Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit fișei de prezentare UNESCO, Rezervația biosferei Retezat se află sub gestiunea Administrației Parcului Național Retezat, în coordonarea Filialei RNP Romsilva Hunedoara. ”Rezervația biosferei este o arie nelocuită, totuși comunitățile rurale din afara rezervației Retezat depind de agricultură, creșterea animalelor și activități forestiere. Impactul asupra mediului provine din pășunatul excesiv și activitățile de recreere” — evidențiază UNESCO trăsăturile activităților umane din regiune.

Cabana Pietrele din Muntii Retezat (2005)
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Rezervația biosferei Retezat este situată în Munții Carpați sudici. Vârful Peleaga, cu o altitudine de 2.509 m deasupra nivelului mării este cel mai înalt din rezervație. Masivul Retezat este un bloc muntos bine definit, despărțit pe cele mai multe laturi de restul lanțului prin văi adânci, în nord veghind asupra bazinului terțiar al Hațegului. Zona a fost supusă unei activități glaciare în cuaternar, prezentând numeroase forme de relief determinate de eroziunea glaciară.

Aceasta rezervație a biosferei este semnificativă pentru conservarea diversității montane europene. Vegetația este puternic diversificată datorită unui relief variat și a joncțiunii dintre trei regiuni floristice, se menționează în fișa informativă prezentată de UNESCO.

Monografia “Retezatul ieri și azi”, autor dr. ing. Stelian Radu, evidențiază că înainte de înființarea Parcului Național Retezat, în 1935, zona a fost rezervație de vânătoare pentru capre negre aparținând Casei Majestății Sale Regelui, în administrarea Direcției Vânătorilor Regale, “care și-a luat angajamentul celei mai mari ocrotiri.” Înainte de Reforma Agrară din 1922, fondul de vânătoare se afla în ”proprietatea indiviză a Statului Român și a familiei grofului Kendeffy”.

Din 1923, administrator al pășunilor alpine este numit Consilieratul Agricol al Județului Hunedoara. Din 1931, Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) a preluat în administrare fondul forestier. În 1935, pe o suprafață de 100 kmp, este declarat Parcul Național Retezat. Retezat este primul parc creat în România și unul din cele mai vechi din Europa de Est.

În 1947, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, pădurile sunt trecute în proprietate de stat, decizie confirmată prin naționalizarea din 1948. În 1955, se constituie Rezervația Științifică Gemenele — Tău Negru, pe o suprafață de 1.840 ha. În 1955, Comisia Monumentelor Naturii împreună cu Direcția Agricolă Hunedoara stabilesc zonele de interdicție totală pentru pășunat.

Poiana Pelegii
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

”Turismul s-a practicat în Masivul Retezat încă din anii ’30, după cum o dovedește și harta elaborată de Touring-Clubul României în anul 1936, pe care este figurată Casa Pietrele, aflată în proprietatea Clubului și având rol de cabană turistică”, mai consemnează monografia Munților Retezat.

Supranumit ”tărâmul fermecat cu ochi albaștri”, datorită lacurilor și tăurilor în care se oglindește cerul, Masivul Retezat se evidențiază prin cele 20 de vârfuri mai înalte de 2.000 de metri, fiind și loc de întâlnire pentru relieful tipic glaciar, cu văi, lacuri și circuri glaciare cu calcarele împânzite de chei, peșteri și avene.

Vârful Zănoaga și Lacul Bucura
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Caracteristica principală a Munților Retezat este dată de prezența a două mari blocuri de roci eruptive, care se desfășoară pe direcțiile de curgere ale râurilor Lăpușnicul Mare și Bărbat.

Liniile majore ale reliefului arată cum două blocuri granodioritice corespund, în general, celor două culmi principale: în nord: Culmea Peleaga, compusă din Zlata (2.142 m), Șesele Mari (2.324 m), Judele (2.389 m), Bucura (2.432 m), Peleaga (2.509 m), Păpușa (2.508 m) și Baleia (1.498 m); în sud: Culmea Buta, peste culoarul văilor Lăpușnicu Mare și Râu Bărbat, compusă din: Piatra Iorgovanului (2.015 m), Buta (1.977 m), Drăgșanu (2.076 m) și Vârfu Custurii (2.453 m).

Cele două culmi principale sunt legate între ele de o adevărată punte — Custura Păpușii. Din aceste culmi principale pleacă lateral o serie de înălțimi secundare: spre nord, spre rama Hațegului, crestele Retezat, Pietrele, Prislop etc.; spre sud, către valea Lăpușnicului Mare se desprinde complexul de culmi Slăveiul și spre sud-vest, complexul orografic Piule (Retezatul Mic), cu un aspect de tranziție între Munții Retezat și Godeanu.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Condițiile tectonice și morfologice ale Munților Retezat, corelate cu poziția culmilor față de masele de aer oceanic, fac ca acest masiv să fie zona cu cea mai ridicată umiditate și scurgere din Carpații românești. În caracterizarea hidrologică a parcului, un loc aparte îl constituie lacurile naturale relicte, care își datorează geneza condițiilor optime ale acumulării și transformării zăpezilor în ghețari la altitudini de peste 1.700 m în Pleistocenul Superior.

Astfel, aproximativ 38% din lacurile glaciare ale României se află în Parcul Național Retezat, în întregul masiv existând 58 de lacuri glaciare permanente, aflate între 1.700 și 2.300 m. În această categorie, Lacul Bucura este cel mai întins lac glaciar, iar Zănoaga este cel mai adânc.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Retezatul este renumit prin diversitatea floristică, adăpostind mai mult de o treime din flora României, aproape 1.190 specii de plante superioare din cele peste 3.450 cunoscute. Diversitatea a stârnit interesul botaniștilor pentru flora Retezatului încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De o importanță majoră pentru conservarea plantelor din Retezat sunt cei peste 90 de taxoni endemici, din totalul de 127-400 taxoni endemici acceptați de diferiți autori pentru România — arată lucrările de specialitate. Prima plantă endemică semnalată în Parcul Național Retezat a fost flămânzica (Draba dorneri), descoperită de botanistul János Heuffel (1800-1857), spre sfârșitul vieții.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
O deosebită importanță o au și cele 130 de plante rare sau vulnerabile din ”Lista roșie a plantelor superioare din România” (1994). În Ordinul 776/2007, privind declararea siturilor de importanță comunitară ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, sunt listate următoarele specii de plante: Campanula serrata (Clopoțel); Cypripedium calceolus (Papucul doamnei, Blabornic); Draba dorneri (Flămânzică); Ligularia sibirica (Curechi de munte, Gălbenele); Tozzia carpathica (Iarba gâtului).

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Pe pajiștile din regiunea alpină se regăsesc cele mai multe specii din flora alpină, printre acestea numărându-se: Gentiana/Gentianella, Potentilla, Pulsatilla, precum și floarea de colț (Leontopodium alpinum). Pe zonele de limită între zona stâncoasă și pajiștile alpine, se întâlnesc rododendronul (Rhododendron kotschii) și jneapănul (Pinus mugo), specie protejată în România, cu o distribuție mare pe pantele abrupte ale Retezatului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Și fauna din Retezat prezintă caracteristici distinctive: Lunca Berhina a fost declarată Arie de Importanță Lepidopterologică Europeană pentru conservarea fluturilor; vertebratele au reprezentanți din toate clasele întâlnite în România; dintre ciclostomi, în râuri trăiește cicarul (Eudontomyzon danfordi), una dintre cele trei specii de agnate din România; prezența a mai mult de jumătate din numărul de specii de amfibieni întâlnit în România; existența subspeciei ampelensis a tritonului comun (Triturus vulgaris), considerată endemit carpatic; reptilele sunt reprezentate prin nouă specii, aproape 40% din reptilele terestre ale României; numărul speciilor de păsări se ridică la 185, reprezentând aproximativ jumătate din totalul României; existența unor specii rare de păsări, precum acvila de munte (Aquila chrysaetos), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), șerparul (Circaetus gallicus), șoimul călător (Falco peregrinus), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), buha (Bubo bubo), cucuveaua pitică (Glaucidium paserrinum), barza neagră (Ciconia nigra); mamiferele determinate până în prezent cumulează 55 de specii, ce reprezintă peste 23% din mamiferele terestre ale Europei; 13 specii de lilieci au fost identificate, printre care Rhinolophus ferrumequinum, Vespertilio murinus și Pipistrellus pygmaeus.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Parcul prezintă condiții pentru supraviețuirea celor mai importante dintre carnivorele mari europene — lupul (Canis lupus), ursul (Ursus arctos) și râsul (Lynx lynx), existența ierbivorelor mari, cum sunt capra neagră (Rupicapra rupicapra), cerbul (Cervus elaphus) și căpriorul (Capreolus capreolus), precum și a carnivorelor de mai mici dimensiuni, precum pisica sălbatică (Felis silvestris) și mustelidele. Conform OUG 57/2007, 22 dintre speciile de mamifere din Retezat necesită o protecție strictă. După ce în 1973, o echipă de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a introdus 20 de exemplare de marmotă alpină provenită din Alpii Austrieci în căldarea lacului Gemenele, în prezent, aceste rozătoare pot fi observate în văile și căldările glaciare de sub Șaua Custurii până în căldarea lacului Zănoaga.

Turiști care practică canyoning în Munții Retezat
Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVĂ

Peste 40 de traseele montane marcate (cu plecare de la Râușor, Baleia, lacul Bucura, Câmpușel, Câmpu lui Neag, Cârnic-Pietrele, Gura Apei, Stâna de Râu, Gura Apei/Lăpușnicu Mare, Gura Zlata) dau posibilitatea pasionaților de drumeții să aleagă de la cele cu dificultate ușoară până la cele mai dificile.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ

Pentru practicarea sporturilor de iarnă, Râușor este cunoscută ca unica pârtie din masivul Retezat. Complexul Alpin Râușor este situat la altitudinea de 1.250 m pe versanții nordici ai masivului.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES ARHIVĂ
Retezatul este și izvorul mai multor legende și povești despre flăcăi viteji și domnițe, haiduci și zmei înaripați.

O legendă geografică spune că în Țara Hațegului își făcuseră sălaș niște uriași, care și-au împărțit teritoriul între cei doi urmași: feciorul s-a urcat pe muntele care avea să se numească Retezat, iar fata pe vârful Rusca. Fetei i s-a părut că partea de țară a fratelui este mai mare și mai frumoasă și, de ciudă, a luat un fier de plug și l-a aruncat spre fratele său, care era pe celălalt vârf. ”Fierul nu l-a nimerit pe flăcău, dar a retezat vârful muntelui, care de atunci a rămas ‘Retezat”’, evocă legenda muntelui Retezat.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Conform tradiției, ziua Ursului, Stretenia sauÎntâmpinarea Domnului esteziua în care se întâmpină iarna cu primăvara.

Se spune din bătrâni că, în această zi de Stretenie, ursul va ieși din bârlog și, cu acest prilej, se pot facepreviziuni meteorologice importante.

Astfel, în ziua de Stretenie, ursul iese din peștera sa și joacă de jur-împrejur. Dacă afară e soare și ursul își vede umbra atunci se va speria, se va întoarce în bârlog și va mai sta acolo încă șase săptămâni, pentru că atât va mai ține iarna. Dacă însă ursul nu-și va vedea umbra, în ziua de Stretenie, atunci va rămâne afară și iarna se va întrerupe, iar primăvara urmează să se apropie.

Se mai zice despre Stretenie că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naște sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri și nu-i va merge bine.

Totodată, Stretenia este o sărbătoare a babelor, când se adună toate la un loc și încep să vorbească câte ceva.

Un vechi obicei care se practică în ziua de Stretenie este “Târcolitul viilor”. Conform acestui obicei, capul familiei are datoria de a trece pe la vie în dimineața acestei zile. Totodată, godpodarul trebuie să aibă la el un fel de caltaboș și o sticlă de vin în traistă.  Va oficia, astfel, un fel de ritual: va ocoli via de trei ori, va pune în fiecare colț al podgoriei o bucată de caltaboș, după care va tăia o coardă de viță pe care o va unge cu funingine și va bea o gură de vin. La final, după ce toate acestea au fost îndeplinite,  va rosti o formulă magică sub formă de monolog sau dialog: “ Doamne, să-mi faci strugurii cât bundaretele de mari!”.

În general, ziua de Stretenie se ține pentru sporul casei și pentru sănătate.

Superstițiile specifice zilei de Stretenie sunt numeroase, multe dintre ele făcând referire la vremea ce urmează.

Dintre superstițiile zilei de Stretenie, amintim:

• Cine lucrează în ziua de Stretenie va cădea în boală și i se va strâmba gura;
• Dacă boul, în cursul zilei de Stretenie, va bea apă din urma lui, atunci este semn că trece iarna;
• Dacă bea un bou apă din streașina casei, atunci anul va fi unul cu mană pentru albine și oi;
• Dacă în ziua de Stretenie este cald, atunci, în cursul anului, va fi vară călduruoasă și îmbelșugată, iar dacă în această zi este frig, ger și viscol, atunci vara va fi friguroasă și neroditoare;
• În această zi, a Streteniei, se strâmbă pârtia, adică începe a se topi zăpada, etc

Prima sărbătoare, din seria închinate viței-de-vie, de pe parcursul anului este Arezanul. Sărbătoarea este cunoscută și sub denumirile de Trifănitul viilor , Gurbanul viilor sau Sfeștania viilor. 

Arezanul viilor se celebrează în fiecare an la 1 februarie, în ziua, când Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol și coincide cu debutul ciclului vegetal al viței-de-vie, la început de făurar, scrie Agerpres.Este un ceremonial cu caracter bahic din lumea viticultorilor, datând din vremea tracilor, care are ca scop influențarea recoltei strugurilor.

Când în ziua de Trifon se face sfeştania viilor se desfăşoară în fapt două acte rituale care vizează cei doi Ani Noi: Viticol şi Pomicol. Se sfinţeşte via şi se meneşte belşugul viei şi al pomilor fructiferi.

A îngriji viţa-de-vie tot anul şi a o boteza odată-n an, la 1 februarie, este o practică generală. Zonal, denumirea sărbătorii motivează punerea în prim plan a gesticii şi recitativului, a recuzitei folosite şi a participării actanţilor. Arezanul viilor, gurbanul viilor, trifănitul viilor, târcolitul viilor sunt câteva din denumirile ştiute în arealul românesc, în special în zona de sud a ţării.

Trifănitul face trimitere la Trif, această denumire este ştiută în partea de nord a Olteniei. În partea de sud, în zona Giurgiu, arezanul adună oamenii la vii, iar în Gorj gurbanul viilor e grija cea mare a podgorenilor. Practica vizată era organizarea de ospeţe la vie, în capul viei, la care participau sătenii, se pregăteau bucate şi băutură pentru străini, ofrandele erau date celor ce nu făceau parte din comunitate, tocmai pentru a îmbuna natura şi a rodi viile. Se viza astfel abundenţa şi păzirea viilor de acţiunea nefastă a insectelor. În Plaiul Cloşani, străinii ştiau de această sărbătoare şi în prima zi de făurar veneau spre a se înfrupta din ofrande, relatează

O altă practică rituală, aproape uitată, este „tratarea” corzii de viţă-de-vie: gospodarul o crestează în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pune sare, înfige o bucată de slănină şi una de pâine. Toate acestea pentru ca să aibă viţa de toate ale acestei lumi şi să-şi lase rodul în această lume spre îndestularea oamenilor. La final corzile de vie sunt udate de preot cu aghiazmă mică, făcută pe loc şi împreunată cu aghiazmă mare făcută la Bobotează.

După două luni, la echinocţiul de primăvară, se dezgroapă viţa de vie şi i se taie corzile. Se aşteaptă vara pentru a „lega” viile şi toamna, de Ziua Crucii, pentru a începe culesul strugurilor. Anul Nou Viticol şi Anul Nou Pomicol înseamnă moment de început. Iar începutul adună sărbători timp de câteva zile, aşa cum seva se adună pentru a „urca” în tulpinile pomilor şi în butucii viţei-de-vie: Filipii de iarnă (28-31 ianuarie), Trif Nebunul şi Ziua Omizilor (1 februarie), Ziua Ursului (2 februarie), Martinii de iarnă (1-3 februarie). Ursul devine animal simbolic pentru această perioadă, cum lupii încheie luna lui genar.

Ana Grama

Sursa:

Eiffel i-a vorbit românului despre planul său de a înălţa turnul Eiffel
Aşadar, succesul inginerului român l-a făcut pe Eiffel să vină în România. El a sosit la Ploieşti, în mai 1879, pentru a se convinge la faţa locului, de modul cum a decurs aplicarea sistemului iniţiat de Pănculescu. Românul l-a găzduit pe celebrul inginer francez la Văleni, în casa pe care o va cumpăra Micolae Iorga peste 30 de ani. Mai mult, inginerul francez a luat gripă şi a trebuit să stea chiar zece zile în locuinţa prietenului său, Gheorghe Pănculescu, în imobilul – Muzeul Iorga. Astfel, Eiffel i-a vorbit lui Pănculescu în premieră despre proiectul său de a înălţa un turn ieşit din comun, cunoscutul “Turn Eiffel”. Oaspetele românului i-a mărturisit că ar putea folosi ideea sa, aceea de a folosi subansamble metalice confecţionate la sol pe care să le monteze apoi sus. Poveşti locale spun că Pănculescu i-a prezentat tehnica sa la faţa locului, mai precis pe două căruţe. Pus în aplicare, proiectul lui Pănculescu a dus la monumentala construcţie. Specialiştii vremii au fost chiar uimiţi de rapiditatea prin care, cu ajutorul a 300 de muncitori, au fost montate mai bine de 12.000 de subansamble în timpul record de numai 11 luni, un lucru senzaţional la acea vreme! Astfel în casa lui Iorga de la Văleni s-au pus bazele şi s-a hotărât tehnologia ce avea să fie utilizată la construcţia Turnului Eiffel. Ca o coincidenţă, Eiffel şi Pănculescu au decedat în acelaşi an, 1922. Trebuie amintit şi faptul că după isprava cu Eiffel, Gheorghe Pănculescu a fost numit inspector general al Căilor Ferate Române.Apreciat în Franţa, necunoscut în România (în mediul ştiinţific)
Surse româneşti susţin chiar că profesorul român Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a fost unul dintre românii care a cercetat acest lucru. El s-a deplasat în mod special în Franţa pentru a studia “cât de cunoscut este aportul inginerului român”. El a constat şi ceea ce Simion Săveanu consemna cu ani în urmă. “A fost găsit acel studiu (de care am amintit mai sus – n. red.) şi intitulat “Communication sur les travaux de la tour de 300 m” şi în care Eiffel îl menţionează pe inginerul Gheorghe Pănculescu”, scrie Simion Săveanu. Referinţe în acest sens apar şi în ziarul prahovean Flamura Prahovei. Mai mult, un film postat de un inginer francez arată că între proiectele lui Eiffel s-a aflat şi podul de la Ungheni de peste Prut. El arată că, în mai 1990, un milion şi jumătate de români au strigat “Unire” pe podul imaginat şi construit de Eiffel. În ce-l priveşte pe priceputul tehnician român, foarte târziu, din 15 septembrie 2004, o şcoală din Vălenii de Munte datând din 1774 a primit numele de “Şcoala de Arte şi Meserii Gheorghe Pănculescu”, în semn de recunoaștere a geniului inventatorului născut în oraşul lor.

Legenda oţelului românesc cu care se spune că ar fi fost construit în întregime vestitul turn
Nu putem să nu amintim şi de o legendă ce circulă în România de decenii. Şi anume că întregul oţel construit la înălţarea Turnului Eiffel a fost turnat în ţara noastră. “Se spune că niturile au fost turnate la Govăjdia, lângă Hunedoara, deoarece Franţa nu avea siderurgie în anii 1800. Extracţiile de minereu de fier au început în anii 1820 în zona Teliuc, Ghelari, care au pus baza construcţiei turnului Eiffel ce a fost finalizat şi inaugurat în 1889. Vă spun sigur, întrucât am copilărit 14 ani în Hunedoara: baza structurii turnului a fost construită cu oţel de Reşiţa, este adevărat”, scrie Adrian Boeriu. Georgeta Panaitescu Iaz întăreşte cele spuse de Boeriu: “Am învăţat despre asta la facultate! Profesia mea este de inginer turnător, iar printre primele lucruri predate la cursul de Turnarea Metalelor a fost faptul ca Turnul Eiffel e de fapt făcut în România, la Reşiţa!”. Toate acestea sunt contrazise de Ion Bocioacă, care a scris o carte despre inginerul Pănculescu. “Sunt 18038 bare şi 2.5 milioane de nituri. Compania Eiffel a folosit oţelul în tehnologia Puddel”. Nicolae Dani, care a făcut liceul în Reşiţa spune: “Cu siguranţă Govăjdia este locul unde s-au produs unele elemente pentru turnul Eiffel. Furnalul a fost primul cu flux continuu din Europa şi al doilea pe plan mondial. Normal că francezii nu vor recunoaşte acest lucru. Francezii sunt un popor care nu dau şi nu vor să dea dreptate străinilor niciodată, cred că ţine de mândria lor”. Mai mult, se spune că pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: ”Made în Reşiţa – România”.

Autor: Cristinel C. PopaSursa: jurnalul

Stramosii nostri geto-dacii, erau mari cunoscatori ai buruienilor de leac si faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a trece în unele glosare botanice nu numai denumirile grecesti si latinesti, dar si cele dacice. În aceasta privinta stiinta botanica medicala a fost ridicata pe aceeasi treapta cu cea a grecilor si romanilor.

Herodot (484-425 î.e.n.) parintele istoriei, într-una din cartile sale (Istorii în 9 carti) prezentând expeditia la Dunare a lui Darius – marele rege al persilor – ce a avut loc în anul 514 î.e.n., caracterizeaza astfel pe stramosii nostri geto-dacii: „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, consemnând astfel existenta acestor neamuri geto-tracice pâna atunci anonime. Pe lânga aceasta însemnare lapidara considerata cartea de intrare a stramosilor nostri în scena istoriei, Herodot mai completeaza fizionomia spirituala a geto-dacilor cu precizarea: „ca ei aveau cunostinte despre întrebuintarea plantelor medicinale si stiau sa îngrijeasca bolnavii”. Se mentioneaza astfel ca geto-dacii „aveau obiceiul de a folosi fumigatii de cânepa pentru calmarea durerilor si producerea somnului”.

Ca si la alte popoare, plantele aveau în imaginatia dacilor însusiri supranaturale. Zeita Bendis, despre care aminteste Herodot, ocrotea lecuirea muritorilor.

Numeroase tablite dace amintite de Tucidide, cuprindeau leacuri din plante si descântece de boala.

De altfel si Platon (421-347 î.e.n.) îl socotea pe Zamolxis (sec. VIII-VII î.e.n.) primul rege-zeu, getic si renovatorul credintei dacilor ca un „zeu Iatros vindecator superior medicilor si medicinei grecesti”dovada elocventa a nivelului ridicat al cunostintelor medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.

Este posibil ca atât Herodot cât si Platon „sa fi fost influentat de marele poet al antichitatii Homer care era si cunoscator al lumii si spunea: în afara de bravura si barbatie manifestata în lupta, tracii posedau si elementele de baza ale unei educatii morale, manifestata pregnant în umanitatea si grija fata de cei straini, bolnavi sau cazuti pe pamântul lor”.

Se poate spune deci, ca stramosii nostri geto-dacii au fost un popor înzestrat cu mari calitati si de aceea pretuit de vecinii lor. Între altele era admirata stiinta lor medicala, exercitata de „tagma sihastrilor-carturari, numiti ctisti sau polistai”.

În fruntea acestora statea ca autoritate suprema, regele si marele preot, ambii medici, asa cum fusese odinioara Zamolxis, cel zeificat, si mai pe urma alti încercati conducatori ca Deceneu sfatuitorul si urmasul lui Burebista.

Jordanes, care a descris în cuvinte entuziaste activitatea lui Deceneu în timpul lui Burebista spune ca „i-a învatat pe geto-daci morala, dezbarându-i de „naravurile ,lor barbare”, ca i-a introdus în domeniile stiintelor, de aceea „puteai sa-l vezi pe unul cercetând pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor”.

Din relatarile lui Jordanes reiese ca si în lumea geto-daca, de la observatiile si practicile empirice se trecuse la studierea plantelor. Oricum, nu se poate nega faptul ca desi impregnata de un empirism, cu o valoare cât de cât reala în practica de vindecare, medicina geto-dacica „ajunsese pâna aproape de limitele rationarii critice si experimentale”.

În medicina, sihastrii-carbunari (polistai) erau condusi de niste conceptii juste, cum ne arata de pilda Platon. El spune ca Socrate pe când era la oaste, cunoscuse un medic trac ucenic al lui Zamolxis; acel medic îi povestise cum îi învata Zamolxis „sa nu se gândeasca a vindeca ochii fara a se îngriji mai întâi de cap si nici sa trateze fara a da îngrijire trupului si în acelasi timp, sufletul”. Acest principiu de medicina integralista al medicilor-preoti daci conform caruia nu poate fi vindecata o parte a corpului fara a fi îngrijit întregul corp a fost consemnat de Platon, în lucrarea Charmides. Astfel, în putine cuvinte este cuprinsa o conceptie medicala de mare întelepciune, demna de Hipocrate, adica de cea mai înalta medicina a antichitatii.

si poate nu este lipsit de interes sa amintim ca însasi marele Hippocrate fusese în tinerete initiat în medicina de un medic trac, Herodicus din Selimbria.

Sihastrii-medici experimentau proprietatile ierburilor si ale arbustilor asupra omului („herbarum fructicuinque explorare naturas”. Asa ne informeaza istoricul Jordanes într-o nota fugara în opera sa „Getica”, la fel cum Strabon consemna faptul ca: „preotii-daci care traiau departe de lume pe vârfurile înalte ale muntilor erau si „iatroi” (medici.

Merita subliniat ca în creatia poetica a lui Ovidiu (43 î.e.n. – 17 e.n.), care în buna parte a fost revizuita în timpul exilului sau la Tomis – sunt mentionate unele plante medicinale ce cresteau si cresc în spatiul carpato-danubiano-pontic dacic, dintre care pot fi amintite: Aconitum (Metamorfoze 4,707), Adonis (Metamorfoze 10,503), Malva (Faste 4,297) etc.

Primele date mai ample privesc utilizarea plantelor medicinale de catre stramosii nostri geto-daca, apartin celebrului medic si botanist grec Pedanos Dioscoride din Anazarba care în temeinica sa lucrare „De materia medica” (Despre materia medicala) – sinteza a cunostintelor medici-farmaceutica si botanice din sec. I e.n. mentioneaza 40 (dupa unii cercetatori 42) denumiri dacice de plante, în completarea celor grecesti, romane si ale altor popoare antice.

În calitate de medic în armata lui Nero, a avut prilejul sa calatoreasca prin diferite regiuni ale Imperiului roman si sa se documenteze asupra utilizarii plantelor medicinale nu numai de catre populatia tinuturilor romane, dar si de aceea a tarilor învecinate – cum era Dacia.

Toate aceste date Dioscoride le-a consemnat într-o lucrare voluminoasa, cuprinzând 5 carti scrise în limba greaca, intitulate „Despre mijloacele de vindecare” (Pery hyles iatrikes) publicata în anul 77 e.n. Pe lânga cercetarile personale si datele obtinute direct sau indirect, de l colaboratori si discipoli, el a consultat si lucrarile anterioare ale medicilor si botanistilor, numeroase, dupa cum reiese din relatarea lui Plinius Secundus (Pliniu cel Batrân 24-79 e.n.).

Acesta a elaborat în acelasi timp „Naturalis Historia” (1+36 de carti) în care s-ar fi folosit de circa 2000 de lucrari, scrise de 402 autori.

În lucrarea sa, Dioscoride se ocupa de plantele medicinale, de uleiurile vegetale si de vinuri. Trateaza un numar de 704 plante, pe care le descrie, apoi da indicatii asupra bolilor la care se folosesc, asupra modului de preparare si dozare, sfaturi pentru culegatorii de plante medicinale, referitoare la timpul când se aduna, la modul de uscare si la pastrarea lor, precum si unele medicatii pentru cei care le colectionau si le comercializau cum sa recunoasca drogurile veritabile de cele falsificate prin substituirea cu alte plante comune.

Tot în aceasta lucrare, Dioscoride subliniaza ca pe teritoriul Daciei se utilizau pe scara larga numeroase specii de plante, însa descrierea lor, bazata pe unele caracteristici exterioare ale lor este vaga si incompleta, dând nastere la incertitudini si confuzii. Este de amintit ca aceeasi incertitudine se constata si în cazul lucrarilor altor autori antici dintre care trebuie amintite „Historia plantarum” a lui Trophrastos (372-287 î.e.n.) în care sunt descrise peste 500 de specii si grupuri de specii multe medicinale si „Naturalis historia” a lui Plinius cel Batrân, contemporanul lui Dioscoride.

Traducerea operei lui Dioscoride în limba latina s-a realizat abia în anul 1499, purtând titlul de „De materia medica”, dar trebuie mentionat ca ea s-a bucurat de o mare pretuire si a fost de multe ori transcrisa.

Nicolae Vatamanu considera ca prin sec. Al III-lea, unul dintre copisti, probabil originar de prin partile noastre a adaugat la denumirile unor plante date de autor în latineste si în greceste, denumirea în limba dacica. Este bine stabilit ca aceste adaosuri n-au putut fi facute de Dioscoride însusi, fiindca el traise cu 2 secole mai înainte si deci fusese medic militar roman (în armata romana sub împaratii Claudius si Nero sec. I î.e.n.) nu ajunsese nici o data în Dacia.

Pe de alta parte, denumirile dacice de plante – 42 în opera lui Dioscoride – nu sunt toate traco-dacice, numai 26 fiind recunoscute ca tare; restul sunt forme corupte latine (10) si grecesti (6). Constatarea arunca o lumina edificatoare si asupra provenientei populatiei din secolul respectiv (al III-lea), din Dacia, unde localnicii, printre care cei de obârsie dacica predominau, se gaseau pe cale de romanizare.

Nume dacice de plante sunt mentionate si într-o lucrare în limba latina, al carei autor Pseudo-Apuleius si titlul „De medica minibus herbarum” sau „De herbarum virtutibus” sunt conventionale deoarece lucrarea s-a pastrat numai în copii executate în veacurile VII-XV e.n., mai mult sau mai putin îndepartate. În lucrarea sunt tratate 131 plante medicinale, fiind indicate si 32 (dupa unii autori 26) nume dacice de plante dintre care 11 sunt comune cu cele din lucrarea lui Dioscoride, dar unele apar stâlcite.

Se pare ca Pseudo-Apuleius nu s-a folosit de opera lui Dioscoride la elaborarea lucrarii sale.

Din cele 32 de denumiri dacice de plante, lingvistii au admis ca traco-dacice numai 15, restul fiind denumiri corupte latinesti (9) si grecesti (8). Este interesant de retinut, ca în aceasta scriere, interpolata în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latinesti si grecesti au ramas cam aceleasi ca si la Dioscoride, în timp ce numarul denumirilor dacice a scazut cu 11, ajungând de la 26 la numai 15. Acest mic calcul este unul din elementele care sugereaza precipitarea procesului de romanizare al dacilor.

Dar, pe de alta parte, acest fapt ne mai arata ca totusi în veacul al IV-lea, se mai cunosteau unele denumiri dacice, ca se mai vorbea înca în limba dacica, pe cale de a fi uitata. Este înca o dovada a continuitatii neamului nostru în patria sa straveche.

Unul dintre primii savanti care au întreprins aceasta cercetare W. Thomashek, scria: „Cele mai multe sunt expresii pentru plantele medicinale insignifiante, a caror determinare botanica nu este totdeauna sigura”.

Învatatul clujean I.I. Russu a identificat totusi un grup de 18 plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt:

Aniarsexe (iarba saraca, sparceta, baltacina);

Budathla (limba-boului, miruta);

Cinuboila (mutatoare, împarateasa, brei, curcubetean, tidva de pamânt);

Coadama (limbarita, codru, limba-baltilor, limba-broastei, limba-oii, patlagina apei, podbal-de-apa);

Dielleina (maselarita, nebularita, sunatoare);

Diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare),

Duodela – vezi dielleina;

Dila – vezi dielleina,

Dyn – (urzica);

Quoleta – (margeluse. Mei pasaresc);

Mizele (lamâioara, cimbru adevarat, cimbru de gradina);

Olma (soc);

Priadila (vita alba, curpen);

Riborasta (brusture);

Salia (ciumafaie);

Sciare (varga-ciobanului, scatus);

– zila = element final în numele de plante dace.

Aceste denumiri „pot fi explicate, total sau în parte, cu siguranta, sau cu oarecare probabilitate” pentru care motiv I.I. Russu le-a cuprins în repertoriul sau lexical – etimologic traco-dac.

Din punctul de vedere as actiunii farmacologice, aceste plante au o importanta secundara.

Dar în afara de aceste 18 plante în lexicon mai figureaza înca vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar daca pentru moment, nu li se poate sa deocamdata o etimologie.

S-a încercat prin sondaj, sa se afle în ce afectiuni puteau fi folosite de catre vindecatorii daci si straromâni cele 18 plante identificate de prof. I. I. Russu, consultându-se lucrari de botanica medicala.

S-a putut astfel constata ca trei dintre plante nu sunt mentionate ca medicinale:
– aniarsexe (iarba saraca);
– butathla (limba-boului);
– sciare (varga-ciobanului);

Printre celelalte, 9 au o actiune calmanta si anume 4 în durerile de tipul colicelor ca:
– briza (secara);
– diesema (coada-vacii, lumânarea);
– mendruta (strigoaia);
– salia (ciumafaia, lemnul-dulce);

3 se dau în durerile de masele:
– dielleina (maselarita);
– duodela;
– dila;
1 în durerile reumatice:
– cinubola (mutatoarea);
si 1 în crizele de epilepsie:
– coadama sau coalama (limbarita):

Doua plante au o actiune cicatrizanta:
– dyn (urzica),
– riborasta (brusturele).

Una este expectoranta:
– mizela (cimbru).
Una este sudofifica si diuretica:
– olmo (soc);
si una :
– quoleta (margeluse, mei pasaresc)
are o actiune bizara, neverificata pe meleagurile noastre.

Rezultatele sumarului sondaj nu ofera nimic surprinzator. Predomina calmantele, scopul prim al ajutorului medical de totdeauna si urmeaza de la distanta, cicatrizantele si expectorantele.

Întinzând cercetarea si asupra grupului celorlalte plante cu nume dacice (20): cinci au calitati antiflogistice-revulsive, cinci sunt depurative; patru sunt cicatrizante; doua sunt calmante-anestezice; doua sunt antihelmintice si una este expectoranta.

Este necesar de amintit ca plantele studiate mai sus, nu reprezinta totalitatea botanicii medicale a poporului dac si a urmasilor sai. De exemplu, buruiana cu flori rosii numita „tataneasa” sau „Iarba lui Tatin” (Symphitum officinale) pe care poporul nostru o credea, pâna nu de mult, buna pentru bolnavii care scuipau sânge, se recomanda si acum 1500 de ani în Galia, ca si în întreaga Europa romanica împotriva a tot felul de pierderi de sânge. Alexandru din Tralles, în sec. VI o prescria si el împotriva hemoptiziilor.

Am afirmat mai sus ca cele 18 plante identificate de I. I. Russu nu sunt dintre cele mai importante si mai obisnuit folosite buruieni de leac. Este de crezut ca acelea care se bucurau de o circulatie mai mare capatasera sau îsi pastrasera denumirile latinesti sau grecesti si numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rara îsi conservau vechile nume dacice.

De aceea, identificarea lor devine cu deosebire anevoioasa, daca nu, chiar imposibila.

Trebuie adaugat ca nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasa, dar însasi identificarea stiintifica dupa canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru, ridica probleme neasteptate.

Astfel, aiul de padure, pe care Z. Pantu îl identifica cu Alium ursinum sau leurda, la bulgari levurda, ceea ce îndreapta spre un fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeasi planta apare însa în alta lucrare de botanica sub numele de Chelidonum majus, rostopasca, iarga-de-begi.

Asemenea discordante sunt frecvente, ceea ce ne obliga sa credem ca exista o mare variatie regionala a denumirilor populare ale plantelor de leac, ca poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns sa le confunde.

Nici indicatiile date de diversi autori de folclor medical, cu privire la afectiunile în care se recomanda o anume planta nu concorda. Bunaoara „iarba-grasa” (greceste = andrachne, latineste elecebra, în daca (ax) este identificata de Pantu ca fiind Sedum maximum si recomandata de un autor de medicina populara ca utila în cataplasme iar de altul ca vermifug.

si totusi cea de-a doua denumire populara a ierbii grase este „iarba de urechi” care credem ca trebuie sa prevaleze, fiindca da direct indicatia folosirii ei în medicina populara.

Revenind la denumirile dacice ale plantelor medicinale, trebuie mentionat si subliniat faptul, ca ele au reprezentat o interesanta si indiscutabila dovada a existentei medicilor în fosta Dacie.

Am aratat ca aceste denumiri au fost introduse prin secolele al III-lea – al V-lea, în copiile executate atunci de pe operele redactate anterior de Dioscoride si Pseudo-Apuleus. Daca denumirile dacice ar fi aparut numai într-unul dintre tratatele botanice mentionate, s-ar fi putut spune ca a fost o initiativa întâmplatoare, lipsita de o semnificatie deosebita. Dar aparând în doua opere copiate la interval de secole, ni se prezinta o situatie care se cere explicata. De la început trebuie sa admitem ca introducerea denumirilor dacice de plante medicinale corespundea unei necesitati. Ele trebuiau sa foloseasca cuiva: dar anume cui? Oamenilor fara carte? Fara îndoiala ca nu!…

Beneficiari nu puteau fi decât mestesugarii medicinii, oameni de meserie, dar nu cei originari dintre daci, care îsi cunosteau plantele, ci ceilalti veniti de undeva din afara si care lucrând cu acele plante trebuiau sa le cunoasca numele si în limba populatiei locale pentru a le recomanda bolnavilor.

În secolul al VI-lea calugarul Cassiodorus (486-452) dadea în cartea sa „Instituto Divinarum Litterarum” sfaturi pentru corecta folosire a plantelor medicinale. Erau notiuni pe care medicii trebuiau sa le cunoasca, sa se familiarizeze cu proprietatile fiecareia în parte si asociate. El mai spunea: „Daca nu stiti greceste, cititi traducerile din herbariul lui Dioscoride, care a descris si a desenat ierburile câmpului cu o minunata precizie”. Este evident ca aceste herbarii se adresau stiutorilor de carte si bineînteles în primul rând acelora care practicau medicina.

În codicele constantinopolitan, numit si Codex Aniciae Julianae, pastrat la Viena, datând din anul 512 se gaseste textul lucrarii lui Dioscoride, însotit de numeroase sinonime „dacice”. Faptul ca ele sunt scrise cu alte caractere dovedeste ca avem de-a face cu interpolari târzii, provenind si din limba primilor slavi care s-au asezat în timpul acesta în Dacia Aureliana, întâlnim aici si unele denumiri de factura greaca, latina si traco-dacica.

Este însa interesant ca primele carti apusene care pomenesc de numirile „valahe”, considera românesti cuvintele presupus dacice, atribuite lui Dioscoride. Asa procedeaza Tabernae montanus în 1588 (coticta, dracontos, drocila, propodula) si Johannes Bauhinus la 1641 (guoste), dupa care autori le enumera si Mentzelius în dictionarul lui din 1682.

Desi lipsa unei documentatii mai extinse asupra medicinei geto-dacice, ca si raritatea extrema a scrisului, nu au îngaduit sa fie pastrate texte în limba stramoseasca, totusi „cultura stramosilor geto-daci, de un grad si o calitate superioara – atât în medicina cât si în astronomie constituie – arata C. Daicoviciu – un motiv de legitima mândrie si avem datoria de a o face cunoscuta”.

Dupa cucerirea Daciei de catre romani, ia nastere pe teritoriul tarii noastre, din contopirea medicinei culte romane cu cea autohtona, medicina provinciala, bogata sub aspect terapeutic.

Sunt de amintit cele doua stampile de oculisti, confectionate din piatra si gasite pe teritoriul tarii noastre. Ele se aplicau pe coliruri proaspete, preparate din substante de origine vegetala si minerala fiind folosite în tratamentul afectiunii trachomatoase. De la romani s-a pastrat obiceiul întrebuintarii unui mare numar de plante utilizate pâna nu de mult. Acum aproape un secol Hasdeu atragea atentia asupra similitudinii dintre medicamentele vegetale folosite de romani si descrise de Pliniu si mijloacele de tratament, asa cum le prezenta unul din medicii Moldovei, doctorul C. Vârnav chiar în teza sa de doctorat.

În ce priveste medicina care a luat nastere pe teritoriul Daciei dupa cucerirea ei de catre romani este interesanta remarca facuta de profesorul V. Bologa: „Medicina provinciala din Dacia sclavagista romana a avut unele caracteristici care îi dau o nuanta locala. Prin elementele ei stravechi de practici si credinte medicale, ca si prin cele culte vulgarizate, ea a constituit o componenta importanta în alcatuirea medicinei populare românesti de mai târziu”.

Ulterior, odata cu asezarea slavilor pe teritoriul tarii noastre, acestia au adus cu ei bogate cunostinte asupra plantelor medicinale, pe care le foloseau în îngrijirea sanatatii si au influentat în mod substantial fondul lexical primitiv, privitor la plantele medicinale (hrean, mac, pelin, rachita, rapita etc).

Despre medicina epocii prefeudale, respectiv a utilizarii remediilor vegetale pe teritoriul tarii noastre, exista putine informatii. În lipsa documentelor scrise, folclorul, arheologia si etnografia, pot fi folosite în acest scop.

Sursa: istoria dacilor

Foto: (c) LUCIAN TUDOSE / Arhiva AGERPRES

Din anul 1996 este angajata Teatrului ”Toma Caragiu” din Ploiești, fiind rapid apreciată prin premiul pentru “Cea mai bună solistă vocală a Festivalului Național al teatrelor de estradă de la Constanța”, distincție pe care o obține patru ani consecutiv (1996, 1997, 1998, 1999).

Nico la un eveniment monden, 2012
Foto: (c) EMIL BADEA / Arhiva AGERPRES

Prima apariție în televiziune a avut loc în anul 1998, alături de Horia Brenciu, în cadrul emisiunii ”Sarabanda”, iar în 1999 participă la Festivalul Mamaia, secțiunea Creație, cu piesa “Și dacă viața mea”, compusă de Viorel Gavrilă și obține Locul II. Debutul pe scena muzicii are loc în anul 2001, când interpretează refrenul piesei “Cine e cu noi”, lansată de B.U.G. Mafia.

În 2003 lansează albumul hip-hop/R&B “Gând pentru ei”, cel mai bine vândut album semnat Nico, pentru care a colaborat cu Laurențiu Matei, Don Baxter, Puya și Cabron. Urmează numeroase colaborări cu artiști hip-hop, printre care Puya și trupa Codu’ Penal.

În 2003 reprezintă România în finala Concursului Internațional “Cerbul de Aur”, cu piesele “Heaven Knows” și “Rămâi cu bine”, obținând locul II. În 2004 a obținut marele premiu al Festivalului “Discovery Fest” din Varna, Bulgaria, marele premiu și Trofeul “Vocea Asiei” (Kazahstan), locul II la secțiunea “Creație” în cadrul Festivalului “Mamaia”.

Nico, câștigătoarea premiului II; la Festivalul Internațional Cerbul de Aur.
Foto: (c) Sorin LUPȘA / Arhiva AGERPRES

În 2005, lansează albumul “Așa cum vrei”, iar în 2007 lansează albumul “Cast Away”.

Nico împreună cu Vlad Miriță reprezintă România în Finala Eurovision 2008 de la Belgrad, Serbia. Piesa “Pe o margine de lume” obține premiul pentru “Cel mai bun cântec” din concurs, distincție oferită de membrii juriului de specialitate prezenți la Belgrad. De asemenea, “Pe o margine de lume” primește premiul pentru “Cel mai bun cântec pop al anului” la Gala decernării Premiilor Radio România Actualități 2009.

Nico și Vlad Miriță, reprezentanții României la concursul Eurovision 2008
Foto: (c) Grigore POPESCU / Arhiva AGERPRES

Piesa “Love Mail”, lansată în primăvara anului 2009, dă și titlul celui mai recent material discografic din cariera solistei, albumul “Love Mail”, lansat în primăvara anului 2010. Nico reprezintă România la “The International Competition Of Istanbul Songs” (2010), câștigând trofeul festivalului.

Nico a susținut un concert cu prilejul lansării albumului ”Love mail”, în Club Tribute, 2010
Foto: (c) Liviu ȘOVA / Arhiva AGERPRES

La Premiile Radio România Actualități 2011, Nico a fost desemnată câștigătoarea categoriei “Cea mai bună interpretă a anului”. Tot în 2011, Nico lansează piesa “Mai dă-mi o șansă”, votată “Piesa Anului 2011” la Top Românesc Radio România Actualități.

Nico este invitată pe albumul “Beautiful Jazz Duets” lansat de Direcția 5, cu care înregistrează piesa “Îmi amintesc”. La Gala de decernare a premiilor Radio România Actualități 2012, Nico a câștigat categoriile “Cea mai bună piesă pop a anului” pentru “Mai dă-mi o șansă” și “Cea mai bună interpretă a anului”.

În 2012, a colaborat cu Vanotek și Kristina (Ex Impact) pentru piesa “Sweetie”, iar în noiembrie același an, a revenit cu un nou single intitulat “100 De Zile”. Un an mai târziu, în noiembrie 2013, lansează single-ul “9”, unde colaborează cu F. Charm. Nico este căsătorită cu compozitorul Laurențiu Matei și este mama unei fete.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Andreea Onogea)

Foto: (c) Sebastian OLARU / Arhiva AGERPRES

Arezanul viilor se celebrează în fiecare an la 1 februarie, în ziua, când Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol și coincide cu debutul ciclului vegetal al viței-de-vie, la început de făurar. Este un ceremonial cu caracter bahic din lumea viticultorilor, datând din vremea tracilor, care are ca scop influențarea recoltei strugurilor.

LORENA SARBU a inceput sa studieze psihologia la UNIVERSITATE dar in tot acest timp se antrena sa devina ceea ce si-a dorit mereu si anume DESIGNER.Iata ca visul ei a devenit o REALITATE aproape de necrezut. LORENA SARBU i-a cucerit definitiv pe americani si mai ales pe adevaratele vedete de la HOLLYWOOD.

Ieri seara LORENA SARBU si-a lansat ultima colectie numita RESORT 2014. Romanca este multumita de ceea ce a iesit. E drept ca a lucrat la aceasta colectie trei luni de zile. Culorile colectiei roz aprins, nude piersici, turcoaz,alb in combinatie cu auriu sunt culorile in trend ale acestei veri prezente si pe podiumurile de moda. In plus LORENA a adaugat o tusa finala de mare rafinament rochiilor aplicand broderii delicate si pline de farmec.

La aceasta colectie LORENA a colaborat cu un fotograf american JAMES CANT.

Unde credeti ca a avut loc lansarea colectiei RESORT 2014? Nicaieri mai departe de propria locuinta a LORENEI SARBU. Invitatii ei au fost persoane din lumea showbiz-ului american. De aceea in curtea gradinei casei din LOS ANGELES LORENA le-a oferit invitatilor si bucuria unui pranz rafinat cu cele mai alese mancaruri si bauturi fine. Lorena a socializat si s-a bucurat de reusita colectiei sale impreuna cu : MINNIE DRIVER, CARA SANTANA, RADHA MITCHEL, CYNTHIA KIRCHNER, NATASHA HENSTRIDGE.

Doamnele au fost vrajite de frumusetea si rafinamentul rochiilor. Culori vibrante, paiete aurii si franjuri elemente distinctive ale creatiilor LORENEI SARBU. BRAVO LORENA! Romanii au demonstrat chiar americanilor ca suntem foarte buni in aproape orice domeniu. Venim dintr-o tara mica si contrastanta dar oamenii sunt ambitiosi si frumosi. De frumusetea doamnelor si domnitelor a aflat lumea dar trebuia sa demonstram ca aceasta frumusete este dublata de alte calitati.

LORENA SARBU a indraznit a visat a muncit si a bifat intrarea in LUMEA GLAMOUR a VEDETELOR de la HOLLYWOOD. Cele mai faimoase actrite sunt innebunite dupa creatiile LORENEI SARBU si dovedesc acest lucru purtandu-i creatiile la cela mai importante evenimente gale  si lansari de tot felul. Presa americana are numai cuvinte de lauda pentru designerul din Romania care s-a scolit in AMERICA. De aceea LORENA este invitata la cele mai tari evenimente din AMERICA. Cum a ajuns LORENA sa fie atat de indragita de VEDETE si sa isi implineasca visul.

LORENA a terminat FACULTATEA DE PSIHOLOGIE la INIVERSITATE dar nu a renuntat niciodata la visul de a deveni designer cu acte in regula. Si vorbim de o scoala adevarata si atunci LORENA a luat hotararea de a parasi plaiurile natale ale TIMISOAREI. Ajunsa in AMERICA i-au trebuit 11 ani sa atinga SUCCESUL.

A plecat din ROMANIA in anul 1998. Azi este o femeie implinita pe plan profesionalsi traieste printre vedete.

Talentata, profesionista asa cum americanii stiu cel mai bine, LORENA are o casa superba cu gradina in LOS ANGELES. Este iubita si admirata. ARE SUCCES. Pentru toate aceste realizari LORENA a muncit si si-a dedicat timpul studiului. Ce poate fi mai magulitor ca in tara FASHION-ului sa fii declarata de americani O FEMEIE STILATA si RAFINATA?

Americanii vor sa stie totul despre ea. Si LORENA da interviuri in reviste glossy stilate. LORENA SARBU a DEVENIT ea insasi O VEDETA.

VEDETA in tara unde acest cuvant se probeaza cu greutatea lucrurilor pe care le realizezi.

Americanii adora sa stie ce maninca, cum arata casa ei si mai ales ce poarta un designer de succes si cum arata propriul ei dressing.

LORENA este fericita si declara ca spera ca aceasta ultima colectie RESORT 2014 sa fie pe placul fashionistelor din intraga lume.

LORENA SARBU isi vinde creatiile celor mai mari retaileri din AMERICA De NORD si vinde in magazine precum : BERGDORF GOODMAN, SAKS FIFTH AVENUE, HUGO NICHOLSON. Are colectii in showroom-uri in capitalele modei la NEW YORK, PARIS si BUCURESTI. Pana in octombrie 2013 deja are agenda de lucru plina. Lucreaza  in stilu americanilor are agenda de lucru si intalniri stabilite cu mult timp inainte. Are un PR si joaca dupa regulile celor care fac jocul in FASHION.

Vedete precum EVA LONGORIA, BRITNEY SPEARS, NICOLE RITCHIE, LAURA WEISSBECKER poarta la evenimente creatiile LORENEI SARBU. LA evenimentul pranz daat de MONTBLANC UNICEF,  LAURA WEISSBECKER a stralucit intr-o rochie cratie a LORENEI. Mai recent actrita ARCHIE PANJABI a purtat la PREMIILE 2013 WAACP eveniment tinut la SHRINE AUDITORIUM o rochie puratnd semnatura LORENA SARBU.

La show-ul vestit a lui DAVID LETTERMAN o alata invitata JULIE CHEN a purtat o rochie creatia LORENEI SARBU. Si intre atatea vedete americane iata ca LORENA mai imbraca o alata doamna ajunsa in AMERICA. Vorbim de nimeni alta decat MONICA GABOR EX COLUMBEANU posibil viitoarea doamna “PINK”. Se spune chiar ca intre cele doua LORENA si MONICA exista o stransa prietenie. La evenimentul de lansare al bauturii energizante al chinezului alintat MR PINK, MONICA GABOR a aratat superb. Era creatia LORENEI SARBU.

LORENA SARBU a ajuns prin forte proprii A REAL DESIGNER. Nu se compara cu fatele de “modeline” asa zise vedete pentru ca defileaza pe catwalk-uri{de fapt noi nici nu avem asa ceva}. Iar dupa se trezesc ca isi lanseaza colectii de rochii si se vor DESIGNER. Vezi BIANCA DRAGUSANU!

LORENA si-a dat seama la timp ca ROMANIA nu ii oferea posibilitatea de a ajunge DESIGNER.

Ajunsa in AMERICA ea a studiat la  DESIGN la ACADEMY OF DESIGN & TECHNOLOGY din CHICAGO. S-a mutat apoi In LOS ANGELES si a studiat la FASHION INSTITUTE OF DESIGN and MERCHANDISING din LA.

In 2009 la NEW YORK avea sa isi lanseze prima colectie. Visul ei incepea sa prinda contur. Asta pentru ca “AM STIUT DE LA INCEPUT CE VREAU: SA AM PROPRIUL BUSINESS SI SA AM PROPRIILE COLECTII DE HAINE. AM FOST HOTARATA SA REUSESC, SA IMI CREEZ VIITORUL MEU.” Acum poate spune cu mana pe inima YES, I DID IT, YES I CAN and I LL DO IT IN MY WAY.

Toata admiratia pentru OMUL si PROFESIONISTUL LORENA SARBU! Si-a implinit visele acolo unde daca ai reusit este sigur ca te vei descurca oriunde in lume. THUMB UP pentru LORENA SARBU!  Mult succes in continuare sa ii dorim si noi ROMANCEI iubita de americani.Iar voi doamnelor daca reusiti sa aveti in garderoba o rochie purtand semnatura LORENA SARBU, fiti mandre. Doar actritele americane mai poarta creatiile designerului LORENA SARBU!EA este ROMANCA care ne face cinste si pe care o admiram.Pentru reusita si pentru puterea de munca. Si pentru determinarea de a nu renunta la visul ei. SO, GO GO ,LORENA SARBU!

LORENA SARBU este exemplu perfect de daruire si ambitie.

Sursa: vedeteblog