, și varul halucinant de alb al zidurilor, pompează în artere emoția încercată când plouă lung și trist, ca la moartea unui voievod. O emoție statornică în suflet se înfiripă de îndată ce atingi aruncătorul de mine și mitraliera de la intrare, flancând, ambele, prispa largă. Plumbii, baionetele și minele încă primitive, flintele, ghiulelele și cartușierele înnegrite atestă, alături de mulțimea ordonată simbolic a celorlalte artefacte, încleștarea, în zonă, a neamurilor, de-a lungul secolelor. Săbii șențuite și iatagane colbuite “taie” monotonia ținutului în două felii distincte, înainte și după Mărășești.

Afară, îndrăznești să reiei firul apei Dragomirei, sora derizorie a Putnei, pe care, demult, oamenii potriveau pive și dârste, gospodărindu-și avutul. Poți să te apleci printre molizi și brazi, mesteceni și fagi, spre a rupe, la vreme de toamnă ghebele, mustoase ciuperci. Sătencele, deseori întâlnite la răspântii, descriu amănunțit cum se prepară ghebele ori hribii, “mai buni decât carnea” ori murături, ori frigărui arțăgoase în scântei cât cireașa de untdelemn șiret, ori sosuri megieșe care ți impui să “tragi” pe gât clondir după clondir haiducesc plin cu vin de Panciu sau Jariștea.

Au replică iute și piezișă localnicele. Politețea lor demnă trădează un contact îndelung cu lumea din toate colțurile țării și de aiurea venită să “soarbă” cel mai ozonat aer din România. Catrințele lor, purtate la vreme de duminică, “strigă” prin firul aurit și argintat ori șoptesc prin cerneala neagră a vârstelor. Nu găsești suliman nechibzuit, nici perucă decorativă. Iile se lucrează simplu la Soveja, înfloriturile lor, puține dar măiestrite, ascunzând povestiri fantastice.

Bărbații își poartă căciulile “oblu”, întinerit, și-și desțeapănă frunțile și sprâncenele explicându-ți cum se unge mai bine teascul ca să auzi bocetul strugurelui strivit ori ce important pentru ei este ca fotografiile în care îi încadrezi să fie “musai” color.

Dacă femeile te îmbie cu nuci ori cu “prăpăd de mere” cât genunchiul de fecioară, bărbații, după ce au “terciuit” ciorchinii, îți picură în pahar teascul proaspăt scurs, vișiniu (foarte dulce — la vreme de toamnă târzie ori ușor oțetit, dacă mustul a fost tras ceva mai devreme) care impune pastramă “descălecată” din proțap.

Casele au “frunți” de șindrilă și “temelei” din lespezi de piatră. Cele noi, nu puține în ultimii ani, au adoptat tabla și ochiuri simetrice de pod. Zărești prin curți sumane lucrate manual, dar și capoate de mătase.

Dacă dimineața brazii îți mângâie umerii, vărsând în legănarea lor leneș-dansată colbul subțiratic al acelor de cetină, noaptea lovindu-și brutal coroanele, mugesc precum talazurile mării înnebunite de furtună, sub fuga dezordonată a pescărușilor. E vremea când focurile trosnesc amarnic prin sobele sovejenilor, “nădușind” hornurile. E vremea când cugetul se depune pe hârtie ca un vin vechi al inspirației.

E vremea când săruți împăcat în gând toate femeile care n-au știut a te iubi. E vremea când zeii casei văluresc perdelele și te bat pe umăr. E vremea când istoria se schimbă în istorioare, în legende și când acestea se schimbă în metafore. Este ora când, la Soveja, argintul apei Putnei și munții descântă limba rapsozilor și sunt, mai la fiecare gospodărie, asemenea creatori de frumos.
Etnograful Ion Diaconu, culegătorul a sute de variante ale baladei Mioriței, născut în zonă, a dat contribuții fundamentale asupra nestematelor folclorice ale acestor oameni din Vrancea. Oameni echilibrați și statornici, dârji și ospitalieri, moștenind virtuțile înaintașilor.

Sfârșit de noiembrie la Soveja. O lume stranie pe munții din jur — Zboina, Răchitiș, încremenită, fluviu imens de tăcere, clopot fără sunet, lumină fără murmur, nu imaginea eternității, ci Eternitatea însăși. Natura este aici o uriașă orgă al cărei cântec este Tăcerea.

Vine o vreme când, plictistit de atât realitate, “musai” trebuie să evadezi în ireal. Ca și când ai schimba clima. O poți face în raiul din jurul Sovejei, în drumeții “per pedes”. Ai șansa, astfel, să observi nemijlocit cum din înălțimile zborului de vultur și până în ascunzișurile apelor locurile etalează cu generozitate monumentele însuflețite.

Numeroase specii de plante și animale, fie ocrotite în “bloc” în cadrul unei rezervații, fie ca specii rar întâlnite în această zonă geografică, fie ca prezențe endemice, care cresc numai în interiorul perimetrului zonei, fac faima Sovejei.

Nimic mai emoționant decât să stai, nevăzut și să te uiți cum un cerb cu “cioporul” lui se adapă.

Două ar fi traseele recomandate de soții Florica și Iulian Albu, doi foarte buni cunoscători ai locului.

Unul ar fi, cale de o zi dus-întors, din Soveja către muntele Zboina Neagră (1380 metri înălțime) la vechea Casă de Vânătoare. Plecarea se poate face de la capătul de vest al localității, pe un drum forestier care urmează cursul spre izvor al apei Dragomira, denumire slavonă care înseamnă în traducere “bună pace”, până la Puturoasa, un lac sulfuros de dimensiuni mici, a cărui apă e folosită rudimentar de către locuitorii zonei pentru tratarea reumatismului. De acolo, se continuă drumeția pe o cărare de vânătoare care urcă înconjurând muntele până la Șezătoarea Lupilor, loc de panoramă a satelor ce compun Soveja. Cărarea continuă până la Casa de Vânătoare, așezată într-o poiană, care, în trecut, se numea “la Winkel”, acolo aflându-se un funicular care transporta material lemnos pentru fosta fabrică “Carpați” din Soveja. În preajmă susură un izvor cu apă limpede, ce alină setea călătorului.

Întoarcerea la Soveja se poate face pe un alt traseu, urcând vârful Zboina Neagră și coborând, apoi, pe la “Piepturi”, pe lângă fântâna lui Balcu și Lacul Verde, și ajungând la Punga, poiana de la capătul de vest al satului Dragosloveni.

De la casa Zboina se organizau, în trecut, pe o potecă nemarcată astăzi, plimbări într-o poiană unde se află fântâna lui Ferdinand și troița Vânătorului, de unde se ajunge la vârful Clăbuc, pe care se mai recunosc pietrele hotar dintre Țara Românească și Transilvania până în 1918. De la Clăbuc, o potecă coboară spre satele Transilvaniei, la Oajda — Brețcu, iar alta spre Oituz.

Tot de la casa Zboina, pe o altă potecă, se coboară la casa de vânătoare pe Cașin, ocolul silvic Soveja cuprinzând, până în 1947, toți munții Cașin până la Valea Lepșei. În toți acești munți locurile amintesc de luptele ce s-au dat în Războiul de Reîntregire din anii 1916 — 1918.

Un alt traseu de drumeție plecând de la Soveja este direcționat către Răchtiș, urcând pe la Șipotul lui Bucur, Râpa Albă și Vizantea, localitate ce își prezintă, mai recent, virtuțile terapeutice ale apelor sale minerale. Drumul pe acest traseu pleacă din partea de est a Sovejei spre localitatea Câmpuri și apoi la Vâlurele, un sector al “odăilor”, adică proprietăți ale sovejenilor din jurul satului, cu fânețe și curături — mici loturi arabile, pe care se găsesc bordeie de odihnă pe timpul cositului.

După ce trece podul peste pârâul Chiua, la dreapta, un drumeag străbătând păduri și fânețe urcă spre Răchitiș, sus, în vârful muntelui, o cărăruie conducând călătorul la izvorul lui Bucur despre care Simion Mehedinți scria că apa acestuia “ține de foame”. “Nu știu să mai existe un asemenea viteaz izvor”, sublinia savantul geograf.

Drumeagul din care s-a desprins cărarea spre șipotul lui Bucur merge mai departe spre Râpa Albă, un perete de stâncă albit de lumina soarelui, coborând, apoi, prin Dealul Balaurului în comuna Vizantea, formată din două mari sate: Vizantea mănăstorească, ce a devenit cunoscută prin izvoarele minerale folosite la băi antireumatice și Vizantea răzeșească, cu livezi bogate de pomi fructiferi. De aici, întoarcerea se poate face pe un drum forestier prin poiana Berca până la Negrilești și, urmând un drum cu fânețe și “odăi”, se coaboară spre Soveja pe o șosea șerpuită.

Din Soveja se mai pot face călătorii cu bicicleta către Cascadele Putnei și Mausoleul de la Mărăști, trasee pe care se întâlnesc pitorești locuri de popas cum ar fi Schitul Lepșa — unde pe 8 septembrie se adună locuitori din toate satele vrâncene de munte, păstrăvăria Lepșa, cascada Putnei și Muntele Tisa — numit așa pentru că acolo cresc arbori de tisă, coniferul având cea mai mare longevitate.

De asemenea, se poate merge către comuna Tulnici care cuprinde șapte sate având patronime, numele celor șapte oșteni pe care Vrâncioaia i i-a dat lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. În localitatea Bârsești, călătorul poate face un popas la Monumentul ridicat de răzeșii locului ca o “răsplată” pentru domnitorul ce le-a dăruit pământul pe care s-au ridicat cele șapte sate.

Aceste drumeții în jurul Sovejii aduc călătorului șirul lung al unor prilejuri de meditație asupra străvechii istorii a poporului nostru, asupra culturii noastre populare, dar și zile de entuziasm pentru valorile create de nenumărații anonimi făuritori ai aceste culturi pe culmile și văile de măreție în frumusețe a plaiurilor Mioriței.

Și chiar dacă, îmi spunea un sătean înțelept, “și pe aici viața nu merge întocmai cum ar fi bine, important este că oamenii trăiesc, că pot vedea răsăritul și amurgul soarelui, că pot privi iarba și florile munților și că, uneori, le pot auzi chiar cum cresc, că norii mai există, că rodul pământului este darnic, cî viețuitoarele pădurii mișună”. Parcă ar fi gânduri izvorâte din Miorița.

AGERPRES/(AS — autor: Cornel Cepariu, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa și singurul din România este Muzeul de Locomotive cu Abur din Reșița, declarat monument istoric.

Fotografii: (c) CRISTIAN FLORIN FRANT/ AGERPRES ARHIVA

‘Muzeul Locomotivelor cu Abur din Reșița se individualizează, în primul rând, prin unitatea sa de conținut. Cele 16 exponate, aflate în proprietatea și administrarea Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, sunt monumente istorice de valoare națională și universală, clasate în Patrimoniul cultural național mobil, categoria Tezaur și sunt reprezentative pentru întreg ciclul de fabricație reșițean, început în 1872 și încheiat în 1964. Spre deosebire de majoritatea muzeelor tehnice, amplasamentul muzeului reșițean este exclusiv în aer liber’, afirmă Walter Fleck, purtător de cuvânt al Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița.

Colecția de locomotive cu abur a fost constituită pe actualul amplasament în anul 1972, la aniversarea unui secol de producție de locomotive cu aburi la Reșița, prin eforturile inginerului Mircea Popa, director al Uzinelor reșițene din acea vreme. Locomotivele, pregătite pentru casare după retragerea lor din circulație, au fost practic salvate de la dezmembrare și topire.

Inaugurarea colecției a reprezentat ultimul act al amplelor manifestări prilejuite de celebrarea bicentenarului uzinelor reșițene, 1771-1971, marcate cu mare fast în municipiul de pe Bârzava. Relansarea colecției sub sigla ‘Muzeul Locomotivelor cu Abur Reșița — Cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa’ a avut loc la 16 septembrie 2012, în cadrul evenimentului ‘1-40-140’ organizat de Fundația Uzinele și Domeniile Reșița și dedicat împlinirii a 140 de ani de la construirea primei locomotive cu abur din sud-estul Europei, la Reșița, și a 40 de ani de la constituirea colecției Muzeului de Locomotive cu Abur Reșița.

Locomotiva RESICZA, capul de serie al producției reșițene, și, prin extensie, românești, de locomotive cu abur, reprezintă piesa centrală a colecției muzeului. Locomotiva, de tipul StEG 52, este prima dintre cele trei construite în premieră în spațiul sud-est european. RESICZA a fost realizată după modelul locomotivei ‘SZEKUL’, construită în atelierele StEG de la Viena, după proiectul lui John Haswell. ‘SZEKUL’ a fost adusă la Reșița în 1871, după o călătorie pe Dunăre de la Viena la Baziaș, continuată pe calea ferată până la Oravița, iar de aici pe o platformă trasă de boi, până la Reșița. Locomotiva, care dezvolta 45 CP și o viteză de 11 km/h a primit numărul de circulație 1 și a fost folosită o lungă perioadă pe linia de cale ferată Reșița — Sekul.

RESICZA, prima locomotivă construită în spațiul sud-est european a primit, evident, numărul de circulație 2, număr pe care și l-a pierdut însă în timp, la fel ca și placa nominală. De altfel, locomotiva a ajuns, după câteva decenii de funcționare neîntreruptă, la Câmpia Turzii. Aici a fost reperată, la sfârșitul anilor 50, de un grup de elevi reșițeni aflați într-o excursie. Informația a stârnit vii ecouri la Reșița, iar în urma demersurilor făcute de oficialii vremii, locomotiva a fost readusă în municipiul de pe Bârzava, în 1961, și garată pe o linie de manevră în fața Fabricii de locomotive din complexul uzinal local. Aici a stat până în 1972, când și-a luat locul pe actualul amplasament, în centrul colecției de locomotive din Triaj, loc în care se găsește și în ziua de astăzi.

Poate că tocmai concursul de împrejurări prin care a ajuns la Câmpia Turzii a salvat-o de la casare. Celelalte două locomotive surori (‘BOGSAN’ și ‘HUNGARIA’) au fost casate în perioada interbelică, după zeci de ani de serviciu pe căile ferate ale StEG și, după reîntregire, ale UDR.

‘Vedetă la timpul ei a fost HUNGARIA, ea fiind expusă în anul 1873 la Expoziția Mondială de la Viena. Dacă, din păcate, nu ne-a rămas nicio fotografie care s-o înfățișeze expusă în pavilionul de la Viena, alături de alte locomotive cu abur construite în vestul Europei, locomotiva cu numărul de circulație 4 este prezentă într-o fotografie-document, realizată la Oravița, unde a fost transportată de la Reșița, tot pe o platformă trasă de boi, asemeni locomotivei SZEKUL’, susține Walter Fleck.

Al doilea exponat, în ordinea importanței istorice și a valorii simbolice, îl reprezintă locomotiva 704.402 (15) ‘PRINCIPESA ELENA’. Aceasta este a doua locomotivă construită pe actualul teritoriu al României, în 1925, prima locomotivă — 704.401 (14) purtând numele ‘PRINCIPELE CAROL’. Construirea acestor două locomotive și contractele pentru dotarea CFR care au urmat transferă producția reșițeană din zona pseudo-artizanală și de prototip în cea de producție industrială și de serie.

Cele două locomotive de cale ferată îngustă, folosite pe căile ferate forestiere din zonele Oravița și Anina, au fost totodată și primele locomotive cu abur supraîncălzit fabricate în România de Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, care au preluat și dus mai departe, după reîntregirea țării, tradiția industrială a uzinelor StEG. Cele două locomotive aveau un ecartament de 700 mm, o greutate în serviciu de 22 tone și o putere de 220 CP. Dacă locomotiva CFF 704.401 a fost casată în 1970, ‘sora’ ei, CFF 704.402 a supraviețuit, găsindu-și locul în 1972 pe unul din soclurile actualului muzeu.

Dacă la momentul respectiv i s-a rezervat acest loc din considerente mai curând practice — fiind mai ușoară a putut fi ridicată cu macaraua—în momentul de față putem spune că a fost vorba de o coincidență fericită, ținând cont de importanța ei în ansamblul de monumente istorice care constituie patrimoniul Muzeului de Locomotive cu Abur Reșița, susține Walter Fleck.

‘Chiar dacă trei dintre celelalte 14 exponate nu sunt construite la Reșița, colecția Muzeului de Locomotive cu Abur este reprezentativă pentru întreg ciclul de fabricație, incluzând și mentenanța locomotivelor, început în 1872 și încheiat în 1964. Prin faptul că locomotivele CFU28 (fabricație MAV Budapesta — 1900), CFF 704.209 (fabricație StEG Viena — 1917) și CFR 50.025 (fabricație StEG Viena — 1921) au fost utilizate cu precădere pe liniile uzinale și forestiere ale UDR, odată cu reparațiile aduse de-a lungul exploatării lor, ele au fost practic asimilate producției locale de locomotive’, spune purtătorul de cuvânt al Fundației Uzinele de Fier și Domeniile Reșița.

Intrarea la Muzeul de Locomotive cu Abur Reșița este este gratuită.

AGERPRES/(AS — autor: Paula Neamțu, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva