Cetati

Facebook Twitter Email

 

 

 Legenda spune că a fost odată ca niciodată, în cele mai vechi timpuri, un vrăjitor care avea trei fiice, toate frumoase și pricepute în ale vrăjitoriei. Când a venit vremea să se mărite, au venit trei prinți să le curteze. Fiecare dintre ei au promis fiecărei fete câte un castel nemaivăzut, după cum le dorește inima.

Cele două fete mai mari erau mândre și obraznice, așa că au ales vârfurile cele mai înalte. Una a ales muntele cel mai înalt, la Tălmaciu/Talmesch și a fost contruit într-o singură zi cel mai frumos castel, pe măsura frumuseții sale, Cetatea Tălmaciului/Landskrone – „Coroana ținutuui„.

Fata mijlocie a ales Slimnicul, unde a construit Cetatea mândră, Stolzenburg. Castelul ei a fost gata în trei săptămâni. Iar sora a treia, cea mică, timidă, cuminte, dar și cea mai frumoasă dintre toate, a ales cel mai mic munte rămas, Michelsberg, și a spus:

eu singură nu pot face nimic, numai cu ajutorul lui Dumnezeu sper să se ridice și pe aces munte un castel și o biserică.

Și iată, spune legenda, castelele surorilor mai mari și îngânfate au fost destinate să devină ruine, iar visul fetei pioase dăinuie și astăzi.

(legendă pe care am tradus-o din germană, în varianta lui Dr. Julius von Hannenheim)

Povești săsești0110

Povești săsești0103Povești săsești0104Povești săsești0105Povești săsești0106Povești săsești0107Povești săsești0108Povești săsești0109

 

 

 

Pe o vreme mohorâtă și un ger năpraznic, când copiii au început deja colindul, eu îmi continui colindatul, la pas, dar de data asta și în zbor. Într-un drum despre care o să vă mai povestesc, m-am oprit la Slimnic, unde m-am gândit că e potrivit să încercăm pentru prima dată o jucărie zburătoare de care îndelung s-au mai minunat sătenii: drona.

Stolzenburg cândva, cetatea mândră la poalele căreia se întinde satul, se vede impunătoare încă de departe, pe dreapta cum mergi de la Sibiu spre Șeica Mare.

La poalele dealului pe care se află cetatea, de o parte și de cealaltă a drumului abrupt, stau casa parohială, încă locuită de preot, și biserica evanghelică, cenușie și bătrână, ascunsă după zid și vegetație. Pe calea acoperită de noroi înghețat, urcă pitorești, egal și agale căruțe trase de cai și copiii ieșind de la școală.

Casa parohială din Slimnic, soră cu Gimnaziul german din Sebeș și Muzeul Franz Binder din Sibiu

Localnicii cumsecade m-au îndrumat mai întâi pentru lămuriri despre poveștile locului la preotul sașilor, acum pensionat, dar totuși activ în comunitate. Poarta impunătoarei case parohiale este descuiată, însă preotul se pare că nu e acasă. Ulterior aveam să aflu că mă nimerisem prost la ora siestei, așa că aveam să culeg vagi crâmpeie de istorie locală de la câțiva trecători care simt imediat omul străin, apoi de la copiii prietenoși, dornici să intre în vorbă cu vizitatorii rătăciți, mai ales că iarna nu se prea înghesuie nimeni pe-aici.

Nu urc fără să pozez fiecare colțișor al casei mărețe, construcție-soră a gimnaziului german din Sebeșul meu natal și a actualului Muzeu Franz Binder din Piața Mică, Sibiu. Stilul architectural cu fațada în trepte, comun celor trei edificii, este opera vestitului architect Gärtner, care le-a înățlat pe toate trei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

lln

Locuitori în cetatea Slimnic

În timp ce am început să urc cărarea bolovănoasă spre cetate, unul dintre copiii ce mi-au luat-o vioi mult înainte, dedați cu urcușul, m-a anunțat într-un suflet că îngrijitorul cetății tocmai a urcat cu căruța, deci tot într-un suflet am ajuns și eu la poarta cetății.

Ca norocul, îngrijitorul cetății, domnul Weidenfelder, este unul dintre puținii sași care mai locuiesc în Slimnic, așa că am putut să aflu multe despre comunitatea sașilor de aici. Casa lui este chiar pe calea care duce la cetate, dar pe timp de vară îmi spune că stă și în căsuța din incintă. Nici nu bănuiam că cetatea Slimnic ar mai fi locuită.

Acum a urcat materiale de construcție ca să repare niște dependințe din cetate, până nu vine zăpada. Unul dintre copiii săi aleargă niște iepurași sprinteni printre zidurile ruinate. Fără să știe, iepurașii locuiesc îngrămădiți chiar în zidurile fortificației seculare, lângă camera împăcării. Alături de ei, în bună înțelegere, cotcodăcesc câteva găini și în căruță doarme neîntors un câine mare și lânos.

Slimnicul a fost atestat pentru prima dată în 1282, când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop. În 1394 a fost menționată o școală a sașilor, condusă de un anume Allexius, ce se pare că avea și atribuții administrative în sat. Pe lângă agricultură și creșterea animalelor, fierăria a fost o ocupație importantă a localnicilor, de unde potcoava trecută prin trei inele de pe stema Slimnicului, care se regăsește și pe poarta din cetatea de pe deal.

Povești săsești0111.JPG

kli

Cetatea sub vremi

Din turnul clopotniță așezat în partea de nord a cetății, panorama asupra satului se întinde până departe, de jur împrejur. Cetatea a fost ridicată de către sași în secolul al XV-lea și are o formă alungită, adaptată terenului deluros pe care a fost înălțată. Zidurile consolidate cu contraforturi sunt prevăzute cu guri de tragere și drum de apărare pe arcade de zidărie. Spre est se afla turnul cu poartă fortificat cu herse și  guri de aruncare, iar în sud un turn cu pasaj fortificat spre Curtea Fântânilor. Cu această fortificaţie, populaţia săsească a locului şi-a construit un adăpost împotriva invaziilor repetate ale trupelor turceşti. Prima invazie de acest fel a avut loc în anul 1438 şi a fost respinsă.

Cetatea este construită din cărămidă, iar zidurile exterioare sunt sprijinite de contraforți puternici, în trepte. În a doua jumătate a aceluiași secol, în curtea cetății a început construcția unei biserici cu trei nave care nu a fost finalizată niciodată și care împărțea incinta în două părți inegale. Din biserică s-au păstrat doar pereții laterali, stâlpii și arcadele frumos arcuite, astăzi încă impresionante prin măreție. Bolțile bisericii nu au fost finalizate.

Ca urmare a distrugerilor din secolul XVI și XVIII, în 1717 au început lucrări de reconstrucție a cetății, dar au fost abandonate la scurt timp, după doi ani, din cauza izbucnirii epidemiei de ciumă. În secolul al XVIII-lea cetatea este în stare de paragină, fiind folosită ca sursă de materiale de construcție pentru alte edificii ale comunității. În 1855, o parte a zidului bisericii neterminate se prăbușește în interiorul cetății, iar materialul este utilizat pentru construcția zidului protector al noului cimitir. În 1870 s-a prăbușit turnuletul de sud-est între curtea interioară și cea exterioară a cetății; a urmat apoi prăbușirea unei părți a zidului de împrejmuire al Vorburgului, tot în partea de sud-est.

În timpul primului război mondial, unul dintre clopotele mari ale cetății este topit pentru muniție. Anul trecut, chiar de Revelion, unul dintre clopotele existente în turnul clopotniță s-a fisurat destul de grav.

 

 

 

Povești săsești0112.JPG

Oaspeți și tradiții în cetate

Câteva ore cât am cercetat fiecare colțișor din cetate, nu s-a arătat nimeni prin jur, în afară de dl Weidenfelder. Din turnul clopotniță, satul se vede încântător în toate cele patru zări ale sale, cu casele frumos aliniate, fumegând în tăcere. Vara vin destui turiști care campează uneori chiar în interiorul cetății. Se mai întorc și din sașii plecați, însă iarna e liniște deplină. Tot în toiul verii spune dl Weidenfelder că au avut și nunți în cetate, în cort special amenajat.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, încă nu se știa sigur dacă anul ăsta vor mai reuși să împodobească brad în biserica evanghelică, ca în fiecare an de până acum. Pentru că nu am găsit preotul, nu am putut vizita biserica, dar copiii cu care m-am împrietenit spuneau că lor le e frică să mai intre înăuntru, pentru că e deteriorată, rece și pare cam sinistră. Nici de pungile cu daruri sau de Lichtert nu s-a ocupat nimeni anul acesta, așa că rămânea nădejdea într-un Moș Crăciun bun și imaginar, care să apară totuși pe la ei în seara de Ajun. Sunt speranțe cu care oamenii locului s-au obișnuit, ele vin și trec, ca și turiștii care se mai ivesc pe aici din când în când, apoi își văd de drumul lor.

Pe deal, înfipte acolo parcă dintotdeauna, rămân ruinele bisericii, turnurile și arcadele încă zvelte, zidurile mâncate de vremuri și atacatori, siluete medievale îndreptățind numele german al cetății. Stolzenburg, cetatea mândră, pe care am văzut-o nu doar de la firul ierbii, ci și din înălțimi, cum cerurile sau păsările o cuprind în zborul lor.

image_1

kguz

 Sursa: povestisasesti.com
8 Vote
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email
 
www.cimec.ro
• Situl arheologic de la Racoşul de Jos a oferit cercetătorilor o comoară de vestigii istorice, iar localnicilor, un crîmpei de istorie veche de două mileniiCea mai mare aşezare dacică din Ţara Bîrsei a fost la Racoş. Importanţa acesteia trecea de graniţele locale, cetatea fiind al doilea centru politico-administrativ şi religios după Sarmizegetusa. În Tipia Ormenişului, cum se numeşte zona în care s-au găsit ruinele cetăţii dacice, a funcţionat şi un sanctuar, întregul munte fiind considerat loc sacru al dacilor din această parte a Carpaţilor. Comoara istorică de la Racoş e completată şi de misterul unui cui care, de 2.000 de ani, nu vrea să ruginească. Mai mult, poziţia acestei puternice aşezări l-a făcut pe Decebal ca, în anul 106, cînd s-au încheiat războaiele daco-romane, să aleagă Racoşul ca bază militară înainte de a ataca pentru ultima oară legiunile romane. Deşi a fost capitală de regat, istoria fortificaţiei de la Racoş este mai puţin cunoscută. După două milenii, cetatea îşi dezvăluie secretele.A doua Sarmizegetusa Regia

În sec. V î.H., în zona Racoşului, dacii au ridicat o puternică cetate. Întreaga Ţară a Bîrsei făcea parte dintr-un regat dacic puternic, bine clădit şi apărat. Se presupune că, în vremea regelui Oroles, capitala regatului era chiar la Racoş. După istoricii Florea Costea şi Florin Salvan, zona Racoşului era locuită de dacii din neamul cumidavensilor, o ramură a cotensilor. Descoperirile arheologice au scos la iveală la Racoşul de Jos construcţii dispuse în trepte, de tip zigurat. S-au găsit, pe lîngă ruine antice, şi ceramică, rîşniţe de tuf şi de piatră, unelte de lut şi de metal, podoabe şi accesorii vestimentare, cuie şi balamale, adică acele obiecte întîlnite doar în aşezările importante. În secolul I î.H., cetatea evoluase atît de mult încît arheologul braşovean Florea Costea consideră că „nivelul ei de dezvoltare este în bună măsură comparabil cu acela înregistrat la Sarmizegetusa Regia. Cetatea nu era mare, dar a avut rol important de apărare“. Nici nu e de mirare că acest complex de construcţii era un centru important al dacilor, din moment ce coordona cetăţile învecinate. Istoricul arată că, în această parte a Carpaţilor, „singura fortificaţie care avea un definitoriu rol militar, politico-administrativ şi religios este cea de la Racoşul de Jos-Tipia Ormenişului. Pînă în prezent, doar aici s-au descoperit edificii care indubitabil erau reşedinţe ale unor însemnaţi conducători religioşi, militari şi civili“.

„Este vorba, practic, de un oraş“

Aşezarea de la Racoş însemna, cu cel puţin 300 de ani înainte de venirea romanilor, 20 de terase în trepte cu locuinţe civile ale clerului, comandanţilor militari şi căpeteniilor politico-administrative, alte 20 de hectare cu terase pentru oamenii de rînd, o cazarmă militară care adăpostea circa 300 de soldaţi şi un sanctuar religios. Cele cîteva mii de oameni care locuiau în acest perimetru îl conduc pe istoricul Florea Costea la concluzia că „este vorba, practic, de un oraş“, în care locuitorii făceau mai mult decît doar agricultură necesară subzistenţei, erau meşteşugari şi făceau comerţ cu produsele lor, se ocupau cu mineritul şi metalurgia. Nu locuiau toţi în bordeie, aveau şi case la suprafaţă, din bîrne, cu acoperiş şi podea de piatră sau lemn. O locuinţă avea în medie 15 mp. Dacii de la Racoş aveau pînă şi gropi menajere, ceea ce denotă că ţineau la igienă. Locuinţele erau ridicate din lemn, piatră şi pămînt, fără un liant de tipul mortarului, blocurile de calcar fiind tăiate şi îmbinate perfect. Se pare că zidurile cetăţii, groase de doi metri, a căror lungime ajunge la 100 m, s-au suprapus peste altele din neolitic. Construcţia dacică înseamnă şi porţi de piatră, vetre şi sobe, podele şlefuite. S-au găsit aici vîrfuri de săgeţi, fibule de bronz, vase de ceramică, piroane cu cap de lebădă şi borcane cu grîu carbonizat. Cetatea de pe Tipia Ormenişului este diferită de altele din arcul Carpatic, este unică în această parte a Daciei.

Incendiul din vara anului 106

Vestigiile dacice dintre Augustin şi Mateiaş, care se întind pe o lungime de 5 kilometri, sînt ridicate pe formaţiuni în formă de căciulă (tipie), amplasamente ideale pentru un sistem defensiv eficient. Decebal a apreciat poziţia strategică a cetăţii de la Racoş, ideală pentru a opri înaintarea romanilor. Pentru a face faţă acestei misiuni, cetăţile au fost întărite, „atenţia de care s-au bucurat nefiind cu nimic mai redusă decît în cazul celor din munţii Orăştiei“, după cum apreciază arheologul Florea Costea, care şi-a publicat concluziile în cartea „Dacii din Sud-Estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpînirii romane“. Mai mult, istoricul arată că aceste cetăţi „au fost destinate să reprezinte, în cazul căderii Sarmizegetusei, nu doar un ultim punct de rezistenţă, ci locul de grupare şi reluare a confruntărilor cu Traian“. Felul în care au fost devastate cetăţile dacilor, în special sanctuarul de la Racoş, care a fost incendiat şi demontat, îl face pe istoric să considere că ultimele bătălii dintre daci şi romani s-au dat chiar aici, la Racoş, în vara anului 106.

Sanctuarul de pe Muntele Sfînt

Sanctuarul este o construcţie specială în cadrul cetăţii. Este interesant prin forma lui circulară, ceea ce atestă faptul că aici era celebrat soarele la solstiţii, exact ca la Sarmizegetusa. La daci, însă, de cele mai multe ori, preotul era chiar regele, ceea ce face posibil ca Racoşul să fi fost chiar capitala regatului lui Oroles. Ipoteza este susţinută şi de istoricul Florea Costea, care crede că amplasarea capitalei regatului lui Oroles ţine de sud-estul Transilvaniei, undeva, pe malul Oltului, unde trăiau circa 155.000 de daci, din cei aproape 3 milioane ai întregii Dacii. În faţa acestor date copleşitoare legate de construcţiile dacice de la Racoş, istoricul se întreabă: „Aveau dacii numai un Munte Sfînt, respectiv un Kogaionon, termen tradus prin «muntele cu altare şi sanctuare»? Părerea mea e că ne aflăm în faţa unui Munte Sfînt“. Sanctuarul, format din trei cercuri concentrice, cel mai mare avînd un diametru de 20 de metri, era locul sacru în care era venerat Zamolxe. „Învelitoarea a fost, probabil, din şindrilă, şi acoperea întregul edificiu“, susţine arheologul. O machetă a sanctuarului poate fi văzută în Casa Sfatului. Cercetările în aceste situri arheologice nu s-au încheiat, fiindcă, aşa cum spune Stelian Coşuleţ, şeful Secţiei de Istorie a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, mai există încă multe de aflat despre aşezarea de la Racoş.

Semne de întrebare

Sanctuarul a fost distrus de romani, azi mai putem vedea doar resturi de coloane, aruncate tocmai în vale. „Dar cu cît timp înainte a fost construit nu se poate preciza“, conchide Florea. Fiecare uşă avea cîte trei balamale. S-au mai găsit un zăvor, un cîrlig, cuie, piroane, fibulă, toate din fier, forma lor determinîndu-i pe arheologi să le compare cu cele de la Sarmizegetusa şi lumea celtică. Ceramica şi obiectele de fier, toate din perioada sec. I î.H.- sec. II. d.H., au fost expuse la Muzeul de Istorie Casa Sfatului. Vasele din ceramică au fost modelate cu mîna sau la roată. Printre ele, există şi nişte vase ciudate, cărora arheologii Ioan Glodariu şi Florea Costea nu le-au găsit destinaţia: „Vasele cu guler caracterizate prin absenţa fundului pentru care nu s-a găsit încă nicio explicaţie utilitară convingătoare şi acceptabilă, sînt de pus în legătură cu practici rituale rămase necunoscute“. Vasele de lut găsite în încăperea dreptunghiulară din mijlocul templului, locul sacru prin excelenţă, erau folosite pentru păstrarea ofrandelor. Tot aici erau şi piroane cu cap de lebădă înfipte în bîrne în care se spune că dacii atîrnau animalele sacrificate pentru zeităţile lor, probabil ale belşugului. Se pare că zeii care au guvernat aceste locuri ocrotesc încă Tipsia Ormenişului, solul de pe platou şi de pe terase este încă negru şi mănos, plantele sălbatice cresc mai viguroase şi mai înalte decît în alte locuri. Un examen pedologic asupra unui pumn de pămînt de aici a aratăt că pămîntul are caracteristici similare celui din Bărăgan.

Cuiul care nu rugineşte

• Minunile de la Racoş nu se opresc aici. Andrei Vartic, fizician român din Basarabia, a găsit în sanctuarul dacic de la Racoş un cui special. Studiat cu raze X la Institutul de Metalurgie de la Bălţi, s-a constatat că acel cui de peste 2.000 de ani conţine 99,97% alfa-fier pur, dar nu rugineşte. Nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului care rămîn din prelucrare. Pînă la ora actuală sînt cunoscute în lume numai două exemple de obiecte antice cu proprietăţi similare: stîlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, din secolul IX. Fizicianul a dus cuiul la Leningrad, unde cercetătorii au mai descoperit o minune, confirmată ulterior şi în laboratorul din Moscova: cuiul de la Racoş nu a ruginit pentru că e acoperit, nu cu vopsea, ci cu 3 straturi moleculare de magnetită, oxid feros şi alumino-silicaţi. Din păcate, cuiul de la Racoş nu e cuprins în niciun inventar şi nimeni nu mai poate spune nici unde e, nici dacă laboratoarele performante de azi pot confirma ciudata compoziţie. Cert e că şi istoricii Florea şi Glodariu au observat că balamalele de fier găsite în sanctuar s-au conservat cel mai bine, fiind acoperite de o peliculă roşcată, de unde şi presupunerea că „părerea că unele materiale au fost «vopsite» cu o substanţă anticorozivă cîştigă în consistenţă“.

Sute de aşezări dacice în Ţara Bîrsei

• Repertoriul arheologic al Judeţului Braşov consemnează circa 630 aşezări dacice, la care adăugăm şi 102 zone probabil locuite. Cele mai numeroase sînt din epoca bronzului şi a doua epocă a fierului. Nu se poate spune că strămoşii noştri n-au locuit această parte de lume, că nu au ajuns la un anumit grad de civilizaţie. Cetăţile dacilor din Ţara Bîrsei s-au construit în perioade diferite, pe mai toate înălţimile importante. Iată cîteva dintre ele: Cetatea de la Pietrele lui Solomon, cea de pe dealul Şprenghi, pe dealul Melcilor, Valea Cetăţii, Bunloc, Hărman, Rîşnov, Sînpetru, Feldioara, Prejmer, Rupea, Hălchiu, Satu Nou. O parte din acestea au fost distruse de romani, altele au dăinuit pînă în Evul Mediu, cînd cavalerii templieri şi apoi saşii şi-au aşezat cetăţile pe ruinele lor. Alte cetăţi au fost la Roadeş, Bran, Crizbav, Breaza, Feldioara, Teliu, Buneşti, Codlea, Cuciulata şi Comăna de Sus. Dacii de la Rîşnov (Cumidava) făceau parte din neamul cotensilor, de la care s-au păstrat 28 de cuvinte de origine traco-dacică, atestate numai în Ţara Bîrsei.

Oroles, regele dacilor din Ţara Bîrsei

• Oroles a fost rege peste mai multe triburi dacice din prima jumătate a secolului al II-lea î.H. din estul Transilvaniei şi sudul Moldovei. A luptat împotriva bastarnilor. Există diferite păreri în legătură cu identitatea lui Oroles, perioada exactă în care a domnit şi chiar în legătură cu numele său. Unii istorici susţin că e unul şi acelaşi cu Rubobostes, despre care o altă tabără de cercetători cred că ar fi însuşi Burebista. În România, Oroles este considerat predecesorul lui Burebista sau unul din conducătorii unui teritoriu anexat ulterior la regatul dac. Oroles a mai fost identificat şi cu Rholes, conducător dac sud-dobrogean, aliat al romanilor şi adversar şi el al bastarnilor. Istoricul Trogus Pompeius susţinea că, în urma războiului împotriva bastarnilor, fiindcă au pierdut, luptătorii daci au fost pedepsiţi de regele lor, Oroles, să doarmă la picioarele soţiilor lor şi să facă muncile lor din gospodărie. Ruşinoasa pedeapsă a fost ridicată abia la prima victorie împotriva bastarnilor. Acest episod sugerează gradul de disciplină şi marea autoritate regală pe care o avea Oroles asupra supuşilor săi şi chiar talentul cu care îşi motiva suplimentar oştenii.

Cealaltă „cetate“ de la Racoş

• Multor turişti le este recomandată sub numele de Cetatea din Racoş o altă construcţie, care n-are nici pe departe vechimea celei dacice. De fapt, corect este să o numim castel. A fost construit în 1624 de familia grofului Istvan Sükõsd, pe domeniul primit de la principele Gabriel Bethlen. Zidurile închideau o incintă rectangulară întărită la colţuri cu bastioane circulare. În ciuda aspectului de cetate, construcţia a fost în primul rînd o reşedinţă nobiliară luxoasă, fortificată totuşi pentru a face faţă unei eventuale năvăliri turceşti, dar mai ales pentru a rezista răscoalelor ţărăneşti. Lăsat moştenire, castelul a schimbat mai mulţi proprietari. În 1903, locuitorii din Racoş au cumpărat moşia şi castelul. În 1945, zidul dinspre strada principală a fost spart pentru a se crea o zonă de acces pentru maşini de tonaj mare. După 1962, aici era sediul CAP-ului, care a transformat castelul în grînar, iar un turn a fost remiza pompierilor. La cutremurul din 1977, a suferit numeroase avarii, un turn s-a prăbuşit. Cu toate acestea, castelul a rămas în picioare. Pastorul bisericii reformate din comună a înfiinţat în anul 1992 fundaţia Bethlen, cu scopul de a strînge fonduri pentru restaurare. În prezent, construcţia e într-o stare precară.

Autor: Camelia Onciu,
Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cele mai recente descoperiri arheologice din cetatea dacică de la Ardeu, situată pe raza comunei hunedorene Balșa, vor fi prezentate celor interesați de istorie în cadrul manifestării ‘Ziua porților deschise’ ce va avea loc miercuri, 9 septembrie, în organizarea Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva și Asociației ‘Pro Corvina’.

‘Cu acest prilej va putea fi vizitat șantierul arheologic, situat pe culmea dealului Cetățuie, unde vor fi prezentate unitățile de cercetare investigate în campania din acest an, în special construcția monumentală din incinta fortificației, stadiul general al cercetării sitului, precum și istoria locului’, a declarat luni purtătorul de cuvânt al MCDR Deva, Daniel Iancu.

Turiștii care vor ajunge la cetatea dacică Ardeu vor primi toate explicațiile necesare chiar din partea arheologilor care au lucrat pe acest șantier arheologic, iar accesul este gratuit.

Cetatea dacică Ardeu este un monument istoric mai puțin cunoscut de publicul larg, cercetările arheologice sistematice de aici fiind începute în urmă cu 15 ani. Fortificația are o vechime de peste 2.000 de ani, debutul acesteia fiind plasat în secolul I, î.Chr.

În prezent, șantierul arheologic ‘Ardeu-Cetățuie’ este organizat de MCDR Deva, iar la săpături participă voluntari recrutați de Asociația ‘Pro Corvina’, precum și studenți de la Universitatea ‘Babeș-Bolyai’ din Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timișoara și Universitatea din Viena.

Accesul spre cetate se face din halta de cale ferată Geoagiu, pe drumul județean care duce spre comuna Balșa, sau direct din stațiunea Geoagiu Băi, aflată la circa 10 kilometri distanță de situl istoric.

AGERPRES/(AS — autor: Sorin Blada, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Cetatea Báthory din Șimleu Silvaniei, din care astăzi se mai păstrează doar poarta principală, câteva ziduri de incintă și două bastioane, este un monument medieval definitoriu pentru orașul de la poalele Măgurii, ce a rămas în istorie ca locul de naștere a lui Ștefan Bathory, principe al Transilvaniei și unul din cei mai importanți regi ai Poloniei, cel despre care legendele spun că a ucis un balaur nu cu forța brațelor, ci cu cea a minții.

“Șimleul e dăruit din partea lui Dumnezeu cu tot felul de daruri. Are o poziție romantică, iar hotarul îi este cât se poate de roditor. Orașul se întinde sub poalele Măgurei, care se ridică în partea de meazănoapte până la o înălțime de peste 500 m, fiind acoperită cu vii și pomet în partea dinspre oraș”, se arată în “Schița monografică a Sălagiului”, din 1908. În acest oraș avea să-și mute reședința, încă din secolul XIV, familia Bathory.

“Istoria Șimleului Silvaniei este strâns legată de istoria familiei Báthory, care a fost proprietara domeniului Șimleu de la mijlocul sec. XIV. Din a doua jumătate a secolului XV s-a format ramura de Șimleu a acestei familii, care a dat Europei numeroase personalități. Cea mai importantă dintre acestea este fără îndoială Ștefan Báthory, născut la Șimleu în 27 Septembrie 1533, devenit principe al Transilvaniei (1571-1575) și Rege al Poloniei din 1575 până la moartea lui în 1586”, afirmă Daniela Marcu Istrate, arheolog expert în studii și cercetări la monumente istorice.

Domeniul Șimleului este menționat în documente încă din secolul al XIII-lea, iar din 1341 a intrat în posesia familiei Báthory. Despre ramura de Șimleu a acestei familii se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea, când Nicolae al II-lea Báthory și-a mutat reședința de la Nyírség, în estul Ungariei, la Șimleu. În 1520, fiul său, Ștefan al IV-lea “de Somlyo”, iscălește o înțelegere “în casa noastră de pe domeniul numit Șimleu”, iar nepotul Ștefan al V-lea dă instrucțiuni referitoare la “intravilanele aparținătoare curiei de la Șimleu”.

Pe baza acestor informații s-a presupus că deja în secolul al XV-lea trebuie să fi fost existat o curie ridicată de Nicolae al II-lea Báthory, care trebuie căutată în compoziția cetății interioare, unde se poate presupune un edificiu modest, compartimentat în două sau trei încăperi, asemănător caselor țărănești de astăzi, înconjurat cu o palisadă pentru apărare.

Probabil spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul veacului următor a fost construită o incintă fortificată, prevăzută cu turnuri la colțuri și înglobând clădiri de locuit și administrative. Un document din 1567 se referă foarte probabil la această incintă atunci când menționează o curie fortificată, un castellum. La sfârșitul scolului al XVI-lea s-a construit o a doua incintă, prevăzută cu bastioane triunghiulare și un turn de poartă. Mai multe informații din acest interval se referă la meșterii care au lucrat pe șantier, dar planimetria poate fi reconstituită pe baza unui releveu din 1687 datorat unui inginer italian anonim care a însoțit în Transilvania un corp expediționar austriac condus de prințul Carol al V-lea de Lorena. În 1851, la un nou releveu se vede că cetatea suferise mari distrugeri, o parte dintre componente fiind dispărute.

Ultimul descendent al familiei Báthory care a stăpânit acest castel a fost Sofia Báthory, fiica lui Andrei al IV-lea și a polonezei Ana Zakreska, luată în căsătorie de principele Gheorghe al II-lea Rákóczi. Eșecul acestuia în expediția sa poloneză a fost urmat de evenimente nefericite pentru castel, care în 1660 a fost distrus de trupe turco-tătare. Apoi, după căderea cetății de Oradea și transformarea ținutului său în pașalâc turcesc, cetatea Șimleului a fost transformată într-o fortificație de graniță menită să oprească atacurile pornite din Oradea. Castelul a fost astfel înconjurat cu o palisadă, a fost apărat de căpitani numiți de principele Mihail Apafi și a devenit sediul mercenarilor germani ai acestuia.

După eliberarea Oradiei, în 1692, rolul militar al castelului începe să dispară treptat. La începutul secolului XVIII întregul ansamblu a fost incendiat din ordinul lui Francisc Rákóczi al II-lea, degradarea monumentului continuând apoi neîntrerupt. În 1851, la un nou releveu, nu au mai putut fi reconstituite bastioanele de pe latura de nord, iar din incintă nu au mai rămas decât două turnuri cilindrice. În epoca ce a urmat, șanțul de apărare al cetății a fost parcelat și casele orașului au mistuit încetul cu încetul zidurile de incintă.

Începând din 1993 s-au înregistrat câteva etape de cercetare arheologică parțială, însă abia din anul 2007 s-a conturat perspectiva deschiderii unui șantier arheologic sistematic pentru cercetarea incintei cetății, cu sprijinul primăriei orașului, care și-a asumat integral finanțarea acestui proiect, ca etapă preliminară în procesul complex de reabilitare a întregului ansamblu.

“Cercetările arheologice desfășurate între 2007-2010 au scos la iveală numeroase ruine, pe baza cărora s-a reconstituit forma primului castel, sistemul de fortificație, precum și etapele de transformare din secolele XVI-XVII, care au transformat reședința într-o cetate puternică. Probabil la începutul secolului XVI a fost construit primul castel, de formă rectangulară cu turnuri circulare la colțuri și cu un turn de intrare pe mijlocul laturii de vest. În interiorul zidului de incintă se aflau numeroase clădiri care făceau legătura între turnuri și asigurau necesitățile legate de locuința nobiliară, administrarea acesteia și apărarea în caz de primejdie. Curtea interioară, care pare astăzi foarte mare, era de fapt un spațiu restrâns organizat în jurul unei fântâni și a unui foișor. În exterior castelul era înconjurat de o palisadă, din patru șiruri de stâlpi legați între ei cu împletitură de nuiele și de un șanț foarte larg. Spre finele secolului XVI sistemul exterior de fortificare a fost extins. Șanțul a fost umplut și întreaga arie a fost înconjurată de un al doilea zid de incintă, prevăzut la colțuri cu bastioane în stil italian: ruinele a două dintre acestea încă sunt vizibile în parcul Șimleului, ca și fragmente din zidul înconjurător. (…) Acest nivel este sugerat nu doar de amploarea construcțiilor, ci și de foarte bogatul material arheologic care a fost recuperat din ruine: numeroase monede, vase întregi și fragmentare, pietre profilate, piese de port și de armament ilustrează detaliat istoria castelului, obiceiurile și nivelul înalt de trai al proprietarilor. Între cele mai spectaculoase descoperiri se numără sobele: numeroase teracote au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice și chiar câteva sobe întregi au fost recuperate din umpluturile încăperilor. Piese decorate cu diferite reprezentări de cavaleri, cu motive arhitecturale și florale precum și o sobă habană reprezintă descoperiri cu caracter de unicat pe teritoriul Transilvaniei”, afirmă Daniela Marcu Istrate, responsabilul științific al șantierului arheologic.

Cel mai important membru al familiei Báthory, al cărui destin se leagă de cetatea de la Șimleu Silvaniei este, fără îndoială, Ștefan Báthory, principe al Transilvaniei și unul din cei mai importanți rege al Poloniei, dar un personal istoric de care se leagă una din legendele locului.

“Ștefan Báthory e născut la Șimleu Silvaniei. De numele său se leagă realizarea fazei renascentiste a castelului, centrul orașului și biserica romano-catolică. În biserică, pe timpanul portalului gotic de la intrarea principală se găsește de altfel o inscripție care arată că regele Poloniei s-a născut în acest oraș. El a fost Principe al Transilvaniei și apoi rege al Poloniei. La polonezi Ștefan Bathory are un cult imens. Ei consideră că au doi regi de seamă. Primul este Cazimir cel Mare, iar al doilea Ștefan Báthory. Recent, guvernul polonez a alocat o importantă sumă de bani pentru restaurarea sarcofagului regelui Bathory, amplasat în cripta catedralei din Cracovia. Este o personalitate renascentistă remarcantă, el introducând primele universități în Transilvania”, afirmă arheologul Csok Zsolt.

Originar din Șimleu Silvaniei, arheologul menționează și o legendă legată de blazonul familiei fostului rege al Poloniei.

“Conform unei legende locale, cei trei dinți din blazonul familiei Bathory se explică prin faptul că Ștefan a ucis în tinerețe un balaur care locuia într-o peșteră situată într-unul din versanții dealului Popos, de pe malul stâng al Crasnei, deasupra orașului. Ștefan a umplut mai multe blăni de oaie cu var nestins, balaurul a mâncat respectivele oi, după care a coborât la Crasna să bea apă. În momentul în care a băut, varul a început să se stingă în el și a ucis bestia. Principele i-a scos trei dinți, ce au ajuns pe blazonul familiei”, povestește Csok Zsolt.

Lăsând la o parte legendele, actualmente cetatea din Șimleu Silvaniei este imposibil de vizitat, accesul fiind interzis publicului larg. Din ansamblul monumental de altă dată se păstrează poarta principală, pe latura de vest, zidul de incintă al aceleași laturi, zidul de incintă sudic și estic, care se termină în turnul circula sud-estic. Bastionul patrulater și cel circular pe colțul nord-estic al fortificației, respectiv se mai văd fragmente din zidul de incintă nordic. În opinia Daniela Marcu Istrate, dar și a autorităților locale, istoria locurilor ar merita reînviată prin reabilitarea cetății și amenajarea unui parc arheologic.

Primarul orașului Șimleu Silvaniei, Septimiu Țurcaș, a precizat pentru AGERPRES că singura posibilitate de realizare a unui proiect mai amplu de restaurare este un proiect european pentru care primăria așteaptă deschiderea liniilor de finanțare pentru perioada 2014 — 2020.

“La un moment dat au fost finanțări din fonduri europene pentru astfel de investiții. Din păcate, momentul respectiv a fost ratat de către Șimleu. Lucrări de intervenție la cetate au existat. S-au schimbat acoperișurile la turnuri, au existat lucrări de primă intervenție finanțate de către Guvernul României prin Compania Națională de Investiții. Mă refer la perioada de dinainte de 2004. Apoi, din păcate, primăria n-a început să facă documentația. Începând cu 2005 am realizat că suntem în spate cu proiectul. (…) Am așteptat perioada 2014-2020, din păcate suntem în 2015. Acum, lucrările par a fi eligibile pe noua finanțare. Sper ca în septembrie să putem depune proiectul. (…) Proiectul presupune reabilitarea turnurilor și a porții de intrare, cel mai spectaculos element din tot complexul arheologic, amenajarea interioară sub formă de muzee, reabilitarea unei alte clădiri și inclusiv un teatru de vară, zone pentru comerț. Deocamdată, cetatea nu poate fi vizitată pentru că nu prea e nimic de văzut și e chiar un pericol de accidentare”, a menționat Septimiu Țurcaș.

Primarul Șimleului a adăugat că din incinta castelului urmează să fie mutate și două monumente comemorative, dedicate celor căzute pe câmpul de luptă, care nu-și au locul în incinta respectivă.

“Cercetarea arheologică a evidențiat un sit de o valoare extraordinară, cantitatea și varietatea vestigiilor depășind cu mult așteptările istoricilor și arheologilor și îmbogățind nesperat cunoștințele noastre despre această cetate, despre epoca ei în Transilvania și în regatul maghiar. Prin aceasta se diversifică și posibilitățile de reabilitare a monumentului, prin amenajarea unui parc arheologic integrat într-un turism local activ. Materialul arheologic bogat, aflat în prezent în custodia Muzeului Județean din Zalău, susține ideea organizării unui muzeu de sit, care să reconstituie diferite momente și spații din evoluția castelului”, a conchis Daniela Marcu Istrate.

AGERPRES/(A — autor: Sebastian Olaru, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale județului Neamț este fără îndoială Cetatea Neamțului. Creație a domnitorului Petru I Mușat, cetatea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Potrivit istoricilor, prima mențiune despre cetățile Moldovei este făcută de domnitorul moldovean în omagiul adresat, în anul 1387, regelui Poloniei, dar prima referire la Cetatea Neamțului datează din anul 1395, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, emite un act “ante castrum Nempch”.

În fiecare an, la începutul lunii iulie sunt organizate Zilele Cetății Neamț și Festivalul de Artă Medievală, iar în luna august are loc Festivalul Național de lăută. Dar, în cei peste 600 de ani de existență, între zidurile cetății nu au răsunat doar lăutele.

“Istoria Cetății datează de la finalul secolul al XIV-lea, fiind construită, strategic, pe culmea Pleșu, de către Petru I Mușat, între anii 1374 — 1391. Au fost trei frați, Petru, Ștefan și Roman Mușat, care s-au despărțit la timpul potrivit, iar Petru Mușat vine de la Suceava, peste deal, și așează aici temelia Cetății. Intrarea principală în interiorul Cetății nu este pe unde vin astăzi turiștii, ci pe a doua poartă, denumită Poarta Mușatină, iar podul era inițial în linie dreaptă”, a declarat, pentru AGERPRES, Mihai Cucolea, muzeograful Cetății.

Cetatea Neamț a fost deopotrivă loc de retragere pentru familia domnitorilor, dar a fost transformată și în închisoare pentru dușmani. Cetatea a fost martora unor trădări și a unor execuții sângeroase.

“Întărirea Cetății atât strategic, cât și militar a fost realizată de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. Marele voievod Ștefan cel Mare și Sfânt întărește toată țara Moldovei din punct de vedere militar și apoi politic. Este vorba de capitala Suceava și de cetățile de la Soroca, Chilia, Tighina, Hotin, Cetatea Albă, Baia, Șcheia, Roman și Cetatea Neamț. A adus meșteri italieni, ardeleni și moldoveni și a înălțat-o. A avut trei etaje, un confort deosebit, avea un acoperiș din foiță de plumb și alamă, într-un cuvânt avea formă de castel. Voievodul a schimbat și sistemul de apărare a Cetății. A dărâmat podul liniar și a făcut podul sub formă de semicerc, pe care vin astăzi turiștii. Însă, acest pod nu avea balustradă, pentru că dușmanii trebuiau să fie primiți cum se cuvine”, a povestit Mihai Cucolea.

Marii poeți și scriitori au evocat în operele lor evenimentele istorice sau pur și simplu au creat povești care s-ar fi petrecut în Cetatea Neamț.

Spre exemplu, momentul sosirii lui Ștefan cel Mare la Cetate, după bătălia de la Valea Albă din 1476, este prezentat de poetul Dimitrie Bolintineanu în poemul “Muma lui Ștefan cel Mare”, scris în anul 1857. Poezia începe cu versurile “Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, / Unde cură-n vale un râu mititel”. Într-o noapte, domnitorul bate la poarta Cetății, cerând să fie primit înăuntru pentru că este rănit și urmărit de turcii care i-au zdrobit oastea, dar mama domnitorului, aflată în cetate, refuză să-i deschidă spunându-i “străinului”: “Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință, Nu poți ca să intri cu a mea voință. Du-te la oștire! Pentru țară mori! Și-ți va fi mormântul coronat cu flori”. În realitate, doamna Maria Oltea a murit pe 4 noiembrie 1465, deci cu 11 ani înainte de momentul pierderii luptei de la Valea Albă — Războieni.

“Lupta a avut loc la Valea Albă — Războieni, unde Ștefan cel Mare și Sfânt a pierdut lupta. Se retrage rănit la cetate, noaptea târziu, bate la poartă și un glas de bătrână întreabă cine este acolo. În interiorul cetății, în vremuri de război era familia sa, probabil și mama sa cum spun cronicarii, o parte din averea Moldovei adusă de la Suceava, foarte mulți copii ca să nu fie luați și făcuți ieniceri, și oștenii care făceau paza. Ștefan ia drumul Sucevei, bate la ușa chiliei lui Daniil Sihastru, dar părintele nu-l primește pentru că își făcea rugăciunea. Abia după ce termină rugăciunea îl primește și îi dă o povață părintească. ‘Măria Ta, nu închina țara dușmanului. Ține post negru pentru tine și oștirea ta timp de trei zile și trei nopți, iar pe steagul de luptă așează Icoana Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință și să faci o biserică în cinstea lui, iar izbânda va fi a Măriei Tale’.

După cum a spus preotul și după înțelepciunea voievodului, turcii au fost trași aici la Cetate. Au încercat să o cuprindă două zile degeaba, după care au început să bombardeze cetatea. Sub pod erau suliți bine ascuțite și pe pod nu puteau veni. Alții au căzut în capcane sau au murit de săgețile trase din cetate, iar Mahomed s-a reîntors spre Istanbul. Cu prizonierii de război, Ștefan cel Mare i-a adunat în curte, le-a făcut semn cu sabia pe pământ și le-a spus: ‘pământ și apă ați căutat, de veți săpa și de apă veți da, liberi să fiți’. Au săpat circa 110 de metri până la nivelul râului Ozana și au zidit astfel fântâna. Cine a rămas în viață, a fost eliberat”, a povestit muzeograful Mihai Cucolea.

O altă povestire, de această dată reală, este prezentată de Costache Negruzzi în nuvela “Sobieski și românii”, publicată în anul 1845. Aici, Negruzzi vorbește de rezistența legendară a plăieșilor din Cetate la asediul oștirii poloneze conduse de regele Sobieski, din 1691.

În această nuvelă, acțiunea se petrece “pe la sfârșitul lui septemvrie 1686, când o oaste poloneză în frunte cu Ion Sobieski, regele Poloniei, și hatmanii Iablonovski și Potoski, ajung în fața Cetății. În fortăreață se aflau în acel moment 19 plăieși trimiși de ispravnicul de Neamț pentru străjuire. Dorind să pună mâna pe averile pe care bănuia că domnitorul le-a trimis aici, Sobieski poruncește asedierea cetății, iar după cinci zile de lupte, timp în care au murit zece plăieși, iar în cetate se terminaseră merindele și praful de pușcă, străjerii predau cetatea și primesc făgăduința de a fi lăsați liberi să plece la casele lor. Văzând că din cetate ies numai șase oameni, din care trei duceau pe umeri pe alți trei care erau răniți, Sobieski hotărăște să-i spânzure, dar este oprit de hatmanul Iablonovski care-i spune că ‘acești viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică și vrednică de toată lauda, și că au avut norocirea a câștiga făgăduința marelui Sobieski că vor fi slobozi și nesupărați'”.

Regele îi eliberează, le dă câte 50 de zloți la fiecare, în timp ce “Cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș”.

În lucrarea sa monografică, Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină între anii 1714-1716, Dimitrie Cantemir a descris Cetatea Neamț astfel: “Neamțul, cetate așezată pe râul cu același nume, care este zidită pe un munte foarte înalt și e atât de întărit din fire, încât pare să înfrunte orice atac vrăjmaș. A fost de multe ori atacată, dar n-a fost cucerită decât de două ori: o dată de turci, sub domnia lui Soliman, și o dată în vremurile noastre de Ioan Sobieski, craiul Lehiei. Dar ea n-ar fi fost luată, dacă foamea nu i-ar fi silit pe cei câțiva moldoveni aflați înlăuntru ca s-o apere, s-o dea în mâinile leșilor, după o împresurare de mai multe zile.

Odinioară cetatea avea un zid îndoit și numai o poartă, după aceea însă, când turcii au stricat zidul dinafară, moldovenilor nu le-a mai rămas decât cel dinlăuntru. Înainte ca Moldova să fi fost închinată turcilor, la izbucnirea războaielor, voievozii își trimiteau copiii și averile în această cetate, aproape de nebiruit; și astăzi încă ea este locul de scăpare foarte sigur pentru locuitori, când sunt atacați de vecinii lor. Din această pricină și înainte vreme voievozii și-au clădit aici palate destul de mari, care se văd încă și acum”.

În “Amintiri din copilărie”, marele povestitor Ion Creangă descrie “Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire, de atâtea veacuri, Cetatea Neamțului”.

Cetatea a fost renovată prima dată în anul 1966, iar ultima renovare a avut loc în anul 2011 cu fonduri de la Uniunea Europeană.

În interiorul Cetății au fost amenajate încăperile care odată au fost “Neagra Temniță”, “Monetăria”, “Bucătăria” sau “Sfatul țării”.

Anual, peste 100.000 de turiști trec pragul Cetății Neamț, reper cultural și istoric al județului Neamț, declarată monument istoric.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Cristian Anghelache)

Facebook Twitter Email
Facebook Twitter Email

Istoria cetății din peștera Veterani se pierde în negura mileniilor, aici arheologii descoperind urmele unor armate care, fiecare la rândul ei, au supravegheat o vreme sectorul fluvial al Dunării din Cazanele Mari.

Cetatea se află situată la 70 de metri deasupra apei, singurul acces la aceasta fiind doar dinspre fluviu, din cauza pereților abrupți din calcar, cu o înălțime de 200 metri.

Directorul Parcului Natural ,,Porțile de Fier”, Marian Jiplea, a declarat pentru AGERPRES că peștera și cetatea, cunoscute în atlasuri și istorii sub denumirea de Veterani, după numele generalului austriac de origine italiană, Friedrico Veterani, aghiotantului lt. col. Ianovici, comandatul armatei austriece cantonată la Caransebeș, au fost reamenajate la sfârșitul secolului al XVII-lea din rațiuni politice, mai bine zis pentru a opri coborârea pe Dunăre a convoaielor de nave turcești și, astfel, a invaziei teritoriilor de dincolo de Orșova.

“Înainte de anul 1.400, când cetatea cade sub stăpânirea imperiului austriac, aceasta a fost botezată Peth. Aici cu mult înainte, romanii își aduseseră în jur de 200 de soldați și au ridicat noi ziduri de apărare. S-a constatat că și dacii au utilizat peștera, probabil tot pentru a observa navigația pe Dunăre, dovadă sanctuarul descoperit pe care aduceau ofrandă lui Zamolxis, specialiștii descoperind aici mai multe oase de păsări”, a afirmat Jiplea.

Potrivit acestuia, cetatea-grotă, care putea fi închisă prin rostogolirea unei stânci, este compartimentată, mai multe spații fiind destinate proviziilor de hrană, muniției, dormitului și studiului hărților.

,,Există legende care susțin că în interiorul peșterei-cetate, cunoscută și sub denumirea de Piscabara, atât Maria Tereza, cât și țarul sârb Obrenovici și-ar fi ascuns comorile. De aceea, de câțiva ani, ea a ajuns ținta căutătorilor de comori, ocazie cu care unele ziduri au fost distruse”, a explicat Jiplea.

El a arătat că în anii 1692 și 1788, pe Dunăre, în vecinătatea cetății-peșteră, s-au dat lupte crâncene între trupele turcești și austriece. Peste ruinele fortăreței romane se construiesc ziduri groase de 2 metri și înalte de 4 metri. Fortăreața a fost amplasată pe trei nivele, pe cel din fața peșterii s-a amenajat o forjă, grajduri pentru cai și o mică cazarmă, pe cel de-al doilea nivel s-a păstrat peisajul natural care camufla intrarea în grota-cetate, iar pe al treilea, în interior, au fost executate o cămăruță, un jgheab de piatră, o fântână și un punct de observare și apărare.

,,Un tratat de istorie menționează că în urma unui zvon potrivit căruia principele Transilvaniei, Imre Thököly și oastea curuță urmau să atace Banatul, generalul austriac Frederico Veterani ordonă întărirea cetăților Lipova, Lugoj, Caransebeș și fortificarea peșterii Piscabara. De aceea, la 25 februarie 1692, căpitanul baron d’Arnau (regimentul 24 Mansfeld), pornește în fruntea unei armate de 300 de ostași, dotată cu cinci tunuri, să instaleze în cetatea Peth o garnizoană militară pentru paza Dunării și împiedicarea deplasării flotilei turcești prin defileul Dunării. El ajunge în Caransebeș la 7 martie, ia legătura cu comandantul trupelor austriece cantonate în raionul Almăj, locotenent-colonelul Inovetz și înaintează spre peșteră pe drumuri aproape impracticabile, tunarii fiind trecuți peste munți, abisuri și lunecușuri. După nouă zile, ajunge la cetatea Peth, dar, din păcate, turcii ocupaseră deja Grebenul, circulația dintre peșteră și trupele lui Inovetz fiind astfel restricționată. În urma unei confruntări eroice și cu multe sacrificii, un căpitan, Schröckengast, a reușit să trimită alimente și muniție ostașilor lui d’Arnau. Luptele în preajma peșterii-cetate s-au desfășurat neîntrerupt, până în 20 aprilie, când 15-20 de șăice, venite din Orșova, au acostat pe malul sârbesc. Turcii au amplasat tunuri aici și au început, chiar în aceeași zi, bombardarea pozițiilor austriece de la Piscabara/Peth. Baronul d’Arnau a fost obligat să se retragă în peșteră, dar căpitanul Michl reușește să ajungă (printr-o altă peșteră, Ponicova) în spatele trupelor otomane și îi forțează pe turci să părăsească locul de deasupra platoului. Patruzecișicinci de zile a durat bătălia”, a povestit Jiplea.

În context, el a mai spus că cetatea-peșteră Peth a jucat un rol deosebit și în timpul războiului austro-turc, pe la începutul lunii august a anului 1788, după ce au cucerit Orșova, turcii îndreptându-se spre Clisura Dunării, cu intenția vădită de a o cuceri și de a controla traficul naval pe fluviu.

“Cu misiunea de a-i opri și a recuceri cetatea din peșteră a fost însărcinat, de către generalul Wartensleben, căpitanul de grăniceri al regimentului valaho-iliric, Adam Maovecz.Armata lui, de 280 de infanteriști și zece tunuri, s-a alăturat soldaților maiorului baron Ludwig Stein care supraviețuiseră luptelor de la Orșova din două dintre batalioanele Regimentului “Graf Brechainville” nr.25 Infanterie și își așezaseră din 4 iulie tabăra în apropierea fortificațiilor peșterii”, a completat Jiplea.

Potrivit sursei citate, în jurnalul său de război, din perioada 10-31 august 1788 aflat în Arhivele Istorice Militare din Budapesta (VII, fond XXXV, pag.14), maiorul Stein, aflat pe câmpul de luptă, avea să redea astfel luptele pentru cucerirea cetății-peșteră asaltată de pașa Mehmed Memis, aflat în fruntea a 7.000 de infanteriști și 1.000 de călăreți: “10 august. După-amiază, în jurul orelor două, inamicul îndrăznește un asalt asupra Dubovei, cu 36 de șăice (…) și la peștera lui Veterani (…).La orele șapte seara au încetat focul; 11 august: La orele patru dimineața a început o sângeroasă confruntare. Armata noastră a fost atacată din patru direcții(…) Au căzut peste 2.500 de oameni, batalionul a pierdut 346 de oameni, 2 caporali de artilerie și 15 tunari; 13 august: De la orele patru ale dimineții până la orele șapte seara, turcii au atacat reduta nr.1, care a fost fortificată cu șapte tunuri și au azvârlit 344 de bolovani, rănind doi oameni…”.

Șeful Parcului Natural ,,Porțile de Fier” a concluzionat că după 20 de zile de asediu, la 30 august, maiorul Stein a fost obligat să capituleaze, situație care a transferat cetatea din peșteră Imperiului Otoman, însă, de-a lungul timpului, a fost pierdută în favoarea austriecilor.

Actualmente cetatea Peth/Veterani este prima din sud-vestul județului Mehedinți în care s-au efectuat lucrări de amenajare. Și acum, ca în vechime, ea poate fi vizitată numai dinspre Dunăre. De aceea administrația ariei protejate menționate a executat un ponton pentru acostarea ambarcațiunilor și o alee de acces pentru a fi vizitată de miile de turiști atrași în Clisura Dunării de istoria cetății ascunse în creierii Muntelui Ciucarul Mare.

AGERPRES/(A, AS — autor: Florian Copcea, editor: Diana Dumitru)

Facebook Twitter Email
Cauta
Articole - Romania pozitiva