Foto: (c) Accessgambia.com

Gambia este o enclavă situată în Africa de Vest, înconjurată în mare parte de Senegal și cu o linie scurtă de coastă la Oceanul Atlantic. Țara și-a luat numele de la râul Gambia, ce traversează teritoriului său. Populația țării este de aproximativ 1,9 milioane de locuitori, iar suprafața măsoară 10.689 kmp. Limba oficială este engleza.

Capitala țării, Banjul, face parte din diviziunea administrativă Greater Banjul Area și este situată pe Insula St. Mary (Banjul Island), în locul unde râul Gambia se varsă în Oceanul Atlantic. Insula este legată de partea continentală, în vest, și de restul zonei metropolitane Greater Banjul Area prin mai multe poduri. Distanța pe apă poate fi parcursă și cu feribotul. Orașul în sine are o populație ce depășește 31.000 de locuitori, dar în zona metropolitană locuiesc peste 350.000 de persoane.

Zona din apropierea insulei Banjul a fost locuită cu sute de ani înainte ca navigatorii portughezi Antoniotti Usodimare și Luiz de Cadamosto să ajungă la gura de vărsare a Râului Gambia, în 1455. În 1815, guvernatorul șef al așezărilor britanice din Africa de Vest, Charles MacCarthy, i-a dat ordin unui ofițer britanic, Alexander Grant, să navigheze în aval de insula senegaleză Goree, pentru a cerceta dacă poată fi construit acolo un fort militar. În urma verificărilor, detașamentul Forțelor regale africane s-a stabilit pe insula cunoscută, pe atunci, ca ”Banjulo” în rândul portughezilor.

La 23 aprilie 1816, căpitanul Alexander Grant a încheiat un tratat cu Tomani Bojang, ”Regele” (Mansa) din Kombo, pentru luarea în arendă a insulei de către Guvernul britanic. Insula a fost redenumită ”St. Mary”, iar aici a fost construită o așezare numită Bathurst, după numele Secretarului de Stat pentru Coloniile Britanice, Henry Bathurst. Până în 1821, aici fuseseră construite clădiri ale autorităților, între care se numărau garnizoane, un spital și un tribunal.

MacCarthy Square (Piața MacCarthy), denumită după brigadierul Sir Charles MacCarthy (guvernator pentru Sierra Leone și așezările africane de vest), a fost încercuită de primele clădiri publice. Mai târziu, așezarea Bathurst a fost inclusă în administrarea autorității Guvernatorului din Sierra Leone. În 1818, populația totală a noii așezări număra în jur de 600 de persoane, iar până în 1826 crescuse până la 1.800, din care 30 erau europeni. În 1830, ambarcațiuni pline cu refugiați africani eliberați ajungeau la Bathurst.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, populația din Bathurst ajunsese la 4.000 de localnici, iar pe lângă aceștia mai trăiau aici 190 de coloniști. Creșterea masivă a populației a fost determină de afluxul se sclavi din Freetown, fugari și membri ai tribului Wollof, din insulele senegaleze Goree și St. Louis. Autoritățile au încercat să pună capăt migrației masive, dar sarcina a fost dificilă din cauza conflictelor religioase din zonă. Totuși, dezvoltare zonei a fost remarcabilă: într-un secol, așezările de localnici se transformaseră într-un adevărat oraș, ce devenise una din principalele porți ale comerțului maritim din Africa de Vest.

Diviziunile locale din Bathurst s-au reflectat și în împărțirea districtelor pe diferite grupuri etnice: Soldier Town, unde locuiau pensionarii din forțele militare; Jolof Town, zona meșteșugarilor și a meșterilor urmași ai etnicilor Wollof; zona mai sărăcăcioasă Moca sau Mocam Town, numită mai târziu Half-Die (după epidemia de holeră din 1869), locuită de lucrători imigranți din zona Kombo și din regiunile din amonte; Melville Town, locuit de etnici Jolas; Portuguese Town, populat de descendenți Mullato din familii mixte de africani și portughezi. Pe măsură ce așezarea urbană s-a dezvoltat, străzile au luat nume de meșteșugari importanți sau generali participanți la Bătălia de la Waterloo, spune istoria orașului Banjul. În semn de recunoștință pentru eforturile depuse pentru oprirea sclaviei de-a lungul râului Gambia, o stradă poartă numele britanicului Grant.

Bathurst a fost declarat capitală pentru Colonia și protectoratul Gambiei, în 1889. Orașul-port a câștigat un statut superior, ”city”, în 1965, în același an în care Gambia și-a declarat independența. În 1973, Bathurst a revenit la numele Banjul.

După o perioadă de stagnare și decădere, în anii ’80, capitala a trecut printr-un exod rapid al populației către zonele Kombo, ceea ce a dus la crearea diviziunii administrative Greater Banjul Area.

În zilele noastre, Banjul este cunoscut și ca ”Orașul Luminii”: ”mereu plin de viață, în special în perioadele festive, fie cu ocazia sărbătorilor religioase sau culturale, fie în timpul festivalurilor tradiționale”, notează publicația gambiană ”Daily Observer” în articolul ”Banjul: The City of Light”.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

La 15 februarie, Serbia sărbătorește Ziua națională – Ziua Statalității.

Membri ai Gărzii Armatei Serbiei înalță steagul țării pe un stindard, în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Statalității, în Parcul Kalemegdan din Belgrad — 2014
Foto: (c) SRDJAN ILIC / TANJUG

Cetatea Kalemegdan, principalul punct de atracție din Belgrad, este situată la confulența fluviilor Sava și Dunărea.

Fortăreața este situată în cel mai mare parc al orașului — Parcul Kalemegdan — și reprezintă partea centrală și cea mai veche a zonei urbane a Belgradului. În prezent este unul dintre cele mai îndrăgite locuri, atât de către turiști, cât și de către locuitorii capitalei, fiind una dintre cele mai vechi cetăți fortificate din Europa.

Ruinele cetății au fost acaparate de multe popoare, precum celții, romanii, turcii, bulgarii sau ungurii. A fost construită în vremurile antice de un anume trib celtic care a avut o bătălie cu tracii și dacii care trăiau în ea la vremea respectivă până au cucerit-o. În secolul al III-lea î.Hr. când a fost întemeiată fortăreața avea un alt nume — Singidunum. În antichitate ea trasa granița dintre poporul sârb și cel ungar.

Zidurile exterioare ale cetății au fost construite în secolul al XIII-lea, de către austrieci, în formă de zig-zag. În mijlocul lor, se află o fortificație de formă triunghiulară, care adăpostește astăzi Teatrul de Vară. Fortăreața are numeroase tunuri și porți medievale (Poarta Despotului, Poarta Zidan, Poarta cu Ceas, Poarta Karageorge).

De ambele părți ale intrării principale alături de tunuri și tancuri sunt prezentate și o serie de arme de război, care te îndrumă spre a vizita Muzeul Militar aflat în cadrul aceleiași incinte. Muzeul are o colecție de aproximativ 4.000 de exponate și adăpostește o mulțime de colecții de arme, steaguri, uniforme, fotografii, decorații militare.

Alte obiective: un monument din marmură albă, ridicat în cinstea victoriei sârbilor, în anul 1456, când au învins turcii, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara; statuia lui Pobednik (Învingătorul) — monument ce comemorează victoria din Primul Război Mondial asupra Imperiului Austro-Ungar; Kula Nebojsa, un turn octogonal, folosit ca închisoare de către turci.

La capătul cetății se regăsește o Grădină Zoologică, printre cele mai vechi din Europa, fiind deschisă în 1936. Astăzi se întinde pe 7 ha și cuprinde o mulțime de specii de păsări și animale.

Seara cetatea este animată de lumea care poposește pentru a admira apusul soarelui și panorama orașului de pe zidurile cetății și de terasele aflate în interiorul acesteia.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) grenadagrenadines.com

Cultura mirodeniilor se regăsește în muzică, prin acordurile ei diverse, serbări și carnavaluri, poezie, dans și teatru, sport și activități recreative, precum și în predilecția grenadienilor pentru ospitalitate, socializare, gastronomie și sărbătoare.

Cele mai importante insule ale statului sunt: Grenada (311 kmp), Carriacou (34 kmp) și Petite Martinique (2 kmp). Capitala statului și cel mai mare oraș al țării este St. George’s. Destinație perfectă pentru pescuit, navigații, scufundări și drumeții prin vegetația luxuriantă întinsă pe dealuri și munți, insula de origine vulcanică Grenada este traversată de un lanț muntos, cel mai înalt vârf fiind Sfânta Ecaterina (St. Catherine). Parcul Național Grand Etang, situat în interiorul insulei, este renumit în toată zona Caraibelor datorită pădurii tropicale ce găzduiește numeroase specii de floră și faună, cascadelor și traseelor naturale, precum și a Lacului Grand Etang, format în craterul unui vulcan.

Istoria țării amintește că, în 1763, insula principală a fost botezată Grenada, când britanicii au câștigat controlul de la francezi, care denumiseră teritoriul ”La Grenada”. Numele își are originea de la ”Granada”, substantiv atribuit de spanioli în anii 1520. La câteva secole mai târziu, insulele continuă să-și dezvăluie influențele obiceiurilor amerindienilor și ale coloniștilor francezi și englezi, care au fuzionat cu tradițiile strămoșilor din Africa, India de Est și Caraibe.

În ziua de 7 februarie a fiecărui an, localnicii sărbătoresc obținerea independenței prin manifestații oficiale și festivități tradiționale, începând de la parada militară și ceremoniile de pe Stadionul Național până la picnicuri de familie, petreceri pe plajă și evenimente sportive. Vizitatorii care ajung în Grenada în luna februarie își pot desfăta papilele gustative cu ”oil down”, un preparat rezultat din amestecul de fructe de arbore de pâine, carne sărată, lapte de cocos și mirodenii. De asemenea, în fiecare vineri, în “Gouyave”, capitala preparatelor din pește din Grenada, are loc “Fish Friday Fiesta”, o ocazie perfectă de a petrece în aer liber cu mâncare, băutură, muzică și dans. Pe insula Carriacou se desfășoară la 16 februarie 2015, Carnavalul Carriacou, învăluit de dansuri stradale sălbatice și de o expresivitate ieșită din comun, frenezia soca, parade și o competiție de calipso, ce îmbină ritmul cu aprecieri umoristice și comentarii înțepătoare.

Nucșoara este emblematică pentru Grenada, regăsindu-se și pe steagul națiunii. Culturile de nucșor ocupă locul cel mai important în economia țării, plasând-o pe locul secund în rândul producătorilor de nucșoară, după Indonezia. În ceea ce privește plantele aromate ce pot fi adulmecate în Grenada, pe lângă scorțișoară, cuișoare, piper, ghimbir, ienibahar, specialiștii în gastronomie evidențiază coriandrul pe o poziție de supremație indiscutabilă.

Una dintre atracțiile insulei este distileria de rom “River Antoine” din nord-estul Grenadei, fiind cea mai veche fabrică de rom din emisfera vestică. Faimoasa băutură se obține și, în prezent, cu ajutorul utilajelor din secolul al XVIII-lea. Fabrica de nucșoară “Gouyave” este cea mai mare fabrică de procesare a plantei de pe insulă, unde acest condiment este sortat, uscat și măcinat. Proprietatea Dougaldston, situată în apropiere de “Gouyave”, este cea mai veche plantație de condimente din Grenada.

AGERPRES/(Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) navigator.ro

Wellington, nume ce trădează originile coloniale ale metropolei, este apreciat drept una dintre cele mai frumoase capitale din lume și totodată un oraș cu înalte standarde de viață. Arthur Wellesley, primul Duce de Wellington, a fost unul dintre eroii luptei de la Waterloo. În 1840, titlul lui Wellesley este acordat orașului neo-zeelandez, ca semn de recunoștință pentru faptele sale de război.

Foto: (c) navigator.ro
În 1865, Wellington a primit statutul de Capitală, în locul orașului Auckland. La momentul acela, populația orașului număra 4.500 de oameni. În prezent, Wellington este cea de-a doua zonă urbană a țării, după Auckland, cu 400.000 de locuitori. Este situat în regiunea Wellington aflată în partea sudică a Insulei de Nord.

După 1865, evoluția metropolei este caracterizată de o creștere accentuată. Dacă în alte orașe accentul cade pe industrie, Wellington este direcționat către turism, iar astăzi această ramură economică aduce peste un miliard de dolari în bugetul orașului. Amplasat între mare și dealuri verzi, Wellington este un oraș aerisit, curat și plin de spații verzi, ocupând locul 12 la nivel mondial între orașele cu cea mai bună calitate a vieții, conform clasamentului realizat, în 2014, de Mercer Consulting.

Wellington are numeroase clădiri vechi, în stil victorian, ridicate într-un decor idilic. Orașul nu este doar capitala administrativă, ci și cea culturală, adăpostind mai multe teatre și muzee. La capitolul clădiri istorice, merită menționate vechile clădiri guvernamentale, precum și actualul sediu al Parlamentului.

Foto: (c) navigator.ro

Beehive (72 de metri), așa se numește clădirea sub forma unui stup de albine, ce adăpostește Parlamentul Noii Zeelande, a fost inaugurat în 1969, reprezentând, în mod clar, o construcție atipică pentru oraș.

Arhitectul clădirii a fost Sir Basil Spence. Ultimul etaj este ocupat de cabinetul Primului Ministru, iar la nivelele inferioare se găsesc diferite birouri ministeriale. Elementele decorative respectă motivele artistice insulare, iar la interior, pictura murală ce reproduce cerul Noii Zeelande surprinde fiecare vizitator.

Localizate în apropiere de Beehive, clădirile istorice ale Guvernului sunt unele dintre cele mai importante repere ale vechiului Wellington. Fațada impunătoare și scările de marmură sunt întregite de decorațiunile din lemnul arborelui Kauri, aflat astăzi pe cale de dispariție. De altfel, clădirea este considerată a doua din lume după cantitatea de lemn folosită.

Clădirile Guvernamentale conservă perfect spiritul colonial al secolului trecut.

Foto: (c) navigator.ro

Nu de puține ori, Wellington a fost scena unor impresionante evenimente culturale, fiind gazda permanentă a Baletului Regal, Orchestrei Simfonice și a Operei. Totodată, patru teatre profesionale și mai multe companii de amatori activează pe parcursul întregului an.

Un important loc în cultura neozeelandeză îl ocupă Muzeul Te Papa Tongarewa. Combinația dintre elementele multimedia și exponatele vechi inspiră, distrează, dar și educă, în același timp. Expoziția ”Mountain to sea” dezvăluie o parte importantă a viețuitoarelor și florei din apele Oceaniei. ”Blood Earth Fire” este o expoziție permanentă, care povestește despre modul, în care oamenii au influențat relieful Noii Zeelande, odată cu popularea acestui teritoriu. Urmează colecția de exponate ”Te Marae”, un loc comun de întâlnire a culturilor ce conviețuiesc în această țară.

”Nga Toi” este colecția de artă națională a muzeului.

Foto: (c) navigator.ro

O trăsătură deosebită a locului este reprezentată și de festivaluri — Festivalul Internațional al Artelor din Noua Zeelandă, Cuba Street Carnival sau Festivalul Internațional de Comedie.

Un alt punct pe harta orașului este impresionanta grădină botanică din Wellington, ce acoperă o suprafață de 25 hectare și cuprinde, în principal, o parte semnificativă de pădure nativă, conifere, colecții de plante și expuneri sezoniere.

Grădina a fost formată și administrată, în 1868, de Institutul Noii Zeelande. Consiliul orașului Wellington a preluat administrația grădinii în 1891 și a început să dezvolte diferite părți ale acesteia.

O seră mare în stil Victorian, o căsuță cu begonii, grădina cu trandafiri Lady Norwood și centrul vizitatorilor Treehouse formează grădina. Aici se mai găsesc o zonă foarte mare de joacă și un heleșteu împânzit de rațe.

Se spune că o vizită în Wellington este incompletă fără o tură cu tramvaiul tras de cablu. În 2012, sistemul de transport a împlinit 110 ani de serviciu, devenit, între timp, un simbol al orașului.

Sistemul original al tramvaiului a funcționat foarte multă vreme, fiind schimbat abia în 1978, când a fost adusă o garnitură de producție elvețiană.

De sus, se pot admira obiective precum zgârie-norii orașului, parcul Kelburn, Universitatea Victoria, Grădina Botanică sau Observatorul Carter, dar și Muntele Victoria, Hutt Valley și orășelul Eastbourne.

Foto: (c) navigator.ro

În 2012, în perioada festivităților de amploare prilejuite de premiera mondială a filmului ”The Hobbit”, numele capitalei Wellington a devenit ”Pământul de mijloc” (Middle Earth).

În mai multe locații superbe din Noua Zeelandă, printre care și Capitala, între octombrie 1999 și decembrie 2000, a fost filmată trilogia ”Stăpânul Inelelor” scrisă de JRR Tolkien. Regia filmelor a fost semnată de Peter Jackson născut în capitala Noii Zeelande.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) www.Globi.ro/Sri Lanka

Numită în repetate rânduri “Perla Oceanului Indian”, Sri Lanka este o țară plină de bogății culturale și naturale, incredibil de frumoasă, cu un interior acoperit de vaste jungle tropicale și o coastă presărată cu nisip fin și auriu.

Sri Lanka este alcătuită dintr-o serie de forme montane și cuprinde mai mult de 100 de cascade pitorești, precum și nenumărate trasee turistice. De asemenea, are o faună diversă, incluzând leoparzi, crocodili, maimuțe și multe specii de păsări. Este faimoasă pentru populația sa de elefanți, văzuți cel mai bine în orfelinatul dedicat acestor nobile animale, de la Pinnawala.

Sri Lanka reprezintă un amestec încântător de orașe antice, monumente și arhitectură colonială frumoasă.

Foto: (c) www.turistik.ro

Cultura antică a țării este la fel de fascinantă precum atracțiile sale naturale, iar orașele sacre budiste, de la Anuradhapura și Panduwasnuwara, oferă turiștilor posibilitatea vizitării de temple și alte locuri sfinte, datând de mii de ani.

Capitala statului Sri Lanka este Colombo, cu 682.046 de locuitori, fiind situată în sud-vestul țării. Colombo este cel mai mare oraș și principalul port din Sri Lanka. Este, de asemenea, centrul comercial și financiar al țării.

O metropolă plină de viață, orașul este caracterizat de un amestec de vechi și nou, având farmecul vremurilor trecute, combinate cu verva și vivacitatea unui oraș modern.

Foto: (c) www.turistik.ro

La nord de centru este cartierul Fort, cu magazine, librării, agenții de turism etc. De asemenea, regăsim o serie de obiective turistice cum ar fi turnul cu ceas, primul far și un grup de clădiri coloniale.

În sud, este situat cel mai elegant cartier din Colombo, cu case impunătoare și elegante precum și cu Galle Face Green, o întindere verde la malul mării. La est de Fort este districtul Pettah, cu bazarul ce îmbie cu tot felul de produse, de la fructe, legume sau produse din carne până la bijuterii, obiecte din aur, argint, alamă și tablă.

Foto: (c) www.turistik.ro

În Colombo există multe obiective de vizitat precum Muzeul Național, Galeria de Artă sau Kelaniya Raja Maha Vihara — un templu budist.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) turistik.ro

Mausoleul imens de marmură albă, construit în Agra, între 1631 și 1653, prin ordin al împăratului Shah Jahan, în memoria soției sale favorite, Taj Mahal este considerat a fi cel mai frumos exemplu de arhitectură mogulă, un stil care combină elemente arhitecturale persane, indiene și islamice, precum și una dintre cele mai admirate capodopere ale patrimoniului universal.

Marele poet din Bengal, Rabindranath Tagore, spunea despre Taj Mahal că este ”o lacrimă pe obrazul eternității”, Rudyard Kipling afirma că este ”întruchiparea tuturor lucrurilor pure”, în timp ce creatorul său, împăratul Shah Jahan, spune că ”face Soarele și Luna să verse lacrimi din ochii lor”.

Moartea lui Mumtaz, la nașterea celui de-al 14-lea copil, în 1631, potrivit legendelor, l-a devastat pe împărat, părul albindu-i peste noapte. Disperat de moartea ei, a înființat un consiliu al celor mai buni arhitecți care să construiască mausoleul.

Foto: (c) bugbog.com

Taj Mahal este situat pe malul drept al râului Jamuna în vasta grădină în stil mogul, care cuprinde aproape 17 de hectare, în districtul Agra în Uttar Pradesh.

Întregul complex a fost construit în 22 de ani. Potrivit legendelor, pentru realizarea impresionantului monument au fost aduși din Asia Centrală, zidari, tăietori în marmură, lucrători în mozaic, sculptori, pictori, caligrafi și alți artizani.

Proiectul a fost realizat de arhitectul iranian Ustad Isa, arhitectul principal al împăratului. De asemenea, materialele de construcții, pornind de la piatră, marmură și până la aur, argint și pietre prețioase, au fost aduse din toată India și Asia Centrală.

Marea cupolă sub care se află mormântul lui Mumtaz are peste 73 metri înălțime și este decorată cu frumoase sculpturi în relief și citate din Coran. Clădirea este ridicată pe o platformă înaltă, pătrată, cu cele patru colțuri retezate, formând un octogon inegal. Ideea este inspirată din stilul ornamental maur, unde fiecare element al construcției este distinct, dar se integrează perfect în ansamblul simetric al clădirii.

Foto: (c) bugbog.com

Mausoleul este flancat de un colț — într-o parte — și de către așa-numitul jawab — în cealaltă parte — , un edificiu menit să confere echilibru întregului ansamblu.

Domul central are 17 metri în diametru și 65 de metri în înălțime și este flancat de patru încăperi cu tavan în formă de cupolă, fiecare de 50 de metri înălțime. Întregul mausoleu — atât interiorul, cât și exteriorul — este decorat cu gravuri de flori și caligrafie arabă, pentru care s-au folosit pietre prețioase, precum agatele și jaspul.

Domul are și o clopotniță inițial aurită, până în anii 1800, care apoi a fost refăcută din bronz. Clopotnița oferă un exemplu deosebit de integrare a ornamentelor tradiționale persane și hindu; în vârful acesteia este așezată o semilună din bronz, ce are colțurile îndreptate spre cer, simbol des întâlnit în lumea islamică, însă vârful clopotniței și cele două vârfuri ale semilunii formează un trident, specific modului tradițional hindu de reprezentare a zeului Shiva.

Foto: (c) bugbog.com

Mausoleul are în față o elegantă grădină ornamentală, cu specific persan. Are 300 de metri lățime, cu un lac central care ajunge până la pragul porții monumentale. Zidurile care adăpostesc monumentul funerar al lui Mumtaz Mahal, dar și pe cel al împăratului Shah Jahan, care a murit în 1666, sunt de asemenea din marmură, încrustate cu 43 de pietre prețioase distincte.

Complexul include o intrare principală, o grădină minuțios aranjată, divizată de patru piscine mari, fiecare dintre aceste secțiuni e divizată încă de două ori în patru alte secțiuni; aici există și o moschee în partea stângă, o casă de oaspeți în partea dreaptă, precum și numeroase alte clădiri atașate palatului. Mausoleul este amplasat în spatele tuturor acestor structuri, lângă albia râului Jamuna.

Foto: (c) bugbog.com

Toate acestea transformă mausoleul într-o adevărată bijuterie, care își schimbă culoarea de la o oră la alta și de la un anotimp la altul, astfel că nu arată niciodată la fel. Dacă în serile cu lună plină marmura și pietrele prețioase îl fac să strălucească, la răsărit întreg ansamblul pare roz, la amiază este alb imaculat, iar seara alb-gălbui.

În 1983, Taj Mahal a intrat în patrimoniul UNESCO. Monumentul este vizitat anual de 2-3 milioane de turiști.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Globi.ro

Situată în Asia de Est (Extremul Orient) are vecini strâmtoarea Soya (La Perouse), Marea Ohotsk, Oceanul Pacific (Kita Taiheyo), Marea Chinei de Est, strâmtoarea Tushima, Marea Japoniei (Nihon Kayi).

Clima este tropicală în Ryukyu, subtropicală în Kyushu și temperată în restul teritoriului (mai aspră în ins. Hokkaido), cu nuanțe imprimate de dispunerea reliefului, de masa oceanică înconjurătoare și de acțiunea musonilor. Astfel, în V precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Asupra insulei se abat taifunuri dezastruoase în regiunile litorale.
Râurile, scurte (cele mai mari fiind Shimano 367 km, Tone 322 km, Kitagami 249 km), au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (mai mari Biwa 673 km pătrați, Kasumi-ga-ura 168 km pătrați, Saroma 152 km pătrați) completează peisajul japonez.

Foto: (c) www.turistik.ro
Vegetația este extrem de variată (arbori de camfor, magnolii, bananieri, cedrul japonez, pinul roșu). Pădurile ocupă 2/3 din teritoriu. Fauna, la rândul ei variată este ocrotită în 27 de Parcuri Naționale (2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor (circa 2 mil. ha) și în alte sute de rezervații, constituind și atracții turistice majore (ex. Parcul Național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Zone naturale ocrotite incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO — Pădurea de fag Shirakami — Sanchi, Pădurea Yakushima.
Diviziuni teritoriale: organizată în 47 de prefecturi. Limba oficială: japoneza (aglutinantă, aparține familiei limbilor ural altaice). Componență etnică: japonezi (98,5%); doar 1,5% la sută din populație este de altă etnie decât japoneză — coreeni (0.5%), chinezi (0,4%), alte etnii (0,6%). Religie: shinto și budism (circa 84%), altele (16%, inclusiv creștinism — sub 1%). Capitala și principalele orașe: Tokyo (capitala), Yokohama, Osaka, Nagoya, Kobe, Sapporo și Kyoto.

Foto: (c) www.turistik.ro

Foto: (c) www.turistik.ro

Foto: (c) www.turistik.ro

Foto: (c) www.turistik.ro
Potrivit informațiilor MAE, primii europeni, portughezii, ajung în Japonia în secolul XVI, fiind urmați de spanioli, olandezi și englezi. Politica de izolare auto-impusă a Japoniei a încetat sub presiunea puterilor occidentale în 1854, dată la care comandorul M. C. Perry impune încheierea primului tratat de prietenie și comerț între SUA și Japonia. Documentul a permis deschiderea porturilor pentru comerț și pătrunderea mărfurilor străine în țară. Rusia, Anglia, Olanda și Franța urmează exemplul american, influența civilizației occidentale determinând destrămarea sistemului feudal și trecerea Japoniei la capitalism, dezvoltare economică și modernizare rapidă a țării. Deși a suferit bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, iar la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial economia era complet distrusă, Japonia a reușit să devină a doua putere economică a lumii, în prezent numărându-se printre principalii creditori pe plan mondial.

Foto: (c) www.turistik.ro

Foto: (c) www.turistik.ro

Forma de guvernământ: monarhie constituțională. Șeful statului: Împăratul Akihito (ianuarie 1989) Șeful executivului: Shinzo Abe (decembrie 2012). Forul legislativ: Dieta Națională, formată din două Camere: Camera Consilierilor (superioară) și Camera Reprezentanților (inferioară). Ultimele alegeri pentru Camera Consilierilor au avut loc la 21 iulie 2013 iar următoarele sunt programate pentru iulie 2016. Ultimele alegeri pentru Camera Reprezentanților au avut loc la 16 decembrie 2012 iar următoarele sunt programate pentru 15 decembrie 2016.
Principalele atracții turistice: Palatul Imperial din Tokyo deschis publicului de 1 ianuarie și de ziua Împăratului, 23 decembrie; Grădinile de Est (Higashi Gyoen) deschise în fiecare zi; templul Asakusa-Kannon; orașul costal Kamakura bogat în situri istorice (uriașul Buddha din bronz, Altarul Hachimanagu plin de culoare și insula pitorească Enoshima); cel mai înalt munte al Japoniei, Fuji (3.776 m); insula Hokkaido unde se află ultimii indigeni Ainu din țară și rămășițele culturii acestora.
O altă atracție este Kyoto. Întemeiat în anul 794, orașul are pe lista de atracții Pavilionul de Aur (Kinkakuji), grădina cu pietre Zen Ryoanji, templul Kiyomizu și castelul medieval Nijo. La o oră la sud de Kyoto se regăsește Nara, unde turistul poate vizita Marele Buddha din templul Todaiji, cea mai mare structură din lemn, la 57m înălțime și căprioara sacră în Parcul Nara.

Foto: (c) www.turistik.ro

Foto: (c) www.turistik.ro
Osaka, renumit pentru abundența de restaurante, castelul istoric Osaka și centrul de arte de la Kabuki și Bunraku. Districtele Namba și Umeda renumite pentru viața de noapte. Alte atracții sunt: insula Miyajima; Dogo Spa este cel mai vechi centru de acest fel din Japonia; Ibusuki Spa cu izvoare termale faimoase și renumit pentru saunele cu nisip fierbinte; insula Sado.
În ceea ce privește gastronomia, bucătăria tradițională japoneză conține mai multe feluri de mese: “honzen ryori”, o combinație de mai multe feluri servite pe vase cu picioare, la ocazii formale, “chakaiseki ryori”, servit înainte de ceremonia ceaiului și “kaiseki ryori”, feluri de mâncare pentru petrecere, servite adesea în restaurantele de lux. Mai este “osechi ryori”, masa servită de sărbători importante, precum Anul Nou și “shojin ryori”, feluri vegetariene budiste.
Principalele ingrediente în bucătăria japoneză sunt fructele de mare, legumele și orezul. Bucătăria tradițională se remarcă prin tăierea fructelor de mare crude cu un cuțit foarte ascuțit. Garnitura constă în principal din soia și orez. Sunt preferate condimentele aromate ușor, precum kinome, yuzu, wasabi și myoga.
Mâncarea este aranjată în platouri sau boluri astfel încât culorile și texturile să se armonizeze cu anotimpul — de exemplu, sticla și bambusul sunt folosite pe timpul verii. Formele și dimensiunile contrastante sunt folosite pentru a obține o armonie plăcută vederii, care să stimuleze apetitul.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) img.directbooking.ro

Emirat arab în sud-vestul Asiei, ocupă teritoriul Peninsulei Qatar, aflată pe coasta de nord a Peninsulei Arabe. Are graniță terestră doar cu Arabia Saudită la sud, în rest teritoriul este înconjurat de apele Golfului Persic. Peninsula are doar 160 km lungime, iar lățimea cuprinsă între 55 și 80 km.

Relieful este neted, aflându-se la doar 40 m peste nivelul mării, în majoritate deșert fără vegetație. Fauna este și ea destul de săracă, constând mai ales în păsări, cum ar fi houbara, și în animale greu de văzut, ca liliecii și pisicile de nisip. Clima este subtropicală (caldă și secetoasă) și nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze.

Foto: (c) img.directbooking.ro

Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (secolul I d. Hr.), teritoriul Qatarului, slab populat, este înglobat în secolul VII, în Califatul Arab, în sec. XIII-XIV în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul secolului XVI, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Peninsulei Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-1811).

Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Qatar. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial, Qatarul este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 noiembrie 1916, de jure, protectorat britanic.

Zăcămintele petrolifere, descoperite în 1937, încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Qatarul într-un stat modern (din 1961, Qatarul este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Qatarul face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 septembrie 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Qatarului, care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe.

La 27 iunie 1995, șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani și-a detronat tatăl, șeicul Khalifa bin Hamad Al Thani, care se afla în străinătate, devenind astfel emir al Statului Qatar. Fostul emir a încercat, ajutat de un grup de susținători interni și externi, să revină prin forță la putere în februarie 1996, însă tentativa a eșuat. Ulterior, fostul emir a revenit în țară, reconciliindu-se cu fiul său.

Foto: (c) img.directbooking.ro

Statul Qatar este monarhie constituțională. Emirul deține în stat puterile legislativă și executivă, pe care le exercită ajutat de guvern și de un Consiliu Consultativ, format din 45 de membri, din care 30 aleși și 15 numiți de emir.

Șeful statului este șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani, care exercită și prerogativele de ministru al apărării și comandant suprem al Forțelor Armate. La 5 august 2003, Emirul Qatarului l-a desemnat pe șeicul Tamim bin Hamad Al Thani, al patrulea său fiu, în calitate de prinț moștenitor, vice-emir și vice-comandant al Forțelor Armate.

Statul Qatar este divizat în 9 municipalități. Orașul Doha, capitala Statului Qatar, a fost fondat în 1825, pe atunci purtând numele Al-Bida. Numele Doha provine fie de la cuvintele arabe ”ad-dawha”, în traducere ”marele copac”, fie de la cuvântul ”dohat”, golf sau strâmtoare în limba arabă.

Doha este centrul economic al țării și găzduiește Guvernul, condus de șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani. Tot aici își au sediile cele mai mari companii petroliere din țară, incluzând Qatar Petroleum, Qatargas și RasGas. Economia are la bază, aproape exclusiv, veniturile obținute din industria petrolieră, iar guvernul Qatarului încearcă să o diversifice. Ca rezultat, Doha experimentează, în prezent, un boom, orașul dezvoltându-se într-un ritm alert.

Orașul Doha este un amalgam de arhitectură tradițională arabă și modernă. Printre cele mai interesante obiective se numără Marea Moschee, cu numeroasele sale cupole, Moscheea Abu Bakir al-Siddiq și satul tradițional localizat pe cornișă în Parcul Al Rumelia, unde se pot cumpăra țesături, perle și se pot admira bărci tradiționale (dhow în limba arabă), dar și Turnul Burzan, ce datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tot aici, ocazional, se țin festivaluri și diverse activități.

Piața Waqif — cea mai veche piață din Doha, se află în centrul orașului și este considerată una dintre cele mai apreciate atracții turistice din Qatar. Piața expune suveniruri, tămâie, parfumuri și mirodenii, croitorie, broderie, magazine de bijuterii, precum și cele mai multe magazine meșteșugărești tradiționale de obiecte.

Satul Cultural Katara, este situat pe coasta de vest a capitalei Doha, cu o suprafață de 99 hectare, fiind parte a patrimoniului qatarez, recunoscut prin arhitectura sa tradițională și prin organizarea unui mare număr de activități ce abordează teme istorice și culturale. În afară de teatre, biblioteci, galerii de artă și muzee, Satul Cultural include un amfiteatru, ateliere tradiționale și alte facilități culturale, alături de magazine, cafenele și zone comerciale.

Alte atracții turistice: Muzeul Artelor Islamice, lucrare a americanului de origine chineză I.M. Pei, autorul faimoasei Piramide din Luvru, Paris, ce găzduiește lucrări din lemn și sticlă făcute în țările din lumea islamică, pornind din Spania Medievală către India și Asia Centrală; Muzeul Oriental din Qatar adăpostește o rară colecție de picturi, vechi de peste 200 de ani și care descriu viața în Egipt, Maroc și Siria, realizate de pictori care au trăit în Orient; Muzeul de Fotografie din Qatar este creația celebrului arhitect spaniol Santiago Calatrava și găzduiește atât galerii foto și video, cât și expoziții temporare, ateliere de lucru, o bibliotecă, sediul Societății Fotografice din Qatar, un magazin, o autoservire și un restaurant.

Cea mai spectaculoasă atracție modernă a Qatarului este ”Insula Palmier”, care, mărginită de plaje cu nisip fin, este o oază de liniște.

Orezul este alimentul principal al locuitorilor din Qatar. De obicei este întâi prăjit și apoi fiert. În timpul primei etape, de prăjire, la orez se adaugă șofran, pentru a-i da culoarea galbenă și gustul inconfundabil. Un alt fel de mâncare popular este pasta de năut sau humus. Hamour, un tip de pește din Golf, se prăjește sau se gătește cu orez. Și carnea de miel se folosește des în mâncare. Alte alimente populare sunt crustaceele, care se găsesc din abundență pe țărmurile Statului Qatar.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) turistik.ro

Situată în partea centru-nord a Africii, Republica Niger are ca vecini la nord pe Libia și Algeria, la est Ciad, la sud Nigeria, Benin și Burkina Faso, iar la vest Mali. Relieful este etajat de-a lungul văii fluviului Niger, la sud-vest până la platoul muntos Bagzane (2.020 m). Clima și vegetația determină trei zone: la nord regiune deșertică — Sahara, în centru o regiune saheliană, iar la sud umedă.

Nigerul a făcut parte din Africa de Vest franceză, în decembrie 1958 devenind republică autoguvernabilă în cadrul comunității franceze, iar de la 3 august 1960, republică independentă. Primul guvern a fost condus de Hamani Diori, liderul Partidului Progresist din Niger, care era favorabil menținerii structurilor sociale tradiționale și a unor legături economice strânse cu Franța.

În aprilie 1974, ca urmare a unor revolte sociale, președintele H. Diori a fost răsturnat de șeful forțelor armate, Seyni Kountche, și un Consiliu militar a preluat puterea. Au fost retrase trupele franceze din țară și redusă influența franceză asupra exploatărilor de uraniu, întărindu-se legăturile cu țările arabe.

Republica Niger este republică prezidențială. Alegerile prezidențiale din aprilie 2011 au fost câștigate de Mahmadou Issoufou, ales pe o perioadă de 5 ani. Primul ministru este Brigi Rafini, numit în aprilie 2011. Adunarea Națională este formată din 113 membri. Președintele țării poate dizolva legislativul.

Republica Niger este membră ONU, UA și alte organizații și organisme cu caracter internațional și regional.

Capitala este Niamey (500.000 locuitori). Alte orașe: Zinder, Maradi, Tahoua. Limba oficială este franceza, iar dialectele locale sunt: haoussa, djerma, peul.

Foto: (c) turistik.ro

Capitala Niamey este un oraș plăcut și ușor de parcurs, cu piețe colorate. În Niamey se pot vizita Piața Mare și Piața Mică, precum și Marea Moschee, Muzeul Național și Hipodromul, unde au loc curse de cai și cămile. Lângă oraș se află un faimos parc, cu o viață sălbatică abundentă — antilope africane, elefanți, lei, hiene, șacali și babuini.

Reprezentative sunt și cele câteva centre comerciale vechi din Sahara, precum Agadez și Zinder, care au un amestec cultural specific, arabo-tuareg și african. Orașul Zinder, fosta capitală a Nigerului până în 1927, este o rețea compactă de alei, tipice pentru un oraș Hausa. Lângă centru se află Palatul Sultanului și moscheea, ce oferă priveliști frumoase din minaret. Orașul Dosso întemeiat în secolul al XIII-lea are un palat excepțional și o piațetă animată, unde au loc multe festivaluri cu parade și ceremonii oficiale.

Foto: (c) turistik.ro


Alimentul de bază în Niger este meiul, principalul ingredient în mâncarea tradițională “fura”, o fiertură din făină de mei, apă, condimente și lapte sau zahăr. La cină, din mei se face o pastă groasă, acoperită cu un sos picant din carne, pastă de roșii, ceapă, vinete și dovlecei. În zonele de-a lungul râului Niger se prepară o pastă din porumb, la care se adaugă carne sau pește afumat.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) globi.ro/Bahrain

Clima este aridă, cu precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și temperaturi relativ mici iarna (16 grade Celsius în ianuarie) și foarte ridicate vara (34 grade Celsius în iulie; ating deseori 42 grade Celsius în august). Vegetația naturală este aproape inexistentă, iar fauna săracă.

Foto: (c) turistik.ro

Teritoriul Regatului Bahrain a constituit un câmp de luptă pentru portughezi, care l-au ocupat în 1507. În perioada, în care sub-continentul indian a devenit o importantă colonie în cadrul Imperiului britanic, importanța strategică a Bahrainului a sporit datorită situării sale pe drumul principal către India. În 1820 devine protectorat britanic, alături de alte state din Golful Persic. În 1932, Bahrainul este primul stat din Golf unde se descoperă petrol. Bahrainul devine independent în 1971.

Foto: (c) turistik.ro

Puterea executivă este deținută de rege, care numește și membrii Cabinetului. Puterea legislativă este exercitată de Consiliul Consultativ, format din 40 de membri numiți de rege, și de Consiliul Reprezentanților, format din 40 de membri aleși prin vot pentru o perioadă de 4 ani. Șeful statului este Majestatea Sa șeicul Hamad Bin Isa Al-Khalifa, iar prințul moștenitor este Alteța Sa șeicul Salman Bin Hamad Al-Khalifa. Prim-ministru: Alteța Sa șeicul Khalifa Bin Salman Al-Khalifa.

Capitala, Manama este un oraș modern, dominat de un orizont în stil newyorkez. Principalele atracții turistice: movilele de înmormântare Aali, probabil cel mai mare cimitir preistoric din lume, cu aproximativ 170.000 de morminte datând din perioada 3000 î.Hr. — 600 î.Hr.; cea mai mare moschee din Bahrain — Marea Moschee al-Fateh, construită din fibră de sticlă ce prezintă un spectacol de lumini la lăsarea nopții; “Turnurile Vântului” ale caselor antice din Manama — construite la o înălțime de 5-6 m deasupra casei și deschise din toate părțile, acestea serveau ca sisteme de aer condiționat primitive; întinderile de nisip și recifurile de coral din Al Jazair, completate de cabane pe plajă, pavilioane și spații pentru picnic; templele barbare, construite pentru adorarea zeului Enki și a soției sale; Bait al Quran (Casa Coranului) un fel de muzeu al Coranului, ce prezintă o colecție de manuscrise cu exemple frumoase de artă și caligrafie islamică.

Foto: (c) turistik.ro

În ceea ce privește gastronomia, servirea mesei este o activitate extrem de serioasă. În timpul mesei nu se vorbește deloc. Alimentele obișnuite sunt legumele proaspete, carnea de miel, pui și pește. Cea de porc, precum și alcoolul, sunt interzise. La masă se află întotdeauna un fel făcut din orez. ”Khoubz” este o lipie, iar ”samouli” este o pâine albă, glazurată cu apă sau ou și presărată cu sare, susan sau semințe de chimen. Unul dintre cele mai populare feluri este ”ghouzi” — un pui umplut cu orez, ceapă, condimente și ouă fierte tari, care este pus într-un miel întreg. Apoi mielul se coase, se trage pe o țeapă și este pus la fript. După masă se servește cafeaua și invitații pleacă imediat. Cafeaua este și un mijloc de a întâmpina oaspeții. Cel mai adesea se bea amară și cu nucșoară.

AGERPRES/(Documentare — Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea)