Foto: (c) globi.ro

Insula a fost descoperită de Cristofor Columb în cea de-a patra călătorie a sa spre Lumea Nouă (1502). I s-a dat numele Sfintei din ziua când a fost descoperită.

În sec. XVII-XVIII, Sf. Lucia a fost disputată de Franța și Anglia, trecând de nenumărate ori când sub puterea uneia, când a alteia. În 1814 a devenit colonie britanică. În 1979 și-a proclamat independența.

Foto: (c) turistik.ro

Orașul Castries, capitala insulei, fondat în 1650, este unul dintre orașele cu cea mai frumoasă locație din Caraibe. Înconjurat de dealuri, portul mare de la capătul golfului este un centru de activitate permanentă și are un aer modern datorită numeroaselor clădiri noi înălțate aici.

Catedrala La Toc Battery, cu arhitectură unică datând din anul 1897, adăpostește astăzi biblioteca centrală.

Foto: (c) turistik.ro

În sudul orașului regăsim Morne Fortune, Dealul Norocului, nume primit datorită numeroaselor bătălii ce au avut loc aici în secolul al XVII-lea între francezi și britanici.

Un alt obiectiv îl reprezintă Fortul Charlotte a cărui construcție a început în timpul dominației franceze și a continuat în timpul stăpânirii britanice.

Plimbările prin piața de pe strada Jeremie, admirarea panoramei asupra portului sau o plimbare în Piața Derek Walcott sunt doar câteva dintre recomandările petrecerii unei zile frumoase în oraș.

Foto: (c) turistik.ro

Golful Marigot aflat pe coasta vestică a insulei, înconjurat de dealuri înalte acoperite de păduri tropicale bogate are o însemnătate istorică importantă fiind un loc unde s-au dat mai multe bătălii între francezi și englezi.

Romancierul american James A. Michener a descris Golful Marigot ca fiind “Cel mai frumos golf din Caraibe”.

În sud se regăsește cel mai vechi oraș al insulei, Soufriere, întemeiat de francezi în 1746. Soufriere este a doua așezare ca mărime de pe insulă.

Acest port se află la poalele a doi vulcani stinși denumiți Pitonii (Pitons). Orașul este o aglomerare de clădiri colorate, cu arcade, pe fundalul junglei.

AGERPRES/ (Documentare — Suzana Cristache Drăgan; editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) World Organization of the Scout Movement — WOSM/Facebook

Data de 22 februarie reprezintă ziua de naștere a ofițerului britanic Robert Baden-Powell, inițiatorul mișcării de cercetași. Cariera militară pe care a urmat-o l-a dus prin toate colțurile Imperiului Britanic.

Experiențele, pe care le-a trăit, l-au făcut să scrie peste 30 de cărți. În 1903, la întoarcerea sa din Africa, a constatat că manualul său de instruire militară “Aids to Scouting” a devenit un best-seller și a fost folosit de către profesori și organizațiile de tineret.

Încurajat de prietenul său, William Alexander Smith, Baden-Powell a decis să rescrie volumul adaptându-l pentru acțiunile desfășurate de tineri. În august 1907, a organizat o tabără pe insula Brownsea pentru a-și testa ideile.

A fost considerată prima tabără de cercetași, la ea participând 20 de tineri.

Prima sa carte despre mișcarea cercetașilor “Scouting for Boys” a fost publicată în șase ediții, în 1908, și s-a vândut în aproximativ 150 de milioane de exemplare, devenind a patra carte best-seller a secolului al XX-lea.

Foto: (c) World Organization of the Scout Movement — WOSM/Facebook

Băieși și fete au format spontan trupe de cercetași, care au alcătuit “The Scouting Movement“, și în curând a devenit un fenomen internațional. În 1922, mișcarea avea peste un milion de cercetași în 32 de țări, în 1939 numărul de cercetași a fost de peste 3,3 milioane, ajungând, în prezent, la 10 milioane de cercetași și ghizi în 146 de țări din întreaga lume.

Mișcarea folosește metoda “Scout”, un program de educație informală, care pune accentul pe activitățile în aer liber. O altă caracteristică a mișcării “Scout” este uniforma, folosită pentru a ascunde eventualele diferențe sociale dintre membri.

Din 1920, s-au desfășurat până, în prezent, 22 de Adunări Mondiale ale Cercetașilor, găzduite în diferite țări.

AGERPRES /(Documentare-Daniela Dumitrescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Emil BADEA/Arhiva AGERPRES

Postul Sfintelor Paști, cunoscut și ca Postul Mare, este singurul pentru care există două date de Lăsat al secului, una pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), care a avut loc anul acesta la 15 februarie, iar cealaltă pentru lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai), anul acesta la 22 februarie.

Acesta din urmă marchează practic intrarea, în ziua următoare (23 februarie), în Postul Sfintelor Paști, săptămâna dintre cele două, cunoscută și ca Săptămâna Albă, fiind o pregătire pentru postul propriu-zis.

Având în vedere faptul că Sărbătoarea Sfintelor Paști este celebrată întotdeauna într-o zi de duminică, Lăsatul secului pentru acest post este marcat tot într-o zi de duminică.

Sărbătoarea de Lăsatul secului prezintă variații calendaristice, în funcție de zonă, ea fiind celebrată fie în duminica Lăsatului sec de carne, fie în cea a Lăsatului sec de brânză.

În unele zone, pregătirile încep din ziua de sâmbătă, care este marcată în special de obiceiuri legate de cultul morților. Se fac parastase și se dă mâncare de pomană. Se pregătesc tot felul de bunătăți, se coace pâinea, apoi se fac plăcințele cu mălai în frunze de varză, tăiței cu nucă sau cu mac, poame coapte.

Duminică (anul acesta la 22 februarie), toată familia se așază la masă și trebuie să mănânce pe săturate, pentru că de acum încolo nu se va mai putea mânca “de dulce”. În trecut, în această zi se țineau cele mai mari șezători. Tinerii se adunau la o casă din sat, iar fetele aduceau gogoși și plăcinte calde.

Era ultima noapte în care se mai puteau distra, până la Paști.

În unele zone, sărbătoarea se asemăna cu Revelionul, se juca mult, se mânca și se bea din abundență, și purta nume specifice diferitelor zone: Priveghi, Alimori, La Zăpostit, Hodăițe, Refenele, Opaiț. În Muntenia, petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinți, finii la nași și aduceau câte un plocon, sărutau mâna gazdei și cereau iertare, pentru a intra împăcați cu toată lumea în Postul Mare.

În trecut, petrecerea avea loc sub cerul liber, de obicei pe un deal sau în locul cel mai înalt din zonă, unde se aprindeau focuri rituale din paie sau lemne aduse de săteni.

Lăsatul secului este situat între solstițiul de iarnă și echinocțiul de primăvară, având astfel și rolul de a marca victoria luminii asupra întunericului. Focul se numește “priveghi” și, fiind aprins înainte de Postul Mare, i se spune Priveghiul cel Mare, iar petrecerii i se dădea valoare de An Nou.

Acolo sătenii cântau, jucau, mâncau și făceau strigături, cu urări pentru a fi iertați și purificați. În Maramureș, strigăturile se încheiau prin versurile: “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Petrecerea continua până spre miezul nopții, moment în care fiecare mesean mânca câte un ou, zicând: “oușor, oușor, să-mi fie postul mai ușor”.

Petrecerea Lăsatului de sec sau Revelionul Lăsatului de sec este punctul central al ritualurilor ce preced intrarea în Postul Mare. În unele zone, fetele și flăcăii se adunau, se urcau pe înălțimile satului de unde slobozeau roți mari din paie aprinse și-i satirizau pe cei rămași necăsătoriți, în cadrul unui obicei numit strigăturile peste sat.

Revelionul Lăsatului de sec este un prilej de bucurie la care iau parte toți membrii comunității. A doua zi începe Postul Mare, femeile încep să facă treabă prin casă, iar bărbații prin ogradă. În casă sunt aduse războaiele de țesut, pentru ca femeile să aibă timp să țese hainele de sărbătoare, pe care le vor purta la Paști.

Postul Paștelui ține șapte săptămâni, de luni, a doua zi după Lăsatul secului, și până în Sâmbăta Mare. În fiecare sâmbătă, au loc slujbe pentru pomenirea morților, iar femeile duc la biserică prescuri. În Sâmbăta Mare, dimineața, duc la biserică o prescură mai mare și o sticlă de vin.

Prescura urmează a fi tăiată în bucățele mici, stropite cu vin, iar noaptea, după slujba de Înviere, acestea sunt împărțite credincioșilor.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Foto: (c) Simion MECHNO / Arhiva AGERPRES

Înscrierile se pot face online, prin intermediul adresei de e-mail inscrieri@fotogeografica.ro, cu lucrări în cele două secțiuni ale concursului — peisaj și/sau wildlife.

Jurizarea lucrărilor se realizează între 30 martie și 3 aprilie iar anunțarea rezultatelor se va face între 15 și 20 aprilie. Din juriu fac parte Cristian Lascu, Petrișor Iordan, Alex Axon, Silviu Matei, Alin Popescu.

Se vor acorda câte trei premii pentru fiecare dintre cele două secțiuni. Acestea constau în tabere studențești, programe tematice (Romania Student Tour), workshop-uri foto în arii protejate, se arată în documentul citat.

Vernisajul Salonului “Fotogeografica” din acest an va avea loc pe 24 aprilie, ora 18,30, la Muzeul de Istorie a Municipiului București.

Expoziția cu cele mai valoroase lucrări va putea fi vizionată în perioada 24 aprilie — 17 mai.

Acțiunea se derulează sub egida Ministerului Tineretului și Sportului. Partenerii tradiționali ai proiectului sunt National Geographic Romania, Alpinet, Zitec, Muzeul de Istorie a Municipiului București, Asociația Parcul Natural Văcărești, Asociația Geobiologica și Clubul Studențesc de Artă Fotografică.

AGERPRES/(AS — autor: Petronius Craiu, editor: Florin Marin)

* Simona Halep a câștigat turneul WTA de la Dubai

* Titlu la Dubai și al 3-lea loc mondial pentru Halep, remarcă Agenția France Presse

AGERPRES (editor: Mihaela Pană)

Foto: (c) Ahmad Sidique/ XINHUA ARHIVĂ

În 2015 se împlinesc 15 ani de când este marcată această zi. Tema zilei reflectă faptul că educația incluzivă se face prin și cu ajutorul limbajului.

Prin tema aleasă se subliniază încă o dată importanța limbii pentru progresul societăților și al omenirii la nivel global. Incluziunea școlară a fost percepută până acum ca o fază de integrare a copiilor cu cerințe educative speciale.

Într-o abordare nouă, educația incluzivă se referă la o altă manieră de abordare a educației, prin care se promovează o învățare eficientă, una participativă, activă și creativă. Însușirea calitativă a unei limbi oferă, de asemenea, un cadru pentru consolidarea valorilor și a cunoștințelor și însușirea sentimentul de apartenență la o comunitate atât locală cât și globală, cerințe care reprezintă punctul de plecare al angajamentului civic asumat în cadrul Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.

Încă mai sunt multe de făcut în acest domeniu, în condițiile în care mai mult de jumătate din cele aproximativ 7.000 de limbi vorbite în lume sunt în pericol de a dispărea, pe parcursul câtorva generații, iar 96 la sută din aceste limbi sunt vorbite de doar 4 la sută din populația lumii, potrivit situ-lui ONU dedicat acestei manifestări. Doar câteva sute de limbi au fost puse cu adevărat la loc de cinste fiind folosite în sistemele educaționale și în domeniul public și mai puțin de o sută sunt folosite în lumea digitală.

Diversitatea culturală și dialogul intercultural, promovarea educației pentru toți și dezvoltarea societăților sunt ținte esențiale în activitatea desfășurată de UNESCO.

Dar ele nu sunt posibile fără un angajament larg și internațional pentru promovarea multilingvismului și a diversității lingvistice, inclusiv conservarea limbilor pe cale de dispariție.

Celebrarea Zilei internaționale a limbilor materne este marcată în acest an și de termenul limită pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. Agenda după 2015 trebuie să se concentreze asupra priorităților privind promovarea calității în educație și lărgirea accesului pentru toți la o astfel de educație, asigurându-se egalitatea de șanse și promovarea formei educaționale corespunzătoare dezvoltării durabile, se menționează în mesajul, secretarului general al UNESCO, Irina Bokova, pentru această ediție a zilei.

Educația în limba maternă este o parte esențială a realizării acestor obiective, facilitând însușirea cunoștințelor primare de alfabetizare și primele noțiuni de matematică. Pentru obținerea unei educații de calitate trebuie acordată mai multă importanță formării profesorilor, revizuirii programelor de învățare și creării unor medii educaționale adecvate.

În statele membre ONU, Ziua internațională a limbilor materne este marcată prin organizarea a diferite manifestări culturale, seminarii, conferințe, concursuri pe teme culturale, lingvistice și educative, de către autoritățile guvernamentale, universități, institute de cercetare, culturale și asociații culturale și de tineret.

La 16 mai 2007, Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 61/266 a solicitat statelor membre “să promoveze conservarea și protecția tuturor limbilor utilizate de către popoarele lumii”. Prin aceeași rezoluție, Adunarea Generală a proclamat anul 2008 ”Anul Internațional al Limbilor”, pentru a promova unitatea în diversitate și înțelegere internațională, prin multilingvism și multiculturalism.

În cadrul celei de-a treizecea sesiuni a Conferinței Generale a UNESCO (noiembrie 1999), a fost adoptată Rezoluția 37, care recomanda Națiunilor Unite măsuri clare privind promovarea diversității lingvistice, a multiculturalității și a valorilor culturale universale și sărbătorirea la 21 februarie a Zilei internaționale a limbilor materne.

AGERPRES/(Documentare-Dumitrescu Daniela, editor: Mariana Zbora-Ciurel)

Simon Parker a venit prima dată în România în 2001, cu niște prieteni din Marea Britanie „Am trecut granița la Arad și am străbătut munții cu mașina până la București. Poate sună ca un clișeu de Valentine’s Day, dar atunci pur și simplu m-am îndrăgostit de România. Nu pot să dau o explicație rațională de ce am îndrăgit țara voastră de la prima vedere, la fel cum nu poți să spui exact de ce te-ai îndrăgostit de o persoană la prima vedere. Probabil a fost o combinație de cultură, oameni și frumusețea pitorească a țării pe care am văzut-o și care mi-au dat impresia că sunt acasă. Am simțit nevoia să mă întorc aici, ceea ce am și făcut câteva luni mai târziu”, explică Parker.

Britanicul spune că a călătorit destul de mult la viața lui, dar că nici un loc în care a fost nu a avut impactul pe care l-a avut România, motiv pentru care și-a căutat un loc de muncă aici și la mai puțin de doi ani de la prima sa vizită, s-a stabilit în București ca profesor la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, liceu unde se angajează profesori de engleză din străinătate.

Elevii români îl vedeau ca pe un profesor „exotic”

A adus cu el un Land Rover roșu pe care l-a condus din Marea Britanie și până la București. „Era vara lui 2003, încă îmi amintesc cum am traversat toată Europa cu mașina aceea, cum am văzut pentru prima dată Munții Alpi, dar și cum m-a lăsat mașina în drum de vreo două ori prin Ungaria. Îmi aduc aminte și de primele mele drumuri cu mașina aceea uriașă prin București… ce să zic, nu erau multe mașini de teren la vremea aceea în oraș și de fiecare dată când intram într-o intersecție ca Piața Victoriei, toți șoferii încercau să mă evite”, spune Parker amuzat.

Profesorul povestește că i-a plăcut în mod special clima. Față de Anglia, la noi nu plouă tot timpul și nici nu bate vântul ca pe insulă. În ceea ce privește experiența profesoratului în școlile românești, Parker spune că, la început, era văzut ca un personaj exotic, foarte diferit față de ceilalți profesori, în ochii elevilor. „Modul în care predau este destul de informal și relaxant și predam materii care se învață în școlile britanice cum ar fi drepturile omului și abilități de prezentare (presentation skills). Majoritatea claselor erau împărțite pe grupe mici la orele de engleză și orele în sine erau o conversație”, explică profesorul britanic. Parker mărturisește că în Marea Britanie orele nu se desfășoară la fel, în special la clasele terminale, unde se face o pregătire intensă la doar trei materii pe care elevii și le-au ales pentru examenul național „A Levels”, echivalentul Bacalaureatului de la noi. Despre elevi, spune că sunt foarte inteligenți și că au fost mai buni decât elevii britanici, lucru pe care l-au observat și alți profesori din Regatul Unit care au predat aici.

După trei ani de profesorat la liceul „George Coșbuc”, Parker a continuat să predea la câteva școli private din București după care a petrecut doi ani într-un sat din Munții Făgăraș, unde a trăit o altfel de viață care i se pare apropiată de ceea ce a existat cândva și în Marea Britanie și care s-a pierdut în urma industrializării masive din secolul al XIX-lea. După experiența din Făgăraș a plecat la Cluj și apoi s-a întors în București pentru a participa la un proiect de „teacher training” (prin care îi învață pe profesori să predea mai bine), program realizat din fonduri europene.

Parker ajută peste 50 de elevi români să aplice la universitate

Întrebat dacă a contemplat vreodată să părăsească România, Parker a răspuns că au fost momente când i-a fost greu și s-a gândit să se mute în Bulgaria sau în Ungaria, dar nu a găsit ceva de făcut acolo care să-l motiveze precum munca pe care o făcea la noi în țară. „Acum îmi conduc propria afacere, o mică firmă prin care îi ajut pe elevii români să dea admiterea la cele mai bune facultăți britanice. Ideea mi-a venit când elevii români de la școlile unde predam veneau la mine să îi consiliez în materie de învățământ universitar și când am văzut la ce universități vroiau să aplice, sub nivelul lor de pregătire, am văzut o nișă pe piață pentru un centru de consiliere condus de profesori străini care au experiență de consiliere în Marea Britanie și care cunosc foarte bine învățământul universitar britanic. Acum, din echipa alături de care lucrez fac parte doi absolvenți de Cambridge și un consilier pe domeniul artă și arhitectură. Lucrăm cu peste 50 de copii din toată țara și în curând sperăm să ne extindem în Rusia și Grecia”, spune Parker. Firma a numit-o Albion International Study fiindcă „Albion” a fost primul nume pe care negustorii greci și romani l-au dat Insulelor Britanice în secolul al VI-lea Î.Hr.

În afară de pregătirea pe care o face cu elevii români pentru admiterea la facultate, Parker continuă să facă și „teacher training”, prin care îi învață pe profesorii români, în special cei de engleză care optează pentru astfel de cursuri, despre metode de predare care s-au dovedit a fi foarte eficiente în alte țări. „Majoritatea tehnicilor pe care le predau le dezvoltă elevilor abilități intelectuale care îi ajută să analizeze, să sintetizeze și să evalueze informația nouă pe care o primesc la școală. Genul acesta de strategii de predare s-au dovedit a fi foarte eficiente în dezvoltarea gândirii critice și a creativității”, a explicat Simon Parker.

Citat: “Poate sună ca un clișeu de Valentine’s Day, dar atunci pur și simplu m-am îndrăgostit de România”.

Foto: (c) Gil PIETRAR / Arhiva AGERPRES

Apariția pe aceste meleaguri a acestei plante exotice — smochinul — își are originile undeva, în vremurile de demult. Comunitatea sârbă din Clisura Dunării este atestată documentar acum 900 de ani. Cu actuala sa poziție, localitatea a apărut pentru prima oară pe o hartă din anul 1723, când autoritățile austriece au amenajat prin Cataractele Dunării un canal navigabil. Se spune că din antichitate navigatorii își pregăteau aici ambarcațiunile și luau cu simbrie un ”lup de fluviu” pentru a-i trece prin Cazane, unde, după fiecare val, pândea o primejdie.

De numele acestora este legată și apariția în această zonă a smochinului. De atunci, se crede, majoritatea locuitorilor trăiesc, în special, din prelucrarea smochinelor, aici existând cea mai mare plantație de smochin din țară, cu aproximativ 3.000 de asemenea arbuști.

În folclorul regiunii transfrontaliere circulă și o glumă, nu se știe însă cât adevăr sau câtă legendă conține ea: șvinițenii și-au păstrat graiul vechi tocmai datorită țuicii de smochină, cică atât de delicioasă și parfumată este încât, băută fără măsură, te împiedică să mai vorbești, adică să-ți diversifici sau modernizezi vocabularul.

”Datorită țuicii din smochină comuna noastră a devenit celebră. Suntem cunoscuți peste mări și țări cu acest elixir care l-a făcut și pe Hercule, plecat pe Dunăre în căutarea lânii de aur, să poposească mai mult timp într-o corabie ancorată la marginea fluviului, cam în locul unde, după mii de ani, a fost construită biserica noastră”, povestește primarul Nicolae Curici, el însuși un producător renumit de țuică.

El spune că, pentru a obține această băutură cu calități curative deosebite, ea fiind utilizată chiar și de suferinzii de boli de inimă și stomac, fructele se culeg când sunt răscoapte, adică ți se adâncesc unghiile în ele, și se pun în butoaie de lemn. ”Înainte de a așeza capacul la acestea se pune un strat din foi de hrean peste care se pune nisip, smochinele să nu intre în contact cu aerul. Se țin șapte zile la macerat, după care se scot la cazanul de făcut rachiu și se fierb la foc domol aproape o oră”, ne explică primarul din Șvinița.

AGERPRES/ (AS — autor: Florian Copcea, editor: Georgiana Tănăsescu)