Cel mai mare coș împletit din lume realizat în cadrul Festivalului Turda Fest de la Cluj Napoca, 2009
Foto: (c) Mircea ROSCA / Arhiva AGERPRES

Coșul, înalt de 9 metri și 48 de centimetri și cu o bază de 18.17 metri lungime și 10.2 metri lățime, a fost construit în nouă zile de o echipă formată din 16 meșteșugari din Turda, coordonați de Tudor Dragop și de Bazil Rezmiveș.

Meșteșugarii au realizat coșul la Turda Fest, manifestare organizată în septembrie 2009, la Expo Transilvania, în Cluj-Napoca.

”La Turda, împletirea coșurilor de nuiele este o tradiție. Dacă am fi avut nuielele pregătite, am fi terminat coșul în trei zile, dar așa ne-a luat mult timp până am strâns nuielele”, a spus Tudor Dragop.

Materialele de construcție, reprezentând 12 metri cubi de răchită și crengi de alun foarte elastice, au fost adunate din pădurea Petrești din județul Cluj.

Nici una dintre crengile folosite pentru crearea coșului nu a fost prinsă în cuie de traverse. Totul a fost împletit strâns și foarte rezistent. Meșterii au garantat că acest coș uriaș poate rezista zece ani.

Proiectul Turda Fest a fost demarat, în 2005, ca un târg anual de promovare a produselor agricole și meșteșugurilor. De-a lungul timpului, festivalul și-a schimbat structura și locația și s-a transformat dintr-un eveniment local într-unul derulat în diverse localități din Transilvania, sub numele de Transilvania Fest.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Înainte de a vă ruga să răsfoim împreună Albumul dumneavoastră cu amintiri — pentru că în atâția ani de carieră, pe lângă sute de șlagăre ați adunat și foarte multe amintiri, și foarte multe premii—, înainte de a privi împreună niște fotografii și să le comentați, v-aș pune o întrebare legată de copilărie, de Timișoara, Orașul rozelor, de unde ați pornit în viață. Când ați plecat de la Timișoara v-ați gândit că veți ajunge… ”Cineva” ? — ca să cităm titlul unuia dintre șlagărele dumneavoastră…
Marius Țeicu: În primul rând vreau să vă mulțumesc că ați venit la mine, aici, unde îmi desfășor activitatea. Eu m-am născut la Reșița, dar când aveam 2 ani părinții mei s-au mutat la Timișoara, așa că sunt mai mult timișorean, acolo am făcut grădinița, școala elementară de muzică și liceul de muzică, venind mai apoi la Conservator în București. Sigur că nu m-am gândit că voi ajunge o persoană cunoscută, ca să spun așa, și să reușesc să fac tot ce am realizat în vreo 45 de ani de activitate muzicală. Nimeni nu-și poate imagina ce se va întâmpla, sunt foarte multe lucruri care concură la o reușită — și hazardul, și munca, și talentul, toate la un loc.

AGERPRES: Prima fotografie este legată de un trio care a făcut istorie în divertismentul românesc de televiziune — Marius, Olimpia și Mihai.
Marius Țeicu: Da, asta e dintr-o filmare, e foarte sugestivă. Noi, eu cu Olimpia Panciu și Mihai Constantinescu, ne-am cunoscut la Școala Populară de Artă unde eu eram profesor. În ’68 am terminat Conservatorul din București, fiind numit profesor co-repetitor la clasa reputatei și regretatei profesoare Florica Orăscu, unde am avut marele noroc să am o serie întreagă de elevi extraordinar de talentați care deveneau apoi mari vedete în muzica ușoară românească — Angela Similea, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Ioan Luchian Mihalea și alții. Eu repetam cu ei, cântam la pian, mai cânta Olimpia, cânta Mihai, ne plăcea să cântăm pe voci. A venit la noi în vizită Titus Munteanu de la TVR și văzându-ne, zice: Ce-ar fi să cântați voi trei împreună? El este nașul nostru… Îmi pare rău că nu mai e printre noi, mi-e atât de dor de el, am făcut atât de multe cu Titus Munteanu. El ne-a dus la Alexandru Bocăneț și acolo au început primele emisiuni. Aici cântam ”Marius, Olimpia și Mihai”… cântecul e și pe un CD. Cei doi mi-au fost și elevi, și parteneri, le-am compus și piese, Mihai mi-a scris câteva texte la melodii, am colaborat și am fost în multe turnee împreună.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: O altă fotografie, tot dintr-un show de televiziune — ”Frumoasa din pădurea adormită”…
Marius Țeicu: Ăsta sunt eu, aveam dublu rol, prințul căzut pe bec, care era un rol comic, era o comedie făcută după basm de Ovidiu Dumitru, aveam și rolul povestitorului, era un musical scris de mine. Era destul de greu când apăream amândoi în imagine, la momentul acela lucrurile astea tehnice nu erau așa avansate: Vezi că acolo e râul, aici e tufa, dar a fost foarte frumos, cu Doina Anastasiu la regie.

AGERPRES: Următoarea fotografie e tot cu cele două eleve ale dumneavoastră, Angela Similea și Olimpia Panciu, la Festivalul de la Sopot, în 1977, care are o istorie…
Marius Țeicu: Da, la Sopot. Nu mai știu care e istoria, poate mă ajutați (râde — n.r.)

AGERPRES: Partiturile….
Marius Țeicu: Maaamă, ce emoții… Da, ne-am comandat costume frumoase atunci, era o prelucrare de-a mea după ”Țurai” și era interesant, se cânta live, cu orchestră mare… Ne-am dus acolo, ne-am cazat, am văzut că erau și toate steagurile acolo, al României nu era, am întrebat de ce, a doua zi au pus și steagul… și ne-am dus la repetiții. Am așteptat să ne strige, s-au terminat repetițiile și pe noi nu ne-a strigat nimeni. Am întrebat de ce și ne-au spus: Păi n-ați trimis partiturile. Să-mi vină rău, eu partiturile le-am predat cu două luni înainte la TVR, care le-a transmis imediat la ei, dar n-a ajuns nimic. Erau trei piese — piesa asta, prelucrare după ”Țurai”, o piesă a lui Marcel Dragomir pe care o cânta Angela solo și o piesă compusă de mine pentru Olimpia. Nimic nu ajunsese. Am stat toată noaptea, noroc că eram orchestrator, că dacă eram solist, veneam frumos acasă… și am scris toate partiturile cu Titus Munteanu. De la ora 8 seara până dimineața pe la 10, vreo 14 ore, s-au dus partiturile și am cântat piesele. Ce emoții, poți să înnebunești…

AGERPRES: Iar Angela și Olimpia făceau cafele….
Marius Țeicu: Angela făcea cafelele, Olimpia avea grijă să nu adorm….

AGERPRES: De-a lungul anilor ați câștigat foarte multe premii, inclusiv la Mamaia..
Marius Țeicu: N-am participat de multe ori la Mamaia, dar o singură dată n-am luat premiu, restul…

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Avem mai multe fotografii de la Mamaia, prima este de la ediția în care Loredana a fost revelația festivalului.
Marius Țeicu: Este din 1992, pe Loredana an cunoscut-o când nu avea 16 ani, la ”Steaua fără nume”, unde eram prezentator. Atunci i-am compus o piesă și a și luat trofeul, în ’86. Asta era prima piesă pe care i-am dat-o după Revoluție — ”Ce va fi cu iubirea mea”. O mai cântă și astăzi și îi mulțumesc. A câștigat trofeul, e aici în poză și Ștefan Bănică, unul dintre prezentatori, iar ea e Cristina Țopescu… Doamne, ce tineri eram toți! Bine, ei sunt tineri în continuare, eu m-am boșorogit… Frumoase amintiri, poza asta chiar n-am văzut-o până acum…

AGERPRES: O altă fotografie, tot de la Mamaia, cu Monica Anghel.
Marius Țeicu: Asta e în 1994, Monica a cântat ”Dau viața mea pentru o iubire”, aici e pe scenă când se anunță trofeul.

AGERPRES: Tot la Mamaia împreună cu tineri de la Școala Vedetelor…
Marius Țeicu: Uite-i… Dana Mladin, Adrian Despot, Călin Geambașu, Răzvan Dragomir, băiatul colegului meu compozitorul Marcel Dragomir. Ei mi-au cântat un potpuriu de refrene din creația mea de până atunci, pe care l-au prezentat la Mamaia.

AGERPRES: Să enumerăm câteva nume din muzica românescă — Margareta Pâslaru, Marina Voica, Dida Drăgan, Angela Similea, Carmen Trandafir, Silvia Dumitrescu, Anca Țurcașiu, Olimpia Panciu, dar și sopranele Bianca Ionescu sau Daniela Vlădescu. Ce au aceste nume în comun cu dumneavoastră?
Marius Țeicu: Toate sunt vedete, sunt niște artiste excepționale, sunt iubite de marele public, eu le-am compus muzica pe care au cântat-o. Celor din muzica ușoară le-am compus multe piese, Bianca Ionescu, Simina Ivan și multe altele au jucat în musicalurile mele care au fost prezentate la Teatrul de operetă din București. Bianca Ionescu a fost în rolul principal din ”Examene, examene”. Am avut surpriza să găsesc pe internet duetul Bianca Ionescu și Dorin Teodorescu cu piesa ”Unde erai”, lansată de mine și Corina Chiriac. Nu știam că ei au cântat asta. Dorin mi-a fost și prieten, nici el nu mai e printre noi..

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: O colaborare aparte și de mare succes ași avut cu Angela Similea. Avem o fotografie dintr-un show tv în care interpretaț împreună un duet.
Marius Țeicu: Da, cred că e o piesă din anii ’80, nu-mi dau seama… Poza e din 1994, e un duet care nu-mi vine acum în minte cum se chema….”Tu, iubirea mea”? Uite, chiar înainte să ”pic la examen” mi-am adus aminte (râde — n.r.). Aici e ca la examen, trebuie să știi, te trec toate apele. Am avut multe înregistrări cu ea, la un moment dat, când Angela a avut un mare recital, au cântat piesa asta Călin Geambașu și Alexandra Ungureanu. Ne-au făcut o mare surpriză.

AGERPRES: Multe dintre piesele compuse de dumneavoastră se află pe albumul ”Succese” al Angelei Similea. Avem câteva fotografii de la lansarea acestui album, sunteți împreună cu Angela.
Marius Țeicu: E de la magazinul Muzica, jos, unde se dădeau autografe. ”Succese” a apărut și pe CD, și pe casetă, și disc vinil. Frumoase amintiri, vai, ce bucurie mi-ați făcut! Mă uitam și la interviul pe care l-ați realizat cu Stela Popescu, cât se bucura și ea, ne bucurăm ca niște copii.

AGERPRES: Un an mai târziu, tot împreună cu Angela, ați lansat albumul ”Colinde și cântece de Crăciun”.
Marius Țeicu: Da, a fost un CD, i-am scris vreo 40 de piese Angelei. Am cunoscut-o fiind elevă, apoi ea era lansată, a participat la Cerbul de aur, am început să-i scriu. Și piese solo, dar și duete, vreo 5 sau 6 de-a lungul timpului, am fost în turnee, în Germania, e o foarte bună cântăreață, talentată, muncitoare, serioasă, meticuloasă în tot ce face, începând de la text la orchestrație, fiecare piesă îi dădea o stare, încununată de o anumită rochie. Ea trebuie să știe unde are loc show-ul, pentru că într-un fel se îmbrăca dacă era un mare spectacol la uzinele nu-știu-care și altfel la festival la Mamaia, spre exemplu. Lucruri foarte importante. Poate par amănunte, dar pe vremea aceea nu avea fiecare câte un stilist, câte un impresar, noi dădeam telefoane, noi scriam și muzică, orchestram, făceam totul.

AGERPRES: Spuneați despre Angela, Olimpia, Dida, Mihai, Adrian Romcescu că v-au fost elevi. Cum erați ca profesor?
Marius Țeicu: Eram aproape de-o vârstă cu ei, eu abia terminasem facultatea, aveam 23 de ani, Mihai e cu un an mai mic, Olimpia cu 8, Dida cu vreo 6, deci nu era o diferență mare și era o veselie acolo… dar se făcea treabă și uite că au ieșit asemenea produse. Dida Drăgan a participat la Mamaia cu ”Visata mea iubire”, e prima piesă pe care i-am dat-o. Romcescu era elev la liceul de muzică, la vioară. O voce puternică, i-am dat ”Chemarea dragostei”, e o piesă care se cântă și acum. Plecăm amândoi la mare la Mamaia, e o istorie amuzantă, am stat amândoi în cameră la hotel. L-am întrebat unde vrea să doarmă, în patul de la geam sau în celălalt. Mă gândeam că e solist, să protejeze vocea, iar el mi-a răspuns: Dom’ profesor, mi-e absolut indiferent în care pat dorm, dar să nu fie cel de la geam! A cântat nemaipomenit, s-a închis gala cu piesa noastră și lumea a aplaudat atât de mult încât s-a cerut aprobare de la Vornicu (Tudor Vornicu — n.r.) să se mai cânte o dată.

AGERPRES: Avem alte fotografii de la o lansare tot la Muzica, albumul ”Parada vedetelor în concert”, aici sunteți înconjurat de mai mulți interpreți …
Marius Țeicu: Ia uite, Anca Țurcașiu… Anca mi-a fost și studentă, la Teatru. Monica Anghel mi-a fost și ea studentă, Silvia Dumitrescu a câștigat la Mamaia trofeul cu piesa mea ”Nu îmi pare rău”, și Manuela Fedorca mi-a fost studentă… Am voie să arăt o carte care mi-a apărut acum?

AGERPRES: Cum să nu?
Marius Țeicu: E vorba despre cartea ”Marius Țeicu — compozitor de top”, scrisă de Daniela Caraman Fotea, lansarea a avut loc anul trecut la Târgul Gaudeamus, e o mare bucurie de-a mea, e o realizare, e prima și ultima carte. În poza asta sunt Mihai Constantinescu, Laura Stoica, Ioana Bogdan, Oana Sârbu, Tavi Ursulescu, prietenul meu… acum, când am scris cartea asta, m-am speriat, aproape 500 de piese am scris.

Foto: (c) Angelo BREZOIANU / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Căutând fotografii pentru acest interviu am constatat că ați luat de-a lungul anilor foarte multe premii. Avem câteva dintre aceste fotografii aici.
Marius Țeicu: Premiile Actualitatea muzicală, cu Tavi Ursulescu, Mihai Cosma. Ia uite și o poză cu soția mea Rodica, ce tinerei eram… Am luat mai multe premii ale Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, pentru diverse musicaluri — ”O premieră furtunoasă” și ”Omul care a văzut moartea”, care se joacă la Teatrul Tănase.

AGERPRES: Ați avut o perioadă în care v-ați cântat singur piesele, sunt peste 40 de melodii pe care le-ați interpretat singur.
Marius Țeicu: Prima piesă pe care am cântat-o a fost în duet cu Olimpia, ”Frumoasele duminici”. Aveam niște emoții groaznice, în loc să mă țin de stativul microfonului, mă țineam de ea. Apoi am mai scris o piesă în duet cu Olimpia și abia apoi am avut curaj să cânt o piesă singur. Acum, când te gândești la 40 de piese, par multe, dar 40 din 500 nu mai par așa de multe…

AGERPRES: Ne apropiem de actualitate, avem o fotografie din 2003, de la inaugurarea Operei comice pentru copii. Dumneavoastră ați scris muzicaluri pentru copii…
Marius Țeicu: Da, la început directorul acestei Opere pentru copii era doamna Smaranda Oțeanu, un om extraordinar, acum este Felicia Filip, alt om extraordinar și o mare cântăreață, am fost solicitat, recent, la redeschiderea stagiunii, să le vorbesc copiilor, părinților.

AGERPRES: O altă poză relativ recentă. V-ați întâlnit cu Olimpia Panciu la o dublă lansare de album — al dumneavoastră și al soțului ei, Mircea Romcescu.
Marius Țeicu: E la Sala Radio, care ne-a sprijinit pe toți colegii mei și pe mine, care a scos CD-ul ”Chemarea dragostei”, aici eram la conferința de presă, cu Sebastian Sârcă, Daniela Caraman Fotea, muzicologul Grigore Constantinescu, Olimpia și Mircea Romcescu, proaspăt întorși, după niște ani, din Danemarca.

AGERPRES: Festivalul Cerbul de aur. Un alt Capitol. Avem o fotografie care vă prezintă într-o ipostază neoficială, sunteți împreună cu soția și un vechi și bun prieten..
Marius Țeicu: Țăndărică! Cu Țăndărică am cântat în trupă, un muzician adevărat! Un baterist cum n-am văzut nici până la el, nici după. Când cântam împreună în trupă, făcea câte un solo la tobe de scula lumea în picioare. La un moment dat, făcusem o formație de acompaniament, care mergea cu soliștii prin țară, era Țăndărică la tobe, Radu Goldiș, un mare chitarist care trăiește acum în Los Angeles, basistul Bebe Covercă, un bun prieten de-al meu.

AGERPRES: Aici sunteți la o conferință de presă împreună cu o altă doamnă a muzicii, Mirabela Dauer. Nu știu de ce unii colegi de breaslă au numit-o ”piticul atomic”…
Marius Țeicu: Aaaa, păi acum îi spunem ”piticul atomic”, după Revoluție, înainte nu puteam să spunem așa ceva, i se spunea ”privighetoarea muzicii ușoare”, avea și un cântec cu privighetoarea, compus de Marian Nistor. Ce poză mișto!!!! Mi-ați făcut o mare bucurie. Și mie, și celor cu care ați făcut interviuri, și celor cu care veți mai face, să știți că ne faceți fericiți. Și atunci când v-ați gândit la genul ăsta de interviu, pe care nu l-am mai văzut — cu poze, cu amintiri, v-ați gândit foarte bine.

AGERPRES: Cea mai recentă fotografie este din 2014, când ați fost în juriu la un festival pentru copii, alături de altă doamnă…
Marius Țeicu: Eu toată viața mea am stat lângă doamne. Acasă numai femei și fetițe am avut la un moment dat. Era fiică-mea, era socră-mea, era mama, era mama mare a nevestei și nevastă-mea. Stăteam cu cinci, sunt obișnuit. (râde — n.r.)

AGERPRES:….o artistă cu care ați avut un alt duet frumos, ”Unde erai”.
Marius Țeicu: Aaaa, Corina! Trebuie să vă spun ceva. Am scris duetul ”Unde erai”… și filmam la TVR alb-negru. Zice Aurora Andronache, redactorul muzical: Acum ar trebui să dansați. Și apărem noi la TV, eu și Corina dansam, ochi în ochi, iar fiică-mea, care avea 4 ani, se uită la televizor și strigă: Ia mâna de pe tati! (râde — n.r.). Apoi a crescut și a înțeles că era spectacol. Am cântat cu Corina, i-am scris multe piese, am făcut show-uri multe împreună, am fost în turnee, am fost invitat și în emisiunile ei de la Național TV, este un om extraordinar.

Am avut parte de norocul să găsesc niște interpreți care să-mi pună în valoare piesele. Marele Enescu spunea la un moment dat că actul de creație se termină odată cu interpretarea. Toți artiștii mi-au fost colegi extraordinari, ne-am înțeles bine, am cântat cu pasiune, cu plăcere, uneori cu sacrificii, dar era o bucurie să vedem că publicului îi place ce facem.

AGERPRES: Am vorbit despre ce ați compus, despre ce ați făcut. Ce faceți acum?
Marius Țeicu: Acum dau un interviu pentru AGERPRES, am avut mari emoții și mă bucur că ați venit la mine cu aceste poze… (râde — n.r.). Acum compun niște piese pentru câțiva copii care îmi plac mie, trebuia să mai compun și un musical, dar e vreme de criză și e cam greu cu decoruri, cu costume… am muncit mult la cartea asta, am compus două piese pentru Mirabela, pentru Monica Anghel, mai muncesc la un site, am compus un duet pentru Fuego și Mirabela, adică nu stau. Sunt și dublu bunic, am o nepoțică de 5 ani, un nepot de 8 ani, familie mare, am grijă de toți, de la mama mea, de 94 de ani, până la cei mici.

AGERPRES: Vă mulțumim că v-ați găsit vreme să răsfoim acest album cu fotografii, pe care vi-l dăruim cu drag!
Marius Țeicu: Aaaaa, vă mulțumesc mult! Le mulțumesc și celor care îmi scriu, eu voi lucra câte zile voi avea, tot cu muzica voi fi.

AGERPRES/(autor: Marina Bădulescu, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) op.org

Tema propusă de ONU pentru acest an reprezintă un îndemn: “Lichidarea traficului cu ființe umane și a muncii forțate”. Justiția socială reprezintă principiul de bază pentru coexistența pașnică și prosperă în interiorul națiunilor dar și între acestea. Prin promovarea egalității între bărbați și femei sau respectarea drepturilor popoarelor indigene și a migranților, respectăm principiile justiției sociale. Printr-o aplicare lărgită a justiției sociale pot fi eliminate și barierele care există între persoane din cauza sexului, a vârstei, a rasei, a etniei, a religiei, a culturii sau a dizabilitățiilor.

Exercitarea justiției sociale se află în centrul misiunilor Organizației Națiunilor Unite pentru promovarea dezvoltării și a respectării demnității umane la nivel mondial. Adoptarea de către Organizația Internațională a Muncii (OIM) a Declarației privind justiția socială pentru o globalizare echitabilă, în 2008, reprezintă doar un exemplu al angajamentului asumat de sistemul ONU în respectarea justiției sociale. Declarația se concentrează pe garantarea și asigurarea echitabilă a beneficiilor celor care muncesc, a protecției sociale, a dialogului social, precum și respectarea principiilor și a drepturilor fundamentale la locul de muncă.

Celebrarea acestei zile pe teritoriul statelor membre ale Națiunilor Unite este menită să contribuie la promovarea activităților naționale în conformitate cu obiectivele și scopurile Summit-ului Mondial pentru Dezvoltare Socială sub egida ONU (Copenhaga, 6-12 martie 1995). Prin marcarea Zilei Mondiale a Justiției Sociale sunt susținute eforturile comunității internaționale în vederea eradicării sărăciei, promovării ocupării depline a muncii printr-o muncă decentă, egalității între sexe și accesului la bunăstarea socială și la justiție pentru toți cetățenii planetei.

Exploatarea umană și munca forțată iau diferite forme, ce includ și constrângerea prin datorii. Prin muncă forțată se desemnează deseori, în prezent, noțiunea de “sclavie modernă”, conceptul de proprietate diferențiind munca forțată și sclavia în sensul tradițional. Întrucât sclavia tradițională presupune posedarea unui sclav de către o altă persoană, munca forțată indică numai exercitarea constrângerii și limitarea libertății persoanei. Astfel, sclavia este o formă a muncii forțate, dar nu unică. Există multe categorii de muncă forțată — de la sclavie și până la servitute. Victimele cele mai vulnerabile sunt femeile și fetele obligate să se prostitueze, migranții blocați în servitutea pentru datorii și, în unele țări, cei care lucrează ilegal în diverse domenii, fiind recompensați sub valoarea muncii depuse.

În iunie 2014, reprezentanți guvernelor, angajatorilor și a muncitorilor participanți la Conferința Internațională Muncii a OIM au decis să dea un nou impuls luptei globale împotriva muncii forțate, inclusiv traficului de persoane și practicilor similare sclaviei. Ei au votat adoptarea unui protocol și a unei recomandări care completează Convenția privind munca forțată, din 1930 (nr. 29), pentru a completa instrumentele internaționale existente și a oferi noi orientări privind măsurile eficiente care trebuie luate pentru eliminarea tuturor formelor de muncă forțată. Toate măsurile sunt necesare în condițiile actuale de dezvoltarea a societății în care se menține discriminarea bazată pe diferența genurilor în procesul de angajare, educație și informații, se înregistrează o creștere a traficului de persoane și noi forme ale muncii forțate.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: Vadim Ghirda

A absolvit UNATC. A fost bursieră la New York. A făcut un master la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA). A fost studenta română a anului 2012 în Marea Britanie. A scris două piese de teatru. Ambele s-au jucat cu succes la Londra. A jucat alături de cel mai in vogă actor britanic al momentului, Benedict Cumberbatch.  Alina Șerban a plecat din mahalaua Teilor pentru a cuceri lumea. Lupta continuă.

Alina Șerban, douăzeci și șapte de ani, actriță. Am întâlnit-o prima dată cu destul de mulți ani în urmă la Green Hours. Ea era pe scenă. Își juca propria piesă  – “Declar pe propria răspundere”. Eu eram în public – ziarist și atunci. Piesa era despre ea, despre viața din mahalaua Teilor, despre dramele din familie, despre ce înseamnă să fii rom în România. Am vrut să îi iau un interviu. Nu mai știu ce s-a întâmplat și nu i-am luat. Era probabil anul 2011.

Doi ani mai târziu, să tot fi fost februarie sau martie 2013, am aflat – cum? – că joacă “Declar pe propria răspundere” la fostul ei liceu. Era un liceu cu profil mai degrabă industrial, situat tocmai în Dămăroaia, în – așa cum ar scrie poetul Mircea Dinescu – “această Siberie a Bucureștiului”. După spectacol, urma și o dezbatere despre discriminare. Eram convins că de data aceasta voi reuși să o intervievez pe actriță sau măcar să o complimentez pentru curajul de a fi ea însăși. Din nou, a intervenit o situație și n-am mai stat de vorbă.

A treia încercare. Abia a început 2015. Peste o zi va fi Sfântul Ion, iar Alina va fi aniversată, căci o cheamă și Ioana. E ultima ei zi în țară înainte să se întoarcă la Londra. Ne întâlnim în separeul unei cârciumi din Piața Lahovari. La separeu ca să nu fie fum de țigară. Nu suportă fumul de țigară.

Îmi povestește noua ei viață – în 2011 a plecat la Londra să facă un master și nu s-a mai întors niciodată de tot. A absolvit masterul la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA). În 2012 a primit din partea Ambasadei noastre premiul cuvenit celei mai bune studente românce din Marea Britanie. Trebuia să ajungă la Edinburgh, în Scoția, să îl ridice, dar n-a avut bani (nouăzeci de lire) să meargă, pentru că, vedeți dumneavoastră, între timp Alina Șerban muncea la negru pentru a supraviețui.

Sursa foto: Facebook

Ea a terminat și UNATC-ul. Ea a avut cândva și o bursă la New York. Acolo, în State, a și început, de altfel, să scrie “Declar pe propria răspundere”. Apoi, în Regat, a urcat pe cele mai importante scene londoneze, a ținut un discurs la LIFT, prestigios festival de teatru din capitala Marii Britanii, a mai vorbit în fața a peste două mii de oameni în Royal Albert Hall.

În noiembrie 2013, juca la Londra în două piese scrise de ea – “Declar pe propria răspundere”, varianta în engleză –  și “Home”. Pentru “Home”, spectacol în care se produc cinci actori, a fost și regizor și actor și PR. Nu e însă chiar așa ușor să te impui ca artist român la Londra. Între timp, continuă să lupte pentru supraviețuire. Acum lucrează pentru un serviciu social al clubului de fotbal Tottenham Hotspur și caută încă să răzbească.

Alina Șerban e pe drumul cel bun. Pentru prima oară în viață, la Londra a avut camera ei

Andrei Crăciun, ziarist.

Alina Șerban, actriță. Dar eu te-am  mai văzut, nu-i așa?

Da, am fost de două ori la spectacolul tău – “Declar pe propria răspundere”, o dată chiar când ai jucat în liceul tău. Am venit să te scriu.
Da, îmi amintesc. Doamne, în ce fel a fost discuția de după… Îți mai amintești?

Da, a fost groaznic.
Așa e, a fost groaznic. Cum căutau toți să se discuple și eu încercam să le spun că nu e vorba despre școala aia, că vorbim despre altceva. “Eu sunt țigancă, și doamna profesoară nu mă discrimnează…”. Și profesoara: “Vedeți, vedeți?!”. What the fuck?!

Asta a fost acum doi ani, cam așa.
Da, simțeam că mă taie pe mațe cum se vorbea acolo. Copiii nu știau să întrebe pentru că profesorii nu îi lăsau. Groaznic! Groaznic!

Care e treaba cu tine, Alina Șerban?
Care e treaba cu mine? Sunt multe treburi cu mine. Eu sunt super-nuanțată.

Hai să te întoarcem pe toate fețele.
Așa ar trebui.

Câți ani ai?
Am douăzeci și șapte de ani.

Nu mai ești nici tu la prima tinerețe… Cum e viața ta la douăzeci și șapte de ani?
Acum începe să devină frumoasă.

Și până acum?
N-a fost neapărat urâtă, dar de-abia acum răsare soarele pe strada mea și a familiei mele. Pot să mă gândesc și eu la lucruri care altora li se par normale – uite, să am și eu camera mea, ce înseamnă să ai intimitate, niște lucruri decente. Abia încep să le înțeleg, nu să le am – să le înțeleg. Nu am casa mea în Londra, dar am camera mea.

Foto: Vadim Ghirda

Alina Șerban locuiește într-un fost cămin de bătrâni

A fost lung drumul până aici?
Prea lung.

Stai cu chirie acolo?
Da, în “The Red House” (n.m. – “Casa Roșie”). Are nume de bordel, dar nu este bordel, e un fost cămin de bătrâni, asta e faza.

Stai de mult acolo – în “Casa Roșie”?
De vreo trei ani.

Unde e amplasată? Pe ce linie de metrou?
Linia albastră. Albastru închis. În Park Lane.

Cum ai ajuns tu la Londra?
Am zis să dau la un master să văd dacă intru. Și am intrat.

Ai făcut doi ani de master sau doar unul?
Unul singur. Dar au fost, de fapt, doi ani într-unul.

Și ce ai studiat?
Teatru. Tehnicile – post Stanislawski. Am învățat cum poate un actor să își folosească tot corpul – “physical theatre”. Nu prea există un termen românesc pentru asta – nu aș putea traduce “teatru fizic”.

Și ai avut o bursă sau ceva? De unde bani să studiezi în Londra?
Am avut mii de burse. Prietene, n-am avut o liră de la mine când am plecat în Anglia!

Povestește!
Am avut și o bursă de la Fundația “Dinu Patriciu”, pentru care era clauza că trebuie să mă întorc în țară, dar nu s-a mai ținut cont de asta. Oricum, nu luam bursa dacă nu era vorba de Royal Academy of Dramatic Art. Trebuia să fie, clar, o școală de top, altfel nu primeam nimic. Ajung acolo, numai că eu nu aveam bani decât pentru un semestru. Și trebuia să plătesc echivalentul a patru semestre. Și mă tot suna unul de la Fundație: domnișoară, aveți toți banii necesari? Eu ziceam că am, că dacă nu trebuia să dau înapoi și ce luasem – bani care îmi ajungeau, ți-am zis, doar un semestru.

Sursa foto: Facebook

Alina Șerban întâlnește pe cineva care s-a ținut de cuvânt

Și cum ai reușit să rămâi totuși acolo?
Am avut la un moment dat în București un spectacol pentru trei sute de oameni. Și au venit mai mulți oameni cu funcții, politicieni și așa. Toți promiteau că mă vor ajuta. Eu eram: “Sigur, sigur”. Printre ei era și ambasadorul Franței. Și el mi-a promis că va face ceva pentru mine. A scris o recomandare pentru o bancă. Și la un moment dat m-au sunat de la bancă și eu eram tot speriată și nu voiam să vorbesc cu străinii – “Nu, nu, nu, nu am bani pe telefon…”, ceva de genul ăsta. “Domnișoară, suntem de la banca-cutare și v-am sunat la sugestia domnului ambasador să vă transmitem că vă dăm noi suma de care aveți nevoie”. Și eu: “Poftim?! Poftim?! Stați un pic…”.

Nu pe degeaba, bănuiesc. Trebuie să îi dai înapoi, cu o dobândă preferențială sau cum?
Culmea e că nu trebuie să îi mai dau înapoi. A fost pur și simplu o sponsorizare.

Cât costa un an?
10.000 de lire. Doar școlarizarea.

Fără cazare și astea.
Nu mai rețin cât era şi cazarea.

Nu trebuia să și muncești ca să te întreții?
În momentul acela era complicat, n-aveam nici permis de muncă, după aceea oricum am simțit din plin ce însemna să fii român în Marea Britanie… De la 1 ianuarie 2014, de când au primit românii drept de muncă, e mult mai bine, nici nu se compară!

Când se întâmpla asta?
2011-2012. În 2012 am terminat cursurile.

Și nu te-ai mai întors în țara noastră de atunci?
Eu tot timpul mă întorc, mai am câte un spectacol…

Dar să locuiești, nu.
Nu. Am rămas acolo.

Ți-ai făcut un rost în Londra? Ai camera ta…
Mi-am țesut cât de cât niște conexiuni mici în care mai găsesc un sentiment de apropiere, știi? Îmi iubesc cartierul am găsit un centru comunitar pentru copii unde știam că am un spațiu de repetat pe gratis. De câte ori am avut nevoie să vorbesc cu cineva, am avut cu cine acolo. Îți dau un exemplu: la un moment dat, a trebuit să pregătesc un speech pentru două mii de persoane și știam că majoritatea vor fi copii, așa că eram speriată…

Cu ce ocazie?
Îți voi povesti. Stai să termin asta: mă gândeam de unde fac eu rost de niște copii, de aici, cu care să vorbesc. Și am fost acolo, la centru, și le-am luat interviuri copiilor, ca să nu plictisesc în discurs, ca să nu fiu “boring”. Și mai e un centru, tot în cartier, unde sunt emigranți și datorită poveștilor pe care le-am ascultat acolo am scris a doua mea piesă de teatru.

Alina Șerban scrie o piesă despre cuvântul “ACASĂ”

Ai o piesă despre emigranți?
Despre ce înseamnă “acasă”. Am luat cuvântul “home” și m-am gândit la tot ce înseamnă el. Acasă în sensul de iubire,  dar și de siguranță. Am vorbit cu un tip din Somalia care a trebuie să plece din țara lui și care mi-a spus că în Londra se simte în siguranță. E fericit că nu i se întâmplă nimic, dacă merge cu autobuzul sau pe stradă, e liniștit că nu o să îl împuște nimeni. E varianta lui de “acasă” în Londra. Poate nu și a mea. Am mai luat cuvântul “acasă”și ca posibilitate de a face ceea ce îți place, inspirată de o altă tipă.

Cum ai numit piesa?
Chiar “Home”. “Acasă”.

Și ce destin a avut “Home”?
Destul de frumos. Eu după ce am terminat școala, eram foarte rău, fiindcă n-aveam permis de muncă, am lucrat la negru. Am avut niște experienţe, știu ce înseamnă să fii emigrant în Londra. Am spălat vase, am făcut tot ce fac emigranții. Și în situația mea de atunci, o profă de la școală mi-a trimis un e-mail prin care mă anunța că există o competiție – “Stories of London” -, și mă îndemna să particip. În același timp eu am câștigat un premiu de la Ambasada României în Marea Britanie.

Ce premiu?
Titlul de cea mai bună studentă română din UK (n.m. – United Kingdom – Regatul Unit). Eu voiam foarte tare ca o fată romă să câștige și de asta m-am înscris. Premierea pica într-o perioadă foarte tristă, când n-aveam ce să mănânc. Vindeam hotdog. Și primesc un telefon: “Domnișoara Alina Șerban, felicitări ați câștigat…”. “Și eu eram… Mulțumesc. Cu ce vreți: cu pui sau cu vită?”.

Cum arăta premiul ăsta?
Era un fel de geam, așa, transparent. Scrie pe el “Doamna Alina Șerban”. Doamnă, OK, dacă așa vreți voi, nicio problemă. În fine, mă bucur, foarte bine că am fost eu aleasă, că se tot spune că romii fac o imagine proastă. Și îmi doream să câștige o fată romă premiul de cea mai bună studentă româncă din UK, chiar îmi doream mult asta.

Îl mai ai?
Da, l-am păstrat, îți dai seama. Și cu premiul ăsta în ghiozdan mă duceam eu la un spital să implor, să mă pun în genunchi, să mi se dea un job – să fac curățenie în spital…

Erai într-o situație foarte grea. De ce n-ai luat varianta să te întorci în țara ta?
Maică-mea îmi tot zicea să mă întorc. Dar acasă, ce? Ce mă aștepta? Eu nu aveam o casă aici, nu aveam la ce să mă întorc.

E o diferență între a nu avea o casă aici și a nu avea o casă în Londra?
E o mare diferență între mine și ceilalți de vârsta mea, pentru că ei puteau, cumva, să zică oricând: mamă, tată, ajutați-mă. Eu nu aveam șansa asta. Eu nu puteam să apelez la nimeni. Și mă gândeam că n-am nimic de pierdut.

Aici, care e situația familiei tale?
Prefer să vorbesc mai mult despre mine. Acum, lucrurile sunt bune. Mama e OK, mă bucur foarte tare că putem fi împreună când vin în țară. Soarele a răsărit și pe strada noastră. Are și o cățelușă.

Cum o cheamă?
“Păpușa”.

Stați tot în mahalaua Teilor?
Nu mai. Și îți zic – mergeam cu premiul ăla în ghiozdan…

Alina Șerban avea o zi liberă la două săptămâni și câștiga 3 lire pe oră

Și ziceai – uite, sunt și eu cineva…? Sau cum?
Nu, nu, a fost o întâmplare că aveam premiul la mine. Fac o paranteză – conferința la care se decernau premiile fusese în Edinburgh. Nu ți se plătea drumul să te duci. Și eu lucram la un restaurant – care avea chioșcul cu hotdog, o chestie cu fructe, și restaurantul propriu-zis. Aveam mult de muncă și n-avem decât o zi liberă la două săptămâni. O tipă din Pakistan cu care eram eu prietenă mă tot îndemna să mă duc la Edinburgh. Îi spuneam că n-o să investesc banii ăștia să merg în Scoția ca să ridic premiul.

Premiul n-avea și o componentă financiară.
Nu. Era doar simbolic.

Cât costa călătoria?
Peste nouăzeci de lire.

În cât timp făceai nouăzeci de lire?
Eu lucram la negru și asta înseamnă jumătatea minimului pe economie pe oră. Minimul e șase lire pe oră. Eu luam trei lire pe oră.

Treizeci de ore de muncă.
Și eu n-am vrut să mă duc, nu mi se părea corect că ambasadorului i se plătește drumul până în Edinburgh și mie nu. Și în ziua în care mă duceam eu la spital să solicit job-ul ăsta de femeie de serviciu m-a sunat o tipă disperată. “Te rog, Alina, dacă nu poți să vii la Edinburgh, măcar să ne vedem să îți dau premiul”. Și ne-am întâlnit în față la un McDonald’s. Mi l-a pus în brațe și asta a fost. D-asta îl aveam cu mine.

Nu te-ai mai dus în Scoția.
Normal că nu. Cum să dau nouăzeci de lire pe chestia asta? Nu știu cum a venit vorba cu doamna aia de la spital – mă întreba ce am învățat în Anglia și așa, și îi arăt premiul ăsta. Mi-a zis că nu poate să îmi dea un job fiindcă sunt româncă și astea sunt legile. Eu muncisem deja de două săptămâni fără oprire, îmi răsărise și părul alb, eram şi foarte palidă. Și doamna mi-a pus o hârtie de cincizeci de lire în mână, când să plec. M-a făcut să plâng. Mi-a zis că are și ea o fată, că știe că sunt greutăți, și că nu mă lasă să ies pe ușă fără banii ăștia. Și ne-am certat… că eu nu voiam să accept.

Ce ai făcut cu cele cincizeci de lire?
Dar cine își mai amintește?

Dar i-ai luat.
Păi, puteam să plec altfel de acolo?

Alina Șerban, Regina Angliei și Îngerul rasta

“Omul nu refuză niciodată bani, e ceea ce ne separă de animale”. Jerry Seinfeld. 
(râde).  Ideea e că plecam de acolo și, așa palidă, văd la un moment dat un tip care stătea lângă un panou – era ceva cu cancerul la sân. Și tipul avea o coafură rasta. Îi spun că n-am bani, dar că mi-ar plăcea să fac voluntariat pentru ei. Și eu eram: “Nici nu cred că pot săvoluntariez în țara asta, dar în fine”. Am stat de vorbă două ore, tipul mi-a propus să lucrez pentru ei, eu i-am spus că mi-ar plăcea, dar că sunt româncă și… “Nu, nu, nu, trebuie să te avem în echipă!”. Și tipul ăsta lucra pentru serviciile sociale oferite de clubul de fotbal Tottenham Hotspur. Îmi arăta sigla clubului și mă întreba: “Recunoști asta?”. “Ăăă, nu”. Habar n-aveam despre fotbal. Nici acum nu ştiu. Eu i-am zis îngerul meu rasta. Așa am ajuns să lucrez pentru Tottenham Hotspur.

Cum îl cheamă pe îngerul tău rasta?
Robert din Mauritius.

Ați rămas în relații?
Bineînțeles. Problema cu job-ul ăsta e că, la fel ca în România, se muncește pe bază de proiecte. Lucrezi cât ai finanțare. Am lucrat în 2013 la o campanie de conștientizare asupra cancerului, după care iar am rămas fără job. Și după aia, îngerul meu rasta a vorbit la o altă organizație și mi-a găsit iar de muncă…

Și piesa ta “Home”? Ce s-a întâmplat cu ea?
A fost foarte tare. În ziua aia când mă duceam la spital, chiar atunci, am început să scriu, cu muci, o scrisoare Reginei.

Și ce îi scriai Reginei? Nu i-ai trimis-o?
Încă nu.

Și cum era? “Dragă Regină…”
(începe să spună în engleză – n.r.) Dragă Regină, sunt fericită că ai posibilitatea să mă întâlnești. Ar trebui să mă întâlnești pentru că sunt specială. Dragă Regină, visez să am o asigurare medicală, vreau să-ți plătesc taxe, de ce faci ca toate astea să fie atât de greu de îndeplinit? (…). Era o scrisoare de suflet, la supărare, așa. Cu scrisoarea asta am câștigat concursul “Stories of London”. Și premiul a fost că am putut să pun “Home” într-un spațiu cultural extraordinar. Deodată, eu, o simplă fată care abia terminase școala acolo, aveam ocazia să-mi pun piesea…

Jucai doar tu în spectacol?
Nu. Eram cinci actori.

Erau monologuri?
Nu. Eu am vrut să fac un fel de puzzle între povești și să punem și situații absurde din Londra. O combinație mică de “physical theatre”. M-am distrat foarte tare punând piesa asta. De la un moment dat, eu trebuia să iau deciziile pe regie, pe text și să mai și joc. Mă gândisem că poate ar fi mai bine să nu mai joc. Dar o tipă mi-a zis că fără energia mea înăuntrul spectacolului nu se poate, că trebuie să fiu înăuntru ca să îi trag pe toți. Avea dreptate, cred. Am avut un spectacol la care s-a stat la coadă. Mie nu-mi venea să cred că piesa mea place atât de tare. Reacția publicului era foarte bună – râdeau foarte tare. Și m-am speriat: “Wow! Am scris o comedie!”. I-am pus să-mi dea și feedback, să-mi scrie pe o hârtie ce înseamnă acasă pentru ei. Și am acasă un teanc de hârtii cu ce înseamnă acasă pentru spectatorii mei. Chiar, ce înseamnă “acasă” pentru tine? În trei cuvine.

Patru cuvinte: unde ai ce mânca. E o întrebare grea. Dar pentru tine? Ce îți ziceau oamenii?
Să mănânci semințe, să stai cu picioarele ude și să te joci în stradă, d-astea, basic. Am vrut să văd dacă piesa prinde. Și a prins, a fost un succes.

În România n-ați jucat-o?
Nu.

De ce? E prea londoneză?
Nu, pentru că piesa asta ar merge oriunde, fiind despre “acasă”. Dar îmi e foarte greu să organizez totul singură.

Ceilalți actori din ce țări sunt?
Aveam nevoie de un tip ca să arate ca și cum ar fi din Somalia, am găsit un băiat, crescut în Londra, dar nu știu exact ce rădăcini are, mai e un tip din Guinea-Bissau, o tipă din Mexic și un băiat din India.

Exotici.
Da, pentru că ideea e că acolo chiar așa suntem. De fapt, eu mi-am ales actorii după ce am scris textul, gândindu-mă la cine s-ar potrivi.

Și publicul era de aceeași natură? Emigranți?
Tot felul de oameni.

Și de ce au venit? Ai promovat-o sau…?
N-am promovat-o foarte mult. Pur și simplu – din om în om.

Alina Șerban a încetat să compare România cu Anglia

Ai câștigat și bani cu ea?
Nu. Non-profit. Trebuia să muncesc pentru ca să pot merge mai departe.

Când ați jucat-o ultima dată?
Noiembrie 2013. E bine că am lăsat-o pentru o vreme, pentru că vreau să mă întorc la textul ăsta. Pentru mine, nimic nu e finisat. Orice în artă poate fi îmbunătățit. Mai cu seamă piesa asta. Acum că știu că ar merge, că are potențial, vreau să mă reapuc de ea. Acum vreau să aplic la un festival RADA Graduates. RADA promite în aplicație că m-ar ajuta și la producție dacă aș câștiga.

Unde s-ar juca?
La Royal Academy.

Te-ar vedea oameni acolo? Ar fi o rampă de lansare? 
Este. Pentru că acolo am jucat și “Declar pe propria răspundere”, varianta în engleză.

Și cum a prins?
Foarte bine. Nu m-am așteptat. Au fost mulți pași până să mă prind eu că merită. Aveam emoții că mă vor asculta pe mine oamenii atâta timp, în engleză, cu accentul meu și așa. Apoi nu știam dacă ei ar fi interesați de subiectul ăsta – să vorbesc eu de cartierul Tei în Londra…

Au și ei mahalalele lor
M-am prins treptat că ar merita. Până când nu m-am văzut cu vreo cinci regizori și am vorbit cu ei, nu eram sigură că merită.

Te temeai.
Am jucat la Festivalul lor la RADA. Și am fost văzută și invitată să joc și în alt spectacol. Și era mișto că în noiembrie 2013 aveam două piese de-ale mele jucate în Londra cu sala plină. Nu-mi venea să cred. A fost foarte greu. Dar e minunat. Pentru orice artist.

Tu aveai exercițiul din România. Ai jucat mult “Declar pe propria răspundere”.
Nu era vorba de joc. Era vorba că o luasem de la zero, m-am dus într-o altă țară, nu cunoșteam pe nimeni, n-aveam niciun contact. Era o altă lume. Am oprit să mă opresc din a compara pentru că nu-mi folosește la nimic.

Care ar fi diferențele principale?
Acolo, actorii pun în scenă o piesă în trei săptămâni de repetiții. O joacă două săptămâni încontinuu și asta e. Pe când aici sunt și spectacole care se joacă de opt ani. Încă mai am de lucrat foarte mult să înțeleg care e treaba cu business-ul ăsta – să trimți e-mail-uri, să te prezinți, să ai energie să faci networking… Între timp, trebuie să și mănânci. Asta e problema.

Artiștii de acolo au toți second job-uri?
Nu prea se poate fără, doar pentru cei de top. Poate voi reuși și eu. Așa, treptat. Chiar înainte să vin în țară de Sărbători, am semnat cu o agentă. Și asta înseamnă foarte mult pentru mine. Sper să fie cu succes. Visam deja de doi ani la chestia asta și s-a întâmplat. A mers destul de greu. Obosești de multe ori. Uite, chestia cu discursul în fața la două mii de persoane…

Alina Șerban le spune adevărul unor oameni foarte albi și foarte bogați

Aşa.
Pentru mine, a fost una dintre cele mai mari realizări profesionale. Eu eram într-o piesă regizată de un tip din Brazilia pentru festivalul LIFT – London International Festival Theatre , e important. Piesa asta a câștigat de patru ori patru stele – așa se zice acolo. A fost foarte OK, apreciată și de critici și în “The Guardian”, și peste tot.

Despre ce era vorba?
Era o reprezentație de physical theatre. Nu se mai pune accent atât de tare pe text. Accentul se pune pe corpul tău și pe povestea pe care o spui cu corpul tău. E o istorie despre oameni fără casă și pasiunea pentru fotbal. La un moment dat, ei m-au rugat să reprezint eu piesa la deschiderea Festivalului LIFT. Se întâmpla la etajul treizeci într-o clădire super din centrul Londrei. Și am întrebat cui vorbesc? “Cei mai importanți oameni din teatru”. “OK”. În ziua aia am plecat de la muncă, lucram la catering, aveam o uniformă. Mă schimb și într-o jumătate de oră sunt de la mine de la catering în locul ăsta super-fancy.  Am luat microfonul: “Acum o jumătate de oră nu arătam așa, purtam o uniformă și voiam să vă întreb dacă doriți să luați mâncare pe loc sau acasă…”. Și am vorbit despre ce fel de teatru aș vreau eu să fac – un teatru căruia îi pasă. Dacă tot mi-au dat microfonul, le-am spus ce cred eu despre teatrul de acolo. Le-am spus că am impresia că pe străzile Londrei văd oameni de foarte multe culori, cu foarte multe accente și… mi se pare mie sau nu-i văd și pe oamenii ăștia pe scenă la Teatrul Național? Mi se pare mie sau teatrul mainstream chiar nu ne reprezintă pe toți? Și toată lumea aplauda, pentru că mă refeream la lucruri adevărate. Ambasadorul Australiei m-a întrebat dacă nu vreau să mă fac ambasador și eu i-am răspuns că încă mă lupt cu teatrul. Era drăguț să vezi că poți să vorbești în fața atâtor oameni și să spui ce crezi.

Au existat consecințe practice?
Ce era interesant – era varianta asta de “Vai, ce ne-a plăcut!”, aveau pahare de șampanie și așa, dar nu s-a schimbat nimic, bineînțeles. În anumite grupuri încă e imposibil să intri. Dar cineva de acolo m-a văzut și a spus că vrea să mă solicite pentru un alt speech. Era vorba de Royal Albert Hall, știi ce e sala asta… E extraordinară – una dintre cele mai interesante săli din lume! Și am aflat că vor fi acolo copii între șase și optsprezece ani. O mie cinci sute de copii, plus cinci sute de adulți, peste două mii de oameni. Și trebuia să vorbesc despre drepturile copiilor străzii. Era un eveniment de conștientizare a drepturilor copiilor străzii. Acești copii se adunau acolo și să depășească un record mondial, ceva cu samba, în fine.

Și ai ținut speech-ul? Când?
În martie 2014, așa am ajuns să iau interviu copiilor de la mine de pe stradă. Ei nu știau, se gândeau mai degrabă la copiii din bande, la golani. Trebuia să îl fac clar fără să fie plictisitor.

Câte minute trebuia să aibă?
Patru-cinci. Timp destul să te faci de râs.

Și nu te-ai făcut de râs?
Nu. A fost bine. M-am dus cu tricoul meu, în care anunț din față că sunt romă și din spate că, în mod surprinzător, nu fur copii. A fost foarte interesant. Eu în școală, la Londra, am avut complexul ăsta al omului care vorbește cu accent, care nu vorbește engleză perfect… Și am avut mari emoții. Tremuram toată.

Alina Șerban le atingea fețele colegilor să vadă dacă nu și le imaginează

În general, colegii tăi erau englezi bogaţi?
Am fost într-un grup de oameni middle-class (n.m. – clasa de mijloc) spre upper-class (n.m.  – clasa celor bogați).

Erau, deci, niște copii de bani gata, englezi. Discrepanța era mare.
O, da. Uneori voiam să le ating fața să văd dacă e real: prietene, de ce ai mereu zâmbetul ăsta pe față?, orice om are și o zi proastă… M-am înțeles cu ei, dar n-am reușit să îi înțeleg.

Ei înțelegeau ceva din ce se întâmplă prin lume sau…?
Pe mine mă enervau când venea vorba de teatru, căci atunci când lucrăm împreună… În rest, poți să faci ce vrei, să crezi ce vrei, nu e problema mea. La un moment dat făceam o piesă despre conflictul Bosnia-Serbia, și mă enervau că voiau doar să fie sub reflector, nu erau în poveste… Cred că sunt bune momentele în care nu te înțelegi cu lumea și afli că ești diferit. A trecut și asta. Revenind la Royal Albert Hall, atunci mi-am dat bineînțeles seama  că aveau nevoie de mine să vorbesc acolo și pentru că altfel n-ar fi avut legitimitate. Adică, erau niște oameni putred de bogați… Nu putea să vorbească unul dintre ei despre drepturile copiilor străzii. Nu cu același impact.

sursa:viitorulromaniei

CITAT: “În noiembrie 2013 aveam două piese de-ale mele jucate în Londra cu sala plină. Nu-mi venea să cred. A fost foarte greu. Dar e minunat”. Alina Șerban, actriță, dramaturg

Organizația olandeză non-profit Mars One, care și-a propus să ducă patru pionieri pe planeta Marte în 2025, un prim echipaj care va pune bazele unei colonii permanente pe Planeta Roșie, a redus numărul candidaților la 100 în urma unui nou proces de selecție, au anunțat luni reprezentanții organizației, conform SPACE.com.

Foto: (c) Mars-One/Facebook

Peste 202.000 de oameni au aplicat pentru șansa de a deveni exploratori ai Planetei Roșii în aprilie 2013, când a început procesul de selecție. Ultima etapă eliminatorie s-a produs după ce directorul medical al proiectului Mars One, Norbert Kraft, i-a intervievat pe cei 660 de candidați rămași după cele câteva runde de selecție anterioare.

“Selecția candidaților reprezintă un pas important pentru a-i identifica pe cei mai potriviți dintre ei pentru a merge pe Marte. Acești aspiranți la statutul de marțieni sunt exploratorii vremurilor moderne”, a comentat Bas Lansdorp, CEO și co-fondator al organizației Mars One.

 

 

În prezent, în cursa pentru un loc în prima capsulă spațială care va fi lansată spre Marte au mai rămas 50 de bărbați și 50 de femei, cu vârsta cuprinsă între 19 și 60 de ani. Dintre aceștia, 39 provin din America de Nord, 31 din Europa, 16 din Asia, 7 din Africa și 7 din Australia. Candidata româncă, Andreea, 34 de ani, a rămas în cursă pentru un loc în misiune.

AGERPRES/(AS — autor: Codruț Bălu, editor: Mariana Ionescu)

Sărbătorită în fiecare an pe 17 februarie, de la parabola bunului samaritean, la filmul „Pay it forward”, îndeamnă oamenii să facă fapte bune, fără să aştepte ceva în schimb. Deşi filosofia pe care se bazează este altruismul, există totuşi un beneficiu – mulţumirea de sine pentru binele făcut.

Mai puţin stresaţi şi cu o mai mare stimă de sine, cei care fac un bine au o sănătate fizică şi psihică mai bună.

Oferă o cafea unui necunoscut!

Donează sânge!

Oferă o floare!

Donează o haină sau o jucărie!

Salută un necunoscut şi urează-i o zi bună. Fă-o cu zâmbetul pe buze!

Oferă-te să plimbi câinele vecinului!

Petrece o zi la un cămin de bătrâni!

Iar dacă cel căruia i-ai făcut un bine doreşte să-ţi mulţumească, răspune-i „plăteşte altcuiva” şi astfel „jocul” va continua.

 

Ziua Bunătăţii Spontane a debutat în Noua Zeelandă, după ce Josh de Jong, blocat în trafic şi înconjurat de şoferi nervoşi şi agresivi s-a gândit ce bine ar fi, dacă măcar o zi pe an oamenii ar fi mai buni unii cu alţii, fără să aştepte răsplată. 

Această zi creşte în popularitate de la an la an, sărbătorită de indivizi, grupuri şi organizaţii, subiect de carte şi film, se regăseşte inclusiv în parabola bunului samaritean.

De la parabola bunului samaritean, la cărţi şi filme de succes

Potrivit Evangheliei după Luca, un călător bătut, jefuit şi lăsat aproape mort pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon, a fost ajutat de un samaritean. Mai întâi un preot, apoi un levit, au trec pe lângă el, evitându-l şi fără a-i da vreo mână de ajutor. În ciuda vrăjmăşiei dintre evrei şi samariteni, cel din urmă l-a ajutat pe rănit, i-a legat rănile şi i le-a tratat cu untdelemn şi vin.

•        În anul 1993, Anne Herbert şi Margaret Paloma Pavel au publicat o carte pentru copii, intitulată „Random Kindness and Senseless Acts of Beauty”;

•        2000: Jerry Spinelli a publicat „Stargirl”, pe aceeaşi temă;

•        2002: „Join Me” este o carte scrisă de umoristul Danny Wallace şi în care oamenii sunt încurajaţi să facă fapte bune, în special în zilele de vineri, numite „vinerile bune”. Wallace a mai scris şi „Bunătatea spontană: 365 de moduri în care poţi face din lume un loc mai frumos”;

•        Subiectul este abordat şi în filmul „Evan Almighty” (2007), dar şi în cartea lui Karen McCombie „The Seventeen Secrets of the Karma Club”.

Fotografii: (c) Dorina MATIȘ/AGERPRES FOTO

Ca o ironie a sorții, cel care l-a condamnat la moarte prin decapitare pe fostul primar Johann Schuller von Rosenthal în 28 septembrie 1703, comitele sașilor, Johannes Sachs von Harteneck, ajuns și el primar al Sibiului, a murit la rândul său decapitat, câțiva ani mai târziu.

‘Ultimul personaj decapitat a fost un primar al orașului, este vorba de Johann Schuller von Rosenthal, care a fost un personaj interesant: croitor de meserie, care ajunge la un moment dat în cercurile înalte ale principilor Transilvaniei, a lui Apafi Mihaly, căruia îi dăruiește un butaș de trandafir pe care spunea că l-a adus din Țara Sfântă, de la Ierusalim. Este înnobilat de către Apafi și primește acest nume de von Rosenthal.

Este și astăzi o casă în orașul de jos care i-a aparținut, care are o emblemă, o mână cu un buchet de trandafiri și deviza era: ‘Per spinas ad rosas’ (prin spini la trandafiri).

Acest personaj nu s-a ocupat prea mult cu croitoria, a fost un comerciant, de unde credem că și-a făcut și averea. Ulterior ajunge primar al orașului într-o perioadă destul de interesantă pentru istoria Transilvaniei, este vorba despre Pacea de la Karlowitz, când Transilvania intră în componența Imperiului Habsburgic — deci nu mai este principat autonom supus turcilor — și în această perioadă el ajunge primar’, a declarat pentru AGERPRES Nicolae Teșculă, directorul Muzeului de Istorie din Sighișoara.

Însemnările vremii spun că în casa primarului exista un harem — cel puțin acuzatorii lui asta afirmau — și, mai mult decât atât, în casa lui se bătea monedă, ceea ce era ilegal.

Mai mult, cei care l-au acuzat susțineau că primarul se folosea personal de gropile de provizii ale orașului, ceea ce era interzis cu desăvârșire, iar acest lucru va duce la un conflict cu o parte din consiliul orașului și cu comitele sașilor, Johannes Sachs von Harteneck.

În acele vremuri gropile cu provizii erau considerate legătura dintre viață și moarte.

În cazul în care cetatea era atacată, sașii se retrăgeau în incinta fortificației și, ca să reziste asediului, aveau nevoie de alimentele pe care le țineau în gropile de provizii. În Sighișoara erau gropi secrete în formă de pâlnie, interiorul lor era tapetat cu lut amestecat cu paie, să țină mai bine grânele, iar capacele purtau emblemele fiecărei bresle. În cetate erau numai câțiva oameni care știau unde se află aceste gropi secrete, iar aceștia erau puși de către comunitate să jure că nu o să divulge secretul lor, întrucât de acestea depindea viitorul comunității.

‘Johannes Sachs von Harteneck va face o anchetă, îl va lega. În același timp, von Rosenthal cere clemența împăratului de la Viena și se spune că aceasta ar fi venit. Se mai spune că pe drum, când veneau curierii de la Viena cu amnistia, niște sighișoreni au aflat și au ajuns mai repede și astfel într-o dimineață von Rosenthal a fost decapitat în curtea vechii biserici dominicane, adică între clădirea Primăriei de acum și Biserica Mănăstirii. Era o procedură excepțională, deoarece execuțiile publice aveau loc în afara orașului pe așa-numitul Deal al Crucii.

Dar acesta a fost executat în cetate, rapid, probabil a fost scos din închisoare și decapitat ca să nu mai primească nicio clemență. Ironia sorții face ca acuzatorul său, comitele sașilor, Johannes Sachs von Harteneck, primar al Sibiului, peste câțiva ani să fie executat, tot prin decapitare, în Piața Mare din Sibiu. Și el a fost executat pentru faptul că în casa lui a stat un proscris, un hoț urmărit de autorități, care a fost adăpostit de soția lui și pe baza acestor acuzații autoritățile vieneze îl vor condamna la moarte prin decapitare’, a spus Teșculă.

După înnobilarea sa, von Rosenthal a urcat repede toate treptele ierarhiei sociale, iar între anii 1694 și 1697, apoi între 1699 și 1700 a fost primar. Documentele vremii spun că primarul a devenit și unul dintre cei mai bogați oameni din provincia Sibiului, cumpărând argint, pe care îl plătea mai bine decât breasla aurarilor din cetate, apoi că mulți au observat că monedele din lada de bani a orașului erau mereu înlocuite cu altele noi.

Evident că în timpul procesului acesta a fost acuzat de numeroase escapade amoroase, de abuzuri împotriva femeilor din oraș și de multe altele.

După decapitare, Johann Schuller von Rosenthal a fost îngropat în vechiul cimitir de lângă Scara Acoperită, într-un mormânt săpat în partea de jos a acestuia.

Din documente reiese că Johann Schuller von Rosenthal este ultimul personaj decapitat care a stat în arest în Camera de Tortură, vechea închisoare militară a orașului, care este acum unul dintre obiectivele intens vizitate ale Muzeului de Istorie din Sighișoara.

‘De existența Camerei de Tortură se leagă un eveniment nefericit al orașului, este vorba de marele incendiu al orașului din 30 aprilie 1676, când 80% din oraș arde, inclusiv Turnul cu Ceas. După un an turnul este restaurat și cu acea ocazie unul dintre gangurile de acces pe sub turn este blocat, zidit, și în acest spațiu se va înființa o închisoare militară. Ea a funcționat pe parcursul secolului al XVIII-lea și a funcționat ca și cameră de tortură cu diferite obiecte de tortură (…) Perioada comunistă a dus la închiderea ei și a fost redeschisă publicului în 1998’, a spus Nicolae Teșculă.

În această încăpere, pe grinda unui geam există o serie de scrijelituri ale foștilor condamnați, o inscripție cât de cât ilizibilă este ‘Morgen werde ich …’ adică ‘Mâine voi fi…’. Tot în Camera de Tortură există și piatra care atârna de gâtul celor care erau legați la stâlpul infamiei în Piața Mare a Cetății, grea de 6 kilograme.

‘În încăpere mai sunt câteva cătușe. Este foarte interesant că în acea perioadă cătușele erau folosite pentru o mână și pentru un picior, nu cătușe pentru mâini sau cătușe pentru picioare. Mai avem un jug de lemn pentru transportarea condamnaților către judecare și către supliciu și, de asemenea, câteva replici după codul penal al împărătesei Maria Tereza, Constitutio Criminalis Thereziana din 1768-1769.

Este ultimul cod penal din această zonă care permite, în cadrul procedurii de anchetă, utilizarea torturii (…) Este un manual cumplit de tortură, pentru că este standardizat. Sunt proceduri pentru torturi, o scară pe care era întins condamnatul și ars sub braț, o roată pe care condamnatul era ridicat și apoi lăsat jos, plus diverse proceduri de supliciu. Noi, la Camera de Tortură, avem o replică după această scară și această roată’, a precizat directorul muzeului sighișorean.

Acesta a arătat că în codul penal sunt standardizate și modalitățile de tortură prin zdrobirea degetelor și a piciorului, așa numita cizmă spaniolă, precum și procedurile de legare a mâinilor.

‘Acest cod penal a stat la baza condamnării conducătorilor Răscoalei de la 1784, numită și Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, pe baza ei Horea și Cloșca au fost trași pe roată. Oficial toate procedurile de tortură trebuiau să se aplice și la Sighișoara, problema era dacă tortura era aplicată pentru cei acuzați de trădare sau de omor, erau cele mai grave pedepse care aduceau condamnarea la moarte. După vechiul cod, se cunoaște faptul că în Sighișoara, cei care trădau — nu numai trădarea orașului, ci și a familiei — și cei care omorau, erau decapitați (…) Ulterior, tortura a fost eliminată’, a conchis Nicolae Teșculă.

AGERPRES / (A — autor: Dorina Matiș, editor: Marius Frățilă)

Dezvelirea celui mai mare monument dedicat cepei, 8 septembrie 2007
Foto: (c) Marius AVRAM / Arhiva AGERPRES

Realizarea artistică măsoară 6,5 metri în înălțime, fiind ridicată la inițiativa și prin sponsorizarea parțială a afaceristului local Alexandru Tătar, cunoscut și sub pseudonimul ”Sandu din Petricei”. Mai exact, bulbul de ceapă aurie-arămie are o înălțime de 4,5 metri, este realizat din fibră de sticlă și rășini sintetice, fiind acoperit cu tablă de cupru bătută. Soclul, pe care este așezat, măsoară 2 metri înălțime, și este realizat din beton placat cu travertin.

Monumentul cepei, 17 februarie 2015
Foto: (c) Sebastian OLARU / AGERPRES FOTO

Este amplasat în incinta Școlii Gimnaziale din localitate, aflată pe șoseaua națională care străbate comuna, la vedere, pentru ca toți cei care vor trece pe acolo să admire leguma care este mândria localnicilor.

Simbolul comunei Pericei a costat 6 700 de dolari și a fost realizat de Cornel Durgheu, decan al Facultății de Arte Vizuale din Oradea, împreună cu trei studenți ai săi.

Potrivit prof. univ. Cornel Durgheu, ceapa a fost unul dintre produsele agricole din zona Șimleului foarte căutate pe piața europeană. Curtea Imperială de la Viena era unul dintre cumpărătorii fideli ai acestei legume. Astfel, comercializarea recoltelor de ceapă a devenit, în timp, pentru localnici o sursă economică de câștig, fiind de altfel cea mai profitabilă și originală modalitate de comerț. Au fost găsite, de asemenea, documente care atestă cererea chiar și pe teritoriul canadian.

La dezvelirea monumentului a fost prezent și Dacian Cioloș, la acel moment nominalizat pentru postul de comisar european pentru agricultură.

Comuna Pericei este alcătuită din patru sate: Bădăcin, Pericei, Periceiu Mic și Sici. Monumentul dedicat cepei nu este singura atracție a comunei, aceasta cuprinzând și două monumente istorice: o biserică ortodoxă din anul 1705 și casa memorială Iuliu Maniu, din Bădăcin. O altă personalitate care s-a născut în această comună din Sălaj este politicianul Victor Deleu, primar al municipiului Cluj-Napoca între iunie 1932 și noiembrie 1933.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, în anul 1986, își desfășoară ativitatea teatrală pe scena Teatrului Nottara din București unde se remarcă în piese precum : “Păgubașii” de Miron Paraschivescu, în regia lui Gelu Colceag (1990); “Puricele” de Georges Feydeau, în regia lui Horațiu Mălăele (1993); “Avarul” de Moliere, r. Mircea Cornișteanu (1994); “Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beket, r. Dominic Dembinski (1996); “O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale, r. Dan Micu., “Miresele căpitanului”, adaptare după comediile lui Plaut, de Burt Shevelove și Larry Gelbart, în regia lui Petre Bokor, “Hangița” de Carlo Goldoni, în regia lui Tino Geirun, “Bătrânul” de Maxim Gorki, regia și adaptarea Catrinel Dumitrescu.

Un actor ce pare predestinat rolurilor savuroase, de un comic molipsitor, care nu exclud, însă, privirea gravă sau incursiunea în absurdul existenței, Constantin Cotimanis face parte și din distribuția celei mai apreciate tragi-comedii din lume “Pluralul englezesc” de Alan Ayckbourn, în regia lui Toma Enache, spectacol în care joacă alături de Ion Dichiseanu și Cezara Dafinescu. Ne prezintă un adevărat regal actoricesc în “Soțul păcălit” și “Nu se știe cum”, ambele roluri interpretate în stagiunea 2005.

Foto: (c) Cristian NISTOR / Arhiva AGERPRES

Este prezent în același timp și pe micile ecrane. Cu o fizionomie ușor de reținut dar și cu un joc scenic remarcabil, ne face să îl îndrăgim din prima clipă în care îl vedem. Cariera sa cinematografică este marcată de roluri în filme ca: “Iacob” (1987, r. Mircea Daneliuc), “Flori de gheață” (1988, r. Anghel Mora), “A unsprezecea poruncă” (1990, r. Mircea Daneliuc), “Asfalt Tango” (1997, r. Nae Caranfil), pentru care a obținut Premiul UCIN pentru interpretare în rol secundar, “Necro” (1997, r. Viorel Mihalcea), “Cortul” (1998, r. Bogdan-Cristian Drăgan), “Magnatul” (2004, r. Șerban Marinescu).

În anul 2003, îi urmărim prestația în “Zbor deasupra unui cuib de curci”, “Castelul” și “Înșir-te mărgărite”. În același an, pentru rolul din “Procesul lui Kafka”, primește “Marele premiu al orașului Viena”.

Cariera sa internațională debutează în anul 2000 când începe să fie ofertat de marii producători străini, primid un rol în “Epicentrul” (2000, r. Richard Pepin), iar în 2002 joacă în “Amen” în regia lui Costa Gavras, unde îl interpretează pe Preeffer. Numele său este regăsit alături de actori celebri precum Lance Henriksen și Deborah Kara Unger, când are un rol în “One Point O” (2004).

În anul 2005, lucrează simultan la telenovela “Lacrimi de iubire” și la “15”, iar în 2006 filmează “Happy End” și “Daria, iubirea mea”. După anul 2008 îl revedem în serialele: “Doctor de mame” (2008) pe postul Acasă, “State de România” (2009) difuzat la Pro TV și “O nouă viață” (2013) difuzat în 2014 la postul Acasă.

Lucrează și în televiziune, asigurând “voice over” ul în promovarea unor spoturi publicitare sau ca prezentator al unor emisiuni de divertisment la un post de televiziune, unde din 1995, vocea sa gravă, inconfundabilă, a devenit un brand.

Foto: (c) Alex MICSIK / Arhiva AGERPRES

Din toamna anului 2014, Constantin Cotimanis face parte din juriul emisiunii “Românii au talent”, iar în stagiunea 2014-2015, poate fi văzut la Teatrul Nottara în rolul Barney Daycash din comedia “Ultimul Don Juan” de Neil Simon, în regia lui Petre Bokor și în rolul Cavalerul di Ripafratta, din spectacolul “Hangița” lui Carlo Goldoni, semnat de Tino Geirun.

AGERPRES (Documentare — Cerasela Bădiță, editor: Horia Plugaru)

Foto: (c) ALEX TUDOR/Arhiva AGERPRES

În prezent, se cultivă în majoritatea podgoriilor, îndeosebi în Moldova și în Transilvania, fiind bine adaptat condițiilor de climă din țara noastră.

În Moldova, îl găsim în podgoriile Cotnari, Odobești, Cotești, Panciu, Vaslui, Covurlui; în Muntenia: la Dealul Mare și la Ștefănești-Argeș; în Transilvania: la Alba, Târnave, Sebeș, Aiud, Lechința; în Crișana și Maramureș: la Diosig și Silvania. Este un soi cu o largă răspândire în România, ocupând o suprafață de peste 10.000 ha.

În privința originii acestui soi, specialiștii și-au exprimat mai multe păreri. Una dintre variante ar fi că Feteasca albă ar fi fost obținută în Moldova, printr-o meticuloasă selecție populară, din soiul Fetească neagră, încă de pe vremea dacilor. O altă variantă este cea conform căreia soiul ar fi fost adus în Transilvania din Germania și Boemia.

Alți specialiști presupun că este vorba despre un soi roman, originar din Spania și adus în Dacia de coloniștii lui Traian. Indiferent pe care dintre aceste variante o luăm în considerare, cert este faptul că Feteasca albă este un vechi soi românesc, cu o tradiție milenară pe meleagurile noastre.

Este cultivat și în alte țări viticole europene, cum ar fi Ungaria, unde poartă denumirea de Leanyka, în Republica Moldova, în Ucraina sau în Germania.

Foto: (c) CORNEL MOCANU/Arhiva AGERPRES

În Moldova și în Transilvania, soiului Fetească albă i se mai spune Păsărească albă sau Poamă păsărească, din cauza faptului că, la maturare, strugurii săi erau preferați de păsări.

Pe de altă parte, Feteasca albă poartă și numele populare Poama fetei și Fetișoară, denumiri care fac trimitere la delicatețea și la dulceața deosebite ale strugurilor. Feteasca albă este menționată de la întemeierea vestitelor podgorii din Moldova (Cotnari, Odobești), descrise de Dimitrie Cantemir, iar în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, a apărut mai târziu.

Soiul Fetească albă se caracterizează prin faptul că are o perioadă scurtă de vegetație, fiind numit de specialiști ”soi de zile lungi”, adică de zile calde.

De obicei, strugurii se maturează în luna septembrie. Strugurii sunt cilindro-conici, adesea uniaripați, cu boabe mici, dese, având punctul pistilar evident, cu o culoare verde-gălbui rumenită, care, la maturare, au o formă sferică. Feteasca albă are o mare putere de acumulare a zaharurilor în struguri.

Foto: (c) ANDREEA ONOGEA/Arhiva AGERPRES

Vinurile obținute din Fetească albă sunt, de regulă, seci, dar pot fi și demiseci sau demidulci, cu un conținut echilibrat în alcool, având o tărie de 11,5-12% vol.

Este un vin de o finețe deosebită, catifelat, cu un gust echilibrat și delicat.

Prezintă o aromă caracteristică ce amintește de cea a fagurilor de miere. Vinul tânăr de Fetească albă are o aromă secundară de fermentație foarte plăcută. În unele zone, în funcție de condițiile climatice, vinurile se lasă la învechire, fie prin maturare în butoaie de stejar, fie prin învechire la sticle, dobândind astfel o aromă asemănătoare cu cea a fructelor uscate și o culoare care trece de la galben-verzui la galben-auriu. Vinurile de Fetească albă obținute în zonele mai răcoroase prezintă o aciditate mai ridicată, iar din ele se pot obține spumante de o calitate deosebită.

Vinul de Fetească albă se bucură de aprecierea unor reputați specialiști români. Astfel, academicianul Gherasim Constantinescu aprecia vinul de Fetească albă de Lechința și Teaca având “o aromă plăcută, nu pregnantă, dar fructuoasă, plină de generozitate și finețe, cu o aciditate moderată.

Este un vin de tip reductiv și demisec sau chiar dulce, având culoarea galben-verzuie, chiar aurie, bogată în reflexe, aroma amintind de parfumul florilor de viță”. Vinul de Fetească albă de Bucium este “un vin năvalnic, mai fin, amintind de mătasea de porumb. Feteasca de Bucium este un vin spiritual și muzical, mai zburdalnic decât toate celelalte vinuri albe din această podgorie”.

Academicianul Valeriu D. Cotea susținea că: ”Feteasca albă se impune printre cele mai bune vinuri albe ce se produc în podgoria Odobești. Impresionează mai ales prin aroma sa specifică, fină, deosebită de a altor vinuri, prin buchetul său armonios, discret, sugerând ideea de vin afrodisiac.

De altfel, mulți compară calitățile sale cu cele ale unei fete, ajunsă la vârsta formelor frumoase, de unde probabil și denumirea de fetească. Pentru a nu-i pune la îndoială calitatea și pentru a zăbovi cât mai mult în preajma lui, se cere ca vinul Fetească albă de Odobești să fie suficient de sec și nu prea bătrân”. ”Aroma discretă a florilor de viță ce îl însoțește oriunde și gustul său suav îi dau totdeauna o notă originală, inconfundabilă”.

Foto: (c) CONSTANTIN DUMA/Arhiva AGERPRES

În ceea ce privește asocierea vinurilor cu mâncărurile, prof. dr. Liviu Dejeu scrie, în cartea ”Vinul și sănătatea” (2011), că vinurile seci, printre care și cele de Fetească albă, sunt recomandate pentru gustările servite la începutul mesei, fie calde sau reci (ficăței de pasăre cu ciuperci, bulete de creier, pateuri mici cu brânză, chifteluțe, roșii umplute cu salată de vinete, ardei umpluți cu pastă de brânză, piftie, icre, brânzeturi, măsline, mezeluri, cârnăciori etc).

La antreurile care apar în meniu după gustare sau supă, după preparate din pește și sunt constituite din paste făinoase (spaghete), pizza, sufleuri de legume și brânzeturi, drob de miel, ficat, creier, se recomandă vinurile albe demiseci, printre care și cele de Fetească albă. De asemenea, acestea se asociază foarte bine cu preparate din pește, pui, cu aperitivele din brânză proaspătă și cu fructele de mare.

În general, vinurile albe sunt preferate în anotimpurile de vară și de toamnă, când meniurile sunt preparate cu multe legume proaspete și carne albă de pasăre, mâncăruri pe bază de pește, brânzeturi. Acestea sunt mai ușoare și răcoritoare, datorită acidității.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Marina Bădulescu)