Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Situat în partea de vest a Carpaților Meridionali (județul Hunedoara), în impunătorul masiv Retezat are unele dintre cele mai frumoase priveliști din Europa de Sud-Est. Înfățișarea geografică a masivului, unde altitudinile variază între 794 și 2 509 m (vf. Peleaga), constituția geologică, peisajele de o autentică sălbăticie, bogăția floristică și faunistică, dar mai ales întinsele mărturii ale glaciațiunii cuaternare (căldări, cercuri, iezere, morene) fac din această parte a Munților Carpați un monument al naturii de o importanță științifică deosebită.

Pentru conservarea frumuseților acestor munți și a florei endemice de aici, în anul 1935, a fost creat Parcul Național Retezat pe domeniul de vânătoare deținut de Casa Regală. Demersurile pentru constituire au fost inițiate încă din anul 1923 de profesorul Alexandru Borza, directorul Grădinii Botanice din Cluj și de savantul biolog Emil Racoviță.

Tăul Peleaga și șaua Păpușa
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Suprafața Parcului era la înființare de 14 000 de hectare, ce includeau păduri, peisaje alpine, căldări și lacuri glaciare, pășuni, precum și diverse specii valoroase de plante și animale. Multă vreme, forma și conturul parcului au rămas nemodificate, însă, în timp, a avut loc o extindere considerabilă prin anexarea de noi suprafețe în special din zona împădurită, ajungându-se astăzi la suprafața de 54 541, 8 hectare (cu șase rezervații însumând 18 429 hectare și două zone tampon, cu o suprafață de 36112,8 hectare). Din anul 2003, s-au stabilit noi limite ale Parcului care includ și o parte din munții Piule, Albele, Piatra Iorgovanului și Stînuleții Mari, ce fac parte din Retezatul Calcaros.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Principalele atracții ale Parcului Național Retezat sunt peisajele de o autentică sălbăticie, conturate de păduri, lacuri glaciare, pășune alpină și piscuri înalte, dar și flora și fauna acestor locuri. În Parcul Național Retezat, se află cel mai întins lac din zona alpină românească — Bucura, 2 041 m. Acest “tărâm cu ochi albaștri” cum mai este numit Parcul, cuprinde peste 80 de lacuri, dintre care 58 permanente, precum și tăuri alpine dintre cele mai adânci, cum este Tăul Negru (25, 5 metri). Prezența lacurilor este strâns legată de existența foștilor ghețari alpini și a urmelor lăsate de aceștia. Datorită altitudinii mari a Masivului Retezat (ex. Vf. Peleaga 2 509 m), activitatea ghețarilor s-a desfășurat amplu, identificându-se urmele a 18 ghețari. În afara ghețarilor de circ (Bucura, Custura, Judele), s-au mai păstrat resturile celui mai întins ghețar de vale (Lăpușnicul). Lacurile, alimentate de zăpada topită a crestelor, oferă priveliști de vis, iar dispunerea celor 58 de lacuri glaciare permanente în căldări, pe trepte de versanți, în complexe sau izolate și concentrarea lor într-un singur masiv muntos atrage anual atât admirația turiștilor cât și atenția oamenilor de știință.

Vârful Zănoaga și Lacul Bucura
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Peisajul este completat de zona calcaroasă a Masivului Retezat, cuprinsă între culmile Albele, Drăgășan, Scocul Mare, și în perimetrul căreia se întâlnesc fenomene carstice: văi seci, doline, avenul Piule, peșterile Dalma cu Brazi, Piatra Iorgovanului. La poalele Masivului se întind păduri de fag, carpen, ulm, paltin, frasin. În văi crește arinul negru, iar mojdreanul și teiul pot fi găsiți pe Valea Râului Mare. La peste 1 000 metri altitudine se găsesc molidul, arțarul, mesteacănul.

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Renumit prin diversitatea floristică, masivul Retezat adăpostește aproape 1190 specii de plante superioare (din cele peste 3 450 cunoscute în România), la care se adaugă un mare număr de specii inferioare care au stârnit interesul botaniștilor. Există 60 de asociații vegetale de cormofite cuprinse în zece clase de vegetație. Deosebit de importantă din punct de vedere floristic este zona calcaroasă a Retezatului Mic cu un mare număr de plante rare cum sunt Barbarea lepuznica sau Pedicularis baumgarteni. Pajiștile din regiunea alpină constituie o zonă de importanță aparte, aici regăsindu-se majoritatea speciilor din flora alpină, printre acestea și diferite specii de Gentiana, Potentilla sau Pulsatilla (Leontopodium alpinum).

Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Alte zone de interes deosebit sunt cele de limită între zona stâncoasă și pajiștile alpine, unde se întâlnesc rododendronul (Rhododendron kotschii) și jneapănul (Pinus mugo), specie protejată în România, floarea de colț sau Zâmbrul (Pinus cembra), dar și diferite specii de ciuperci. Se remarcă, printre speciile de aici, plante declarate monumente ale naturii: floarea de colț (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiana (Gentiana punctata) ș.a. Începând cu anul 2000 au fost organizate acțiuni de inventariere a florei cu ajutorul biologilor voluntari și a fost elaborată prima versiune a planului de monitorizare a speciilor cheie.

Parcul National Retezat — Tarâmul fermecat, cu ochi albastri fromGhid Video Turistic on Vimeo.

În ce privește fauna, Parcul Național Retezat, adăpostește circa 300 de specii caracteristice Carpaților. Astfel, vertebratele au în parc reprezentanți din toate clasele întâlnite în țara noastră: cicarul, 11 specii de pești (nisiparița, păstrăvii de lac, broasca roșie); 11 specii de amfibieni dintre care opt sunt considerate, de către specialiști, rare și vulnerabile la nivel național. Se mai întâlnesc nouă specii de reptile, printre care și vipera; 185 de specii de păsări (acvila de munte, acvila țipătoare mică, șerparul, șoimul călător cocoșul de munte, cucuveaua pitică, barza neagră ciocănitoarea cu spate alb); 55 de specii de mamifere (lupul, ursul, râsul, marmota, capra neagră, cerbul, căpriorul, pisica sălbatică etc); 13 specii de lilieci; vidrele. În rândul nevertebratelor se găsesc fluturi de zi, cel puțin șase specii endemice de plecoptere și patru de trichoptere, ultimele două grupuri fiind în mod particular asociate cursurilor de apă.

Capra neagră
Foto: (c) CRISTIAN NISTOR / AGERPRES ARHIVA

Diversitatea mare a faunei din Parcul Național Retezat dovedește încă o dată existența unor habitate naturale puțin afectate de activitatea umană. Frumusețea peisajelor și “sălbăticia” zonei atrag anual numeroși turiști dintre care 30% sunt străini. Munții Retezat sunt traversați de multe poteci turistice marcate pentru amatorii de drumeții, dar și câteva trasee de cățărare.

Accesul spre aceste frumuseți este posibil din două direcții: Depresiunea Hațegului și Valea Jiului. În Depresiunea Hațegului se poate ajunge dinspre Deva, pe DN 66 (Deva — Simeria — Hațeg) sau dinspre Caransebeș, pe DN 68 (Caransebeș — Hațeg); în Valea Jiului se ajunge dinspre Deva, pe DN 66 (Deva — Simeria — Hațeg — Pui — Petroșani) sau Târgu Jiu, tot pe DN 66 (Tărgu Jiu — Filiași — Petroșani). Drumeții care intră în Retezat pot avea ca destinații cabanele (Buta, Cascada, Pietrele, Rotunda, Gențiana ș.a.), pensiuni (Anita, Dumbrăvița, Mara, Ancuța, Turbopin) sau locurile de campare (Poiana Pelegii, Buta, Zănoaga, Bucura), admise prin regulament.

În august 2005, Administrația Parcului Național Retezat a inaugurat Centrul de vizitare Nucșoara care oferă turiștilor informații despre trasee, starea drumurilor, floră, faună, obiceiuri și tradiții ale locului. El este situat în comuna Râu de Mori, pe drumul care duce spre cabanele Cârnic-Pietrele și este al doilea obiectiv de acest gen deschis la intrarea în Parcul Național Retezat, după cel de la Ostrovel, situat la poalele Masivului Retezat.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) saferinternetday.org

Internetul parte din viața noastră de zi cu zi și este sărbătorit în peste 100 de țări de pe toate continentele, încurajându-se astfel utilizarea responsabilă a tehnologiilor și serviciilor on-line. Fie că este vorba de postarea unei poze haioase de vacanță, studierea unui nou proiect sau plata facturilor on-line, vizionarea unui film sau a unui videoclip, descărcarea legală a unui joc sau găsirea unei informații în timp record, internetul ne ajută să facem lucrurile pe care le dorim și cum dorim. De aceea este necesar să aven un mediu on-line sănătos și sigur, iar pentru aceasta este necesară o conlucrare cât mai eficientă a tuturor părților interesate.

Aflată la a XII-a ediție, marcarea acestei zile urmărește promovarea utilizării într-un mod mai sigur și responsabil a tehnologiei on-line și a telefoanelor mobile, mai ales de către copii și tineret, precum și conștientizarea și educarea acestora asupra pericolelor navigării nesupravegheate pe internet.

În România, Ziua Siguranței pe Internet a fost marcată pentru prima dată în 2008, iar de atunci se sărbătorește în fiecare an prin evenimente naționale, precum: un concurs național adresat tuturor elevilor din țară, școlilor, grădinițelor și voluntarilor urmat de o conferință de presă în cadrul căreia sunt premiate cele mai bune proiecte participante la concurs și o masă rotundă care reunește studenți, profesori, psihologi, autoritățile relevante, dar și reprezentanți ai sectorului privat, orientată spre dezbaterea unor teme de actualitate din domeniu.

În 2015, concursul se desfășoară sub titlul “Resurse digitale pentru viitor” fiind deschise categorii speciale în competiție, precum: Profesorul Anului, Școala Anului, Voluntarul Anului și Grădinița Anului. Sunt premiați și cele mai implicate persoane și instituții în promovarea și asigurarea unei activități online responsabile pe tot parcursul anului 2014.

Evenimente locale se vor desfășura în aproximativ 400 de școli din toată țara, cu profesorii și voluntarii de la Salvați Copiii, care vor susține sesiuni informative cu privire la importanța siguranței pe internet.

Net Children Go Mobile a lansat recent un raport de cercetare, bazat atât pe interviuri de grup cât și individuale cu părinți, copii și profesori din nouă țări europene: Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Italia, Portugalia, Spania, Marea Britanie și România.Studiul arată că dispozitivele mobile de tipul smartphone-urilor și a tabletelor fac parte din viața copiilor și au puterea de a îmbunătăți experiențele lor online. Numărul copiilor din România care folosesc internetul mobil prin smartphone este într-o puternică creștere, recuperând din decalajul față de copiii din alte țări pe care Rapoartele anterioare îl semnalau.

În România, evenimentele dedicate Zilei Siguranței pe Internet sunt organizate și promovate de Consorțiul Sigur.info format din Organizația Salvați Copiii, în calitate de coordonator național al proiectului Positive Media și Focus — Centrul Român pentru Copii Dispăruți și Exploatați Sexual. Consorțiul a fost inițiat în 2007 și are ca scop dezvoltarea proiectului Sigur.info, în cadrul programului european multianual de promovare a utilizării, în condiții de mai mare siguranța a Internet-ului și a noilor tehnologii online Safer Internet Plus.

Ziua Siguranței pe Internet (Safer Internet Day) se desfășoară anual în luna februarie, sub egida rețelei europene “INSAFE” — European Safer Internet Network, în colaborare cu Uniunea Europeană, în cadrul programului ”Safer Internet Plus” al Comisiei Europene. 

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Horia Plugaru)

Crucea Eroilor Neamului situată pe Vârful Caraiman — 5 iulie 1967
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Monumentala lucrare metalică a fost ridicată cu sprijinul și la inițiativa Reginei Maria și Regelui Ferdinand I al României, între 1926-1928, în memoria eroilor ceferiști căzuți în timpul primului război mondial în luptele împotriva armatei germane, pentru redobândirea Transilvaniei.

Proiectul ansamblului a fost realizat de către arhitecții români George Cristinel și Constantin Procopiu. Construcția monumentului a început în anul 1926 și s-a finalizat în august 1928. Inaugurarea monumentului și sfințirea acestuia au avut loc la 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. Din motive de vizibilitate amplasamentul Crucii a fost stabilit pe vârful secundar al Caraimanului de 2291 m, față de cel principal de 2325 m, de unde nu ar fi putut fi văzută decât din apropiere, de pe platou.

Crucea Eroilor Neamului — 14 septembrie 2014
Foto: (c) ION DUMITRU / AGERPRES ARHIVA

Crucea propriu-zisă are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m fiecare. Este executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat, placat cu piatră, înalt de 7,5 m. Inițial, Crucea a fost introdusă direct în stâncă, însă în anul 1930, la doi ani după sfințire, s-a realizat un soclu din beton armat, îmbrăcat în piatră de calcar fasonată și îngrijit rostuită, pentru o mai bună încastrare a ei. Soclul măsoară 8,37 metri înălțime. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit, la început, generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. În anul 1939, Crucea a fost racordată la sistemul energetic național. S-a renunțat astfel la generator ca sursă de iluminare și s-a apelat la sursa cu care era dotată stația complexă de la Coștila (2487 m), legătura făcându-se printr-un cablu subteran.Din decembrie 2004 a fost racordată la energia electrică a orașului Bușteni.

Crucea a fost ridicată sub coordonarea societății ”Cultul Eroilor”, cu sprijinul unui număr mare de voluntari, elevi și studenți, precum și a locuitorilor din zonă. Materialele de construcție au fost transportate, cu trenul până în stația CFR Bușteni, iar de aici cu vehicule trase de boi, pe traseul Bușteni-Sinaia-Păduchiosul-Dichiu-Platou-Caraiman. De asemenea, a fost utilizat funicularul Fabricii de hârtie Bușteni, pe traseul Valea Jepilor-cantonul Schiel-Platoul Bucegi, de unde materialele mai ușoare au fost transportate pe cai, măgari sau chiar cu rucsacii, pe cărări înguste, până în vârful Caraiman.

Crucea de pe Caraiman este iluminată cu 300 de becuri de câte 500 W fiecare și poate fi văzută de la zeci de km depărtare, pe Valea Prahovei.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Cerasela Bădiță, editor foto: Vlad Rușeanu)

Ştiinţific vorbind, unii spun că acest lucru este posibil datorită fenomenului de reflexie a razelor solare, care permite vizualizarea astrelor ziua, la fel cum se întamplă şi din fundul unei fântâni. Dar oare, se întreabă scepticii, se poate pune egal între Kogaion şi Gugu altfel decât pe baza uneia asocieri fonetice oarecum forţată? Încă nu s-a putut răspunde la această întrebare. În schimb, se vorbeşte mult de ceaţa care învăluie Masivul Godeanu, aceeaşi caracteristică pe care vechile tradiţii o asociază cu muntele sacru. În cazul Vârfului Gugu, spun cei care au studiat fenomenul, procesul de camuflare este real şi există chiar şi o explicaţie ştiinţifică, ce descrie un complex fenomen meteorologic. Chiar şi aşa Vârful Muntelui Godeanu se volatilizează din când în când, lăsând să se vada linia orizontului.

În aceste condiţii este firesc să se realizeze o localizare a celui care, potrivit mitologiei, a fost muntele Gyges… “care a rămas în locul sau de baştină, continuând să-i apere pe urmaşii Titanilor, Giganţilor numiţi şi Uriasi, Jidovi sau Novaci.”

Foto: (c) BOGDAN BARBULESCU/ AGERPRES ARHIVA

Cum pășești în cartierul lipovenesc din Brăila, intri parcă într-o altă lume și îți vin imediat în minte cuvintele spuse de Nicolae Iorga, după vizitarea satului Pisc: “Și așa, în veacul cinematografelor și automobilelor, mii și mii de oameni trăiesc în preajma orașelor mari, de care se feresc cu groază, păstrând neatinsă datina comunicării cu sfinții și a unei iubiri de oameni dezinteresate și naive”.

Recunoscuți pentru pasiunea lor pentru pescuit, care înainte le asigura hrana de zi cu zi, lipovenii pregătesc și astăzi peștele după vechile rețete inventate de pescari în zilele și nopțile petrecute pe malul Dunării, în Bălțile Brăilei.

Puțini știu că locuitorii satului Pisc, devenit mai apoi cartier al municipiului Brăila, vindeau peștele ca precupeții ambulanți, umblând cu căruțele din sat în sat, sute de kilometri în jurul Brăilei. Uneori, în locurile în care poposeau, făceau câte un borș de pește la pirostrie, de se opreau trecătorii și le cereau să guste din “minunea” care le încânta simțurile. “Când apucau să și guste din această minune, rămâneau îndrăgostiți pe viața de borșul de pește lipovenesc”, spune Anastasia, femeie trecută de 75 de ani, care știe de la bunicul ei, pescar de meserie, rețeta celebrului borș de pește lipovenesc.

Este încântată să audă că există interes pentru aflarea rețetei, așa că nu stă prea mult pe gânduri înainte de a o împărtăși tuturor celor interesați. “Borșul de pește lipovenesc se face din mai multe soiuri de pește, știucă, somn, crap, caras. Un borș bun iese din mai multe căpățâni de pește și bucăți mai mari de pește. Peștele care se pregătește pentru a fi gătit, se ține de seara cu un praf de sare. La un ceaun de 10 kg, care este de preferat să fie fiert la foc de lemne, folosim 4-5 cepe, 3-4 ardei grași, 3-4 roșii, leuștean, sare, ulei și oțet. Când zarzavatul este aproape fiert, punem peștele începând cu cel mai mare, deoarece fierbe mai greu. Adăugăm 1-2 linguri de sare, peștele trage sarea, iar când dă în primul clocot, punem 2-3 linguri de oțet. O să vedeți că zeama se va albi imediat. Aici este secretul, trebuie să știi când să pui sarea și oțetul. Adaugi oțet și sare și guști mereu. Peștele este fiert, când aripioarele se desprind cu ușurință. Când borșul este gata, aruncăm în ceaun o mână de leuștean tocat, îl luăm de pe foc și îi punem capacul. Mare atenție, în timp ce fierbe, nu se pune capacul, pentru că borșul va avea gust de pește crud. După ce este gata, scoatem peștele separat pe platouri și îl mâncăm cu hrean. Noi nu mâncăm usturoi, este prea greu pentru stomac. Soțul meu făcea un fel de zamorzac, așa îi spunea, punea oțet de la ardei iute și sare, le bătea și înmuia acolo peștele și mânca. Zeama se bea separat. Ciorba de pește se face foarte repede. Zarzavatul fierbe în jumătate de oră și peștele în 10 minute. Deci, într-o oră este și masa pusă și musafirii serviți”, spune, cu încântare, Anastasia.

O altă rețetă specific lipovenească, care îți încântă papilele gustative, este Scordolea, un produs care se pregătește, de preferat, din știucă, după cum ne-a dezvăluit Feodor, “pescar cu ștate”, cum îi place să se definească. “Cureți peștele de mațe și de solzi, îl crestezi pe lângă șira spinării și îl pui la sare 2-3 zile. Pui sare cât să acopere peștele, el își va lua cât are nevoie. Când vrem să facem scordoleaua, scoatem peștele și îl lăsăm 2-3 ore la desărat. Fierbem peștele și îl punem la scurs pe o farfurie. Separat, fierbem câțiva cartofi curățați de coajă, pe care îi facem piure. În piure adăugăm oțet, după gust. Dezosăm peștele, care s-a răcit puțin între timp, îl așezăm pe un platou și îl acoperim cu piureul pe care l-am făcut. Ornăm totul cu gogoșari și castraveți murați și frunze de pătrunjel. Ne așezăm la masă și nu ne ridicăm, până nu terminăm tot din farfurie”, spune Feodor, care recunoaște că îi place să gătească, dar să și mănânce bine.

“Nimeni nu face malasolca mai bună ca mine”, se laudă Vasile, un lipovean născut și trăit în cartierul brăilean Pisc, care fără să mai stea pe gânduri începe să ne spună rețeta: “Ca să ne iasă o malasolca bună, avem nevoie de somn, știucă, crap sau șalău. Curățăm peștele de mațe, dar nu și de solzi, îl tăiem pe șira spinării, de la cap, până la coadă, să îl putem deschide ca pe o carte. Îl crestăm pe lângă oasele mari, îl spălăm bine de sânge și umplem crestăturile făcute cu sare. Când vrem să îl pregătim, îl scoatem din saramură, îl tăiem în 2-3 bucăți și îl punem la desărat. După ce am schimbat 3-4 ape în care a stat, îl punem la fiert. Dacă apa după primul fiert este sărată, punem alta proaspătă și fierbem din nou. Într-o altă oală, punem cartofi la fiert în coajă. Când peștele este fiert, îi scoatem solzii care ies foarte ușor. Așezăm peștele pe platou alături de cartofii fierți în coajă și servim totul cu hrean”.

Natașa, o lipoveancă trecută de 80 de ani, ne-a dezvăluit cum pregătește răcitura de pește, după o rețetă lăsată moștenire din generație în generație. “Peștele se alege bun, să fie crap, somn, știucă. De obicei, trebuie să fie căpățâni mai multe, că ele conțin mai multă gelatină. Peștele se pune la fiert cu apă și sare după gust și în oală se aruncă o ceapă. La două kg de pește spălat și lăsat să se scurgă, pui 1,5 kg de apă. Peștele se fierbe în așa fel încât să nu fie nici răsfiert, nici crud. Alegem căpățânile, pentru că sunt mai legate. Când au fiert, se scot calde, se pun în farfurie și se toarnă zeama peste. Noi nu mâncăm usturoi, noi punem hrean ras cu oțet, diluat cu apă. Când s-a închegat răcitura, punem hreanul deasupra și mâncăm. Eu pregătesc hreanul din toamnă, îl rad și în pun la congelator, iar iarna îl scot și e numai bun. Hreanul îți face și poftă de mâncare și ajută bine la stomac. Răcitura de pește se topește în gură, nu alta”, spune, cu convingere, Natașa, care pregătește an de an această rețetă.

Gospodinele care vor să își încânte oaspeții pot prepara pentru iarnă zacuscă din pește, un produs care se face cu ceva migală, dar al cărui gust răsplătește pe deplin munca depusă. Elena pregătește zacusca din pește după o rețetă veche de trei generații: “Pentru zacuscă avem nevoie de 2 kg de pește, de preferat somn sau șalău, 200 grame ulei, doi morcovi, două rădăcini de pătrunjel, jumătate kilogram de roșii, 3-4 cepe, un pahar de vin, 2-3 foi de dafin, piper boabe și sare. Curățăm peștele, în spălăm, îl sărăm și îl tăiem în felii. Prăjim peștele în ulei încins, dar nu cu făină, pentru că peste iarnă făina fermentează. Separat, prăjim ceapa, morcovul și pătrunjelul tăiate mărunt. Roșiile le fierbem și le pasăm, le amestecăm cu ceapa, morcovul și pătrunjelul, care sunt călite, potrivim cu sare și le dăm în două-trei clocote. Adăugăm peștele prăjit, vinul, foile de dafin și boabele de piper și lăsăm să fiarbă câteva minute. Luăm oala de pe foc și o băgăm la cuptor, să mai clocotească zece minute. Dacă vrem să păstrăm zacusca peste iarnă, o punem în borcane, le închidem bine și le fierbem o oră în baie de aburi. Vă doresc pofta bună și vă garantez că o să vă lingeți pe degete de plăcere, atunci când o veți savura”.

Lipovenii au multe rețete care se prepară din varză, de care sunt foarte mândri. Ciorbă de varză este cea mai renumită. “Pui ceapă, morcov, pătrunjel, țelină, ardei gras, toate rase, sfeclă roșie. După ce a fiert zarzavatul, tai varza mărunt și o pui acolo. La o oală de 10 kg, pui o varză mică, că doar nu facem mâncare de varză. Dacă vrei să prăjești puțină ceapă, separat în bulion, dacă nu, pui roșia rasă. La urmă pui leușteanul și țelina frunze. Asta e fără carne, dar dacă vrei cu carne, fierbi înainte carnea, o scoți separat și pe urmă începi să pui toate zarzavaturile. E mai bună ciorba de post, decât cea cu carne. Ciorba de varză e tradițional lipovenească, pe rusește i se spune Ști. Este o bunătate. Dacă ai un ardei iute, îl arunci la urmă în oală”, ne dezvăluie rețeta Anastasia, care ne îndeamnă să o încercăm cu încredere.

Plăcinta de varză este tot o “bunătate”, după cum spune Anastasia: “Se face musai cu foaia de casă. Se umple cu varză murată, care se taie mărunt și se călește în ulei. Aluatul se face normal de post, cu sare, apă și făină. Se fac ca niște colțunașe cu varză, care se prăjesc în ulei”.

Crap cu varză este o altă rețetă, pe care ne-o recomandă cu căldură Vladimir, un lipovean care “iubește bucătăria, așa cum își iubește soția”, după cum singur mărturisește: “Avem nevoie de un crap potrivit, pe care îl curățăm de mațe și de solzi, îl tăiem în bucăți subțiri, îl spălam bine, îl sărăm și îl prăjim în ulei încins. Separat, tăiem varza în felii subțiri și o punem la călit împreună cu 2-3 cepe, 2-3 ardei grași, 2-3 roșii, toate tăiate felii subțiri, piper, cimbru și sare. Când legumele și varza s-au călit bine, se răstoarnă într-o tavă unsă cu ulei, se pune peștele deasupra și se dă la cuptor o jumătate de oră. Când peștele are culoare aurie, scoatem tava din cuptor, tocăm pătrunjel mărunt și servim cu vin alb”.

Ca desert, pe mesele rușilor lipoveni, veți găsi colțunași cu brânză, făcuți mai ales în săptămâna brânzei, cu o săptămână înaintea Paștelui, când este dezlegare la brânză. “La un kilogram de făină, punem un ou, o linguriță rasă de sare și apă. Frământăm o cocă mai legată, să nu fie moale. Se întinde foaia nici prea groasă, dar nici prea subțire. Din cocă, facem forme rotunde cu paharul. Brânza trebuie să fie dulce, adăugăm un praf de sare și două ouă bătute bine. Punem compoziția în colțuneșe și le închidem apăsând cu degetul de jur împrejur. Le închidem bine, ca să nu se desfacă. Le fierbem în apă cu sare 15-20 de minute. Le scoatem, le trecem pe sub jet de apă rece, le scurgem și le punem într-o oală cu unt, nu topit, întreg. Așa calde le punem peste unt, punem capacul și le întoarcem pe toate părțile. Când vrei să le mănânci, le scoți pe farfurie cu smântână sau iaurt. De obicei, calde sunt bune. Dacă nu le mănânci calde și le lași pentru a doua zi, noi le punem și le mai prăjim”, spune Paraschiva, renumită în comunitate pentru bunătățile pe care le face.

Rușii lipoveni au o pasiune atât pentru gătit, cât și pentru mâncat, fiind atenți nu numai la gustul mâncării pe care o prepară, ci și la aspectul ei atunci când o așează pe masă. Masa se servește, de obicei, în camera cea mare, iar în jurul mesei se adună toată familia. Înainte de a se înfrupta din bucate, ei rostesc o rugăciune și se închină, în semn de mulțumire pentru mâncarea care le-a fost oferită.

AGERPRES/(A — autor: Ecaterina Ignat, editor: Cristian Anghelache)

Comuna vâlceană Grădiștea este una dintre vechile fortificații dacice, aici existând o cetate care străjuia drumul ce ducea spre Sarmisegetuza și pe care dacii, iar ulterior romanii, l-au folosit ca și cale comercială, fiind cel mai scurt drum dinspre Transilvania spre Dunăre.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

Din vechea cetate azi nu mai sunt decât ruinele și, câteodată, pasionații de arheologie mai găsesc fie monezi romane sau dacice, fie fosile de animale preglaciare. De altfel Grădiștea a fost zonă de studiu arheologic între anii ’60 și ’70 și după cum spune profesorul Ilie Fârtat, bibliotecar al localității, “nu toate comorile au fost descoperite”.

Așa este, dincolo de poveștile cu panduri și arnăuți ale veacurilor XVII și XVIII, pe care profesorul Fârtat le știe pe de rost, mai este ceva, o poveste plină de mister, o legendă a dealului care ”scoate flăcări” și unde “joacă aurul” în nopțile de sărbătoare.

“Evident sunt tot legende, dar aceste legende au legătură cu biserica strămutată. O mică biserică pe care Dumnezeu nu a vrut-o demolată și care și acum îl primește între pereții mici de lemn”, spune Fârtat.

De la intersecția drumului județean Milostea — Obislavu cu DN 67B, la doar 100 de metri mai sus, spre Gorj, pornește un mic drum de țară. Pe acest drum, la 200 m, se găsește cimitirul satului Diaconești, sat component al comunei Grădiștea. În acest cimitir, ascunsă de pini și meri, se găsește o frumoasă bijuterie de lemn, adusă și păstrată de timp să ofere liniște drumețului pelerin.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Ea este bisericuța din poveste, o ctitorie a lui Nanu, Ioan Voinescu, Lupu Vlăduțu și Popa Matei, cu hramul Sf. Nicolae, construită din lemn adus din Ardeal, în anul 1768. Ce este cel mai important de menționat este că biserica noastră deține o pictură originală pe lemn care nu s-a deteriorat în momentul ei de cumpănă, când efectiv se decisese soarta ei”, spune profesorul Fârtat.

Pentru că începând cu anul 1900, pământul unde inițial fusese ridicat lăcașul de cult a început să crape, locul ”La Scoruș”, un piemont în dealurile Grădiștei, a luat-o efectiv la vale iar temelia bisericii a început să se încline, punând în pericol structura de rezistență a acestei biserici. “La fel s-a întâmplat și cu cimitirul, mormintele au început să se deplaseze, în urma ploilor și există spuse că la arătură oamenii descopereau tot felul de oseminte care efectiv i-au îngrozit. Autoritățile au hotărât, după ce alunecările din zonă s-au întețit, să dărâme biserica, mai ales că apăruse una zidită în apropiere, și să desființeze și cimitirul. Acest aspect nu a fost pe placul nici a preotului paroh și nici a enoriașilor. Oamenii au mers la primărie și au venit cu propunerea demontării bisericii și a refacerii acesteia într-un loc sigur. Totul pe cheltuiala lor”, povestește Fârtat.

Autoritățile au fost de acord și sub supravegherea unui arhitect tocmit de oameni, biserica fost demontată piesă cu piesă, notate toate bârnele, astfel încât pictura să nu fie deteriorată și apoi mutată aproape 1 km. La fel s-a procedat cu cimitirul.

Foto: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES

“Urmașii celor decedați au dezgropat mormintele străbunilor și efectiv le-au mutat în noul cimitir. Asta s-a întâmplat în 1911, exact la timp, pentru că doi mai târziu întregul piemont s-a prăbușit, iar valea arată și acum extrem de ciudat, cu multe vârfuri, gropi. Se spune că aici, în luna aprilie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, noaptea, pe locul unde era cimitirul joacă aurul, se deschide pământul și din adâncuri vine o lumină care colorează cerul. Fenomenul a fost explicat ulterior prin prezența unor pungi de gaze în subteran care în contact cu aerul luminează”, relatează prof. Fârtat.

În biserica strămutată se fac rar slujbe acum, este înscrisă în patrimoniu și alături de celelalte 80 de biserici de lemn întinse pe teritoriul județul Vâlcea sunt considerate ”bijuterii” ale timpului sau daruri lăsate de Dumnezeu.

“Noi avem dreptul să le păstrăm și să le lăsăm mai departe generațiilor viitoare. Este zestrea poporului român, credința care a învins orice vitregie. Românul, atunci, în vremuri grele, nu lua averi cu el, lua biserica și morții în spate. Adică se lua pe sine și pe Dumnezeu”, conchide Fârtat.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Adrian Drăguț)