Foto: (c) Accessgambia.com

Gambia este o enclavă situată în Africa de Vest, înconjurată în mare parte de Senegal și cu o linie scurtă de coastă la Oceanul Atlantic. Țara și-a luat numele de la râul Gambia, ce traversează teritoriului său. Populația țării este de aproximativ 1,9 milioane de locuitori, iar suprafața măsoară 10.689 kmp. Limba oficială este engleza.

Capitala țării, Banjul, face parte din diviziunea administrativă Greater Banjul Area și este situată pe Insula St. Mary (Banjul Island), în locul unde râul Gambia se varsă în Oceanul Atlantic. Insula este legată de partea continentală, în vest, și de restul zonei metropolitane Greater Banjul Area prin mai multe poduri. Distanța pe apă poate fi parcursă și cu feribotul. Orașul în sine are o populație ce depășește 31.000 de locuitori, dar în zona metropolitană locuiesc peste 350.000 de persoane.

Zona din apropierea insulei Banjul a fost locuită cu sute de ani înainte ca navigatorii portughezi Antoniotti Usodimare și Luiz de Cadamosto să ajungă la gura de vărsare a Râului Gambia, în 1455. În 1815, guvernatorul șef al așezărilor britanice din Africa de Vest, Charles MacCarthy, i-a dat ordin unui ofițer britanic, Alexander Grant, să navigheze în aval de insula senegaleză Goree, pentru a cerceta dacă poată fi construit acolo un fort militar. În urma verificărilor, detașamentul Forțelor regale africane s-a stabilit pe insula cunoscută, pe atunci, ca ”Banjulo” în rândul portughezilor.

La 23 aprilie 1816, căpitanul Alexander Grant a încheiat un tratat cu Tomani Bojang, ”Regele” (Mansa) din Kombo, pentru luarea în arendă a insulei de către Guvernul britanic. Insula a fost redenumită ”St. Mary”, iar aici a fost construită o așezare numită Bathurst, după numele Secretarului de Stat pentru Coloniile Britanice, Henry Bathurst. Până în 1821, aici fuseseră construite clădiri ale autorităților, între care se numărau garnizoane, un spital și un tribunal.

MacCarthy Square (Piața MacCarthy), denumită după brigadierul Sir Charles MacCarthy (guvernator pentru Sierra Leone și așezările africane de vest), a fost încercuită de primele clădiri publice. Mai târziu, așezarea Bathurst a fost inclusă în administrarea autorității Guvernatorului din Sierra Leone. În 1818, populația totală a noii așezări număra în jur de 600 de persoane, iar până în 1826 crescuse până la 1.800, din care 30 erau europeni. În 1830, ambarcațiuni pline cu refugiați africani eliberați ajungeau la Bathurst.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, populația din Bathurst ajunsese la 4.000 de localnici, iar pe lângă aceștia mai trăiau aici 190 de coloniști. Creșterea masivă a populației a fost determină de afluxul se sclavi din Freetown, fugari și membri ai tribului Wollof, din insulele senegaleze Goree și St. Louis. Autoritățile au încercat să pună capăt migrației masive, dar sarcina a fost dificilă din cauza conflictelor religioase din zonă. Totuși, dezvoltare zonei a fost remarcabilă: într-un secol, așezările de localnici se transformaseră într-un adevărat oraș, ce devenise una din principalele porți ale comerțului maritim din Africa de Vest.

Diviziunile locale din Bathurst s-au reflectat și în împărțirea districtelor pe diferite grupuri etnice: Soldier Town, unde locuiau pensionarii din forțele militare; Jolof Town, zona meșteșugarilor și a meșterilor urmași ai etnicilor Wollof; zona mai sărăcăcioasă Moca sau Mocam Town, numită mai târziu Half-Die (după epidemia de holeră din 1869), locuită de lucrători imigranți din zona Kombo și din regiunile din amonte; Melville Town, locuit de etnici Jolas; Portuguese Town, populat de descendenți Mullato din familii mixte de africani și portughezi. Pe măsură ce așezarea urbană s-a dezvoltat, străzile au luat nume de meșteșugari importanți sau generali participanți la Bătălia de la Waterloo, spune istoria orașului Banjul. În semn de recunoștință pentru eforturile depuse pentru oprirea sclaviei de-a lungul râului Gambia, o stradă poartă numele britanicului Grant.

Bathurst a fost declarat capitală pentru Colonia și protectoratul Gambiei, în 1889. Orașul-port a câștigat un statut superior, ”city”, în 1965, în același an în care Gambia și-a declarat independența. În 1973, Bathurst a revenit la numele Banjul.

După o perioadă de stagnare și decădere, în anii ’80, capitala a trecut printr-un exod rapid al populației către zonele Kombo, ceea ce a dus la crearea diviziunii administrative Greater Banjul Area.

În zilele noastre, Banjul este cunoscut și ca ”Orașul Luminii”: ”mereu plin de viață, în special în perioadele festive, fie cu ocazia sărbătorilor religioase sau culturale, fie în timpul festivalurilor tradiționale”, notează publicația gambiană ”Daily Observer” în articolul ”Banjul: The City of Light”.

AGERPRES/ (Documentare-Roxana Mihordescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui
Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Stânca Piatra Teiului, un bloc de rocă de mari dimensiuni, format din calcare recifale cretacice, se află la o distanță de aproximativ 44 km NV de orașul Bicaz, și a fost declarată monument al naturii (categoria a III-a IUCN) din 1951, actual cu statut de rezervație geologică.

Foto: (c) Zonabicaz.ro

Cu o înălțime de 23 m, stânca Piatra Teiului are forma unui turn izolat, este amplasată pe o terasă mai înaltă cu 5-7 metri față de nivelul Bistriței și are baza cuprinsă de ape aproximativ jumătate de an. Aria protejată are o suprafață de 0,2 ha și se găsește la altitudinea de 508 m.

Foto: (c)Turistik.ro

Stânca este perfect vizibilă de pe viaductul ce traversează lacul, un important nod de drumuri, ce leagă Moldova de Transilvania, fiind înconjurat de unele dintre cele mai frumoase peisaje din țară. Drumul de la viaduct duce spre Borca și apoi Vatra Dornei, pe Valea Bistriței, sau spre Ardeal, prin Grințieș și Tulgheș. În apropiere se află Stațiunea Durău și unul dintre cele mai importante puncte de acces pe traseele de pe Masivul Ceahlău. De asemenea, de la viaduct se poate merge spre pasul Petru Vodă, la mănăstirea cu același nume.

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui
Foto: (c) Simion MECHNO / AGERPRES ARHIVĂ

Denumită de localnici Piatra Dracului, de acest monument al naturii se leagă numeroase legende. Inclusiv poetul și criticul literar, Alecu Russo a scris despre ea: ”Înaltă de patruzeci de picioare, așezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulți călători, ca și mine, la întâia ocolire o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din străvechi vremuri, dar când te uiți la așezarea ei în șes, departe de mai mult de 500 de pași de orice înălțime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de mușchi gălbui, rămâi tăcut și mic în fața mărețului uriaș; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniți. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieșită a stâncii alcătuiește, ca un fel de cerdac deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei, care a dat pietrei numele lui, mai mult spre a o face să uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în șoaptă și făcându-și cruce ca buni creștini.”

Foto: (c) Viziteazaneamt.ro

Una dintre legendele din zonă spune că bucata de piatră a apărut în urma unui pariu dintre diavol și Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu se plânsese diavolului de minciuna și lucrurile rele ale oamenilor, iar diavolul s-a gândit să aducă potopul asupra oamenilor. Diavolul s-a lăudat că va fura o bucată de stâncă de pe vârful Muntelui Ceahlău, într-o noapte, și până dimineața el va deveni stăpân peste omenire. Astfel a desprins bucata de stâncă din Ceahlău și s-a îndreptat spre valea Bistriței, când un zgomot ascuțit se auzi din văi — era cântatul cocoșului. Diavolul și-a descleștat ghearele și bucata de piatră a căzut din mâna sa, în mijlocul apei.

Localnicii spun că de atunci, noapte de noapte, stânca se mută, fie pe stânga, fie pe dreapta, căci se pare, diavolul nu a încetat să încerce să ia stânca de acolo și să o ascundă în adâncurile apelor pentru a putea stăpâni lumea, și nu reușește decât să o urnească doar câțiva centimetri.

O altă legendă vehiculată printre localnici povestește că în vremuri străvechi, într-o văgăună ascunsă a Ceahlăului trăia un căpcăun care fura fetele din sat și le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră cu înfățișări ciudate.

Mâniat peste măsură, tatăl uneia dintre fetele răpite și-a convins sătenii să meargă să-l doboare pe căpcăun. Monstrul din vârful muntelui a privit atunci furios și a luat într-o noapte o bucată de piatră pentru a distruge satul fetei. Atunci, duhul cel bun al Ceahlăului, pe care oamenii și-l închipuie ca fiind un bătrân cu părul alb, s-a prefăcut într-un tânăr voinic, care l-a înfruntat pe căpcăun. Voinicul a tăiat ghearele monstrului și bucata de stâncă a căzut în locul în care o vedem și astăzi.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru)

“Sunteti singura tara din Europa care isi are scrisa istoria in propriul ei aur”

Muzeul National de Istorie a Romaniei a organizat pe 16 mai a.c. o conferinta dedicata bratarilor dacice rascumparate recent de statul roman. Evenimentul a fost marcat de prezenta doamnei Barbara Deppert Lippitz, expert international autorizat, care a certificat autenticitatea podoabelor. “Formula As” beneficiaza de un interviu in exclusivitate, cu prestigioasa experta germana

“Am acumulat atata experienta, incat imi pot permite sa deosebesc un fals de o lucrare autentica”

– Cititorii revistei “Formula As” ar fi onorati sa va cunoasca cartea de vizita profesionala. Cine sunteti, doamna Barbara Deppert Lippitz?
– Sunt un arheolog liber. Nu un dac liber, cum se spune pe la voi, ci un arheolog liber. Sunt expert autorizat si oficial de peste 30 de ani si imi desfasor activitatea in cadrul Camerei de Comert din Frankfurt. In general, particip la expertize cerute de guvernele unor tari, de muzee sau de colectionari privati. De asemenea, sunt invitata la foarte multe conferinte, unde expun rezultatele cercetarilor mele. Lucrez de asemenea pentru tribunalele care cer expertize, in unele procese care au ca subiect obiecte de patrimoniu, la fel si pentru companiile de asigurari. Bineinteles ca domeniul meu de activitate nu se limiteaza la bijuterii antice, ci cuprinde o paleta mai larga de obiecte de patrimoniu. Insa am cercetat si am publicat texte despre peste 1500 de bijuterii din aur, rezultat al unor studii deosebit de aprofundate. Am avut astfel ocazia sa ma specializez atat in analiza tehnicii de lucru, cat si a stilului in care erau lucrate aceste obiecte. Am acumulat atata experienta, incat imi pot permite sa deosebesc un fals de o lucrare autentica, ba am reusit sa invat chiar si trucurile folosite de falsificatori. Ca expert german in obiecte de patrimoniu, prin semnatura pe care o dau pentru o expertiza, prin stampila pe care o aplic, eu trebuie sa garantez corectitudinea timp de 30 de ani, purtand in acest timp o responsabilitate importanta. Nu imi pot permite sa fac erori, si pana in acest moment, nu am avut nici o problema in acest sens. Cea mai mare cantitate de aur am expertizat-o la cererea guvernului suedez, caz in care erau peste 35 de kilograme de aur. Era vorba de o colectie de obiecte ce urma sa fie achizitionata de Muzeul National din Stockholm, iar printre ele se strecurasera si cateva falsuri, pe care le-am depistat dupa o analiza atenta.

“Multi din arheologii romani au trait,au cercetat si au creat pe timpul comunismului si,de multe ori, munca lor a fost rodul constrangerilor la care erau supusi”

– Si totusi, exista voci chiar printre cercetatorii, istoricii si arheologii romani, care incearca sa sustina varianta falsului. Ce credeti despre acest curent, al carui reprezentant principal este profesorul Constantin Preda?
– Am remarcat ca, mai nou, in Romania, au aparut peste noapte multi specialisti in aur, dar cei mai multi dintre ei nu au tinut niciodata in mana o piesa de aur. Este foarte usor sa emiti teorii referitoare la aur, dar cand este vorba de tehnica prelucrarii acestuia, lucrurile se complica, multi dintre ei nereusind sa dea raspunsuri concrete si valabile la intrebarile care apar. In cazul profesorului Preda, nu putem vorbi de faptul ca nu ar fi un

specialist consacrat, dar dansul isi formuleaza intreaga teorie incepand cu o informatie falsa, cu o greseala. El spune ca niciodata nu a fost gasit vreun obiect de aur sau vreo comoara intr-o cetate dacica, intarindu-si afirmatia cu argumentul ca pana acum nu au fost gasite bratari sau alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia. Aceasta este prima greseala. Stim deja cu exactitate ca bratarile, desi nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, au fost gasite in vecinatatea ei, pe un alt deal, in locul numit Caprareata, ceea ce reprezinta o diferenta intre realitatea terenului si realitatea teoriei prezentate de domnul Preda. In consecinta, el ori nu a fost bine informat, ori nu a dorit sa fie bine informat. In alta ordine de idei, in arheologie se nasc niste reguli care pot sa aiba valabilitate sute de ani, dar este suficienta o singura descoperire care sa rastoarne aceste reguli. Este si cazul acestor bratari. Se cunosteau, pana acum, doar bratari spiralice de argint si bronz. Nimeni, cu exceptia istoricului si arheologului Florin Medelet, nu intuia existenta celor de aur. Unii chiar excludeau posibilitatea ca ele sa existe. Dar iata ca ele exista. Descoperirea lor rastoarna toate teoriile vechi si aduce noi dovezi, care completeaza istoria metalurgiei antice. Si tocmai aceste dovezi sunt respinse de domnul Preda, total nejustificat. La fel de nejustificata este si parerea dansului, conform careia, monedele de tip coson ar fi batute in evul mediu. Este o idee stupida, care nu are nici un fel de suport stiintific, si care a fost combatuta, nu o data, cu argumente solide. Vedeti dumneavoastra, multi din arheologii romani au trait, au cercetat si au creat pe timpul comunismului si, de multe ori, munca lor a fost rodul constrangerilor la care erau supusi. Prea putin se lucra cu mijloace moderne si prea putin exista deschiderea la nou. Trebuie sa intelegem ca adevaruri valabile de 40-50 de ani pot sa-si piarda valabilitatea printr-o descoperire si de aceea lumea arheologica trebuie sa fie pregatita, in orice moment, sa rastoarne, daca este cazul, niste valori care odata erau valabile.

“Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare”

– Ce inseamna aceste bratari pentru istoria noastra?
– Daca intram in camera tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti, putem sa citim ce a insemnat aurul de-a lungul istoriei voastre milenare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la Luvru, nici la British Museum si nici in muzeele din Statele Unite nu gasim ce exista in muzeul dumneavoastra de istorie. Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi meritat. Si cand spun “ati fi meritat”, ma gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut-o in construirea unei civilizatii demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur autohton. Revenind la ce inseamna bratarile pentru istoria voastra, in primul rand, ele sunt o dovada ca dacii prelucrau propriul lor aur. Iar in al doilea rand, ele probeaza ca dacii aveau mult aur. Analizele de laborator, efectuate la Institutul de Fizica Nucleara de la Magurele, nu pot fi contestate de nimeni si ele dovedesc ca aurul poarta amprenta Muntilor Apuseni. Perioada dacica a insemnat mult aur, ravnit de toata lumea antica. Romanii stiau bine de existenta acestei bogatii imense, iar razboaiele lor au avut ca scop, in primul rand, imbogatirea. La cucerirea Daciei, romanii s-au imbogatit consistent, atat cu aurul public, cat si cu cel privat, din tezaurul regal. Apoi, aceste bratari demonstreaza, fara indoiala, potentialul creativ al mesterilor daci. Ne demonstreaza ca acesti veritabili artisti orfevrieri ai Daciei prelucrau aurul cu o lejeritate si cu o dexteritate native, asemenea copiilor care se joaca cu plastilina sau cu lemnul cioplit. Aveau exercitiul prelucrarii lui, il cunosteau foarte bine. Dacii aveau o experienta solida in prelucrarea aurului, o traditie mostenita, am putea spune.

Daca este sa incadram acest eveniment al descoperirii si cercetarii acestor bratari in istoria europeana, putem spune, acum, fara nici o indoiala, ca aurul dacic si-a gasit definitiv locul in cronologia exploatarii, prelucrarii si utilizarii aurului, in contextul istoric european. Continuatori ai traditiilor celtilor, care erau adevaratii stapani ai prelucrarii metalelor, dacii au desavarsit maiastra arta a prelucrarii aurului. Pe harta Europei, alaturi de aurul scandinav, german sau spaniol, aurul dacic se integreaza perfect, completand un mare gol, existent pana in acest moment. De ce? Pentru ca aceste bratari reprezinta capodopere ale orfevrariei europene. Au o unicitate si valoare care le da dreptul sa fie numite capodopere.

“Voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa”

– Sunt unii istorici care sustin ca dacii nu aveau si nu prelucrau aur. Cum putem sa intelegem acest curent?
– Aceasta este inca o idee stupida, vehiculata in istoria voastra. Acest teritoriu a fost in toate epocile foarte bogat in aur. Au fost gasite artefacte de aur, raspandite de-a lungul istoriei voastre, mai numeroase decat in alte tari. Dincolo de granitele voastre, aurul costa foarte mult, iar munca pentru prelucrarea lui era enorma, facuta cu mari sacrificii. Ceea ce aici nu a fost cazul. Aur se gasea, iar mana de lucru era asigurata de mesteri priceputi, cu o veche traditie. Aurul se prelucra in aceste tinuturi inca din neolitic, si era aur extras din Muntii Apuseni. Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Din neolitic, din perioada bronzului, a fierului, din perioada dacica, din cea a influentelor elenistice, din cea romana, din cea a migratiilor si continuand cu evul mediu si epoca moderna, totul s-a bazat pe una si aceeasi traditie a prelucrarii aurului autohton.
– In final, dupa aceasta lectie stralucita de istorie despre aurul autohton, ce credeti, suntem noi urmasii Romei, asa cum este scris in istoria oficiala a romanilor?
– Nu, aceasta este o alta greseala, voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si nici dupa aceea. Poporul roman, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura romanilor cu natura este mult mai profunda decat a celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura. Sa revenim putin la serpii stilizati din bratarile de aur. Nu stiu daca ati vazut vreodata un schelet de sarpe, cu vertebrele sale deosebit de elastice. Acest schelet se regaseste exact in stilizarea palmetelor care continua varfului fiecarei bratari. Numai o legatura extrem de puternica a omului cu natura ar fi putut reusi sa determine o astfel de realizare remarcabila. Asa ca voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa.

Sursa: formula as

In Bucovina si Moldova in cazuri de lipotimie, gastralgie, varsaturi, crampe abdominale, greturi si disconfort, unele din simptomele amintite, dupa mese mai copioase, se aplica o presopunctura, mai bine zis un masaj energetic cu o stimulare forte, procedeu asemanator celor din tehnica japoneza de reanimare Koatsu a manevrelor folosite in metoda traditionala extrem-orientala Do-In. Aceste masaje se efectueaza pe antebrat de la articulatia pumnului cam 10-15 cm. In sus pe radius-cubitus cu otet pana aproape de durere si pana la descongestionarea unor zone de plenitudine, „galme“, aflate pe meridianele de acupunctura Intestin Subtire (pe cubitus), Intestin Gros (pe radius). Aceste zone sunt folosite inainte de practicarea masajului pentru diagnosticarea bioenergetica empirica, in vederea masajului corespunzator, ele fiind situate pe laturile mainii precum s-a amintit: pe zona mediana a fetii posterioare (interne) si anterioare (externe) a antebratului, se aplica acelasi procedeu de masaj dar cu o intensitate redusa pentru „linistire”. Aceste trasee de masaj (masate) corespund meridianului Trei Focare (corespunzator traseului anterior antebratului) si respectiv Vase *** (partea posterioara antebratului), meridiane folosite de altfel, in tratamentul acupunctural modern al afectiunilor amintite. Procedeul se incheie la cap, cu masajul tamplelor, a fruntii si sub cloasonul nazal, ce se maseaza usor cu otet favorizand mirosul acestuia. Vedem deci ca, concomitent cu acest masaj se foloseste si aromaterapia pentru stimulare si echilibrare.

Foto: (c) TUDOR MARTALOGU / AGERPRES ARHIVA

Debutul în televiziune a fost, în 1964, cu melodia ”Vreau să știu”. A scris melodii de muzică ușoară și muzică de film. A participat în calitate de dirijor la Festivalul internațional de la Atena, în 1969, și la ”Festivalul cântecului”, unde și-a prezentat piesa proprie ”Mediterana”.

Este autorul a peste 700 de piese de muzică ușoară și a peste 3.000 de orchestrații. Între marile șlagăre care poartă semnătura lui se numără: ”Cheamă-mă”, ”Te-așteaptă un om”, ”Încrederea”, ”Mediterana”, ”Melodiile dragostei”, ”N-am noroc”, ”Pânza bărcii”, ”Nicio lacrimă”, ”Uită nostalgia”, ”Taina nopții”, ”Casa mea”, ”De singurătate”, ”Ce mică-i vacanța mare”, ”Să crezi în dragostea mea”, ”Dacă n-ai fi existat”, ”Ne mai vedem și mâine”, ”Iartă”, ”De n-ai să vii”, ”Raiul pe pământ”.

A scris muzică pentru cinci spectacole de revistă: ”Dragoste și aventură” (1973), ”Corăbii pentru dumneavoastră” (1976), ”Nu sunt turnul Eiffel” (1978), după piesa omonimă de Ecaterina Oproiu, la Teatrul Mic, ”Trei fetițe poștărițe și-un poștaș mai poznaș” (1983), la Teatrul Muzical din Brașov, ”Trecere în revistă” (1983), la Cluj-Napoca, Ansamblul ”Doina” al Armatei.

Compozitorul în 1992
Foto: (c) MIHAI SAVU / AGERPRES ARHIVA

Între anii 1963-1969 a fost instrumentist al formației de estradă a Radioteleviziunii (dirijor Sile Dinicu).

Membru al Uniunii Compozitorilor din 1969 și membru GEMA, în Germania, din 1962.

Dirijorul orchestrei de muzică ușoară a RTV în perioada 1989-1995.

Președinte sau membru al unor jurii la festivaluri și concursuri interne sau internaționale.

A efectuat turnee cu formația Perpetuum Mobile în Germania, Suedia, Norvegia, URSS, Ungaria, Polonia, Danemarca, în calitate de instrumentist.

Primul șlagăr a fost ”Te-așteaptă un om” — versuri: Mihai Dumbravă, interpret: Dan Spătaru, 1966, iar șlagărul consacrării sale — ”Nicio lacrimă” — versuri: Mihai Dumbravă, melodie interpretată de 17 concurenți străini, în primele trei ediții ale Festivalului Internațional Cerbului de Aur, în perioada 1968-1971.

A scris muzica pentru 7 filme de lung metraj, dintre care: ”Brigada Diverse intră în acțiune” (1970); ”Brigada Diverse în alertă!” (1971); ”Brigada diverse la munte și la mare” (1972), în regia lui Mircea Drăgan, ”Brațele Afroditei” (1978), regia Mircea Drăgan.

A primit Premiul Uniunii Compozitorilor pentru compoziție în anii 1978, 1979, 1982, 1984, 1995 și Premiul pentru orchestrație la Festivalul internațional al șlagărului din Dresda, 1982.

A avut cele mai multe participări (16) la Festivalul Mamaia, unde a obținut 5 Trofee Mamaia — 1984 ”De n-ai să vii” (text: Ovidiu Dumitru, solist: Angela Similea), 1988 ”Dacă într-o zi mă vei iubi” (text: Ovidiu Dumitru, solist: Daniel Iordăchioaie) și ”Deschid fereastra” (text: Aurel Storin, solist: Corina Chiriac), 1992 ”Lasă-mi pe cer o stea” (text: Dan V. Dimitriu, solist: Gabriel Cotabiță), 1995 ”Raiul pe pământ” (text: Mihai Dumbravă, solist: Gabriel Cotabiță), 1997 ”Dacă n-ai pleca” (text: Roxana Popescu, solist: Monica Anghel).

Tot la Mamaia a obținut un titlu de laureat, un premiu I, două premii II, două premii III, un premiu al criticii, un premiu al publicului, patru mențiuni.

A concurat la toate manifestările de gen, unde a obținut: nouă premii I, patru premii II, patru premii III, cinci mențiuni ale publicului, două premii speciale ale juriului.

La Festivalul “Crizantema de Aur” a obținut, în 1986, Premiul Uniunii Compozitorilor și, în 1987, premiul I.

La 8 ani după decesul său, i-a fost conferit premiul I pentru piesa ”Să ne-amintim de ziua asta”, în interpretarea Corinei Chiriac. Versurile aparțin tot compozitorului.

Angela Similea declara despre Ion Cristinoiu: ”Este unul dintre cei mai mari melodiști ai Europei. Nici el nu știe, nu mai știe câte șlagăre a lansat, câte premii, mari premii, a luat” (”Angela — Cântec și rugă” de Smaranda Jelescu).

Cele mai multe colaborări le-a avut cu Corina Chiriac (21 de piese) și Angela Similea (18 piese).

Compozitorul Ion Cristinoiu a murit la 21 noiembrie 2001.

AGERPRES/(Documentare — Marina Bădulescu, editor: Irina Andreea Cristea)

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Trebuie să ajungem în inima arealului Dealu Mare, străbătut de Paralela 45, unde se află Distileriile Alexandrion, la Bucov — Pleașa, care se întind pe o suprafață de 200.000 de metri pătrați.

Aici, patronul sirian Nawaf Salameh a readus istoria în prezent, omagiindu-l pe fostul domnitor al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, cu vinarsul autentic românesc ‘Brâncoveanu XO’, în semn de respect pentru cel sub a cărui domnie cultura românească a cunoscut o dezvoltare fără precedent.

Autocarul se târăște cu 20 de kilometri pe oră, prin traficul ultra-aglomerat. Intersecția cu drumul vechi de centură, nemodernizat, al orașului strangulează efectiv circulația.

Parcurgem câteva sute de metri și întâlnim un șantier care stă. Imaginea a ceea ce ar fi urmat să fie, probabil, un pasaj suprateran contrastează puternic cu peisajul. Pe stânga și pe dreapta șoselei, cu asfaltul mâncat, vezi pământ calcinat, grămezi de moloz, fier forjat contorsionat. Ne întâmpină o pădure de picioare de pod groase, înfipte răzleț pe marginea drumului, amenințător pentru trafic. Încă o dată mai înalte decât autocarul, cândva vopsite în alb, dar acum corodate de vreme, coloanele ce s-a dorit a fi fost picioare de pod, agresează privirea. Totul pare abandonat. ‘Lucrarea de artă’ așteaptă încă să fie terminată, pentru a fluidiza traficul în această intersecție intens circulată de autovehicule de transport greu ale companiilor din zonă.

Situații ca aceasta creează mari probleme investitorilor, oamenilor de afaceri locali, dar în egală măsură și locuitorilor orașului.

Ajungem la Distileriile Alexandrion care sărbătoresc 20 de ani de activitate în industria locală a alcoolului.

La prima vedere nu pare nimic spectaculos. Două hale mari, nu mai înalte de 20 de metri, vopsite în alb și bleu, și un sediu administrativ, în fața căruia flutură steaguri cu brandul companiei, pot fi văzute imediat la intrarea pe poarta distileriei.

Cum aveam să constat mai târziu, spectacolul începe abia după ce cobori la adâncimea de zece metri în cramă. Aici vezi șiruri lungi de butoaie cu capacitatea de sute de litri fiecare, stivuite ordonat în formă de piramidă, unde se ‘odihnește’ materia primă — distilatul de alcool din care vor fi obținute băuturile după maturare.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Afacerile distileriei au început prin achiziția unui brand, în urmă cu 20 de ani, iar ulterior s-au dezvoltat pe baze proprii. A apărut o fabrică nouă, investiție derulată între anii 2008 — 2010, în valoare de 20 de milioane de euro. Au fost, de asemenea, dezvoltate dotări suplimentare legate de cramă și o distilerie de fructe și alte elemente de infrastructură, referitoare la organizarea depozitelor și a distribuției.

Începând din septembrie 2014, Distileriile Alexandrion au lansat un proiect pentru obținerea de produse tradiționale românești, prin distilatele de fructe pe care le procesează în fabrică.

Ne aflăm în secția de procesare fructe, un spațiu din beton exclusiv, unde sunt depozitate și fructele destinate prelucrării.

‘În fiecare zi, aici procesăm circa 20 de tone de fructe. Mere, prune, cireșe, orice fel de fruct cu pulpă sau cu sâmbure, pentru obținerea plămezilor, care prin fermentație urmează în final să fie distilate și transformate în alcool etilic din fructe’, ne explică unul dintre inginerii specialiști ai distileriei.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Instalația de distilat, un joc de puzzle din țevi, alambicuri și recipienți este unică în România și a fost importată din Slovenia. Sistemul facilitează pregătirea plămezilor ce vor fi introduse în procesul de fermentație. Sistemul multifuncțional poate fi asamblat astfel încât poate procesa toate categoriile de fructe care există în agricultura românească.

‘În sezonul de iarnă, pregătirea plămezilor pentru maturare este, de asemenea, o altă activitate care se desfășoară în acest loc. Debitul de procesare a fructelor pe această instalație este de 3.600 de kilograme masă de fruct tocat pe oră și, de regulă, lucrăm 14 ore pe zi și reușim să procesăm 18 — 20 de tone de fructe’, explică inginerul care ne însoțește în facilitățile de producție.

Intru în hala rezervoarelor de fermentație.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Aici sunt dispuși linear, pe patru rânduri, cilindri înalți de inox, cu capacitatea de 22.000 de litri fiecare. Tancurile se încarcă până la două-treimi din capacitate, pentru a avea condiții propice extragerii alcoolului din fermentația primară. Utilajele sunt provenite din Italia și Bulgaria. În procesul de fermentație nu se adaugă nici un fel de substanță chimică, fermentația este 100 la sută naturală și durează în jur de 15 — 16 zile, ne dau asigurări specialiștii Alexandrion.

La sfârșitul unui ciclu de fermentație, plămezile din tancurile de fermentație se transferă, printr-un sistem de conducte, în fierbătoare, la secția de distilare propriu-zisă. Hala de distilare este dominată de patru rezervoare de înălțimea unui vagon de cale ferată, jumătate din alamă și jumătate din inox, strălucind ca oglinda, cu scări de acces laterale.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Terminațiile înalte, prelungite cu țevi de alambicuri, amintesc de vapoarele cu aburi și zbaturi ce străbăteau fluviul Mississippi în romanele lui Mark Twain, pe la 1850. Văd ‘burțile’ uriașe în care fructele macerate puse la ‘fiert’ vor deveni mai târziu coniac, votcă sau rachiu. Imaginea mă duce cu gândul la povestirile cu Gargantua și Pantagruel, al căror apetit era greu de stăpânit.

Aici, în hala distileriei, se prelucrează, la temperaturi controlate, plămada, din ai cărei aburi încinși picură, prin condensare, produsul primar de alcool. Tancurile sunt supravegheate de computer, care urmărește evoluția procesului tehnologic — temperatură de fierbere și presiune. În această hală automatizată operează maximum doi sau trei muncitori pe schimb.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Ajungem în cramă. Coborâm într-un subsol la 10 metri adâncime. Spațiul subteran are o capacitate de 3.000 de butoaie în care este maturat alcoolul, care va fi pus în sticle în secția de îmbuteliere, unde suprafața de producție este de 10.000 de metri pătrați.

Crama găzduiește și o mini-expoziție cu butoaie pe post de mese, pe care sunt dispuse circular paharele speciale de coniac pentru degustare. Temperatura de aici este constantă, la 9 — 12 grade celsius, iar vara temperatura nu trece de 14 grade.

Pe o masă lungă rustică, din buștean cioplit, sunt aliniate soldățește sticle de diferite forme și mărimi, care prezintă producția distileriei, 10 branduri de produse, între care vinarsul Brâncoveanu XO și VSOP, Alexandrion de 5 și 7 stele, Vodka Alexander, Kreskova, afinată tradițională și vișinata Saber Premium.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

‘Recent crama a fost vizitată de clienți din Emirate. Vinarsul Brâncoveanu este exportat în cantități importante în China. Chinezii sunt mari amatori și băutori de coniac. Brandul Brâncoveanu este promovat astfel în lume, pentru a aminti de istoria României’, explică gazda noastră.

În 2014, Distileriile Alexandrion au vândut 12 milioane de sticle și au avut o producție de 8 milioane de litri de alcool, iar 650 de milioane de sticle au fost exportate. În cei 20 de ani de activitate în România, Distileriile Alexandrion au vândut peste 223 milioane de sticle de băuturi alcoolice și au avut o producție de 120 de milioane de litri. Vinarsul Brâncoveanu, marcă premium a companiei a reprezentat 470.000 de sticle din total.

‘Pentru excelență a fost motto-ul care ne-a ghidat în toți acești ani. Iar excelența se obține prin eforturi însemnate, sacrificii și perseverență. Lucrurile perfecte nu se nasc de pe o zi pe alta, iar rafinamentul este o virtute pe cât de greu de atins, pe tot atât de demnă de cei care prețuiesc valorile care contează de-a lungul timpului… După 20 de ani, Distileriile Alexandrion reprezintă nu doar o companie românească puternică, ci un model de business matur, un reper al competenței și seriozității în producția băuturilor alcoolice de calitate’, arată Nawaf Salameh, fondator și președinte al Distileriilor Alexandrion.

Distileriile au lansat în septembrie 2014 un proiect nou care vizează realizarea de produse tradiționale românești de tip țuică, rachiu de mere și palincă. Pentru acest proiect au fost culese informații și au fost purtate discuții cu producătorii locali din Ardeal, din Prahova, din mai multe zone unde există această tradiție.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

‘Prahova este o zonă foarte ofertantă și sperăm să avem aici bazele pentru obținerea băuturilor de tip țuică și rachiu de mere, pe baza achiziției de fructe din această regiune. Din păcate, anul trecut, pe fondul unei scăderi a interesului cultivatorilor față de producția de prune, am găsit în toată țara un singur furnizor pentru o cantitate infimă de prune pe care am putut să o procesăm experimental. Iar merele pe care le-am achiziționat, au fost aduse de la Bacău și din Bistrița, și cu mare dificultate am găsit cantitățile necesare.Interesul pentru pomicultură a scăzut foarte mult în ultimii ani, și atunci te întrebi, oare ce consumăm noi, atâta timp cât magazinele sunt pline de așa zise băuturi naturale din mere. Noi n-am putut găsi mere în cantități suficiente pentru a putea asigura procesarea. Ca să putem fi rentabili, trebuie să procesăm într-o zi 18-20 de tone de mere. Am achiziționat aproape 1.000 de kilograme de mere de la doi furnizori pe care i-am găsit cu greu. Întrebarea pe care o punem este dacă ceea ce consumă populația României în momentul de față sub genericul de suc de mere sau de prune, este într-adevăr suc’, spune inginerul de producție care ne însoțește.

Acesta arată că din cauza sărăciei și lipsei de educație, oamenii consumă încă băuturi contrafăcute, care reprezintă peste 90% din piața de alcool românească.

‘Rețeta noastră a fost aprobată de autorități și dacă o încalc sunt amendat sau chiar scos de pe piață. Falsificatorii, până sunt prinși, cauzează consumatorului probleme mari de sănătate. Este foarte greu să-i depistăm, dar suntem foarte sensibili la informația care vizează apariția unui produs falsificat sub marca noastră. S-a ajuns până și la falsificarea etichetei. Pierderea noastră vine din faptul că clienții noștri își pierd încrederea. În prezent, 90% este piață neagră, la băuturile alcoolice’, subliniază interlocutorul nostru, care a ținut să nu-i fie făcut public numele, cu toate că se vede că este unul dintre specialiștii de marcă ai fabricii.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Distileriile Alexandrion beneficiază de consultanța cunoscutului expert francez în coniac Gerard Joumier, care are cu acestea un contract de colaborare.

‘De circa 15 ani, Alexandrion beneficiază de suportul unui specialist în coniac, este vorba de domnul Joumier, care este angajat cu contract la Alexandrion, în vederea certificării calității la produsul vinars Brâncoveanu XO. Și Joumier și alți specialiști sunt de acord că acest vinars XO este un brandy de foarte bună calitate. Totul depinde la orice brandy la calitatea distilatului de vin pe care îl utilizezi. Cu cât este distilatul de vin mai savuros, mai catifelat, și coniacul este mai vandabil. Produsul Brâncoveanu XO are o trasabilitate la învechire de 7 ani. Amestecul de diferite distilate este o operă de artă, care aparține degustătorilor pe care îi are Alexandrion. În România acest distilat se numește Vinars, dar este cognac 100%. Distilatul nu poate depăși 42 de grade, pentru că atunci nu mai este coniac. Învechirea se realizează în butoaie românești din lemn de stejar, iar păstrarea timp de peste 7 ani în acestea duce la dezvoltarea unor arome unice. Aromele adună în buchetul lor miros de vanilie, nuci proaspete. Distilatul îmbină savoarea fructelor uscate și aroma boabelor de strugure. Culoarea este de ambră milenară. Brâncoveanu XO este un omagiu adus fostului domnitor al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, sub a cărui domnie cultura românească a cunoscut o dezvoltare fără precedent’, potrivit directorului de marketing al Distileriilor Alexandrion, Simona Popescu.

Foto: (c) Liviu ȘOVA / AGERPRES FOTO

Pleci de la Distileriile Alexandrion cu imaginea chimiei complicate prin care trec băuturile alcoolice distilate.

În laboratorul de cercetări faci cunoștință cu spectrometrul cu absorbție atomică, noțiuni la care nici nu te-ai fi gândit că ar exista într-o distilerie de alcool. Spectometrul determină posibilele metale grele din materiile prime — distilatul de vin și distilatul de prune. Inclusiv apa, extrasă din puțuri proprii de la 200 de metri adâncime, este purificată, pentru a nu modifica proprietățile materiei prime. Distilatul nu este așa cum ne-am fi închipuit, colorat cum îl vedem în sticle. Este incolor, iar după o lună de maturare începe să-și schimbe culoarea.

Nu avem timp să așteptăm maturarea produsului finit și ne limităm la o degustare, prin care vinarsul XO aduce în prezent istoria brâncovenilor.

AGERPRES/(A — AS editor George Andrei)

Fotografii: (c) Ovidiu MĂRCUȘ

Din pasiune pentru cultura tomatelor, Ovidiu și Adriana Mărcuș vor să ajungă să cultive cel puțin 300 de soiuri tradiționale, din cele aproape 14.000 de soiuri tradiționale câte se cunosc în prezent pe mapamond.

‘Ne plac roșiile autohtone fiindcă sunt foarte bine adaptate și întotdeauna se obțin producții deosebite, iar gustul este excelent. Deja știm, de câțiva ani, care sunt cele mai bune pentru bulion, care sunt mai bune pentru pastă.

Dar am dorit să aducem și alte soiuri tradiționale, de pe alte plaiuri, care au gust, arome și culori deosebite. Așa am ajuns să ne pregătim, pentru iarnă, un suc de roșii cu un gust nemaipomenit, din roșii galbene, verzi, negre, care au cu totul alt gust decât un bulion obișnuit’, a declarat, pentru AGERPRES, Adriana Mărcuș.

Ecologiști convinși, orădenii Adriana și Ovidiu Mărcuș se pregătesc pentru o nouă producție de roșii în culori inedite. Anul trecut, ei au cultivat și recoltat, din propria grădină, nu mai puțin de 74 de soiuri de tomate naturale cu arome, gusturi și culori greu de imaginat: albe, galbene, negre, portocalii, verzi sau bicolore — roșu cu galben, roșu cu mov, verde cu galben etc.

De profesie ingineri tehnicieni, soții Mărcuș sunt pasionați de grădinărit. În urmă cu trei ani, au luat în arendă o suprafață de teren în comuna Cetariu, în apropiere de Oradea, unde și-au propus să cultive legume pentru a obține o hrană cât mai naturală din semințe tradiționale proprii.

Au început să se documenteze și să aprofundeze subiectul. Căutând pe internet, au descoperit că la nivel internațional există o rețea de grădinari serioși care fac schimb de semințe tradiționale, povestesc între ei ce producții au obținut în condițiile de sol și climă din diverse țări și împărtășesc cunoștințe legate de cultivarea plantelor în sistem sută la sută natural.

‘Am ales să cultivăm roșii care sunt soiuri naturale, tradiționale, care nu sunt hibrizi moderni. În zona noastră temperată sunt o mulțime de soiuri tradiționale. Peste 14.000 de soiuri.

La noi în țară sunt vreo 15 soiuri. Așa cum există la noi roșiile acestea gustoase țărănești, există și în alte țări, soiurile lor tradiționale.

Și acolo, ca și la noi, grădinarii autentici încearcă într-un fel sau altul să salveze produsele autohtone din fața invaziei de semințe hibrid produse în instituțiile de ameliorare, pentru care noi, micii grădinari, oricum nu avem condițiile necesare să le cultivăm. Acelea cresc la peste doi metri înălțime, în sere etc, nici nu se pretează pentru legumicultura pe suprafețe mici, în aer liber’, a precizat Ovidiu Mărcuș.

El a explicat că soiurile tradiționale aduse de peste mări și țări au capacitatea de a se adapta foarte repede, fiind rezistente la condițiile de mediu. ‘Noi nu folosim mai nimic pentru tratarea plantei, rupem frunzele care sunt atacate, dar în rest… Eventual, stropim cu zeamă bordeleză’, a explicat Ovidiu.

Inginerii orădeni au intrat în rețeaua grădinarilor internaționali oferind la schimb semințe românești: inimă de bou roz, grasa românească, uriașe, cornu dracului etc.

‘Câteva semințe le-am primit chiar de la o bătrânică de aici din sat, care chiar m-a impresionat cu câtă grijă le păstra, învelite atent într-o pânză albă pe care scrisese denumirea soiului’, a mărturisit inginera.

Soții Mărcuș, care și-au propus să aducă în Bihor peste 300 de soiuri de tomate tradiționale de pe toate continentele lumii, apreciază existența Băncii de gene de la Suceava, unică la nivel național, dar care, din cauza resurselor limitate și a fondurilor restrânse, nu poate să facă față solicitărilor.

Cultivatorii bihoreni de roșii își asigură semințele pentru noua producție fie din recolta proprie a anului anterior, fie din rețeaua comercială oficială, unde firmele din țară și cele mai multe din străinătate își vând mărfurile.

‘Noi recunoaștem, cu titlu de sămânță, doar produsul certificat. Care este comercializat printr-o rețea de comercializare autorizată. Atât cei de la Unitatea fitosanitară, cât și cei de la Inspectoratul teritorial pentru controlul calității semințelor verifică aceste unități. Noi pentru asta garantăm și doar asta recomandăm.

La mine acasă, în grădină, pot să fac ce vreau. Dar noi, ca instituție publică, nu recomandăm și nici nu încurajăm așa ceva’, a declarat, pentru AGERPRES, ing. Nicolae Hodișan, directorul Direcției pentru Agricultură Bihor.

O eventuală investiție într-un proiect la nivel județean de păstrare și multiplicare a semințelor tradiționale este considerat de directorul Hodișan ca ‘un lucru sensibil, pe care nu poate să-l facă oricine’. Cu atât mai mult cu cât, în județul Bihor, nu există nici măcar ferme specializate care să producă semințe de legume.

‘În țară avem doar Buzăul care produce semințe, dar nu putem să o considerăm ca o bancă de semințe, e prea mult spus. Sunt doar câteva colecții de semințe românești la Buzău’, a mai precizat directorul.

AGERPRES / (A — autor: Eugenia Pașca, editor: Marius Frățilă)

Foto: (c) Gina ȘTEFAN/AGERPRES ARHIVĂ

Potrivit istoricului clujean Lukacs Jozsef, care a cercetat gastronomia transilvăneană, se pare că varza s-a răspândit în gospodăriile țăranilor de pe întreg teritoriul Europei (deși leguma era cunoscută și foarte apreciată în Imperiul Roman) numai în Evul Mediu, prin intermediul grădinilor mănăstirilor. Tot aceasta era și sursa de propagare a tehnicilor de grădinărit și de cultivare a legumelor.

“Cele mai vechi informații din Transilvania despre această plantă-aliment le-am găsit doar în secolul al XV-lea. Astfel, într-un protocol din 1442 al Conventului de la Cluj-Mănăștur — unde exista o mănăstire benedictină — este amintit un nobil din Iara care jura că nu el a dat poruncă oamenilor săi să-i facă rău unui alt nobil din Iara. Printre altele, jura că nu el a ordonat ca acestuia să-i fie luată varza”, spune Lukacs Jozsef. Desigur, adaugă el, aceasta nu este o informație de referință despre vechimea consumului verzei în regiunea Clujului, însă este cea mai veche informație în care se face referire și la varză, consemnată în arhive.

Din 1572 se păstrează o altă consemnare care arată că varza devenise un aliment extrem de consumat, pe care oamenii îl păstrau mereu la îndemână.

“Marta, soția lui Marton Dely, mărturisește că într-o zi, spre seară, pe la vremea cinei, cum ar veni, s-a dus să ceară varză la soția lui Georg Keomyves”, se spune într-unul dintre cele mai vechi înscrisuri ale orașului Cluj.

Varza se consuma încă din acele vremuri, ca și astăzi, într-o serie de preparate, în diverse combinații, chiar și cu pește, crudă — în salate, sau gătită. De asemenea, se considera că varza ajută la vindecarea unor boli precum guturaiul, tifosul sau frigurile.

Rețeta “verzei a la Cluj” este în mod sigur anterioară momentului 1695, când apare tipărită în cea mai veche carte de bucate din Cluj, sub numele de “varză în mod clujean”. Mâncarea aceasta se consuma în Transilvania și nu doar la Cluj, însă cartea a ajutat la fixarea ei, în conștiința oamenilor, sub numele pe care îl are astăzi.

“Cartea de bucate de la Cluj” a lui Miklos Misztotfalusi, cel mai puternic tipograf al vremii din Ardeal, a fost la vremea sa un best-seller, spune istoricul Lukacs Jozsef.

“Această carte de bucate a fost tipărită în 1695 la Cluj de către un tipograf care era cel mai mare din Ardeal. Ce a făcut acest om? A găsit un manuscris și știa că va face rost de niște bani dacă o tipărește. Cartea a avut un succes enorm și în următorii 100 de ani a fost reeditată de zeci de ori. Această carte de bucate a lui Miklos Misztotfalusi a avut un impact extraordinar de mare”, explică istoricul, care comentează că, mai mult ca sigur, de la această carte a rămas în conștiința oamenilor numele de “varză în mod clujean”, care apoi, în epoca modernă, a fost tradus în “varză a la Cluj”.

Cum în tradiția gastronomică a vremii rețeta exista deja, istoricul a început să se întrebe de unde a fost culeasă.

“Am făcut un pic de muncă de detectiv și mi-am spus: acest om care a tipărit cartea nu era bucătar, deci nu el a inventat rețetele. El a găsit de fapt un manuscris. Așa am încercat să văd cine i-a dat rețetele. Informațiile duceau către mănăstirea franciscană de la Șumuleu Ciuc, cea mai mare instituție catolică din Transilvania acelor vremuri, unde funcționa o mare școală catolică franciscană, și unde erau și elevii care învățau la aceste școli. Deci, era un număr important de persoane care mâncau acolo. Se pare că unul dintre călugării de acolo a redactat această carte până la faza de manuscris”, a spus Lukacs Jozsef.

Rețeta de “varză în mod clujean” spune în felul următor: “Se ia o frumoasă varză murată, care se mărunțește frumos, subțire. Între timp, împreună cu varza, se pune la foc mic, într-o oală, o găină grasă sau o jumătate de gâscă cu slănină; se presară piper peste ea și se fierbe bine; se toarnă și vin atâta cât trebuie, ca să aibă gust mai bun; când se servește se piperează din nou”.

Un neajuns, am crede astăzi, al acestor rețete vechi este că ele nu dau nicio sugestie referitoare la gramaj. Fiecare bucătar, din vechime sau de astăzi trebuie să se adapteze la dimensiunile mesei pe care dorește să o pregătească. De asemenea, vinul folosit în rețetă este cel mai probabil alb, crede istoricul clujean.

Însă, drept dovadă că acest fel de mâncare se afla la mare cinste și că numele său a rămas peste secole legat de cel al Clujului stă și o strofă dintr-un poem scris, printr-o coincidență simpatică, tot în 1695, de Pal Koszeghy.

“Aș vrea să amintesc un text literar, care este relatarea unui ospăț. Este vorba despre un poem scris de Pal Koszeghy, un curtean al contelui Miklos Bercsenyi — generalul suprem al armatelor principelui Francisc Rakoczi al II-lea în războiul curuților, împotriva regimului habsburgic. Bercsenyi, după înfrângere, s-a refugiat în Imperiul Otoman, dar s-a stabilit pentru o vreme pe o proprietate de lângă București, zonă cunoscută astăzi drept cartierul Berceni. Poemul a fost dedicat contelui Bercsenyi și, printre altele, descrie și aspecte de la nunta acestuia, din 1695, inclusiv preparatele servite. În traducere, strofa 186 sună așa: Un clapon gras pitit stă între varză / Tăiată în felii e fiece bucată / La Cluj așa obișnuiră să-l gătească / Mâncai cu poftă-mbucătura bine piperată!”, mai povestește Lukacs Jozsef.

Unul dintre puținele exemplare ale cărții de bucate de la Cluj care a supraviețuit secolelor se află la Biblioteca Academiei din Cluj.

AGERPRES/(A — autor: Elena Stanciu, editor: Cristian Anghelache)

Fotografii: (c) Liviu POPESCU / AGERPRES FOTO

Chiar dacă teoria este controversată, există indicii că la Drăgoești ar avea adevăratele origini domnitorul primei uniri. Biserica Sfinții Trei Ierarhi a fost recent reabilitată pe un grant european, Primăria comunei reușind să argumenteze prin documente că este locul de botez al marelui domnitor.

Cozia, mănăstirea care “liniștește” Oltul după ieșirea acestuia din defileu, este locul unde Mircea cel Bătrân a ales să își doarmă somnul de veci și unde mii de pelerini vin săptămânal să se reculeagă la mormântul singurului domn din istoria noastră care a învins armata unui sultan și nu oricare, chiar Baiazid, cuceritorul Constantinopolului.

Arnota, unde domnitorul Matei Basarab, cel care a adus carte, tipar și a înnobilat școala monahală românească, a ales să fie înmormântat, pe versantul sudic al munților Buila, într-o bijuterie arhitecturală cochetă, mănăstire situată la 700 de metri altitudine.

Și nu în ultimul rând, “perla coroanei”, Hurezii, mănăstirea sfântă pe care Constantin Brâncoveanu a ales-o să-i fie mormântul și unde o parte din rămășițele sale pământești au fost aduse în vara anului trecut, de către PF Daniel.

Dar mai există și Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Drăgoești, unde, după anumiți istorici, ar fi adevăratele origini ale lui Mihai Viteazul, unde acesta ar fi fost botezat.

Povestea începe pe malul stâng al râului Olt, la limita dintre Subcarpați și dealurile viilor. Comuna Drăgoești, așezată pe malul stâng al Oltului, este “localitatea boierilor”, cum o cunosc istoricii vâlceni, de aici începând podgoriile, în jos, spre Drăgășani, iar în sus, pădurile, spre munte.

“Aici începe povestea pe care istorici cum ar fi E.M. Krețzulescu o certifică la Arhivele Naționale și chiar documente aflate în custodia Râmnicului o confirmă. Și anume faptul că Mihai Viteazu s-a născut la Drăgoești, după care este dus în secret, adică după botezul de aici, de la biserică, la Târgul de Floci. Oricum, în legătură cu originea marelui voievod sunt și acum multe neclarități, unele izvoare spun că, de fapt, nu este fiul lui Pătrașcu, ci al unui grec, alte izvoare îl certifică pe Mihai ca fiind fiul lui Pătrașcu Vodă și al Teodorei. Cei mai mulți însă merg spre varianta că Mihai este fiul lui Pătrașcu Vodă”, declară, pentru AGERPRES, primarul comunei Drăgoești, Gheorghe Melente.
Istoricii vâlceni vin să argumenteze, la rândul lor, acest aspect, că locul de naștere al lui Mihai Viteazu este în Drăgoeștii Vâlcii, bazându-se nu doar pe datele episcopului Râmnicului de la sfârșitul veacului al XIX-lea, Ghenadie Enăceanu, dar și pe faptul că toate rudele lui Mihai sunt înmormântate la Vâlcea.

“Nici cei din Ialomița nu au dovezi clare că Mihai s-ar fi născut în Târgul de Floci, dar la Vâlcea există câteva repere care nu pot fi ignorate. De exemplu, la Proieni există biserica unde sunt documente că Mihai s-a căsătorit cu doamna Stanca. Doamna Stanca a murit de ciumă în 1603, iar mormântul ei este la Arhiepiscopia Râmnicului. Mama lui Mihai, Teodora, este înmormântată la Mănăstirea Cozia, după ce a murit în anul 1605. Iar faptul că Pătrașcu Vodă a stat un an la Râmnic, anul de dinaintea morții, toate vin ca argumente să susțină teoria că Mihai s-a născut la Drăgoești”, a declarat pentru AGERPRES prof. dr. Sorin Oane.

În acest sens vine ca un ultim argument faptul că Mihai Viteazu a terminat de construit biserica Cuvioasa Paraschieva din Râmnicu Vâlcea, biserică începută de Pătrașcu Vodă, iar în actele acestei biserici menționează faptul că a terminat “zidirea tatălui său”.

Așadar, în anul 1557, varianta care apare și în înscrisurile lui Kretzulescu și ale episcopului Enăceanu, Pătrașcu Vodă fiind grav bolnav, se retrage cu o parte din curtea sa la Râmnicu Vâlcea. Alături de Pătrașcu se aflau Socol Vornicul, Tudor vel Logofăt, Dragomir Vistier, Stanciu Spătar, Radu Stolnic, Vlad Comis dar și soția sa de a doua, Teodora, însărcinată. Pătrașcu moare, iar Mihai este fiu postum.

Acesta este ținut în secret la Drăgoșeti și botezat la biserica Sfinții Trei Ierarhi.

“Cum vedem, Mihaiu Vodă a rămas mic de tot și, date fiind împrejurările vremei, el a fost crescut departe și de bună seamă nu sub nume de voevod, ci sub alt nume”, se arată în cronicile lui Enăceanu de la Râmnic.

Astfel, biserica din Drăgoești ca și cea din Proieni, unde Mihai s-a căsătorit cu doamna Stanca, vin să întărească alături de Cozia, Arnota și Hurezi, că Vâlcea a fost un județ domnesc, unul ales de marii voievozi ai Țării Românești să fie loc de spiritualitate, de cultură și loc de odihnă de veci.

“Nu-i puțin să spui că Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Mihai Viteazu, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați și Constantin Brâncoveanu au ales Vâlcea ca loc privilegiat al domniei lor, au ales să facă aici adevărate academii ecleziaste, au ales loc de închinăciune, au ales să fie înmormântați în acest frumos județ, primul din țară, atestat documentar”, conchide profesorul Oane.

AGERPRES/(AS-autor: Liviu Popescu, editor: Diana Dumitru)

Foto: (c) PAUL BUCIUTA / AGERPRES ARHIVĂ

Săptămâna dintre cele două date se numește Săptămâna albă sau Săptămâna brânzei, pentru că, în această perioadă, se mai pot consuma lactate și pește. Anul acesta, Săptămâna albă este între 16 și 22 februarie. Este o intrare treptată în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă”, respectiv din perioada dintre Crăciun și Lăsatul secului, când se fac petreceri, nunți etc. De asemenea, această săptămână mai este cunoscută în popor ca fiind cea a nebunilor, pentru că acum “numai nebunii pornesc a se însura, numai proștii și urâții satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toți cei cuminți, câți au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte” (Marian, 1898, citat de Ion Ghinoiu, 2002). Este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privațiuni și, prin urmare, este un răstimp de agitație, nebunii, veselie, manifestări dezlănțuite, care culminează cu petrecerea plină de excese dată cu o zi înainte de intrarea în post. Pe de altă parte, Săptămâna nebunilor este marcată și de acte rituale specifice începutului de an agrar, celebrat la echinocțiul de primăvară. Astfel, prof. Ion Ghinoiu preciza: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul secului și la Rusalii”.

Ion Chelcea, în 1939, scria că tinerii se mascau în personajele unei nunți, de la mire și mireasă, la nași, preot, dascăl și până la nuntași, și străbăteau așa ulițele satului, speriind copiii și sărutând fetele tinere. Se îndreptau către un pom sub care era oficiată o parodie de cununie. Se opreau apoi la râu, unde mirii se spălau pe mâini, într-un gest ritual, apoi se îndreptau cu toții către casele oamenilor, unde erau cinstiți cu băutură.

Zilele acestei săptămâni au și ele denumiri corespunzătoare. Prima zi este Lunea albă, cunoscută și ca Lunea burdufului, pentru că atunci se taie burduful de brânză. În Marțea albă, e bine să se mănânce brânză. Nu se spală rufe și nu se face baie, fiindcă albește părul. În Miercurea albă este dezlegare la lactate și pește. Nici în această zi nu e bine să te speli pe cap, ca să nu încărunțești de timpuriu. În Joia nepomenită sau Joia necurată, femeile spală cămășile, ca să fie albe peste an, dar nu torc, ca să nu le fie în primejdie bărbații, duși cu treburi la pădure. Se mai numește și Joia furnicilor, pentru că femeile aduc ofrande acestor insecte. Se face o turtă din făină sau din mălai, care se unge cu unt sau cu brânză și se așază pe un mușuroi, pentru ca insectele să aibă ce mânca și să nu facă pagube în timpul verii. Urmează prima din cele 12 vineri scumpe de peste an, care se marchează înaintea fiecărui praznic. Se țin cu post și rugăciune, mâncând numai seara, pentru binele casei și pentru curățirea sufletului. În unele sate, sunt ținute îndeosebi de tineret, pentru a avea noroc la căsnicie. În Sâmbăta albă se fac plăcinte și se dau de pomană. Bărbații nu lucrează, fiind în primejdie de căzături, iar femeile nu cos și nu spală cămăși bărbătești. Se împart colăcei, colivă cu lumânări mici și plăcinte, pentru ca cei ce le dau de pomană să aibă ce mânca pe lumea cealaltă. Fetele aduc câte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece și dau de pomană ca să aibă izvor în cealaltă lume. Se mai spune că în Săptămâna albă nu se toarce, ca să nu se facă peste an viermi în fructe. De asemenea, ca să nu-ți albească părul și să nu orbești, nu e bine să te speli pe față și pe cap, decât dacă pui în albie o bucățică de brânză.

Săptămâna nebunilor se încheie cu duminica de lăsatul secului de brânză, ultima zi de petrecere înaintea postului Sfintelor Paști.

AGERPRES/(Documentare-Andreea Onogea, editor: Mariana Zbora-Ciurel)