Foto: (c) ALEX TUDOR/AGERPRES ARHIVĂ

În 1990, ministrul Culturii Andrei Pleșu l-a numit la conducerea Muzeului de la Șosea pe pictorul Horia Bernea, cel care timp de 10 ani, împreună cu echipa sa, va reașeza colecția înstrăinată în anii comunismului și va face “să renască un muzeu centenar”, după cum își amintește Irina Nicolau, citată în comunicat.

În anul 1996, reprezentanții muzeului au primit Premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Până în prezent, Muzeul Țăranului Român este singurul din țară care deține această distincție în patrimoniul său.

“Prin expozițiile temporare și colecțiile sale vechi, dar și recente, prin târgurile sale deja tradiționale și promovarea ‘produselor țăranului român’, prin activitățile sale cu copiii, prin diversitatea acțiunilor sale culturale (lansări de carte și dezbateri, concerte și filme, colocvii și seri culturale etc.), Muzeul Național al Țăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate”, se arată în comunicat.

În zilele de 5, 6 și 7 februarie, publicul beneficiază de ghidaje gratuite la orele 11,00 și 15,00. Muzeul se va sărbători pe tot parcursul anului cu expoziții, concerte, târguri cu meșteri și ateliere de creativitate pentru copii.

AGERPRES/(AS)

Gheorghe Hagi, 25 octombrie 2014
Foto: (c) MIRCEA ROSCA/AGERPRES ARHIVĂ

Descoperit de antrenorul Iosif Bukossy, a luat contact cu fotbalul adevărat în aprilie 1975, când s-a înscris la Centrul de copii și juniori al echipei Farul Constanța. La 15 ani este selecționat în echipa națională de tineret, iar la 17 ani, în ziua de 11 septembrie 1982, debutează în Divizia A, jucând integral meciul S.C. Bacău-F.C Constanța (3-0).

Gheorghe Hagi (centru), jucător la echipa de fotbal Sportul Studențesc, la meciul dintre Sportul Studențesc și Inter Milano (scor 1-0), în primul tur al Cupei Uefa, ediția 1984-1985. 19 septembrie 1984
Foto: (c) CORNEL MOCANU/AGERPRES ARHIVĂ

În 1983, se transferă la Sportul Studențesc, devenind vicecampion al României în sezonul 1985-1986. În ianuarie 1987, trece la Steaua București. Din vara anului 1990, celebra echipă spaniolă Real Madrid își asigură serviciile sale.

În 1992 se transferă în Italia, la Brescia Calcio, antrenată la acea vreme de Mircea Lucescu, unde joacă timp de doi ani, pentru ca, în 1994, să ajungă la FC Barcelona, la solicitarea antrenorului olandez Johan Cruyff. Astfel, Hagi este printre puținii jucători care au îmbrăcat tricourile celor două mari rivale, Real Madrid și Barcelona.

Din 1996 până în 2001, când își încheie cariera, activează la Galatasaray Istanbul, echipă care în această perioadă reușește să obțină cele mai mari performanțe din istoria sa.

Gică Hagi a debutat la echipa națională pe 10 august 1983, la Oslo, în meciul amical Norvegia — România (1-1), la vârsta de 18 ani. A participat la trei turnee finale ale Campionatului Mondial: Italia 1990, SUA 1994, — unde a ajuns împreună cu naționala României până în sferturile de finală—, și Franța 1998, precum și la trei de Campionat European: Franța 1984, Anglia 1996 și Olanda/Belgia 2000.

Echipa României înaintea meciului de fotbal Romania — Danemarca (scor 3-1), disputat pe stadionul ”Steaua”, contând pentru preliminariile Campionatului Mondial din Italia 1990. În imagine, Gheorghe Hagi este în stânga jos. 15 noiembrie 1989. 
Foto: (c) CORNEL MOCANU/AGERPRES ARHIVĂ

Jucător de geniu, unul dintre cei mai faimoși purtători ai tricoului cu numărul 10 din lume, a fost declarat în noiembrie 2003 ”Jucătorul de aur” de către Federația Română de Fotbal, respectiv cel mai bun fotbalist român din ultimii 50 de ani. În 2004, o altă legendă a fotbalului mondial, Pele, l-a nominalizat pe internaționalul român, în cadrul unei ceremonii a FIFA, printre cei 125 cei mai valoroși fotbaliști în viață.

În 2007, Asociația Statisticienilor în Fotbal l-a inclus, pe locul 35, în topul celor mai buni fotbaliști ai ultimilor 100 de ani.

A jucat de 124 de ori în națională, a înscris 35 de goluri, fiind timp de 16 ani, 10 luni și 20 de zile în slujba tricolorului și purtând de 65 de ori banderola de căpitan. De de asemenea, a jucat 95 de meciuri în cupele europene, în care a marcat 32 de goluri.

A fost prezent de 550 de ori pe prima scenă a campionatelor României, Spaniei, Italiei si Turciei.

A fost desemnat cel mai bun fotbalist al României în anii 1985, 1987, 1993, 1994, 1997, 1999 și 2000 și cel mai bun sportiv al țării în 1994, iar în 1985 și 1986 a fost golgheterul Diviziei A.

Gheorghe Hagi (centru), jucător la echipa de fotbal Steaua București, la derby-ul dintre Steaua și Dinamo București. 15 martie 1990
Foto: (c) CORNEL MOCANU/AGERPRES ARHIVĂ

A câștigat cu Steaua trei titluri de campion al României (1987, 1988, 1989), două cupe ale României (1987 și 1989) și Supercupa Europei (1987); patru titluri ale Turciei (1997, 1998, 1999 și 2000), două cupe ale Turciei (1999 și 2000), Cupa UEFA (2000) și Supercupa Europei (2000) — cu Galatasaray. De asemenea, are în palmares două Supercupe ale Spaniei (Real Madrid — 1990, FC Barcelona — 1994).

Din iunie 2001, timp de cinci luni, a fost antrenorul echipei naționale, cu care joacă barajul pentru calificarea la CM 2002, România fiind eliminată de Slovenia.

Din iunie până în noiembrie 2003, a antrenat formația turcă Bursaspor. Februarie 2004 a marcat venirea sa ca antrenor la echipa Galatasaray Istanbul, câștigând cu aceasta Cupa Turciei 2005, părăsind, totuși, formația după un an, prin demisie.

A fost manager general al echipei FCU Politehnica Timișoara, în returul campionatului diviziei A 2005-2006, dându-și din nou demisia. La 23 iunie 2007, Gigi Becali anunță numirea lui Hagi în funcția de antrenor al echipei Steaua. La 20 septembrie, același an, Hagi își anunță demisia din funcția de antrenor al grupării din Ghencea, deși reușise o calificare în grupele Ligii Campionilor.

Meciul de fotbal Slavia Praga — Steaua București (2-1), contând pentru prima etapă din grupa H a Ligii Campionilor. În imagine: Gheorghe Hagi, antrenorul echipei Steaua București. 19 septembrie 2007
Foto: (c) CORNEL MOCANU/AGERPRES ARHIVĂ

În octombrie 2010, Hagi a revenit la conducerea echipei turce Galatasaray, până în 2011.

La 6 aprilie 2009, Gheorghe Hagi a prezentat proiectul Academiei de Fotbal ce-i poartă numele, ca o alternativă pentru copii și juniori. În cadrul acesteia funcționează și echipa FC Viitorul, care a promovat în 2012 în eșalonul de elită al fotbalului românesc și pe care Hagi o antrenează începând cu anul 2014. A înființat și o Fundație, prin care își propune să finanțeze cariera unor copii cu reale aptitudini pentru sport.

Gheorghe Hagi, manager tehnic al echipei FC Viitorul, susține o conferință de presă înaintea partidei FC Viitorul — Otelul Galați, din etapa a XI-a a Ligii I de fotbal. 17 octombrie 2014
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Gheorghe Hagi este Maestru emerit al sportului. În februarie 2012, Gheorghe Hagi a fost cooptat în Task Force Football 2014, organism al FIFA cu rolul de a întări, printre altele, regulile Codului Fair Play.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Clădirea a fost construită în anul 1906, cu ocazia organizării, pe Câmpia Libertății, a Expoziției Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Prin amintita expoziție, autoritățile de la București au vrut să arate vizitatorilor, printre care mulți străini, modul în care a progresat România în perioada 1866-1906. Destinația inițială a construcției a fost crearea unui turn de apă care să alimenteze această expoziție. Totuși, arhitectura inițială a lucrării nu corespundea cerințelor estetice ale Regelui Carol și nici nu era la înălțimea evenimentului pentru care urma să fie ridicată.

24 mai 2008
Foto: (c) Constantin CIOBOATA / Arhiva AGERPRES

Drept urmare, construită după planurile arhitecților Ștefan Burcuș și V. Ștephănescu, clădirea a reprodus, la scară mică, Cetatea Poenari, ridicată în secolul al XIV-lea de Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, în locul numit Cheia Argeșului, de pe Plaiul Loviștei, județul Argeș. De aici și denumirea sub care este cunoscută clădirea în prezent.

Turnul castelului, înalt de aproximativ 20 de metri și cu un diametru de 9 metri, adăpostea un bazin cilindric de fontă, cu o capacitate de 200 de metri cubi și un diametru de 6 metri. Acesta umplea aproape întreg interiorul turnului, nelăsând loc decât unei scări înguste, în spirală, care urcă până aproape de acoperiș. Bazinul a fost turnat în atelierele lui Oscar Maller.

12 mai 2007
Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Din turnul castelului, de pe o platformă special amenajată, se putea admira Parcul Carol I și panorama Bucureștilor. Un contrafort puternic, terminat cu un pridvor de lemn, susține turnul ca să nu se prăbușească, iar în dreapta se află un zid crenelat de piatră, terminat în colț cu un alt turn de dimensiuni mai mici.

Bazinul de apă nu a funcționat însă niciodată. La vremea respectivă, castelul a fost destinat expunerii de obiecte de artă. Familia regală a revenit la castel în nenumărate rânduri pentru a admira tablourile cu motive religioase. Începând cu anul 1914, din turnul fortăreței, fizicianul Emil Giurgea realiza transmisiuni radiotelegrafice.

21 iunie 2014
Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO


În anii de după Primul Război Mondial, castelul a fost transformat într-o cazarmă destinată corpului de gardă de la Mormântul Ostașului Necunoscut, aflat în apropiere, în fața Muzeului Militar Național. După strămutarea Eroului Necunoscut la Mărășești și inaugurarea, la 30 decembrie 1963, a mausoleului din apropiere, clădirea din Parcul Carol I a continuat să fie folosită de militarii destinați pazei acestuia.

După 1990, clădirea a fost utilizată drept Corp de gardă pentru o subunitate de jandarmi, care îndeplinea misiuni de pază la câteva instituții bancare din Capitală. Din 30 septembrie 2004, prin Hotărârea de Guvern nr. 1585, Castelul Vlad Țepeș a devenit sediul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor. Ulterior, prin H.G. 198/2011, imobilul a trecut din administrarea ONCE în administrarea MApN. Prin Ordinul Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2653/2010, castelul a fost clasat în Lista monumentelor istorice. În 2007, Castelul Țepeș a fost expertizat în clasa I de risc seismic. Pentru eliminarea eventualelor riscuri, s-au început lucrări de consolidare specifice clădirii.

În prezent, construcția se vizitează de două ori pe an: de Ziua Eroilor (sărbătorită de Ziua Înălțării Domnului ) și de Ziua Armatei Române, la 25 octombrie.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Gil PIETRAR / AGERPRS FOTO

Conform reglementărilor în vigoare, vinul este ”băutura alcoolică rezultată din fermentarea completă sau parțială a strugurilor proaspeți sau a mustului de struguri proaspeți”. După culoare, vinurile se împart în albe, roșii și roze. După tehnologia folosită, există mai multe clasificări ale vinurilor. Conform reputatului oenolog prof. Mihai Macici, autor al cărții ”Lumea vinurilor. Vinurile lumii”, acestea se împart în vinuri propriu-zise și vinuri speciale.

Vinurile propriu-zise sunt obținute prin tehnologiile obișnuite și au o tărie alcoolică de cel puțin 8,5% vol. Ele pot fi seci, având cel mult 4 g zahăr/l, demiseci, între 4-12 g/l, demidulci, între 12-50 g/l și dulci, cu peste 50 g/l.

La rândul lor, aceste vinuri propriu-zise se împart în alte trei categorii: vinuri de masă, vinuri de masă cu indicație geografică și vinuri cu denumire de origine controlată.

Vinurile de masă se produc din soiuri de mare producție sau din soiuri de calitate, dar care nu au întrunit caracteristicile necesare încadrării lor într-o clasă superioară. Vinurile de masă cu indicație geografică sunt obținute din soiuri nominalizate, în regiuni delimitate, prin tehnologii proprii și, de obicei, au menționată, pe etichetă, indicația geografică de proveniență și soiul. Vinurile cu denumire de origine controlată (DOC) sunt obținute din soiuri nominalizate, de calitate superioară, din areale clar delimitate. Acestea prezintă însușiri specifice locului de producere, soiului sau tehnologiei folosite. Spre deosebire de vinurile prezentate până acum, care trebuie să aibă o tărie alcoolică de minimum 8,5% vol, vinurile cu denumire de origine controlată trebuie să aibă o tărie alcoolică de cel puțin 11% vol. Acestea din urmă se împart, din nou, în trei categorii: ”Cules la maturitatea deplină” (DOC-CMD), ”Cules târziu” (DOC-CT) și ”Cules la înnobilarea boabelor” (DOC-CIB).

Spre deosebite de vinurile propriu-zise, vinurile speciale sunt obținute prin aplicarea unor adaosuri și tratamente speciale și se împart în: vinuri efervescente, vinuri licoroase, vinuri aromatizate și vinuri peliculare. 

Foto: (c) Constantin DUMA / AGERPRES ARHIVĂ

Vinurile efervescente au un conținut ridicat de dioxid de carbon, ceea ce le face să spumeze la turnarea în pahare, respectiv la contactul cu aerul. Vinurile licoroase se obțin din must sau din vin, cu adaos de must concentrat, distilat de vin, alcool de origine viticolă sau alimentar. Au o tărie alcoolică cuprinsă în 15 și 22% vol și un conținut de zahăr ridicat, de peste 80 g/l. Vinurile aromatizate se obțin din must sau din vin, cu adaos de plante sau extracte de plante aromatizate. Vinurile peliculare, la rândul lor, se obțin din maturarea de lungă durată a vinurilor la butoi, sub influența unei pelicule din drojdii, formate la suprafața lichidului, care se dezvoltă în contact cu aerul.

Nu putem vorbi, însă, despre această largă paletă de vinuri fără a trece în revistă câteva elemente importante care privesc cultivarea viței-de-vie, prima și poate cea mai importantă etapă pentru obținerea unui vin de calitate. România are o tradiție multimilenară în cultivarea viței-de-vie. Din vița sălbatică existentă, locuitorii acestui spațiu au obținut, de-a lungul timpului, multe soiuri roditoare.

Foto: (c) Cornel MOCANU / AGERPRES ARHIVĂ

În secolele XIV-XIX, a existat o migrație a soiurilor autohtone de viță-de-vie între Principatele Române, unele dintre ele dând chiar rezultate superioare în noile condiții. Alte soiuri românești au trecut, cu timpul, în țările vecine și, pe de altă parte, numeroase soiuri străine au pătruns în spațiul carpato-danubian. Spre exemplu, în Dobrogea, au fost introduse numeroase soiuri în timpul dominației otomane, printre care: Afuz Ali, Ceauș alb, Ceauș roz, Razachie albă, Razachie roșie, Sultanină etc. În Transilvania și apoi în Banat au fost introduse soiuri aduse din Ungaria, precum: Furmint, Hárslevelű, Bakator, Ezerjo și altele, care s-au răspândit apoi în Moldova și în Muntenia. Tot în această regiune, au apărut soiuri din fosta Iugoslavie: Slankamenka, cu sinonimul românesc Majarcă albă și soiul Creață de Banat, dar și soiuri din Bulgaria, ca de exemplu: Pamid, cunoscut sub numele de Roșioară, Dimiat, Mavrud, Gâmza etc.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viței-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a provocat daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător. Pe teritoriul locuit de români, filoxera a fost identificată pentru prima dată în anul 1875, la Teleseu, județul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul țării și oficial la Chițorani, în județul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884. Filoxera s-a răspândit rapid, ducând la dispariția sortimentelor tradiționale de vii. La doar trei ani după semnalarea filoxerei în Vechiul Regat, erau deja 6.493 ha distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare. Această suprafață s-a extins treptat și în podgoriile Buzăului, în centrul și sudul Moldovei, apoi și în celelalte regiuni viticole. Ca urmare a distrugerii viilor de către filoxeră, sortimentul de soiuri din podgoriile românești a suferit multe transformări.

Foto: (c) Vasile MOLDOVAN / AGERPRES ARHIVĂ

Într-o primă etapă, reconstrucția viilor s-a realizat cu vițe altoite aduse din import, apoi cu vițe obținute în pepinierele autohtone, înființate începând cu anul 1885. Au fost aduse în România peste 150 de soiuri străine, dintre care multe nu erau adaptate la condițiile naturale din țara noastră. S-a produs, astfel, un amestec de soiuri care a dus la deprecierea calității vinurilor românești, acestea pierzându-și poziția pe care o ocupau pe piața Europei înainte de apariția filoxerei. Treptat, s-a trecut la refacerea viticulturii prin altoirea vițelor indigene, pe portaltoi americani.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în paralel cu înființarea pepinierelor, a plantațiilor de portaltoi, cu începerea campaniei de combatere a bolilor, a fost adusă în România o gamă largă de hibrizi direct producători; aceștia însă s-au dovedit a fi inferiori calitativ. S-au extins, însă, în dauna soiurilor nobile, din cauza ușurinței cu care se înmulțesc și a rezistenței la boli.

După confruntarea cu filoxera, viticultura românească a primit o nouă lovitură, generată de declanșarea Primului Război Mondial. Ea s-a refăcut abia în perioada interbelică. Atunci s-au delimitat regiunile viticole consacrate, s-a elaborat o listă a soiurilor admise la înmulțire și au fost derulate primele acțiuni împotriva hibrizilor direct producători.

În prezent, România este una dintre marile țări viticole ale lumii, dezvoltarea viticulturii datorându-se condițiilor favorabile din țara noastră, îndeosebi din zonele de deal. Un factor foarte important în obținerea unui vin de calitate îl constituie soiul de viță-de-vie care stă la baza producerii acestuia. Din sortimentul viticol românesc fac parte câteva soiuri autohtone, care datează din perioada prefiloxerică și care au supraviețuit și după invazia filoxerei, dar și soiuri străine. Printre soiurile autohtone românești se numără, printre altele, Fetească albă, Fetească regală, Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești, Zghihară de Huși, Frâncușă, Crâmpoșie (pentru vinurile albe); Fetească neagră, Băbească neagră (pentru vinurile roșii) și Tămâioasă românească și Busuioacă de Bohotin (pentru vinuri aromate).

Pe de altă parte, dintre soiurile de proveniență străină, enumerăm câteva: Riesling italian, Sauvignon blanc, Pinot gris, Chardonnay, Traminer roz, Aligote (pentru vinuri albe), Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Cadarcă și Burgund mare (pentru vinurile roșii) și Muscat Ottonel (pentru vinuri aromate).

În această rubrică, vom prezenta, săptămânal, câteva elemente importante ale viticulturii românești, pornind de la cele mai importante vinuri produse la noi în țară, obținute atât din soiuri românești autohtone, cât și din soiuri străine cultivate pe teritoriul țării noastre, bine adaptate condițiilor de la noi. De asemenea, vom face referire și la o serie de alți factori, cum ar fi valențele culturale și religioase ale acestei băuturi, multiplele ei utilizări, rolul vinului în viața de zi cu zi etc.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Culioane pentru călugării de la Muntele Athos, pălării pentru poliția canadiană, dar și pentru cea comunitară din România, pălării bavareze, tiroleze sau pentru birjari, pălării pentru pădurari sau oieri, dar și pălării croite după cele mai noi tendințe în modă au ca element comun faptul că sunt fabricate la Sebeș. De peste o sută de ani, pălăriile confecționate de familia Dădârlat au ajuns peste graniță, mai întâi “dincolo de munți, în Regat”, iar după 1989 și în Europa și alte continente.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1896, într-o vreme când atelierele meșteșugărești de acest gen erau patronate de sași sau unguri, Ioan Dădârlat înființa la Săliștea Sibiului primul atelier românesc de pălării. Datorită transhumanței, pălăriile pentru oieri confecționate de Ioan Dădârlat ajung să fie tot mai căutate și în celelalte zone ale țării, mărturie stând în acest sens și calapoadele păstrate încă de atunci.

“Atelierul se extinde, are mai mulți ucenici, iar pe la 1926 este achiziționată chiar și o camionetă, lucru foarte important pentru această afacere, pentru a putea transporta marfa peste tot”, a declarat, pentru AGERPRES, Sanda Dădârlat. Camioneta a luat astfel locul desagilor și a căruței cu coviltir cu care familia Dădârlat transporta pălăriile.

Sanda Dădârlat povestește că însuși Regele Carol I a primit o pălărie de la Ioan Dădârlat, dovadă în acest sens fiind o fotografie păstrată mult timp în familie, dar din care, în anii regimului comunist, de teamă, a fost decupată imaginea suveranului.

Tot în timpul prigoanei comuniste, familia a ascuns în pământ, pentru a nu fi confiscată, o presă, un utilaj esențial în confecționarea pălăriilor. “Încă există acea presă, este încă bună pentru pălăriile tradiționale, dar nu este atât de rapidă ca cele de acum”, spune Sanda Dădârlat.

Afacerea cu pălării a mers foarte bine, iar Ioan Dădârlat a putut să-și întrețină cei opt copii la “școli înalte”, unul terminând chiar Medicina la Paris, dar toți știau să lucreze și în atelierul familiei. “Știau toți să lucreze pălării. Au făcut școli foarte bune, au terminat facultatea la Paris, la Roma. Studenți fiind lucrau în vacanțe și la pălării”, povestește Sanda Dădârlat.

Afacerea a fost dusă mai departe de fiul cel mare, dar războiul și ceea ce a urmat a făcut ca atelierul să fie tot mai mic. Și copiii acestuia au știut cu toții să confecționeze pălării, chiar dacă erau licențiați, spune Sanda Dădârlat.

Din 1990, cel mai mic dintre copiii acestuia, Octavian, a reînceput să lucreze pălării alături de fiul său, Dan, inginer mecanic, de această dată la Sebeș. Trei ani mai târziu, Dan Dădârlat renunță la serviciu și se ocupă exclusiv de afacerea familiei. “A lucrat până în 1993. Începuse să lucreze deja la pălării din 1990. Atunci nu aveam angajați, lucram singuri, ne mai ajutau socrii mei. A renunțat la serviciu și a deschis atelierul. Socrul meu mai avea calapoadele vechi de pălării. Câțiva ani am lucrat doar pălării ciobănești, care atunci încă se vindeau foarte bine. Apoi, am mers în Germania, am adus utilaje noi”, povestește soția acestuia, Sanda Dădârlat.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

Ea spune că afacerea a început “dintr-o joacă”.

“Era imediat după Revoluție și începuse să se vândă aparate video și televizoare color. Eram foarte tineri și voiam și noi așa ceva. Nu ne ajungeau banii din salariu și am început să facem pălării în atelierul socrului”, a spus Sanda Dădârlat despre modul în care cea de-a patra generație a preluat afacerea cu pălării.

Își amintește despre cum i-a sfătuit atunci socrul său ca primul lucru pe care-l fac după ce vând marfa este să cumpere înapoi materia primă, pentru a avea astfel o garanție a siguranței afacerii.

La început, soții Dădârlat au făcut numai pălării tradiționale românești, care se vindeau foarte bine în târguri. “Când am deschis noi afacerea, ne-a uimit câte pălării am putut să vindem înainte de începerea școlii. Copiii din zona de munte, de oieri, trebuiau să meargă cu pălărie pe cap, lucru care s-a schimbat între timp”, spune Sanda Dădârlat.

“Am extins foarte tare acest atelier, care acum este o firmă de renume. Livrăm pălării în toată țara și peste hotare. Clienții sunt mulțumiți, deviza noastră este ca întotdeauna calitatea să fie pe primul loc, așa cum au făcut și bunicii și părinții noștri. Sunt comenzi pe care numai noi le realizăm pentru Muntele Athos, respectiv culioanele călugărilor de acolo. Numai noi mai facem aceste culioane pentru ei. Orice comandă care vine din străinătate noi putem să o realizăm, orice calapod pe care nu-l avem îl realizăm și onorăm imediat comanda”, a afirmat aceasta.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În prezent, multe comenzi vin din Germania, din partea comunităților săsești de acolo, precizează Sanda Dădârlat.

Fabrica de la Sebeș a avut comenzi și de la Muzeul Brukenthal, dar și de la diverse ansambluri folclorice.

Sanda Dădârlat spune că pălăriile tradiționale se lucrează mult mai greu decât cele moderne, pentru că cloșul este mult mai gros. Pălăriile pentru oieri trebuie confecționate astfel încât să protejeze și de ploaie, dar și ca să se poată bea apă din ele. “Pălăria românească trebuie să țină apă în ea. Ciobanul bea apă din pălărie. O probează dacă ține apa. Pălăria ține apa și când plouă, nu te udă pe cap, și atunci când ai nevoie de ea ca să bei. Cloșul respectiv se confecționează mult mai greu, cu mai multă lână bătută, ca să fie un strat protector pentru apă”, explică Sanda Dădârlat.

Fabrica dispune acum de utilaje performante, iar modelele confecționate sunt atât pentru bărbați, cât și pentru femei. “De vreo zece ani se caută foarte tare pălăriile de damă. Aici trebuie alte materiale, mai fine, furnituri mai speciale. Se vând, în general, pălării negre, iar de vreo câțiva ani pe piață se caută și pălării colorate — maro, bej, culori clasice”, spune Sanda Dădârlat.

Foto: (c) Marinela BRUMAR / AGERPRES

În ceea ce privește pălăriile mai solicitate acum de către bărbați sunt cele numite “pălării senator”, cu boruri mai largi, purtate de mulți dintre demnitarii actuali.

De altfel, pălării marca Dădârlat sunt purtate de multe dintre vedetele autohtone. Sanda Dădârlat spune că a recunoscut pălării făcute la Sebeș purtate și de către străini.

Materia primă, lâna de oaie, este asigurată tot de către familie. “Este o afacere de familie, totul se lucrează aici”, a menționat aceasta.

Pălăriile pot fi achiziționate de la zeci de magazine din țară, dar și online, zeci de modele fiind disponibile. Prețul acestora variază între 70 și 160 de lei.

Sunt nouă angajați, printre care și fiica Sandei și a lui Dan Dădârlat, absolventă a Facultății de Științe Economice în limba germană la Cluj-Napoca și masterand la Relații Internaționale. “Putea să-și găsească joburi foarte bune, dar s-a hotărât să vină acasă. A început să preia din afacerea noastră. Mai avem un băiat care e medic și care și el știe să facă pălării”, spune Sanda Dădărlat despre cum cea de-a cincea generație este pregătită, prin fiica sa, să ducă mai departe tradiția familiei.

AGERPRES/(A, AS — autor: Marinela Brumar, editor: Cristian Anghelache)

Fotografii: (c) GIL PIETRAR / AGERPRES FOTO

Povestea ei e plină de greutăți care ar fi doborât mulți oameni, dar mătușa Floare — cum i se spune — are puterea să râdă, să-i înveselească pe cei din jur și să meargă mai departe cu optimism. După ce a fost “mamă eroină”, mătușa Floare a ajuns să trăiască singură, toți copiii fiind plecați în străinătate. Acum speră să ajungă în Statele Unite ale Americii, după ce a văzut mai multe țări din Europa.

Floare Finta își întreține casa singură, nu se plânge, spune doar că n-ar vrea să retrăiască anii tinereții din cauza greutăților prin care a trecut.

“Am umblat la școală în clasa I, pe când am vrut să merg în clasa a II-a au venit ungurii, a fost Ungaria aici. A trebuit să umblu iară în clasa I și a II-a, învață ungurește. Egy, ketto, harom, negy (unu, doi, trei patru — n.r.) — cu atât am rămas (râde). Nici acele două clase nu le-am gătat, o venit armata, o fo război, n-o mai fost școală, gata. Amu știu citi dar nu știu scrie. De aste n-ai văzut. Da și a citi m-am învățat cu pruncii când au umblat la școală. Amu citesc în Biblie și cărțile de rugăciuni, de zici Doamne cine știe câte școli am eu. Da abia îmi scriu numele, fac F. F., Finta Floare”, povestește amuzată, în graiul oșenilor, octogenara.

A avut nouă copii, cu toții fiind întreținuți de soțul ei, care a lucrat la alimentară, pe urmă la restaurant. Au supraviețuit cu ajutorul animalelor pe care le aveau în gospodărie.

Întrebată cu ce s-a ocupat când a avut atâția copii de crescut, mătura Floare răspunde simplu: “cu ei”. “Au fost mulți, mici, eu am stat acasă, n-am lucrat nicăieri. A trebuit să spăl, să fac mâncare, să-i culc, să-i scol”, își amintește mătușa.

Toți copiii au plecat la muncă în străinătate, după cum e moda în Țara Oașului. S-au dus fie în Statele Unite ale Americii, Austria sau Italia, pentru un trai mai bun, s-au stabilit acolo și nu prea mai revin pe acasă.

“Toți o fugit, o plecat, că aici dacă lucră la om umblă în batjocură cu tine, nu-ți dă nici bani și râde de tine. Nu-s sătui cei mari, nu pot da la cei mici. Și acolo îi rău. Vezi că aici, în Parlament, tot o furat, amu ne-or fura și pe noi, tot o luat și nu-s sătui nici amu. Un om câte 300 de lei primește pensie și trăiește, își mai plătește și dările. Lor sute de milioane nu le ajung. Oare Cel de Sus nu i-a sătura? Ori cel cu coarne?”, spune Floare Finta.

Mătușa Floare recunoaște că, de-a lungul timpului, s-a schimbat și ea și copii ei, dar a rămas dragostea dintre ei. Nepoții o mai sună din când în când.

“Mă uit la ei, parcă nu-s ai mei, parcă n-o fost niciodată… Îmi pare și mie că nu-s de atâția ani acolo. Am și eu atâția ani? Mă duc și eu de colo colo, vin, stau. Îs tare mulți de numărat anii, dar apoi prin câte am trecut. Uă mămucă Doamne”, explică mătușa.

Din cei nouă copii ai săi, șapte sunt în viață, și-au întemeiat familii, iar acum mătușa Floare are peste 10 nepoți și strănepoți. Nu știe exact câți are, doar că “îs mulți”.

“Tre să-i număr, nu știu, vreo 13-14 nepoți. Strănepoți am trei, ori patru, trebuie să-i număr. O fată îi măritată în Austria după neamț, la băiat n-am știut că-i zic numele trei ani de zile. Apoi mi-am amintit că-i la L, îi zice Loris. La trei ani, sau patru, mi-a zis fata: Măi mamă, adu-ți aminte de L. Apoi la fete nu le știu zice, și la ăla mai mic nu-i știu zice, n-o pus nume ca la noi”, spune aceasta.

Nepoții și strănepoții înțeleg românește, dar trei dintre ei nu vor să vorbească limba părinților, ei “grăiesc italiană și austriacă”.

Cum copiii nu prea revin acasă, cel mult o dată pe an, mătușa Floare a plecat ea în vizită la copiii din Europa. Acum speră că primească viză și să plece în State. Nu vrea să rămână nicăieri pentru că n-ar avea cine să-i grijească locuința și micul muzeul.

“Am fost eu de câte ori la ei, numai în America n-am fost. Nu rămân nicăieri, rămân la casa mea, cine îmi spală mie, cine mi le grijește? Copiii n-o fost amu de Crăciun acasă, nu știu de vin de Paști, de nu, poate m-oi duce eu până la ei. Cred că-mi face Liviu chemare în America”, spune femeia.

La cei 82 de ani, nu-i e frică să zboare cu avionul pe distanță așa de mare. “Am mai fost eu cu avionul, n-am eu treabă. De mi-e somn mă culc, de-mi vine de râd râd, de-mi vine de sete beau apă. Mă sui și mă duc”.

Mătușa își arată, cu mândrie, micul muzeu pe care l-a amenajat în locuința sa, toate piese autentice moștenite de la mama, de la desăgi, traiste, clopuri, la cele peste 30 de oluri primite de la cei pe care i-a botezat.

“Le am de când am fost fată. Blidele o fost acasă, la celelalte fete nu le-o trebuit, eu le-am luat toate și n-am zis nimic, le-am pus aici. Tare mulți prunci am botezat. Treizeci și ceva numai fete. La Paști, luni după Paști, veneau finii cu colacul și mi-au adus oluri și colac”, mărturisește femeia.

E mândră și de diplomele pe care le-a primit de la diferite instituții de cultură în semn de recunoștință pentru meritele deosebite în păstrarea culturii și tradiției oșenești. Cel mai important este titlul de “tezaur uman viu” primit de la Ministerul Culturii, diplomă pe care a primit-o la București.

“Amu mai lucru toată ziua, că n-am ce face. Toți îs duși. Mai vine vecina la mine, ne punem și coasem străițucă, clopuri, mai îmbrăcăm păpuși, facem miri, nuntași. Mai am oaspeți, vin, se uită, fac poză. A venit și Ceaușescu aici, n-o fost la mine în casă, dar de la Consiliu trimitea la școală să-i trimită pe copiii mei acasă să-i îmbrăc să se ducă toți îmbrăcați oșenește să-i dea flori”, mai spune Floare Finta.

Ea e supărată că “nu mai este danț, oșenia se duce”, e foarte multă răutate în lume, dar se consolează cu gândul că “n-ai ce face, e scris în Biblie”.

“Lumea se mai îmbracă în straie. S-o mai schimbat costumul, că nu lasă să puie cânepă, c-o zis că-s droguri, amu te-or duce în pușcărie de pui cânepă. S-o schimbat că o fost prea mult de lucru, o trebuit a coase de mână toate, apoi așa, aeștia tineri mai bine o luat un pantalon, o bluză și s-o dus. Acum se fac cu pânzuri aduse din străinătate, nu-i cu pânză de-a noastră, nu mai țese nimeni, nu mai coase nimeni. Și amu mă știu încălța cu opinci, așa o fo portul, nu au de ce să-ți fie rușine, dar amu l-i rușine de portul lor, că n-o crescut în pindileu, n-o făcut lipideu de câlț, amu le trabă puf și perini”, spune mătușa.

Ea își amintește cu nostalgie de vremurile de demult, când legăturile dintre persoane erau mai puternice, dar cu toate acestea parcă nu vrea să le mai retrăiască, din cauza greutăților pe care le-a întâmpinat.

“O fo tare fain mai demult, se adunau când se tăia porcul, coseau împreună, torceau, colindau, amu gândești că nici nu-i Crăciun, nu merge nimeni la nimeni. Mergeam afară le uliță, amu gândești că nu locuiește nimeni aici. Când se înserează toți îs închiși. Când vine primăvara un pic eu afară-s. Nu îmi place în casă”, spune mătușa.

Acum, Flore Finta trăiește dintr-o jumătate de pensie după soț, după ce pensia ei de “mamă eroină” a fost tăiată.

“Aveam acea pensie a mea, dar Iliescu a luat-o toată. Amu toți se omoară că le ia un pic din pensie și fac bai. Și n-am murit, aici îs, mi-o luat toată. A luat la toate femeile. Ce a dat Ceaușescu, Iliescu a luat. Așe-i, ce să facem, și mi-a rămas jumătate de pensie de-a lui bărbatul meu”, spune Floare Finta.

A ajuns să descopere călătoritul și împărtășitul tradiției la o vârstă înaintată. Abia așteaptă să mai fie un târg la care să fie prezentă. Timpul și-l petrece alături de o vecină, Floare Hotca, cosind sau făcând mici obiecte artizanale specifice Oașului, pe care le vând sau le dăruiesc.

Din păcate, nu prea are pe cine să învețe cum s-a cusut pe vremuri, dar speranța nu este pierdută, din moment ce două absolvente de arte plastice, din Maramureș, au stat două zile la ea pentru a învăța unele tehnici vechi.

Floare Finta spune că, pentru avea o viață frumoasă, trebuie să te comporți frumos, și, obligatoriu, să glumești. Altfel, dacă s-ar fi gândit doar la greutățile din viață, cine știe cum ar fi trecut peste cei 82 de ani.

“Eu nu m-am sfădit cu nimeni în veci. Grăiești frumos, de te întreabă, răspunzi, nu te doare gura. După ce să stai mânios? Mai bine râzi, glumești”, conchide mătușa Floare.

AGERPRES /(A — autor: Gheorghe Pietrar, editor: Diana Dumitru)

Andrei Oișteanu
Foto: (c) GRIGORE POPESCU/ AGERPRES ARHIVA

Evenimentul va avea loc în Complexul HaTachana HaRishona. Standul României este organizat de Ministerul Culturii, la ediția din acest an fiind prezente următoarele edituri: Adenium, Cartea Românească, Casa de Pariuri Literare, Casa Radio, Corint, Curtea Veche, Editura Muzeelor Literare, Gama, Gramar, HAC!, Hasefer, Humanitas, Humanitas Fiction, House of Guides, Editura Institutului Cultural Român, Editura Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Institutul European, Editura Familia, Max Blecher, Editura Militară, Monitorul Oficial, Nemira, Niculescu, Orizonturi, Polirom, RAO, Teopiticot, Tracus Arte, Trei, Vivaldi, Vremea.

Invitații ediției 2015 sunt: Bogdan Hrib, Ioan T. Morar, Horia Gârbea și Sorina Chiper, alături de autorii israelieni de origine română Riri Sylvia Manor, Moshe Idel, Raphael Vago și Costel Safirman (cu sprijinul ICR) și Andrei Oișteanu, Adrian Cioflâncă, Cătălin Mihuleac, Carmen Gavrilă și Alexandru Florian, alături de autorii israelieni de origine română Shani Boianjiu, Zoltan Terner, Moshe Idel, G. Mosari, Țesu Solomovici, Adrian Graunfels, Bianca Marcovici și Dafna Schoenwald (cu susținerea Ministerului Culturii).

De asemenea, Centrul Național al Cărții — ICR București va fi reprezentat de Bogdan Popescu, director, iar Editura Hasefer va fi reprezentată de Alexandru Marinescu, director și redactor șef la Realitatea Evreiască.

Desfășurat pentru prima oară în 1963, Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim are loc o dată la doi ani și atrage zeci de mii de vizitatori, tema ediției din acest an fiind “Cărți vizuale”. La ediția 2015, care se va desfășura într-un spațiu nou — Complexul HaTachana HaRishona, Premiul Ierusalim îi va fi acordat scriitorului albanez Ismail Kadare.

Programul românesc din cadrul Târgului internațional de Carte de la Ierusalim se va axa pe două tipuri de evenimente: cafenea literară și lansări de carte.

AGERPRES/(AS — autor: Oana Ghiță, editor: Florin Marin)

Foto: (c) CONSTANTIN CIOBOATA/AGERPRES ARHIVĂ

La doar 16 ani, solista câștigă Festivalul Național de Muzică Mamaia, la secțiunea Interpretare, unde a cucerit spectatorii și juriul cu melodiile ”Dă Doamne Cântec”, compusă de Viorel Gavrilă și ”Putem clădi o lume”, compusă de George Natsis.

În palmaresul cântăreței se află și premii câștigate la festivalurile de muzica pop din străinătate, precum trofeul câștigat la Festivalul Internațional de Muzică ”Orfeul de Aur” din Bulgaria.

În 1993, lansează pe piața muzicală în colaborare cu casa de discuri ”Electrecord” un material discografic intitulat ”Micul Meu Univers” (compozitor George Natsis), urmat, în 1996, de un ”Best of”, intitulat ”Vino iubire, nu mă ocoli”.

Repertoriul lui Carmen Trandafir este alcătuit din melodii de dragoste pline de emoție, care au fost incluse pe compilații, selecții și topuri discografice: ”Vreau inima ta” (Marius Țeicu), ”Mai târziu sau mai devreme” (Marius Țeicu), ”Uitate străzi” (Eugen Mihăescu), ”Nu privi în urma ta” (Mihai Alexandru), ”Vreau să te iubesc”, ”Așa ești tu” (Andrei Tudor), ”Fericire cu suspine” (Cornel Meraru), etc.

În 2004, revine pe scena Festivalului de la Mamaia, la Secțiunea Creație, alături de fratele său, Răzvan, cu melodia ”Tot ce simt”.

Carmen Trandafir la Festivalul de la Mamaia din 2004
Foto: (c) MIHAI POZIUMSCHI/AGERPRES ARHIVĂ

Carmen Trandafir susține concerte și în străinătate, în Japonia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Germania, Turcia, Bulgaria.

La 17 februarie 2011, Carmen Trandafir susține un recital în vederea promovării unui nou album ”Best of” lansat de Ovo Music, Casa de producție condusă de Ovidiu Komornyik. Pe acest album se regăsesc câteva dintre cele mai cunoscute refrene ale sale, dar și unele noi precum ”Move your body” feat Mister M (Bogdan Marian Tăscău, autorul piesei) sau duetul ”Să crezi în destin” alături de fratele său Răzvan.

În august 2011, s-a căsătorit cu Emil Grădinescu, cunoscut comentator sportiv (GSP TV), după o relație de șase ani. Cei doi au o fetiță, Ana, născută în octombrie 2008.

Carmen Trandafir la Gala aniversară prilejuită de împlinirea a 100 de ani de la inființarea Federației Societăților Sportive din România (2012)
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Chiar dacă pentru o perioadă, Carmen Trandafir s-a dedicat în întregime familiei sale, cântăreața a reușit să participe, când timpul îi permitea, la o serie de concerte și emisiuni TV.

În noiembrie 2013, s-a alăturat evenimentului muzical ”Ziua muzicii românești de altădată”, ediția a IV-a, desfășurat la Sibiu, concert în care au mai cântat Marina Voica, Alexandru Jula, Stela Enache, Gabriel Dorobanțu, Marina Florea, Mihai Constantinescu, Adrian Daminescu și Daniel Iordăchioaie.

AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)