Fotografii: (c) George DUMITRU

Țestul, aparent un suport ușor de realizat și la îndemâna oricui, era tot mai rar întâlnit în casele gospodinelor în vârstă, deoarece tot mai multe persoane folosesc mijloace moderne pentru coacerea pâinii și tot mai puține sunt dispuse să realizeze astfel de accesorii.

Dintr-o pură întâmplare la început, un tânăr student la Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor, în vârstă de 23 de ani, s-a specializat și acum realizează cu migală suportul de lut ars, sub formă de clopot, care acoperă pâinea, mălaiul ori alte preparate puse la copt pe vatra încinsă, iar nevoia s-a transformat apoi rapid într-o pasiune și chiar și o sursă de venit.

Povestea studentului care îmbină utilul cu plăcutul, și atunci când nu este la facultate confecționează țesturi, a început într-o vară când țestul bunicii sale a cedat odată cu trecerea timpului, iar pâinea caldă pe care o mânca în fiecare zi nu a mai avut același gust. Împreună cu tatăl său s-a decis să realizeze un țest nou pentru bunica sa, însă planul inițial nu a fost și cel care a dus la rezultatul final. După ce s-au documentat, stâlpii familiei Dumitru s-au apucat de treabă, întocmai ca la carte. George și Ion Dumitru s-au înarmat, în primul rând, cu răbdare și pricepere. Pregătirea pământului cu picioarele, modelarea acestuia cu mâinile și uscatul la soare au condus la perpetuarea tradiției aflată la limita dispariției.

Procedeul în sine stă însă sub semnul magiei și al simbolurilor. Deoarece pâinea este sfântă, pe țest se realizează o cruce, iar până se ajunge la acest stadiu, lutul trebuie frământat cu picioarele de nouă ori, această cifră având caracter fermecat.

‘Se procură materia primă de la marginea satului, este vorba de un material mai special, de o argilă roșie, la care se adaugă celebra balegă de cal, care îi dă caracterul tradițional. Acest pământ se pune la înmuiat cu o seară înainte, ziua următoare se amestecă compoziția respectivă și se calcă de nouă ori pentru a se omogeniza cât mai bine. Numărul ăsta reprezintă o cifră magică în tradiția românească. Se spune că dacă nu îl calci de nouă ori, țestul va crăpa, nu se va face bine și se va sparge foarte repede. După ce s-a călcat de nouă ori, sunt luate niște guguloaie, părți egale, se transportă pe niște mușuroaie amenajate în principal din pământ, dar mai nou sunt făcute din ciment sub formă de matriță. Sunt făcute din ciment deoarece nu mai există riscul de a fi mișcat și totodată să își păstreze dimensiunile, adică să nu varieze diametrul, înălțimea și în același timp, grosimea buzei să fie una constantă’, a povestit, pentru AGERPRES, tânărul George Dumitru.

În acest fel tradiția a fost reluată, îmbunătățită și folosită cu scopul de a conduce la realizarea unor preparate a căror savoare rămâne neschimbată din generație în generație. Studentul a început treptat să dăruiască rezultatul muncii sale rudelor și prietenilor, iar din această pasiune obține deseori și venituri. Țesturile pe care le execută cu pricepere urmează, de regulă, calea Capitalei ori a județelor din nordul țării prin curierat. Experiența i-a demonstrat rapid că și tinerii sunt preocupați de păstrarea vechilor obiceiuri, deși nu cunosc prea multe detalii în acest domeniu.

“Totul a început dintr-un joc pentru că trebuia să îi fac bunicii așa ceva și făcând un număr mai mare de astfel de obiecte am zis să mai și încerc să vând din ele deoarece nu am ce face cu acestea. Nu am stat mult pe gânduri, am pus anunțul și după o săptămână, două, a venit primul telefon. Solicitările vin în mare parte din București, asta se poate justifica și prin numărul semnificativ al populației acestui oraș, dar vin și din zona Olteniei, am avut solicitări și din Satu Mare, Oradea, Iași, Constanța. Oamenii caută din ce în ce mai mult o alimentație cu caracter bio și în același timp tradițional. Modelul este unul standard și vrem să ne diferențiem față de ceilalți care nu prea există. Vrem să demonstrăm că încă se poate face așa ceva și să ne punem amprenta. Oamnii sunt surprinși de faptul că încă se mai construiesc asemenea obiecte, ne întreabă deseori care este modul de utilizare deoarece nu mai sunt persoane care să facă pâine la țest, pui la țest și alte feluri de mâncare și cei care vin din urmă, generația tânără, nu cunosc foarte bine acest obiect și cum se utilizează. Deci întrebările vin, în mare parte, cu privire la modul de utilizare, de întreținere, depozitare și transport’, a completat, George Dumitru.

Când o persoană intră în posesia unui țest nou, neutilizat, este informat că acesta trebuie să treacă printr-un proces de ardere înainte de utilizarea obișnuită. Țestul se pune pe vatra din cărămidă, fie rezemat de două cărămizi formând un unghi de aproximativ 45 de grade cu vatra, fie înclinat cu ?fierul țestului’, acesta la rândul lui sprijinindu-se pe un lanț. Pentru o rezistență mai bună este recomandat ca arderea să se facă utilizând prima metodă, adică arderea cu ajutorul cărămizilor. După aceasta, se aprinde focul sub țest. Focul trebuie făcut timp de două ore, două ore și jumătate, la intensitate mică. Se pot folosi vreascuri, bețe de floarea-soarelui sau lemne subțiri. Focul nu trebuie grăbit pentru terminarea procesului de ardere mai repede. Țestul se lasă la răcit pe vatră până ziua următoare.

Procedeul se repetă și a doua zi. După ce a fost ars de două ori, țestul se poate utiliza, trebuind însă păstrat într-un loc uscat și ferit de orice urmă de umiditate.

AGERPRES / (AS — autor: Luisa Abu-Salem, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Dar din cele aproape 300 de biserici de patrimoniu din județul Vâlcea, o însemnătate aparte revine celor 88 de biserici de lemn, mici bijuterii arhitecturale, care au înfruntat vitregiile timpului și au rămas dovadă a credinței oamenilor locului.

Multe dintre actualele biserici de lemn nu se află pe locul inițial. Majoritatea însă se regăsesc pe o culme de deal sau într-un loc ferit, acestea fiind “totemul” satului românesc din secolele XV — XVIII.

O astfel de biserică se găsește și în comuna Stoilești, o așezare care numără nu mai puțin de 4000 de suflete. “Comuna Stoilești nu este la drumul mare, comuna Stoilești mângâie coamele dealurilor moi care despart Vâlcea de Argeș și Olt, Stoileștiul fiind locul de refugiu deasupra Oltului, aici venind în vremuri de restriște cei de jos din Galicea sau Olanu, în caz de invazie”, spune primarul Florin Ionescu.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Așa și este, de jos de la Olt drumul urcă aproape 10 km pe serpentine și prin pădure până se ajunge la Stoilești. De aici de pe platoul Stoileștiului se vede departe Oltul, coama estică a Munților Căpățânii și sus, în dreapta muntele dacilor, Cozia. În spate Costeștiul este deja Argeșul și un pic mai la sud județul Olt. Dar comuna are ceva mai scump aici, are două biserici de preț, două bijuterii de lemn care au povestea lor.

“Prima dintre ele, biserica cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, nu este din partea locului. Are alt lemn. Un lemn care vine de la sute și sute de kilometri depărtare din Țara Maramureșului. Este lemn sfânt ca și cel din care sunt făcute bisericile de acolo”, spune preotul Vasile Cristea.

Taina stă în modul cum a fost adusă. Se spune că în secret, un mic boier din partea locului, pe numele său Duminică Pleșa a tocmit în secret meșteri maramureșeni pentru a face o biserică cu “lemn sfânt” de dincolo de Baia Mare. Numai că problema era la transport. Cum puteai să păcălești autoritățile imperiale că transporți în caravană o biserică, într-un imperiu în care la acea oră, mijlocul secolului al XVIII-lea, religia ortodoxă nu era bine văzută.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Și uite așa s-a găsit soluția. Lemnele deja croite pe dimensiuni pentru biserică au fost transportate pe ape. De sus de la Maramureș, biserica a venit pe Someș, pe Mureș și a ajuns la Sibiu, la vama de la Turnu, pe Olt. Aici lemnele au fost lăsate pe apă și au ajuns aici, după ce au trecut pe Valea Oltului la Topolog unde căruțașii tocmiți de Duminică au încărcat lemnele și le-au adus în inima comunei. Biserica se spune că a fost ridicată foarte repede, meșterii maramureșeni au tăiat cum trebuie lemnele”, a mai adăugat preotul Cristea care slujește aici jumătate din sărbătorile anului.

Biserica a fost reabilitată în anul independenței României, 1878, și apoi în 1883 și din nou în 1923. “Din păcatele autoritățile comuniste nu au mai acordat atenție acestor bijuterii de lemn iar preoții care slujeau s-au descurcat cum au putut. Părintele Tudosie deși a cerut să fie înlocuită șița originală cu o alta tratată nu a primit niciun răspuns și atunci împreună cu sătenii, în 1967, au pus mână de la mână și au făcut un acoperiș de tablă pentru ca apa să nu mai pătrundă în interior deoarece înăuntru deja pictura se degradase și mai era și Icoana Mântuitorului, care are 75 pe 52 ca dimensiuni, este din anul 1875 și care se puteau distruge complet”, a menționat preotul.

Dar Biserica Sf. Ierarh Nicolae nu este singura “venetică” din Stoilești. Ea mai are o ”soră”, tot din secolul al XVIII-lea, în satul Stănești.

“Este vorba despre biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, adusă de această dată din Moldova de un fiu al satului, pe nume Lascu Ostroveanu, iubitor de credință care a cumpărat din nordul Moldovei lemn sfânt pentru biserică. Lemnele însă aici au venit pe uscat. Și azi această mândră bijuterie strălucește ca dovadă că Dumnezeu a binecuvântat mult comunitatea din Stoilești”, conchide preotul Vasile Cristea.

Cele 2 biserici românești aduse din Transilvania și Moldova cu mult înaintea unirii s-au alăturat bisericilor existente din Stoilești, înfăptuind poate mai repede cu o sută de ani, o unire în credință a celor trei regiuni istorice ale României.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

‘Galeria de artă s-a deschis în 1913, iar patrimoniul expus vine ca urmare a unei modificări esențiale făcute în timp prin achiziții și donații. Începând din 2011, Palatul Culturii găzduiește două mari galerii, Galeria de Artă Clasică Maghiară, cu un patrimoniu deja existent de la 1913 și ușor îmbunătățit pe parcurs, și Galeria de Artă Românească, care a fost o idee foarte veche, o dorință foarte veche, dar care a fost înfăptuită acum, după aproape 100 de ani. A fost un secol în care s-au adunat și s-au achiziționat picturi, a fost o perioadă prolifică după război, în anii ’50-’60 au venit transferurile și donațiile importante către muzeu. Așa s-a putut constitui și galeria de artă românească. Avem 2.450 de lucrări — nu numărul e important, ci valoarea lor — care pot să stea oriunde în România sau Europa, pe simezele unei galerii’, a declarat șeful Secției de Artă a Muzeului Județean Mureș, Ioan Șulea.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Deși sunt extrem de valoroase, între cele două galerii de artă există o diferență și de aceea sunt organizate în două spații diferite: reprezintă două școli distincte, școala de artă maghiară, cu influențe mai degrabă nordice, care se simte în ‘cromatică, în modul de exprimare și în suprafața pânzelor, unele cu dimensiuni copleșitoare’, și școala de artă românească, ‘mai solară, mai deschisă, spre partea cu influență pe filieră franceză și sudică’.

‘Galeria de Artă Clasică Maghiară este dedicată în special secolului la XIX-lea, cuprinzând elemente ale marilor curente care s-au succedat în arta europeană, influențe preluate de artiștii maghiari și topite prin fondul propriei personalități. Sunt lucrări la care noi ținem foarte mult, adevărate bijuterii aparținând lui Munkacsy, Pal Laszlo, cu pionerii Școlii de la Baia Mare, respectiv Tormo, Rethi Istvan și Ferenczi Karoly. Avem și reprezentanți locali mureșeni, un portret al lui Dorso Geza, dar avem și lucrări ale marilor profesori ai școlii maghiare, cum ar fi Wagner Sandor sau Locz Sandor. În Galeria de Artă Românească Modernă sunt nume deja consacrate, este vorba de triada de început a artei românești moderne, Grigorescu, Luchian și Andreescu, continuată cu nume din perioada interbelică, Gheorghe Petrașcu, Pallady, pe urmă grupul celor 4, cu Tonitza, Șirato, Ștefan Dimitrescu și sculptorul Oscar Han. Avem un număr important de lucrări aparținând lui Țuculescu, avem lucrări aparținând marilor profesori, deschizători de drumuri în arta românească, respectiv Corneliu Baba. Ciucurencu, Camil Ressu etc. Dar am ținut în mod special să avem și un spațiu consacrată artiștilor ardeleni din zona mureșeană și spațiul transilvan, respectiv Aurel Ciupe, cel care a fost custode pentru 10 ani la pinacotecă, cel care a inițiat această colecție de artă românească modernă, apoi ar fi Ion Vlasiu, mare personalitate a artei moderne, Eugen Gâscă sau școala de la Baia Mare, Țifăr. Toate piesele din cele două galerii sunt originale’, a declarat istoricul de artă Cora Fodor.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Potrivit acesteia, cea mai veche lucrare expusă la galeriile de artă din Târgu Mureș este cea a lui Barabas Miklos, din 1838, denumită ‘Portret de femeie’, însă cel mai bine cotat pictor din galerie este Mihaly Munkacsy, care are o cotă mare la nivel european, precum și Nicolae Grigorescu, care are cotă foarte mare la nivel național.

Experții Muzeului Județean Mureș susțin că la casele de licitații din România a început să se facă o ierarhizare a picturilor, dar că nu întotdeauna banul înseamnă și valoare artistică, iar diferența e dată în ziua de azi nu neapărat de valoare, ci de modul în care artiștii au fost promovați.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Dată fiind originalitatea picturilor de aici, Muzeul de Artă din Târgu Mureș a participat anul trecut cu 25 de picturi în valoare totală de peste 1,3 milioane de euro la prima ediție a Pavilionului Art Safari București. Printre lucrările care au fost la Pavilionul Art Safari se numără “Fata cu ulciorul” de Nicolae Grigorescu, “Muza pamfletarului” de Nicolae Tonitza, precum și alte tablouri valoroase din colecție.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

Muzeul Județean Mureș a inaugurat abia în 2011 prima Galerie de Artă Românească Modernă din Târgu Mureș, în care sunt expuse peste 120 de opere inedite aparținând maeștrilor Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza, Aurel Ciupe, Ion Vlasiu sau Octav Băncilă. Cele 120 de lucrări valoroase din expoziție fac parte din colecția muzeului, au fost achiziționate în anul 1930 de pictorul Aurel Ciupe și au stat ani de zile în depozitele instituției, fiind expuse doar sporadic.

Până atunci în pinacoteca Palatului Culturii din Târgu Mureș exista expoziția permanentă de Artă Maghiară Modernă, înființată în 1913, iar noua expoziție de Artă Modernă Românească a fost concepută să aibă tot un caracter permanent, fiind amenajată în cinci săli.

Lucrările din această galerie alcătuiesc un traseu reprezentând un secol de artă românească realizată în perioada 1850-1950, începând cu Theodor Aman, Ștefan Luchian, Nicolae Grigorescu și terminând cu Corneliu Baba.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

La realizarea Galeriei de Artă Românească Modernă s-a lucrat mai bine de trei ani și jumătate și s-au realizat investiții de 400.000 lei, plus tipărirea catalogului trilingv, cu un tiraj de 2.500 de exemplare, care a costat 70.000 lei.

Directorul Muzeului Județean Mureș, Zoltan Soos, a arătat că primele colecții de artă de la Târgu Mureș se leagă de aristocrația locală, prima colecție publică cunoscută fiind a lui Teleki Domokos din Gornești, înființată în 1890, era vorba de Muzeul de Artă Industrială Secuiască.

După anul 1920 a fost inițiată o “mișcare locală” în fruntea căreia se afla Aurel Filimon, cel care a pus bazele muzeului, respectiv a colecțiilor de etnografie, parțial a celei de istorie, a galeriei de artă, care astăzi sunt parte a Muzeului Județean Mureș.

Foto: (c) Dorina MATIȘ / AGERPRES

‘Galeria de artă a fost înființată în 1913 de primarul de atunci, Bernady Gyorgy. Toate aceste colecții și muzee au fost închegate într-o structură numai în 1968, când s-a înființat Muzeul Județean Mureș în forma sa actuală. Au fost atrase și alte colecții private, ce a rămas din colecția Rhedely de la Sângeorgiu de Pădure, ce a rămas din colecția Liceului Romano-catolic și din colecția familiei Teleki din Gornești. Din păcate, foarte multe dintre aceste colecții valoroase s-au pierdut după naționalizare, numai o parte ajungând în colecțiile muzeelor. Am avut însă o bază destul de bogată pe care am reușit să o îmbogățim pe parcurs, momentan colecția totală a muzeului numără peste 300.000 de piese de colecție, dacă luăm ca număr de inventar, ceea ce face ca acesta să fie printre cele mai mari din țară’, a susținut Zoltan Soos.

Muzeul Județean Mureș are șapte secții — de istorie, arheologie, etnografie, artă, științele naturii artă, secția Gurghiu și restaurarea — care funcționează într-o serie de clădiri de patrimoniu extrem de valoroase.

‘Palatul Culturii este cea mai cunoscută clădire, în sine este o valoare inestimabilă, fiind una dintre cele mai valoroase clădiri Art Nouveau din Europa Centrală. Pe lângă acesta mai avem un patrimoniu bogat, clădiri de patrimoniu, cum ar fi Palatul Toldalagi unde funcționează Muzeul de Etnografie, avem Muzeul de Științele Naturii, Cetatea Târgu Mureș și Castelul Borbelmissza de la Gurghiu, care au o importanță locală, dar sunt foarte valoroase. De exemplu, Palatul Toldalagi este una dintre cele mai elegante clădiri baroce din județul Mureș, Castelul Bornemissza din Gurghiu este una dintre puținele clădiri renascentiste care s-au păstrat în forma originală, fiind un castel de vânătoare al principelui Gheorghe Rakoczi I’, a mai arătat Zoltan Soos.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) grenadagrenadines.com

Cultura mirodeniilor se regăsește în muzică, prin acordurile ei diverse, serbări și carnavaluri, poezie, dans și teatru, sport și activități recreative, precum și în predilecția grenadienilor pentru ospitalitate, socializare, gastronomie și sărbătoare.

Cele mai importante insule ale statului sunt: Grenada (311 kmp), Carriacou (34 kmp) și Petite Martinique (2 kmp). Capitala statului și cel mai mare oraș al țării este St. George’s. Destinație perfectă pentru pescuit, navigații, scufundări și drumeții prin vegetația luxuriantă întinsă pe dealuri și munți, insula de origine vulcanică Grenada este traversată de un lanț muntos, cel mai înalt vârf fiind Sfânta Ecaterina (St. Catherine). Parcul Național Grand Etang, situat în interiorul insulei, este renumit în toată zona Caraibelor datorită pădurii tropicale ce găzduiește numeroase specii de floră și faună, cascadelor și traseelor naturale, precum și a Lacului Grand Etang, format în craterul unui vulcan.

Istoria țării amintește că, în 1763, insula principală a fost botezată Grenada, când britanicii au câștigat controlul de la francezi, care denumiseră teritoriul ”La Grenada”. Numele își are originea de la ”Granada”, substantiv atribuit de spanioli în anii 1520. La câteva secole mai târziu, insulele continuă să-și dezvăluie influențele obiceiurilor amerindienilor și ale coloniștilor francezi și englezi, care au fuzionat cu tradițiile strămoșilor din Africa, India de Est și Caraibe.

În ziua de 7 februarie a fiecărui an, localnicii sărbătoresc obținerea independenței prin manifestații oficiale și festivități tradiționale, începând de la parada militară și ceremoniile de pe Stadionul Național până la picnicuri de familie, petreceri pe plajă și evenimente sportive. Vizitatorii care ajung în Grenada în luna februarie își pot desfăta papilele gustative cu ”oil down”, un preparat rezultat din amestecul de fructe de arbore de pâine, carne sărată, lapte de cocos și mirodenii. De asemenea, în fiecare vineri, în “Gouyave”, capitala preparatelor din pește din Grenada, are loc “Fish Friday Fiesta”, o ocazie perfectă de a petrece în aer liber cu mâncare, băutură, muzică și dans. Pe insula Carriacou se desfășoară la 16 februarie 2015, Carnavalul Carriacou, învăluit de dansuri stradale sălbatice și de o expresivitate ieșită din comun, frenezia soca, parade și o competiție de calipso, ce îmbină ritmul cu aprecieri umoristice și comentarii înțepătoare.

Nucșoara este emblematică pentru Grenada, regăsindu-se și pe steagul națiunii. Culturile de nucșor ocupă locul cel mai important în economia țării, plasând-o pe locul secund în rândul producătorilor de nucșoară, după Indonezia. În ceea ce privește plantele aromate ce pot fi adulmecate în Grenada, pe lângă scorțișoară, cuișoare, piper, ghimbir, ienibahar, specialiștii în gastronomie evidențiază coriandrul pe o poziție de supremație indiscutabilă.

Una dintre atracțiile insulei este distileria de rom “River Antoine” din nord-estul Grenadei, fiind cea mai veche fabrică de rom din emisfera vestică. Faimoasa băutură se obține și, în prezent, cu ajutorul utilajelor din secolul al XVIII-lea. Fabrica de nucșoară “Gouyave” este cea mai mare fabrică de procesare a plantei de pe insulă, unde acest condiment este sortat, uscat și măcinat. Proprietatea Dougaldston, situată în apropiere de “Gouyave”, este cea mai veche plantație de condimente din Grenada.

AGERPRES/(Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) SILVIU MATEI / AGERPRES FOTO

Potrivit CNNIC, numărul de internauți a urcat cu 31,17 milioane în 2014, o creștere semnificativ mai mică decât cea din 2013, când totalul acestora s-a majorat cu 53,58 milioane de persoane. O creștere mai mare s-a înregistrat în rândul celor care utilizează telefoanele mobile pentru a accesa internetul, al căror număr a urcat cu 56,72 milioane de persoane anul trecut.

Cu toate acestea, CNNIC a informat că rata de penetrare a Internatului în China este de 47,9%, iar utilizatorii din mediul rural reprezintă doar un sfert din total. În comparație, în SUA, 74,4% din gospodării au raportat că au utilizat Internetul în 2013.

În paralel, Ministerul chinez al Industriei și Tehnologiei Informației a anunțat că în 2014 în China au fost vândute 389 milioane telefoane mobile, în scădere față de 423 milioane unități în 2013.

AGERPRES/(AS — autor: Constantin Balaban, editor: Oana Tilică)

Foto: (c) navigator.ro

Wellington, nume ce trădează originile coloniale ale metropolei, este apreciat drept una dintre cele mai frumoase capitale din lume și totodată un oraș cu înalte standarde de viață. Arthur Wellesley, primul Duce de Wellington, a fost unul dintre eroii luptei de la Waterloo. În 1840, titlul lui Wellesley este acordat orașului neo-zeelandez, ca semn de recunoștință pentru faptele sale de război.

Foto: (c) navigator.ro
În 1865, Wellington a primit statutul de Capitală, în locul orașului Auckland. La momentul acela, populația orașului număra 4.500 de oameni. În prezent, Wellington este cea de-a doua zonă urbană a țării, după Auckland, cu 400.000 de locuitori. Este situat în regiunea Wellington aflată în partea sudică a Insulei de Nord.

După 1865, evoluția metropolei este caracterizată de o creștere accentuată. Dacă în alte orașe accentul cade pe industrie, Wellington este direcționat către turism, iar astăzi această ramură economică aduce peste un miliard de dolari în bugetul orașului. Amplasat între mare și dealuri verzi, Wellington este un oraș aerisit, curat și plin de spații verzi, ocupând locul 12 la nivel mondial între orașele cu cea mai bună calitate a vieții, conform clasamentului realizat, în 2014, de Mercer Consulting.

Wellington are numeroase clădiri vechi, în stil victorian, ridicate într-un decor idilic. Orașul nu este doar capitala administrativă, ci și cea culturală, adăpostind mai multe teatre și muzee. La capitolul clădiri istorice, merită menționate vechile clădiri guvernamentale, precum și actualul sediu al Parlamentului.

Foto: (c) navigator.ro

Beehive (72 de metri), așa se numește clădirea sub forma unui stup de albine, ce adăpostește Parlamentul Noii Zeelande, a fost inaugurat în 1969, reprezentând, în mod clar, o construcție atipică pentru oraș.

Arhitectul clădirii a fost Sir Basil Spence. Ultimul etaj este ocupat de cabinetul Primului Ministru, iar la nivelele inferioare se găsesc diferite birouri ministeriale. Elementele decorative respectă motivele artistice insulare, iar la interior, pictura murală ce reproduce cerul Noii Zeelande surprinde fiecare vizitator.

Localizate în apropiere de Beehive, clădirile istorice ale Guvernului sunt unele dintre cele mai importante repere ale vechiului Wellington. Fațada impunătoare și scările de marmură sunt întregite de decorațiunile din lemnul arborelui Kauri, aflat astăzi pe cale de dispariție. De altfel, clădirea este considerată a doua din lume după cantitatea de lemn folosită.

Clădirile Guvernamentale conservă perfect spiritul colonial al secolului trecut.

Foto: (c) navigator.ro

Nu de puține ori, Wellington a fost scena unor impresionante evenimente culturale, fiind gazda permanentă a Baletului Regal, Orchestrei Simfonice și a Operei. Totodată, patru teatre profesionale și mai multe companii de amatori activează pe parcursul întregului an.

Un important loc în cultura neozeelandeză îl ocupă Muzeul Te Papa Tongarewa. Combinația dintre elementele multimedia și exponatele vechi inspiră, distrează, dar și educă, în același timp. Expoziția ”Mountain to sea” dezvăluie o parte importantă a viețuitoarelor și florei din apele Oceaniei. ”Blood Earth Fire” este o expoziție permanentă, care povestește despre modul, în care oamenii au influențat relieful Noii Zeelande, odată cu popularea acestui teritoriu. Urmează colecția de exponate ”Te Marae”, un loc comun de întâlnire a culturilor ce conviețuiesc în această țară.

”Nga Toi” este colecția de artă națională a muzeului.

Foto: (c) navigator.ro

O trăsătură deosebită a locului este reprezentată și de festivaluri — Festivalul Internațional al Artelor din Noua Zeelandă, Cuba Street Carnival sau Festivalul Internațional de Comedie.

Un alt punct pe harta orașului este impresionanta grădină botanică din Wellington, ce acoperă o suprafață de 25 hectare și cuprinde, în principal, o parte semnificativă de pădure nativă, conifere, colecții de plante și expuneri sezoniere.

Grădina a fost formată și administrată, în 1868, de Institutul Noii Zeelande. Consiliul orașului Wellington a preluat administrația grădinii în 1891 și a început să dezvolte diferite părți ale acesteia.

O seră mare în stil Victorian, o căsuță cu begonii, grădina cu trandafiri Lady Norwood și centrul vizitatorilor Treehouse formează grădina. Aici se mai găsesc o zonă foarte mare de joacă și un heleșteu împânzit de rațe.

Se spune că o vizită în Wellington este incompletă fără o tură cu tramvaiul tras de cablu. În 2012, sistemul de transport a împlinit 110 ani de serviciu, devenit, între timp, un simbol al orașului.

Sistemul original al tramvaiului a funcționat foarte multă vreme, fiind schimbat abia în 1978, când a fost adusă o garnitură de producție elvețiană.

De sus, se pot admira obiective precum zgârie-norii orașului, parcul Kelburn, Universitatea Victoria, Grădina Botanică sau Observatorul Carter, dar și Muntele Victoria, Hutt Valley și orășelul Eastbourne.

Foto: (c) navigator.ro

În 2012, în perioada festivităților de amploare prilejuite de premiera mondială a filmului ”The Hobbit”, numele capitalei Wellington a devenit ”Pământul de mijloc” (Middle Earth).

În mai multe locații superbe din Noua Zeelandă, printre care și Capitala, între octombrie 1999 și decembrie 2000, a fost filmată trilogia ”Stăpânul Inelelor” scrisă de JRR Tolkien. Regia filmelor a fost semnată de Peter Jackson născut în capitala Noii Zeelande.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES FLUX

Săptămâna aceasta vă propunem ”Trufe” și ”Macaroane în zeamă de carne” rețetele fiind publicate în ”Carte de bucătărie — 1501 feluri de măncări” (1935), cu o prefață de Constantin Bacalbașa.

Trufe
Curăță-le de coaje (scoate-o cât poți de subțire). Dacă trufele vor fi pline de pământ, le pui mai întâi în apă, le lași câtva și apoi le schimbi apa și le freci cu o perie. Le speli în mai multe ape. Se pot curăța și usca de pământ fără a le pune în apă, și le speli pe urmă.

După ce le-ai curățat pielița cu un cuțitaș, le pui într’o cratiță cu zeamă de carne, să fie acoperite, le pui sare, piper multicel, puțin unt; pune totul pe foc iute, și acoperi cratița. După 20 minute scoți trufele, le ștergi, le așezi pe un taler într’ un șervet și le dai la masă.

Foto: (c) inbucate.ro

Macaroane în zeamă de carne
În 100 gr. unt rumenește ceapă tăiată mărunt. Sărează, pipărează. Adaogă 2 kg. carne vacă pulpă sau alta și acoperă cratița fără apă. Focul domol timp de patru ore.

Ia 3 kg. tomate fierbele deosebit cu sare și piper fără apă de loc. Când s’au fiert trecele prin sită.

Macaroanele aruncă-le într’o oală cu multă apă în clocot, să fiarbă acolo în clocote vreo 20 minute. Scoate macaroanele și scurgele de apă într’o sită.

Amestecă în acest moment tomatele cu zeama de carne și așează în cratiță astfel: un strat de macaroane, unul de brânză rasă, unul de zeamă. Reîncepi la fel până la sfârșit. Servește cald.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Marina Bădulescu)

Daniel Vizman, cercetător în cadrul Facultăţii de Fizică a Universităţii de Vest Timişoara (UVT), distins recent de Academia Română cu premiul ‘Constantin Miculescu’ pentru o serie de lucrări privind creşterea cristalelor, derulează un proiect pentru cel mai mare laser din lume, cel de la Măgurele.
‘Este primul premiu pe care-l primesc în România, ca semn al recunoaşterii activităţii mele ştiinţifice. Dincolo de gestul simbolic al recunoaşterii muncii de cercetare, distincţia Academiei Române are o altă semnificaţie, mult mai importantă pentru mine, aceea a recunoaşterii utilităţii muncii mele. Simt că nu muncesc degeaba’, a declarat marţi prof. dr. Daniel Vizman.
Fizicianul timişorean a câştigat anul trecut un proiect pe care-l derulează pentru centrul ELI-NP (Extreme Light Infrastructure-Nuclear Physics) de la Turnu Măgurele, şi care constă în creşterea unor cristale ce urmează a fi iradiate cu laser. Acestea se confecţionează la Timişoara, iar apoi, iradierea se va produce la Măgurele.
‘Am câştigat proiectul în cadrul ILA, laserul care se construieşte la Măgurele, să iradiem cristale cu radiaţia laser. Unele dotări le avem deja în laboratorul nostru, pe altele le vom cumpăra, în cadrul proiectului care este în valoare de circa 300.000 de lei. La Timişoara creştem cristalele, dar tot la noi are loc şi o parte a experimentului. Celulele solare pentru aplicaţii spaţiale de la noi vor fi duse la Măgurele pentru iradiere. Le supunem iradierii pentru a vedea cum se deteriorează în timp şi ce se întâmplă dacă o radiaţie de diverse particule interacţionează cu acestea. Modelarea o facem la Timişoara şi comparăm cu rezultatele experimentale pe care le obţinem acolo, pentru că noi nu avem laseri’, a detaliat Vizman.
Primul lot de cristale modelate va pleca spre Măgurele până în luna iunie. Cristalele produse de fizicienii de la UVT în unicul laborator de cercetare de profil din România sunt solicitate companii din străinătate, dar niciun agent economic din ţară nu a fost interesat de acestea, până în prezent. Aceste cristale de siliciu sunt folosite ca bază în industria electrotehnică, inclusiv pentru panourile solare, dar oamenii de afaceri din România preferă că cumpere produsul finit din China şi nu să dezvolte o industrie autohtonă.
‘În laboratorul nostru s-au produs, în urmă cu circa 40 de ani, primele cristale de florură de calciu, de safir, din România. Erau folosite la fabricarea aparatelor de măsură a curentului electric de la AEM, la Optica şi în industria de apărare. După 1990, odată cu prăbuşirea industriei, nici agenţii economici nu au mai fost interesaţi de prototipurile noastre’, a afirmat Vizman. Creşterea unui astfel de cristal este anevoioasă: materia primă trebuie topită şi apoi solidificată încet, astfel încât să li se dea timp atomilor să se organizeze cu câţiva milimetri pe oră. Tocmai de aceea, preţul unui astfel de cristal de câţiva centimetri pătraţi poate ajunge la zeci de mii de euro.
“În urma colaborării pe care am avut-o cu Institutul Fraunhofer din Germania, de-a lungul a 10 ani, am dezvoltat un program care, ulterior, a fost folosit de toţi liderii mondiali de pe piaţa siliciului, din Japonia, din Europa, din SUA, din Coreea. Problema este că în România noi nu avem firme care să crească cristale. Nicio firmă din România nu creşte cristale, cu toate că sunt vitale pentru tehnologii. China a monopolizat toată piaţa cristalelor pentru panourile fotovoltaice”, a spus cercetătorul. Acesta a subliniat că laboratorul din Timişoara este deschis la transferul de know how al producerii şi utilizării cristalelor în producţie, adăugând că tehnologia de vârf din România “este în suferinţă”.
Cu toate că rezultatele cercetării fizicienilor timişoreni par să nu treacă dincolo de pereţii laboratorului, studenţii de la Fizică sunt atraşi de cercetare încă din anul I, un viitor mai bun deschizându-li-se în străinătate, prin şcolile doctorale. Profesorul Daniel Vizman are 6 doctoranzi care lucrează în acest domeniu.
“Ceea ce facem ca să-i motivăm sunt legăturile cu exteriorul, astfel ca după de învaţă ceva aici, să le asigurăm să-şi continue cercetarea, să facă un post-doctorat dincolo, să revină la noi. Unii mai vin, depinde şi ce le poţi oferi”, adaugă fizicianul timişorean. Cele două articole publicate în 2012 pentru care Vizman a fost premiat de Academia Română fac parte dintr-o serie de lucrări dedicate studiului influenţei parametrilor de creştere asupra curgerii topiturii şi a formei interfeţei de cristalizare. Articolul ‘Numerical Study of Melt Convection and Interface Shape in a Pilot Furnace for Unidirectional Solidification of Multicrystalline Silicon’ studiază simetria structurilor de convecţie din topitura de siliciu în relaţie cu gradientul de temperatură impus şi cu viteza de creştere a cristalului. Aceste rezultate au explicat distribuţia impurităţilor în cristalul de siliciu şi forma interfeţei de cristalizare, parametrii de care depinde calitatea cristalului. Revista Crystal Growth and Design a selectat aceste rezultate pentru coperta numărului în care a fost publicat articolul. Articolul ‘Numerical studies on a type of mechanical stirring in directional solidification method of multicrystalline silicon for photovoltaic applications’ propune soluţii de omogenizare a topiturii şi de optimizare a formei interfeţei de solidificare. Astfel, este studiată influenţa pe care un agitator mecanic o are asupra curgerii topiturii şi asupra formei interfeţei de solidificare. Cercetarea a fost realizată împreună cu un doctorand şi un partener din Franţa. Pe această linie, în anul 2013 au mai fost publicate trei articole care propun idei novatoare pentru controlul topiturii bazate pe folosirea câmpurilor magnetice şi electrice.

sursa: ziuadevest

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/ AGERPRES ARHIVA

‘Este primul premiu pe care-l primesc în România, ca semn al recunoașterii activității mele științifice. Dincolo de gestul simbolic al recunoașterii muncii de cercetare, distincția Academiei Române are o altă semnificație, mult mai importantă pentru mine, aceea a recunoașterii utilității muncii mele. Simt că nu muncesc degeaba’, a declarat marți, pentru AGERPRES, prof. dr. Daniel Vizman.

Fizicianul timișorean a câștigat anul trecut un proiect pe care-l derulează pentru centrul ELI-NP (Extreme Light Infrastructure-Nuclear Physics) de la Turnu Măgurele, și care constă în creșterea unor cristale ce urmează a fi iradiate cu laser. Acestea se confecționează la Timișoara, iar apoi, iradierea se va produce la Măgurele.

‘Am câștigat proiectul în cadrul ILA, laserul care se construiește la Măgurele, să iradiem cristale cu radiația laser. Unele dotări le avem deja în laboratorul nostru, pe altele le vom cumpăra, în cadrul proiectului care este în valoare de circa 300.000 de lei. La Timișoara creștem cristalele, dar tot la noi are loc și o parte a experimentului. Celulele solare pentru aplicații spațiale de la noi vor fi duse la Măgurele pentru iradiere. Le supunem iradierii pentru a vedea cum se deteriorează în timp și ce se întâmplă dacă o radiație de diverse particule interacționează cu acestea. Modelarea o facem la Timișoara și comparăm cu rezultatele experimentale pe care le obținem acolo, pentru că noi nu avem laseri’, a detaliat Vizman.

Primul lot de cristale modelate va pleca spre Măgurele până în luna iunie.

Cristalele produse de fizicienii de la UVT în unicul laborator de cercetare de profil din România sunt solicitate companii din străinătate, dar niciun agent economic din țară nu a fost interesat de acestea, până în prezent.
Aceste cristale de siliciu sunt folosite ca bază în industria electrotehnică, inclusiv pentru panourile solare, dar oamenii de afaceri din România preferă că cumpere produsul finit din China și nu să dezvolte o industrie autohtonă.
‘În laboratorul nostru s-au produs, în urmă cu circa 40 de ani, primele cristale de florură de calciu, de safir, din România. Erau folosite la fabricarea aparatelor de măsură a curentului electric de la AEM, la Optica și în industria de apărare. După 1990, odată cu prăbușirea industriei, nici agenții economici nu au mai fost interesați de prototipurile noastre’, a afirmat Vizman.

Creșterea unui astfel de cristal este anevoioasă: materia primă trebuie topită și apoi solidificată încet, astfel încât să li se dea timp atomilor să se organizeze cu câțiva milimetri pe oră. Tocmai de aceea, prețul unui astfel de cristal de câțiva centimetri pătrați poate ajunge la zeci de mii de euro.

Citiți știrea integrală pe fluxul destinat abonaților AGERPRES

AGERPRES/(A — autor: Otilia Halunga, editor: Diana Dumitru)