Foto: (c) www.Globi.ro/Sri Lanka

Numită în repetate rânduri “Perla Oceanului Indian”, Sri Lanka este o țară plină de bogății culturale și naturale, incredibil de frumoasă, cu un interior acoperit de vaste jungle tropicale și o coastă presărată cu nisip fin și auriu.

Sri Lanka este alcătuită dintr-o serie de forme montane și cuprinde mai mult de 100 de cascade pitorești, precum și nenumărate trasee turistice. De asemenea, are o faună diversă, incluzând leoparzi, crocodili, maimuțe și multe specii de păsări. Este faimoasă pentru populația sa de elefanți, văzuți cel mai bine în orfelinatul dedicat acestor nobile animale, de la Pinnawala.

Sri Lanka reprezintă un amestec încântător de orașe antice, monumente și arhitectură colonială frumoasă.

Foto: (c) www.turistik.ro

Cultura antică a țării este la fel de fascinantă precum atracțiile sale naturale, iar orașele sacre budiste, de la Anuradhapura și Panduwasnuwara, oferă turiștilor posibilitatea vizitării de temple și alte locuri sfinte, datând de mii de ani.

Capitala statului Sri Lanka este Colombo, cu 682.046 de locuitori, fiind situată în sud-vestul țării. Colombo este cel mai mare oraș și principalul port din Sri Lanka. Este, de asemenea, centrul comercial și financiar al țării.

O metropolă plină de viață, orașul este caracterizat de un amestec de vechi și nou, având farmecul vremurilor trecute, combinate cu verva și vivacitatea unui oraș modern.

Foto: (c) www.turistik.ro

La nord de centru este cartierul Fort, cu magazine, librării, agenții de turism etc. De asemenea, regăsim o serie de obiective turistice cum ar fi turnul cu ceas, primul far și un grup de clădiri coloniale.

În sud, este situat cel mai elegant cartier din Colombo, cu case impunătoare și elegante precum și cu Galle Face Green, o întindere verde la malul mării. La est de Fort este districtul Pettah, cu bazarul ce îmbie cu tot felul de produse, de la fructe, legume sau produse din carne până la bijuterii, obiecte din aur, argint, alamă și tablă.

Foto: (c) www.turistik.ro

În Colombo există multe obiective de vizitat precum Muzeul Național, Galeria de Artă sau Kelaniya Raja Maha Vihara — un templu budist.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan, editor: Marina Bădulescu)

Transfăgărșan
Foto: (c) Sorin LUPȘA / AGERPRES ARHIVĂ

În această categorie se găsesc și Peșterile de la Piscul Negru, obiective mai puțin cunoscute, cercetate până acum doar de pasionații de speologie.

Munții Făgăraș, vedere aeriană
Foto: (c) Cristian NISTOR / AGERPRES ARHIVĂ

Peșterile de la Piscul Negru sunt o arie protejată de interes național, ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip speologic), situată în județul Argeș, pe teritoriul administrativ al comunei Arefu. Rezervația naturală declarată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național — Secțiunea a III-a — zone protejate) se află în Munții Făgăraș și are o suprafață de 0,50 hectare. Aria naturală reprezintă o serie de cavități în abruptul Vârfului Piscul Negru (2.248 m), străbătută de cursuri de apă, cu cascade și galerii cu diferite forme concreționare de ghirlande, coloane, pânze, cristale, stalactite, baldachine, etc.

Accesul către peșterile de la Piscul Negru se face doar de pe Transfăgărășan, din Nord — prin tunelul de la Bâlea, iar din Sud — dinspre localitatea Curtea de Argeș, cu excepția lunilor de iarnă, perioadă în care partea alpină a traseului este închisă.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peșterile de la Piscul Negru au fost descoperite în timpul lucrărilor în galeria de prospecțiune minieră din această localitate, în anii ’80. Această galerie a fost săpată la baza muntelui de pe versantul drept al Văii Capra, unde se intersectează cu valea Izvorului Sec.

La suprafață, urcând din dreptul intrării în galerie (1.195 m) de-a lungul văii Izvorului Sec, mergând pe deasupra galeriei, există câteva ponoare între 1.220 m și 1.320 m. Continuând urcarea, la cca. 1.510 m se află o zonă ce se întinde spre sud cu formațiuni calcaroase specifice, precum lapiezurile și dolinele.

Peșterile sunt accesibile din interiorul galeriei de prospecțiune, acum dezafectată. Galeria este parțial inundată de un pârâu care curge în interior. Peșterile sunt dezvoltate într-un bloc de roci dolomitice, calcare cristaline și roci impermiabile și se intersectează în mai multe puncte cu galeria de prospecțiune.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peștera 1 se găsește la aproximativ 310 m de la intrarea în galerie, pe o ramificație spre dreapta. Declarată ca fiind cea mai lungă din munții Făgăraș, cu o lungime cartată inițial la 447 m, peștera a ajuns, astăzi, la o desfășurare cunoscută de 791 m, o denivelare de cca. 43 m și o extensie laterală de 182 m.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Este străbătută de două cursuri de apă, pe cele două ramuri ale peșterii, care se unesc mai jos. Pe ramura vestică, care are și debitul cel mai mare, s-au creat câteva cascade spectaculoase, una dintre ele atingând aproximativ 8 m înălțime. Cursul de apă din galeria estică are un debit mai mic și dispare brusc la un moment dat.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peștera 2 se află în apropierea primei, pe o galerie lateral stânga, la 348 m de la intrare. Datorită poziționării intrării, respectiv la baza galeriei de prospecțiune, aceasta a fost folosită de mineri pentru deversarea apei, care venea din amonte. Ea are o dezvoltare de cca. 150 m și o denivelare de 22 m. Peștera 3 se află la 165 m de la intrarea în galerie și a necesitat, la început, eforturi considerabile pentru derocare, dezvoltându-se pe ambele părți ale galeriei, dar în special spre Sud. Are 115 m dezvoltare și cca. 7 m denivelare, cu o extensie de aproximativ 47 m. Este în mare parte joasă, strâmtă, cu acces anevoios. Speologii consideră că ea s-a format prin curgere sub presiune și remodelată apoi prin curgere liberă.

Foto: (c) www.facebook.com/pesterile.piscul.negru/photos

Peștera 4 a fost descoperită pe o laterală, spre dreapta, între peșterile 3 și 1 ale galeriei principale, și se dezvoltă paralel cu acestea. Are două accese prin două galerii mici și asemenea celei dinainte, are în general spații incomode, greu de parcurs. Cavitatea are o dezvoltare de 348 m și aproximativ 34 m denivelare. Pe toată întinderea, se constată existența unor cantități mari de sedimente. Peștera 5 se află pe prima latură spre stânga, după Peștera 3, spre Peștera 1. Pentru a fi accesibilă, a fost nevoie de decolmatări și derocări succesive pe o galerie ascendentă, ajungându-se astfel la cartarea unei dezvoltări de cca. 17 m și a unei denivelări de aproximativ 14 m.

Peșterile de la Piscul Negru sunt în curs de cercetare și cartare, și necesită măsuri majore de consolidare și întreținere ale tronsoanelor de galerii ce conduc spre ele. Debitele importante de apă ce le parcurg, dar și galeriile cu lungimi apreciabile, fac din aceste peșteri obiective turistice de interes pentru turismul de explorare și aventură.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Cunoscut încă din antichitate, egiptenii supranumindu-l “alimentul multifuncțional”, smochinul s-a aflat printre primele plante cultivate de om. Un articol în revista ”Science” descrie descoperirea a nouă smochini fosilizați, datați în jurul anilor 9400-9200 î.Hr., în așezarea neolitică Gilgal I, în Valea Iordanului. Datorită faptului că smochinii sunt de tipul partenocarpio, fac parte din speciile domestice, plasați înaintea grâului, a orzului și a legumelor.

Smochinul (Ficus carica) este un arbore mic sau un arbust din familia Moraceae, una dintre numeroasele specii ale genului Ficus. Originar din Asia sud-occidentală, crește sub formă sălbatică și în zona Mării Mediterane. În România crește în zona Dobrogei, dar poate fi cultivat și în alte zone.

Unii smochini sunt reflorescenți, produc două recolte anual, una în primăvară și alta la sfârșitul verii. Smochinii fac uneori chiar trei recolte pe an și pot trăi până la vârsta de 80 de ani.

Produce fructe de formă conică, care sunt clasificate după varietăți și anotimpuri: smochine albe, smochine regină, smochine negre și de primăvară. În funcție de specie, fructele pot avea culoarea: neagră, roșie, galbenă, mov, verde și maro. Smochina are un miros dulceag, o aromă delicată și pătrunzătoare. Fructul se topește în gură și lasă o senzație de prospețime, cu un parfum subtil, nedefinit. Smochinele sunt pline de semințe.

Acest arbust produce un latex iritant, dar cu proprietăți curative, iar în scop fitoterapeutic sunt utilizate îndesebi fructele și frunzele. Beneficiile pentru sănătate pot fi atribuite conținutului de minerale și de vitamine. Smochinele prezintă numeroase beneficii pentru sănătate și frumusețe, fiind utilizate de secole în medicina naturistă.

Smochinul are în compoziția chimică numeroase substanțe benefice: 84% apă, proteine 1%, glucide 15-18%, materii azotate, celuloză, acizi, pectină, vitamina A, B1, B2, C, PP, latex, lipodiastază (enzimă analogă sucului pancreatic), amilază, proteoză, enzime, minerale (fier, fosfor, sodiu, calciu, magneziu, brom). Fructele conțin beta-caroten, flavonoide și o enzimă numită ficina, care ajută la digestie.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Smochinele proaspete se pot consuma coapte și crude iar cele uscate se pot consuma ca atare sau preparate în compot de fructe uscate. Smochinele proaspete furnizează o energie de 43 kcal/100g, iar cele uscate 213 kcal/100g. Indiferent de forma lor sunt foarte hrănitoare.

Smochinele sunt utile în curele de slăbit datorită conținutului de acizi grași omega 3 și omega 6 care accelerează mobilizarea grăsimilor din țesutul adipos, fiind totodată foarte sărace în calorii, glucide și lipide, în ciuda gustului delicios pe care îl au.

Cea mai utilizată proprietate a smochinelor, de-a lungul timpului, a fost cea laxativă. Preparate în mai multe feluri, smochinele pot combate eficient constipația.

Prin conținutul ridicat de calciu și fosfor, de două ori mai mult decât laptele, consumul de smochine poate preveni osteoporoza, fiind util copiilor aflați în perioada de creștere precum și tuturor persoanelor predispuse la hipocalcemie (lipsa de calciu în sânge). Șase smochine conțin la fel de mult calciu ca o jumătate de ceașcă de lapte degresat.

Smochinul are efecte emoliente, calmante, tonifiante, vitaminizante, laxative, hemostatice și antiinflamatorii.

Fructele consumate ca atare (crude sau uscate), infuzia din fructe, fructe fierte în lapte, pasate cu mixerul sau decoctul de frunze sunt recomandate în tratarea următoarelor afecțiuni: tulburări circulatorii și renale, amigdalită, angină, astenie fizică și psihică, bronșite cronice, ciclu menstrual neregulat, cistite, colite, constipații cronice, dureri, gastrită, guturai prelungit, inflamații pulmonare și ale gâtului, insomnii, iritații gastrointestinale, nefrite, pneumonii, răceală, stadii febrile acute, stomatite, tuse, gingivite și viermi intestinali. Frunzele de smochin au proprietăți antidiabetice. Triptofanul, prezent în smochine, induce un somn bun și ajută la înlăturarea unor tulburări ale somnului precum insomnia.

În uz extern sunt folosite rămurelele tinere din care se extrage latexul, o substanță care poate diminua petele de vitiligo. De asemenea, fructele fierte în lapte și aplicate la nivel local pot grăbi vindecarea abceselor, a plăgilor, a bătăturilor, a furunculelor și a negilor.

Unele studii au corelat nivelul scăzut de potasiu din dietă cu tensiunea arterială crescută. Potasiul este un mineral care ajută rinichii să funcționeze normal. Este, de asemenea, un electrolit, o substanță care conduce electricitatea în corp, împreună cu sodiu, clor, calciu și magneziu. Potasiul este esențial funcției cardiace și joacă un rol cheie în contracția musculaturii scheletice și netede, ceea ce este important pentru funcționarea normală a aparatului digestiv și muscular. Un studiu publicat în Archives of Internal Medicine, în februarie 2001, realizat pe mai mult de 17.000 de adulți, a indicat faptul că aportul adecvat de potasiu din fructe și legume poate scădea tensiunea arterială.

Acest fruct este un aliment foarte alcalin, prin urmare, ajuta la reglarea pH-ului corpului. Smochinele sunt bogate în polifenoli și flavonoide. Acești compuși sunt antioxidanți, care previn problemele provocate de radicalii liberi. Ele sunt bogate în fibre alimentare, care protejează și împotriva cancerului de colon și de sân. Smochinele sunt o sursă bogată de benzaldehidă, un agent anticancerigen. Fructele conțin pectină, o fibră solubilă care ajută la scăderea nivelului de colesterol.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Smochinele sau laptele de smochine au început încet-încet să își facă apariția în domeniul cosmeticii bio, datorită proprietăților benefice aduse pielii corpului și tenului. Virtuțile smochinelor sunt multe și se datorează prezenței vitaminelor și a acizilor grași esențiali.

Precauții și contraindicații: Smochinele sunt bogate în anumite săruri numite oxalați, care ne ”fură” din depozitele de calciu și fier. Prin urmare, copiii mici, persoanele anemice și gravidele nu trebuie să exagereze cu consumul de smochine.

Folosite de cele mai multe ori pentru tratarea cancerul de piele, în cazul în care sunt consumate excesiv pe timp de vară, pot avea efecte negative asupra pielii, aceasta devenind mult mai vulnerabilă în fața razelor ultraviolete. Un consum excesiv de smochine poate crește riscul de fracturi sau de apariție a osteoporozei ori a afecțiunilor osoase. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că smochinele conțin oxalați, compuși care interferează cu absorbția calciului în corp, necesar sănătății oaselor.

AGERPRES/(Documentare — Daniela Dumitrescu, editor: Marina Bădulescu)

Photo credit: (c) Dorina MATIS / AGERPRES

Experts say the collection of Roman recipes attributed to gourmet Marcus Gavius Apicius was probably compiled under Emperor Tiberius in the 1st century AD.

‘There is only one cook book from ancient Rome; it’s called ‘De re coquinaria’, meaning ‘about food’ or ‘about cooking.’ I received it from my colleagues of the Mures County Museum, who organize the Roman Festival of Calugareni [central Romania], which has its third edition this year. (…) It’s not a recipe collection like those we’re familiar with nowadays; it’s rather a hodgepodge of Apicius’s ingredients. He was a big gourmet; he was ambitious; he had the money to prepare these dishes and he cooked for many of his friends. He had the ambition of knowing and cooking and creating food, and he wanted to prove cooking was something extraordinary, not a common thing like people considered it back then. In those times, cooking was considered easy and ordinary; I mean Romans thought anyone could do it. Apicius, however, tried to turn gastronomy into an art. The book itself does not include proper recipes, and the recipes we have used to cook at the Roman Festival were written and described using presentations of Apicius by the Hungarian translators of this work,’ Botond Gaspar told AGERPRES.

The journalist cook found there several recipes, like pork ham fried with acacia honey; Apicius-style meat roll; minced sausages; seared lamb; boiled veal; Matius-style mincemeat; broiled veal; broiled wild boar; game sauce; sausages; Vitellus-style piglet; pig liver; stuffed chicken; Cattabia Apiciana salad; Frontinus-style chicken. Unusual recipes were also find, using ostrich meat, tuna filet, quail, river clams, fried fish, fish soup, crayfish, octopus, boiled zander sauce, broiled mushrooms, asparagus, Vitellus-style peas, offal soup with apricots, pear soufflé, sweet omelette with milk, custard, dates with honey and jam.

In spite of these many specialties, the recipes used at the Roman Festival were intended to be more contemporary, so an attempt at ‘quick soup’ was made, although it used to be considered a poor people’s dish.

‘For instance, the ‘quick soup’ I prepared at the 2013 and 2014 editions, although not considered a proper dish in the Roman Empire because it was reserved to poor people, had a great success among the attending tourists. For the Roman quick soup, we need the following ingredients: chicken breast, carrots, parsley, onions, pepper, celery salt, crushed bay leaves, and eggs. The chicken breast is boiled with the vegetables and pepper, and when the meat is done, we take it out, debone it and cut it into small pieces. Bay leaves, oil and salt are added to the stock; the vegetables are pureed (now we can use a blender) and mixed in, and everything is boiled again. When the soup is ready, we add a yolk in the plate and pour the soup over it,’ the journalist-cook explained.

He said troops used to eat lentils or beans, chestnuts and various spices, a little meat if available — and obviously they drank wine.

The 3rd edition of the Roman Festival of Calugareni will be held in August. The journalist intends to prepare a new recipe of Apicius, ‘Baea-style bean salad,’ feasible at home. ‘We need a pound of green beans, celery, one leek, half a cup of white wine, 2-3 tablespoons of oil, lemon juice, garum [Roman fermented fish sauce used as a condiment] or sardine paste (we now have salt and we can use it), and a teaspoonful of cumin. Green beans are cut in inch-long pieces and simmered until soft. When they are done we let it cool and we pour on a dressing made of vinegar, lemon juice, oil, white wine and salt, with small pieces of leek and celery. We pour it on the beans. The salad can be eaten cold or warm,’ he detailed.

He added that modern gastronomy was unknown to Romans, and food was usually prepared on an open fire outdoors, on a plate or grill, or in a cauldron.

‘Basic food consisted of ?puls’ or ?polenta’ as they called it [porridge] and ?pulmentum’ [a kind of vegetable mush]. Meat was eaten only at meetings, the so-called epulum sau convivium, where they served fowl, pork, and river and sea fish. Bread was leavened with sourdough and eventually it replaced polenta. Commoners used to eat unleavened bread made with husks, or cheap cake. The most widespread cereals were wheat, rye, millet, barley and oats; the most common vegetables — cabbage, carrots, lettuce, beet, onions, cucumbers, pumpkins, asparagus. Potatoes and maize were still unknown, and rice was a very expensive and rare delicacy. The most common fruits were walnuts, peaches, grapes and chestnuts. Antique Roman cuisine is not the same as present day Italian gastronomy, as there were no dishes made with tomatoes or pasta, which are nowadays the main ingredients,’ Gaspar Botond says.

He confessed he highly appreciates Apicius’s work, as the Roman can be considered one of the forefathers of world gastronomy. AGERPRES

Foto: (c) Gabriel APETRII / AGERPRES FOTO

Călugării susțin că de la mijlocul lunii ianuarie s-a observat la mormântul părintelui Iustin un fenomen inexplicabil legat de condițiile atmosferice exterioare.

‘Pe geamul de deasupra mormântului, vaporii de apă ce ies din pământ se condensează într-un mod mai puțin obișnuit. În timpul zilei, dacă temperatura urcă peste zero grade, în dreptul capului părintelui nu este niciun fel de condens, ci geamul este curat. În timpul nopții și atunci când temperatura scade sub zero grade, condensul îngheață în forma trupului, iar în dreptul feței înghețul are un aspect distinct’, susțin călugării pe site-ul oficial al mănăstirii.

Aceștia spun că geamul de deasupra mormântului a fost adus de maicile de la Mănăstirea Paltin, pentru a proteja pe durata iernii florile pe care le aduc în fiecare săptămână pentru a împodobi mormântul.

‘Am amânat mai multe zile relatarea fenomenului pentru a fi siguri că ceea ce vedem nu e o întâmplare, o părere. Nu ne grăbim să afirmăm că este vorba de o minune, ci înțelegem și prin aceasta că părintele Justin este viu, pentru că sufletul său a fost cel mai viu suflet din cele pe care le-am întâlnit în această viață, și că este adevărat ceea ce a spus cuiva în anul 1999: ‘nu vă mai plângeți că ce va fi după ce am să mor! Dar ce, măi, mă duc să dorm?’, spun monahii de la Petru-Vodă.

Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru-Vodă la 10 februarie 1919 și și-a început viața monahală la Mănăstirea Durău, la vârsta de 17 ani. În anul 1939, după ce a intrat în rândul călugărilor, s-a înscris la Seminarul monahal de la Cernica, lângă București. În timpul războiului, între anii 1942 și 1944, a slujit ca preot militar pe frontul de est, până la Odesa. După ce la conducerea României au ajuns comuniștii, părintele a fost arestat pe motive politice și condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsa executând-o în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava și Aiud. Înainte de a fi trimis la “reeducare” la Pitești, a fost trimis să muncească, deținut fiind, în mina de la Baia Sprie. Cea mai mare parte a pedepsei a executat-o în închisoarea din Aiud, perioadă care a fost și cea mai grea din cei 17 ani de detenție.

După 1990, părintele Justin s-a întors la Mănăstirea Secu și, până în 1991, a fost preot și duhovnic la această mănăstire. Doi ani mai târziu, el s-a retras în sihăstrie, cu gândul de a-și petrece restul zilelor în post și rugăciune. În 1991, a întemeiat Mănăstirea de la Petru-Vodă. Părintele și-a continuat misiunea de a schimba câtuși de puțin această lume și, în 2000, a ridicat un schit de maici lângă Mănăstirea Petru-Vodă, o casă de educație pentru copii și un azil pentru bătrâni, iar trei ani mai târziu a înființat o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită “Glasul Monahilor”.

Părintele Iustin Pârvu a încetat din viață pe 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani și a fost înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru-Vodă. În cimitirul acestei mănăstiri au loc de odihnă preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa și pentru poetul Radu Gyr.

Cu câteva zile înainte de moarte, întrebat de monahi ce cuvânt lasă poporului român, preotul Iustin Pârvu a răspuns: ”Poporul român … pentru poporul român este un cuvânt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit și forțat, împins, fără stăpân. Poporul e fără stăpân, asta e drama cea mare. Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menține într-o unitate, așa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată”.

Referindu-se tot atunci la misiunea bisericii și a membrilor Sfântului Sinod, părintele spunea că acestea au o răspundere cum nu a existat și nu există în lupta duhovnicească. ”Nu există o potrivire pe care să o aduci, să se facă o comparație în periodul istoric cu ceea ce a fost și ceea ce este în istorie și toate celelalte care vor veni. Dar dacă noi suntem … în starea aceasta de sărăcie, de lipsă, de mizerie, de prigoană… Ei trebuie să trăiască o vreme de prigoană care n-are soluție, nu există rezoluții și situații. (…) Să fim mulțumiți, bucuroși, să stăm drepți, chivernisitori, cu răspunderea înaintea lui Dumnezeu de ceea ce am realizat, câte le-am făcut în viață. Dumnezeu să-i ocrotească”, afirma starețul Mănăstirii Petru Vodă, într-un scurt interviu postat pe site-ul mănăstirii.

De numele preotului Iustin Pârvu se leagă și campania împotriva documentelor de identitate biometrice, demarată la începutul anului 2009.

AGERPRES/(AS — autor: Gabriel Apetrii, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Dorina Matiș / AGERPRES

Colecția de rețete romane după care s-a inspirat jurnalistul a fost atribuită lui Marcus Gavius Apicius, un gurmand roman și un iubitor de mâncăruri de lux din acele timpuri și a fost realizată, după cum susțin specialiștii, undeva în secolul 1 după Hristos, în timpul domniei lui Tiberius.

‘Există o singură carte care provine din Roma Antică, care se numește ‘De re coquinaria’, adică ‘Despre bucate’ sau ‘Despre bucătărie’. Eu am ajuns în posesia rețetelor de la colegii de la Muzeul Județean Mureș, care organizează Festivalul Roman de la Călugăreni, care va avea anul acesta a treia ediție. Ei au făcut rost de un exemplar pe care l-au scanat și acum există în PDF o variantă care a fost tradusă în limba maghiară. Nu este o carte de rețete cu care suntem obișnuiți astăzi, ci este mai degrabă o ‘adunătură’ de ingrediente ale lui Apicius. Acesta a fost un mare gurmand, era ambițios, avea bani pentru a face aceste mâncăruri și gătea pentru mulți prieteni. Avea ambiția de a cunoaște și de a crea mâncăruri și voia să demonstreze că gătitul e ceva ieșit din comun, nu ceva banal cum se credea pe atunci. La vremea respectivă gătitul era considerat ceva ușor, banal, în sensul că romanii considerau că oricine o poate face. Apicius însă a încercat să facă din gastronomie o adevărată artă. Cartea propriu-zisă nu conține rețete concrete, iar rețetele după care am gătit și noi la Festivalul Roman au fost realizate și descrise după prezentările lui Apicius de către traducătorii maghiari ai cărții’, a declarat, pentru AGERPRES, Botond Gaspar.

În carte, jurnalistul-bucătar a găsit mai multe rețete cum ar fi Pulpă de porc prăjit cu miere de salcâm, Ruladă de carne a la Apicius, Cârnați tocați, Miel călit, Vițel fiert, Carne tocată a la Matius, Friptură de vițel, Friptură de porc mistreț, Sos pentru vânat, Cârnăciori, Purcel a la Vitellius, Ficat de porc, Pui umplut, Salată Cattabia Apiciana, Pui a la Frontinus. De asemenea, au fost descoperite și rețete mai puțin obișnuite, cum ar fi cele din carne de struț, file de ton, prepeliță, scoică de fluviu, pește prăjit, ciorbă de pește, rac, caracatiță, sos pentru șalău fiert, ciuperci la rotisor, sparanghel, Mazăre a la Vitellius, ciorbă de potroace cu caise, sufleu de pere, omletă dulce cu lapte, cremă de ouă, curmale cu miere și dulceață.

În ciuda specialităților descoperite, rețetele după care s-a gătit la Festivalul Roman de la Călugăreni s-au dorit a fi mai apropiate de moda gastronomică de astăzi, așa că s-a încercat “Ciorba rapidă”, deși era considerată o mâncare pentru săraci.

‘Spre exemplu ‘Ciorba rapidă’, pe care am preparat-o la Festivalul Roman de la Călugăreni la edițiile din 2013 și 2014, care deși în Imperiul Roman nu era considerată o mâncare propriu-zisă, fiindcă era doar pentru oamenii săraci, a avut un mare succes în rândul turiștilor care au luat parte la manifestare. Pentru ‘Ciorba rapidă romană’ avem nevoie de ingrediente: piept de pui, morcovi, pătrunjel, ceapă, piper, țelină, sare, foi de dafin măcinate și ouă. Se pune la fiert pieptul de pui cu legumele și piperul, iar când carnea este gata, o scoatem, o desfacem de pe oase și o tăiem bucățele. În supă se pun foi de dafin măcinat, ulei, sare, legumele se presează sau se fac piure (acum putem face și cu blenderul), se amestecă cu supa și cu bucățelele de carne și se fierbe. Când ciorba este gata, punem un gălbenuș de ouă în farfurie, iar ciorba se toarnă peste acesta. Noi nu am putut să punem oul crud în farfurie, dat fiind faptul că la Festivalul Roman de la Călugăreni aștepta mută lume la coadă, noi am bătut ouăle și le-am turnat în ciorbă. Am trișat un pic, dar am păstrat tot ce ține cea această rețetă’, a explicat Botond Gaspar.

O altă rețetă la care a contribuit la Festivalul Roman de la Călugăreni a fost ‘Linte cu castane’, iar pentru cei interesați și dornici să o prepare acasă Gaspar a prezentat și gramajele descrise de traductorii rețetelor lui Apicius: 250 grame linte, 250 grame castane, piper, chimion, coriandru, mentă, o lingură de oțet, o lingură de miere, ulei, așa-zisul liquamen, care era în loc de sare, și bicarbonat de sodiu.

‘Lintea se pune la înmuiat peste noapte, după care se pune la fiert în apă sărată. Într-o altă oală se fierb castanele curățate. Între timp preparăm amestecul de condimente din piper măcinat, chimion, coriandru, mentă, la care se adaugă oțet, miere, liquamen. Amestecul obținut astfel se toarnă peste castanele fierte și presate și se amestecă cu lintea înmuiată, de două-trei ori o întoarcem în uleiul încins și mâncarea e bună de servit. Lintea, alături de fasole boabe era o mâncare hipercalorică. După cum am spus, omul de rând mânca pâine cu ceapă și cu caș, dar pentru oaste, pentru militari nu era suficient. De aceea se preparau mâncărurile bogate în calorii, pentru că ostașii trebuiau să aibă energie să călărească și să mărșăluiască. Atunci mâncau foarte multe fasole și linte, care se preparau foarte ușor, conțin foarte mult fier și putea fi transportată pe distanțe lungi pentru că nu se strica’, a spus acesta.

Botond Gaspar a spus că soldații mâncau de obicei linte sau fasole, castane și alte mirodenii, un pic de carne — dacă aveau de unde — și, evident, beau vin.

În plus, la ediția a III-a a Festivalului Roman de la Călugăreni, care va avea loc în luna august, Gaspar Botond va prepara o nouă rețetă de-a lui Apicius, ‘Salată de fasole a la Baea’, care poate fi preparată acasă de oricine. ‘Avem nevoie de 500 grame fasole verde, țelină, o bucată praz, 0,05 litri vin alb, 2-3 linguri de ulei, citronadă, pastă de sardine sau garum — dar noi avem deja sare și putem să o folosim — și o lingură mică de chimion. Fasolea verde se taie în bucățele de 2-3 centimetri, și se călește în apă sărată până se înmoaie. Când este gata, se lasă la răcit și se stropește cu dressing făcut din oțet, citronadă, ulei, vin alb, sare, în care se pun bucățele mici de praz și de țelină. Acesta se toarnă peste fasole. Salata poate fi servită atât rece cât și caldă’, a afirmat jurnalistul.

Acesta a precizat că bucătăria romană folosea des ingrediente care astăzi nu sunt atât de des folosite, cum ar fi chimionul sau coriandrul, mierea cu carne, care se folosește mai mult prin restaurante, mai puțin acasă.

‘De asta am încercat să alegem rețete care să nu fie foarte departe de gustul de astăzi, că poate atunci rămâneam noi cu mâncarea și nu asta a fost ideea, ci oamenii să vină să guste. Nefiind foarte departe de ceea ce mâncăm astăzi, a prins la public. La Festivalul Roman de la Călugăreni am mai preparat și diferite creme, foarte populară a fost crema de brânză cu usturoi, care s-a servit pe chifle fierbinți făcute în cuptor cu lemne’, a mai spus acesta.

Potrivit ziaristului, pe vremea romanilor nu exista gastronomia așa cum o cunoaștem azi și de obicei mâncărurile se preparau la foc deschis, în aer liber, pe plită sau grătar ori în ceaun.

‘Mâncarea de bază era formată din păsat (puls sau polenta, cum se numeau) și pulmentum (un fel de mămăligă din legume). Carnea se mânca numai la întruniri, la așa-zisele epulum sau convivium, unde se servea pasăre, porc, pește de mare și de râu. Vită se mânca mai puțin, mai degrabă vițel. Pâinea era preparată cu dospeală (plămădeală) care cu timpul a luat locul polentei. Omul de rând mânca pâine nedospită din tărâțe și cozonac ieftin (farsul). Cele mai răspândite cereale au fost grâul, secara, meiul, orzul și ovăzul, cele mai răspândite legume — varza, morcov, salată, sfeclă, ceapă, castraveți, bostan, sparanghel. Încă nu se cunoșteau cartoful, porumbul, iar orezul era o delicatesă foarte scumpă și rară. Cele mai răspândite fructe erau nucile, piersicile, strugurii, merele, castanele. Bucătăria antică romană nu este identică cu gastronomia actuală italiană, pentru că nu existau preparate cu tomate sau paste, care sunt acum ingredientele principale’, a povestit bucătarul.

Studiind bucătăria de pe vremea Imperiului Roman, Botond Gaspar susține că romanii foloseau foarte multe condimente. Astfel, în loc de sare, care era costisitoare, se folosea sosul de pește numit garum, iar prin condimentare se încerca contracararea gustului de pește. Garum sau zeama sărată care era folosită la gătit era obținută prin fierberea peștelui de mare. Mai mult, spune ziaristul, în acele vremuri mâncarea gătită se servea numai o dată pe zi, în rest se mâncau legume și fructe crude, iar alimentele principale erau pâine, ceapă, caș, ceea ce era suficient pentru cei care trăiau în clima mediteraneană.

‘Obiceiurile s-au schimbat în secolul I înainte de Hristos și a devenit ceva mai apropiat de mesele zilei din timpul nostru, cu micul dejun (ientaculum), cina (vespera) și prânzul (caena). În limba română cina-caena a devenit masa de seară. Micul dejun se servea între orele 7,00 și 9,00, era lejer și consta din mâncare rece, prânzul (devenit prandium) între 11,00 și 15,00 și era format din mâncare caldă, iar masa principală cina (caena), după muncă și îmbăiere. Locul este interesant, inițial se mânca în atrium, șezând într-o rână. În timpul Imperiului Roman se mânca în sufragerie sau triclinium, unde se sta rezemat pe cotul stâng, culcat pe jumătate, se mânca numai cu mâna dreaptă (…) Se poate mânca cum mâncau romanii, dar nutriționiștii spun că nu e foarte sănătos să stai culcat în timpul mesei pe un cot și să mănânci numai cu mâna dreaptă. Bineînțeles, trebuie păstrate aceste noi științe’, a mai afirmat Gaspar.

Bucătarul a spus că prețuiește foarte mult cele scrise de Apicius, iar acesta poate fi considerat unul dintre părinții gastronomiei mondiale.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Lucian TUDOSE / AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit sursei citate, sub genericul “Atelierele primăverii” vor fi organizate două tipuri de acțiuni: “Mărțișorul creponat”, în perioada 4 — 27 februarie, și “Mărțișorul micilor orfevrieri”, în perioada 11 februarie — 6 martie.

Cele două ateliere sunt destinate copiilor cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani care doresc să creeze propriile mărțișoare din hârtie creponată sau material FIMO, pe care să le poarte sau să le ofere ca simbol al primăverii.

Atelierul “Mărțișorul creponat” se desfășoară în zilele de 4, 6, 13, 18, 20 și 27 februarie, costul unui bilet de participare fiind de 14 lei, în timp ce atelierul “Mărțișorul micilor orfevrieri” are loc în zilele de 11 și 25 februarie, respectiv 4 și 6 martie, costul unui bilet de participare fiind de 15 lei.

Înscrierile se fac cu cel puțin două zile înainte de data în care va avea loc atelierul, telefonic, la numărul 021.315.82.07/interior 1008, sau prin e-mail, la adresa pr.mnir@gmail.com. Pentru desfășurarea în condiții optime a atelierelor, numărul de participanți este cuprins între 10 (minim) și 20 (maxim) de persoane.

În cadrul atelierelor, participanții se vor bucura de o vizită ghidată gratuită, la alegere, într-una dintre expozițiile permanente “Tezaur Istori” sau “Copia Columnei lui Traian”, mai informează MNIR.

AGERPRES/(AS — autor: Daniel Popescu, editor: Florin Marin)

Foto: (c) Liviu Popescu/AGERPRES

“A fost un vis al meu. A fost un vis aproape real aș putea spune, în care mama mea mi-a spus să mă apuc să creez statuia sfântului părinte și apoi s-o așez în grădina de la intrarea bisericii Sfântul Nicolae. Mă bucur mult că și Arhiepiscopia Râmnicului și primăria din Vaideeni au fost de acord. Mai mult, cele trei rozete turnate în matrițele părintelui Boca au fost aduse de la Prislop aici la Vaideeni. Statuia părintelui Boca este creată cu suflet și dictată de Dumnezeu”, a declarat, luni, pentru AGERPRES, sculptorul Ivan Jinaru.

Primăria din Vaideeni a oferit tot sprijinul sculptorului, edilul Daniel Băluță fiind cel care a adus de la Prislop cele trei rozete din ciment turnate în matrițele create de Arsenie Boca.

“Nu știu dacă va fi un pelerinaj aici ca la Prislop, dar trebuie să se știe că aici, la Vaideeni, a fost o inimă a ortodoxiei, aici cei care au venit de peste munți au venit în primul rând pentru a nu-l uita pe Dumnezeu. Pe teritoriul comunei Vaideeni sunt numai puțin de 5 biserici din lemn construite acum 400 de ani. Păstorii transilvani au venit aici de-a lungul timpului atât pentru a scăpa de serviciul militar obligatoriu din imperiul austriac dar și pentru a nu fi creștinați la biserica unită ci pentru a păstra ortodoxismul. Ei au construit aceste minunate bijuterii. Deci nu este o întâmplare că statuia părintelui Boca se află la Vaideeni, este o cinste adusă celor care au păstrat ortodoxismul în suflet și în trăire”, a declarat, pentru AGERPRES, primarul Băluță.

Arsenie Boca, cunoscut drept ”Sfântul Ardealului”, s-a născut pe 29 septembrie 1910, la Vața de Sus, Hunedoara. A fost părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist), a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de fosta Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea.

Arsenie Boca este considerat de către unii din ucenicii săi ca fiind cel mai mare duhovnic român al secolului XX. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului se reculeg zilnic sute de pelerini.

AGERPRES/(AS—autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)

Foto: (c) Yue Yuewei/XINHUA ARHIVA

Cîrstea (24 ani, 97 WTA) va juca în runda inaugurală la simplu cu americanca Jessica Pegula (20 ani), pe care a mai întâlnit-o o dată, în 2011, paradoxal, tot în primul tur la Midland, românca învingând cu 7-6 (3), 6-3.

Elena Bogdan s-a oprit în turul secund al calificărilor, învinsă de britanica Naomi Cavaday cu 6-3, 6-1, după ce anterior câștigase cu cu 6-0, 6-1 în fața americancei Caroline Szabo.

Cîrstea este a doua favorită și la dublu, alături de Eva Hrdinova (Cehia), cele două urmând să joace în primul tur cu americancele Caroline Dolehide/Lauren Embree. Perechea alcătuită din Elena Bogdan și Nicole Melichar (SUA), cap de serie nr. 3, va juca în prima manșă cu cuplul Bernarda Pera (SUA)/Nicola Slater (Marea Britanie).

AGERPRES (editor: Mihai Țenea)

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Este una dintre cele mai vestite ctitorii ale Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. Înălțată, din 26 mai până în 14 septembrie 1488, Mănăstirea Voroneț are hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

În 1547 i s-a adăugat pridvorul și i s-a făcut pictura exterioară sub privegherea mitropolitului Grigorie Roșca.

Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial.

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Potrivit tradiției, la Voroneț exista un mic schit de lemn, unde trăia Daniil Sihastrul, cel la care Sfântul Voievod Ștefan cel Mare cerea sfat și ajutor în momentele de cumpănă. În locul vechiului schit de lemn, Sfântul Ștefan cel Mare a ridicat actuala biserică. În prezent, aici se află o lespede cu inscripția: “Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil”.

Mănăstirea Voroneț, “Capelă Sixtină a Orientului”, este pictată în întregime și la exterior cu icoane și scene ilustrative din Sfânta Scriptură. Pictarea zidurilor exterioare, din temelie până la streașină, este o lucrare ce a dat edificiului o mare strălucire.

Culoarea predominantă a frescelor este inconfundabilul “albastru de Voroneț”, considerat de specialiștii în arte plastice ca unic în lume și comparat cu roșul lui Rubens sau verdele lui Veronese.

Mănăstirea Voroneț, frescă, detaliu
Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Pe fațada de vest (peretele apusean al pridvorului închis) se remarcă îndeosebi marea frescă reprezentând “Judecata de Apoi”. Pe peretele sudic este pictată pe fond albastru genealogia Mântuitorului Iisus Hristos (“Arborele lui Iesei”). Pe coloane sunt pictați și filosofi greci și latini, printre care Platon și Aristotel. În absidele laterale sunt pictate icoane ale mai multor Sfinți Mucenici și Sfinți Părinți ai Bisericii.

În ceea ce privește compoziția cu “Judecata de Apoi”, la Voroneț există o particularitate, această imagine fiind prezentă de altfel în toată lumea creștină. Picturi cu această temă există și la alte biserici din Nordul Moldovei (Humor, Vatra Moldoviței, Arbore, Sucevița etc.) dar nicăieri compoziția nu are o desfășurare mai amplă și mai unitară.

Intensitatea ei dramatică, bogăția imaginației, elementele de reinterpretare locală și mai ales prețioasele armonii ale coloritului — în care domină albastrul metalic și tonurile aurii, care se armonizează cu verdele-închis, roșu-carmin, brun, alb, gri și negru, fac din “Judecata de Apoi” de la Voroneț o adevărată capodoperă de valabilitate mondială.

Mănăstirea Voroneț, frescă, detaliu
Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

Celebrele culori albastru de Voroneț, roșu de Humor sau verdele Mănăstirii Arbore au rezistat peste 450 de ani ploilor și înghețurilor, secretul fabricării acestora fiind încă necunoscut. Cercetătorii au descoperit că la baza albastrului de Voroneț stă o rocă albastră numită azurit.

La interior, în naosul bisericii, se află tabloul votiv al ctitorului mănăstirii, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, pictat în anul 1496. Acesta este reprezentat, împreună cu doamna Maria-Voichița și moștenitorul tronului, Bogdan, închinând (prin mijlocirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe) această mănăstire Mântuitorului Iisus Hristos ca mulțumire că l-a sprijinit în lupta împotriva cotropitorilor turci.

În stânga ușii de la intrare este zugrăvit chipul aureolat al Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul. Pe contrafort este pictat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, patronul Mănăstirii Voroneț, iar pe primele rânduri ale acestui ansamblu de pictură, sus, “Acatistul Sfântului Nicolae” și mai jos, “Acatistul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava”.

Mănăstirea Voroneț, frescă, detaliu
Foto: (c) Bogdan BĂRBULESCU / AGERPRES ARHIVĂ

În pridvor pictura reprezintă calendarul creștin ortodox. Deasupra ușii de la intrare, în pronaos, se află o minunată icoană — “Dulcea îmbrățișare” și mai sus inscripția în piatră ce precizează numele ctitorului și timpul înălțării mănăstirii.

Biserica Mănăstirii Voroneț face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din Bucovina care și-a păstrat forma inițială. Ea are un plan trilobat, având turla cu boltă deasupra naosului.

Singura excepție privind forma construcției o reprezintă adăugarea unui pridvor, în 1547. Acest pridvor închis reprezintă o soluție arhitectonică particulară, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat, peretele dinspre apus al pridvorului fiind un perete plin, fără nicio deschidere.

Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES FOTO

Biserica este o construcție din zid de piatră, gros de peste un metru, în formă de cruce, cu interiorul împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor închis. Altarul este luminat natural de o fereastră mare la răsărit și câte una mică pe laterale. Catapeteasma bisericii este lucrată din lemn de tisă aurit, ușile împărătești fiind o adevărată capodoperă de sculptură în lemn. Naosul, având absidele puțin pronunțate în adâncime, este delimitat de pronaos printr-un zid de peste un metru grosime, care lasă o deschidere cât o ușă obișnuită. Deasupra naosului se află o turlă mare, circulară, luminată de patru ferestre. Pronaosul este luminat de câte o fereastră pe fiecare parte.

În partea din dreapta a pronaosului se găsește mormântul schimonahului Daniil (prăznuit la 18 decembrie), primul stareț al Mănăstirii Voroneț, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992.

Mănăstirea Voroneț este împrejmuită de ziduri groase, ca de cetate, acestea neavând totuși dimensiunile și masivitatea celor de la mănăstirile Putna, Moldovița sau Sucevița.

AGERPRES / (Documentare — Mariana Zbora-Ciurel, editor: Marina Bădulescu)