Facebook Twitter Email
 
www.cimec.ro
• Situl arheologic de la Racoşul de Jos a oferit cercetătorilor o comoară de vestigii istorice, iar localnicilor, un crîmpei de istorie veche de două mileniiCea mai mare aşezare dacică din Ţara Bîrsei a fost la Racoş. Importanţa acesteia trecea de graniţele locale, cetatea fiind al doilea centru politico-administrativ şi religios după Sarmizegetusa. În Tipia Ormenişului, cum se numeşte zona în care s-au găsit ruinele cetăţii dacice, a funcţionat şi un sanctuar, întregul munte fiind considerat loc sacru al dacilor din această parte a Carpaţilor. Comoara istorică de la Racoş e completată şi de misterul unui cui care, de 2.000 de ani, nu vrea să ruginească. Mai mult, poziţia acestei puternice aşezări l-a făcut pe Decebal ca, în anul 106, cînd s-au încheiat războaiele daco-romane, să aleagă Racoşul ca bază militară înainte de a ataca pentru ultima oară legiunile romane. Deşi a fost capitală de regat, istoria fortificaţiei de la Racoş este mai puţin cunoscută. După două milenii, cetatea îşi dezvăluie secretele.A doua Sarmizegetusa Regia

În sec. V î.H., în zona Racoşului, dacii au ridicat o puternică cetate. Întreaga Ţară a Bîrsei făcea parte dintr-un regat dacic puternic, bine clădit şi apărat. Se presupune că, în vremea regelui Oroles, capitala regatului era chiar la Racoş. După istoricii Florea Costea şi Florin Salvan, zona Racoşului era locuită de dacii din neamul cumidavensilor, o ramură a cotensilor. Descoperirile arheologice au scos la iveală la Racoşul de Jos construcţii dispuse în trepte, de tip zigurat. S-au găsit, pe lîngă ruine antice, şi ceramică, rîşniţe de tuf şi de piatră, unelte de lut şi de metal, podoabe şi accesorii vestimentare, cuie şi balamale, adică acele obiecte întîlnite doar în aşezările importante. În secolul I î.H., cetatea evoluase atît de mult încît arheologul braşovean Florea Costea consideră că „nivelul ei de dezvoltare este în bună măsură comparabil cu acela înregistrat la Sarmizegetusa Regia. Cetatea nu era mare, dar a avut rol important de apărare“. Nici nu e de mirare că acest complex de construcţii era un centru important al dacilor, din moment ce coordona cetăţile învecinate. Istoricul arată că, în această parte a Carpaţilor, „singura fortificaţie care avea un definitoriu rol militar, politico-administrativ şi religios este cea de la Racoşul de Jos-Tipia Ormenişului. Pînă în prezent, doar aici s-au descoperit edificii care indubitabil erau reşedinţe ale unor însemnaţi conducători religioşi, militari şi civili“.

„Este vorba, practic, de un oraş“

Aşezarea de la Racoş însemna, cu cel puţin 300 de ani înainte de venirea romanilor, 20 de terase în trepte cu locuinţe civile ale clerului, comandanţilor militari şi căpeteniilor politico-administrative, alte 20 de hectare cu terase pentru oamenii de rînd, o cazarmă militară care adăpostea circa 300 de soldaţi şi un sanctuar religios. Cele cîteva mii de oameni care locuiau în acest perimetru îl conduc pe istoricul Florea Costea la concluzia că „este vorba, practic, de un oraş“, în care locuitorii făceau mai mult decît doar agricultură necesară subzistenţei, erau meşteşugari şi făceau comerţ cu produsele lor, se ocupau cu mineritul şi metalurgia. Nu locuiau toţi în bordeie, aveau şi case la suprafaţă, din bîrne, cu acoperiş şi podea de piatră sau lemn. O locuinţă avea în medie 15 mp. Dacii de la Racoş aveau pînă şi gropi menajere, ceea ce denotă că ţineau la igienă. Locuinţele erau ridicate din lemn, piatră şi pămînt, fără un liant de tipul mortarului, blocurile de calcar fiind tăiate şi îmbinate perfect. Se pare că zidurile cetăţii, groase de doi metri, a căror lungime ajunge la 100 m, s-au suprapus peste altele din neolitic. Construcţia dacică înseamnă şi porţi de piatră, vetre şi sobe, podele şlefuite. S-au găsit aici vîrfuri de săgeţi, fibule de bronz, vase de ceramică, piroane cu cap de lebădă şi borcane cu grîu carbonizat. Cetatea de pe Tipia Ormenişului este diferită de altele din arcul Carpatic, este unică în această parte a Daciei.

Incendiul din vara anului 106

Vestigiile dacice dintre Augustin şi Mateiaş, care se întind pe o lungime de 5 kilometri, sînt ridicate pe formaţiuni în formă de căciulă (tipie), amplasamente ideale pentru un sistem defensiv eficient. Decebal a apreciat poziţia strategică a cetăţii de la Racoş, ideală pentru a opri înaintarea romanilor. Pentru a face faţă acestei misiuni, cetăţile au fost întărite, „atenţia de care s-au bucurat nefiind cu nimic mai redusă decît în cazul celor din munţii Orăştiei“, după cum apreciază arheologul Florea Costea, care şi-a publicat concluziile în cartea „Dacii din Sud-Estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpînirii romane“. Mai mult, istoricul arată că aceste cetăţi „au fost destinate să reprezinte, în cazul căderii Sarmizegetusei, nu doar un ultim punct de rezistenţă, ci locul de grupare şi reluare a confruntărilor cu Traian“. Felul în care au fost devastate cetăţile dacilor, în special sanctuarul de la Racoş, care a fost incendiat şi demontat, îl face pe istoric să considere că ultimele bătălii dintre daci şi romani s-au dat chiar aici, la Racoş, în vara anului 106.

Sanctuarul de pe Muntele Sfînt

Sanctuarul este o construcţie specială în cadrul cetăţii. Este interesant prin forma lui circulară, ceea ce atestă faptul că aici era celebrat soarele la solstiţii, exact ca la Sarmizegetusa. La daci, însă, de cele mai multe ori, preotul era chiar regele, ceea ce face posibil ca Racoşul să fi fost chiar capitala regatului lui Oroles. Ipoteza este susţinută şi de istoricul Florea Costea, care crede că amplasarea capitalei regatului lui Oroles ţine de sud-estul Transilvaniei, undeva, pe malul Oltului, unde trăiau circa 155.000 de daci, din cei aproape 3 milioane ai întregii Dacii. În faţa acestor date copleşitoare legate de construcţiile dacice de la Racoş, istoricul se întreabă: „Aveau dacii numai un Munte Sfînt, respectiv un Kogaionon, termen tradus prin «muntele cu altare şi sanctuare»? Părerea mea e că ne aflăm în faţa unui Munte Sfînt“. Sanctuarul, format din trei cercuri concentrice, cel mai mare avînd un diametru de 20 de metri, era locul sacru în care era venerat Zamolxe. „Învelitoarea a fost, probabil, din şindrilă, şi acoperea întregul edificiu“, susţine arheologul. O machetă a sanctuarului poate fi văzută în Casa Sfatului. Cercetările în aceste situri arheologice nu s-au încheiat, fiindcă, aşa cum spune Stelian Coşuleţ, şeful Secţiei de Istorie a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, mai există încă multe de aflat despre aşezarea de la Racoş.

Semne de întrebare

Sanctuarul a fost distrus de romani, azi mai putem vedea doar resturi de coloane, aruncate tocmai în vale. „Dar cu cît timp înainte a fost construit nu se poate preciza“, conchide Florea. Fiecare uşă avea cîte trei balamale. S-au mai găsit un zăvor, un cîrlig, cuie, piroane, fibulă, toate din fier, forma lor determinîndu-i pe arheologi să le compare cu cele de la Sarmizegetusa şi lumea celtică. Ceramica şi obiectele de fier, toate din perioada sec. I î.H.- sec. II. d.H., au fost expuse la Muzeul de Istorie Casa Sfatului. Vasele din ceramică au fost modelate cu mîna sau la roată. Printre ele, există şi nişte vase ciudate, cărora arheologii Ioan Glodariu şi Florea Costea nu le-au găsit destinaţia: „Vasele cu guler caracterizate prin absenţa fundului pentru care nu s-a găsit încă nicio explicaţie utilitară convingătoare şi acceptabilă, sînt de pus în legătură cu practici rituale rămase necunoscute“. Vasele de lut găsite în încăperea dreptunghiulară din mijlocul templului, locul sacru prin excelenţă, erau folosite pentru păstrarea ofrandelor. Tot aici erau şi piroane cu cap de lebădă înfipte în bîrne în care se spune că dacii atîrnau animalele sacrificate pentru zeităţile lor, probabil ale belşugului. Se pare că zeii care au guvernat aceste locuri ocrotesc încă Tipsia Ormenişului, solul de pe platou şi de pe terase este încă negru şi mănos, plantele sălbatice cresc mai viguroase şi mai înalte decît în alte locuri. Un examen pedologic asupra unui pumn de pămînt de aici a aratăt că pămîntul are caracteristici similare celui din Bărăgan.

Cuiul care nu rugineşte

• Minunile de la Racoş nu se opresc aici. Andrei Vartic, fizician român din Basarabia, a găsit în sanctuarul dacic de la Racoş un cui special. Studiat cu raze X la Institutul de Metalurgie de la Bălţi, s-a constatat că acel cui de peste 2.000 de ani conţine 99,97% alfa-fier pur, dar nu rugineşte. Nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului care rămîn din prelucrare. Pînă la ora actuală sînt cunoscute în lume numai două exemple de obiecte antice cu proprietăţi similare: stîlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, din secolul IX. Fizicianul a dus cuiul la Leningrad, unde cercetătorii au mai descoperit o minune, confirmată ulterior şi în laboratorul din Moscova: cuiul de la Racoş nu a ruginit pentru că e acoperit, nu cu vopsea, ci cu 3 straturi moleculare de magnetită, oxid feros şi alumino-silicaţi. Din păcate, cuiul de la Racoş nu e cuprins în niciun inventar şi nimeni nu mai poate spune nici unde e, nici dacă laboratoarele performante de azi pot confirma ciudata compoziţie. Cert e că şi istoricii Florea şi Glodariu au observat că balamalele de fier găsite în sanctuar s-au conservat cel mai bine, fiind acoperite de o peliculă roşcată, de unde şi presupunerea că „părerea că unele materiale au fost «vopsite» cu o substanţă anticorozivă cîştigă în consistenţă“.

Sute de aşezări dacice în Ţara Bîrsei

• Repertoriul arheologic al Judeţului Braşov consemnează circa 630 aşezări dacice, la care adăugăm şi 102 zone probabil locuite. Cele mai numeroase sînt din epoca bronzului şi a doua epocă a fierului. Nu se poate spune că strămoşii noştri n-au locuit această parte de lume, că nu au ajuns la un anumit grad de civilizaţie. Cetăţile dacilor din Ţara Bîrsei s-au construit în perioade diferite, pe mai toate înălţimile importante. Iată cîteva dintre ele: Cetatea de la Pietrele lui Solomon, cea de pe dealul Şprenghi, pe dealul Melcilor, Valea Cetăţii, Bunloc, Hărman, Rîşnov, Sînpetru, Feldioara, Prejmer, Rupea, Hălchiu, Satu Nou. O parte din acestea au fost distruse de romani, altele au dăinuit pînă în Evul Mediu, cînd cavalerii templieri şi apoi saşii şi-au aşezat cetăţile pe ruinele lor. Alte cetăţi au fost la Roadeş, Bran, Crizbav, Breaza, Feldioara, Teliu, Buneşti, Codlea, Cuciulata şi Comăna de Sus. Dacii de la Rîşnov (Cumidava) făceau parte din neamul cotensilor, de la care s-au păstrat 28 de cuvinte de origine traco-dacică, atestate numai în Ţara Bîrsei.

Oroles, regele dacilor din Ţara Bîrsei

• Oroles a fost rege peste mai multe triburi dacice din prima jumătate a secolului al II-lea î.H. din estul Transilvaniei şi sudul Moldovei. A luptat împotriva bastarnilor. Există diferite păreri în legătură cu identitatea lui Oroles, perioada exactă în care a domnit şi chiar în legătură cu numele său. Unii istorici susţin că e unul şi acelaşi cu Rubobostes, despre care o altă tabără de cercetători cred că ar fi însuşi Burebista. În România, Oroles este considerat predecesorul lui Burebista sau unul din conducătorii unui teritoriu anexat ulterior la regatul dac. Oroles a mai fost identificat şi cu Rholes, conducător dac sud-dobrogean, aliat al romanilor şi adversar şi el al bastarnilor. Istoricul Trogus Pompeius susţinea că, în urma războiului împotriva bastarnilor, fiindcă au pierdut, luptătorii daci au fost pedepsiţi de regele lor, Oroles, să doarmă la picioarele soţiilor lor şi să facă muncile lor din gospodărie. Ruşinoasa pedeapsă a fost ridicată abia la prima victorie împotriva bastarnilor. Acest episod sugerează gradul de disciplină şi marea autoritate regală pe care o avea Oroles asupra supuşilor săi şi chiar talentul cu care îşi motiva suplimentar oştenii.

Cealaltă „cetate“ de la Racoş

• Multor turişti le este recomandată sub numele de Cetatea din Racoş o altă construcţie, care n-are nici pe departe vechimea celei dacice. De fapt, corect este să o numim castel. A fost construit în 1624 de familia grofului Istvan Sükõsd, pe domeniul primit de la principele Gabriel Bethlen. Zidurile închideau o incintă rectangulară întărită la colţuri cu bastioane circulare. În ciuda aspectului de cetate, construcţia a fost în primul rînd o reşedinţă nobiliară luxoasă, fortificată totuşi pentru a face faţă unei eventuale năvăliri turceşti, dar mai ales pentru a rezista răscoalelor ţărăneşti. Lăsat moştenire, castelul a schimbat mai mulţi proprietari. În 1903, locuitorii din Racoş au cumpărat moşia şi castelul. În 1945, zidul dinspre strada principală a fost spart pentru a se crea o zonă de acces pentru maşini de tonaj mare. După 1962, aici era sediul CAP-ului, care a transformat castelul în grînar, iar un turn a fost remiza pompierilor. La cutremurul din 1977, a suferit numeroase avarii, un turn s-a prăbuşit. Cu toate acestea, castelul a rămas în picioare. Pastorul bisericii reformate din comună a înfiinţat în anul 1992 fundaţia Bethlen, cu scopul de a strînge fonduri pentru restaurare. În prezent, construcţia e într-o stare precară.

Autor: Camelia Onciu,
Facebook Twitter Email

Comments are closed.

Cauta
Articole - Romania pozitiva